QUOTE(actionmedia @ 10 Jul 2009, 10:24 PM)
...
şi de unde provin toate astea? aaa... da... negăm... e mai uşor să fim ipocriţi...
----------
Spunea cineva, in gluma, ca viata este o boala cu transmitere pe cale sexuala si cu o mortalitate de 100%.
----------
şi tu te-ai molipsit ca fata mare...
---------
In concluzie. Sufletul nemuritor nu vede, n-aude, nu simte, nu miroase, nu gusta, nu stie, nu vorbeste, nu canta, nu iubeste, nu face nimic. Pe langa asta este imperceptibil, nimeni nu il poate vedea, simti, auzi; nu lasa urme, nici macar vagi urme, ca si cum nu ar exista. Si atunci? De ce insista lumea ca asa ceva exista? Eu asta nu pricep...
---------
greşit... din el emană toate... mai mult... EL SINGUR este cel care se defată din toate pt. că ţi-a lăsat orificiile deschise, nu tu eşti cel care auzi, vezi, etc ... tu eşti o formă nu o esenţă...
Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:
,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).
Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.
Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod ung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”
PRIN A SA CUNOAŞTERE DE SINE DUMNEZEU CUNOAŞTE TOTUL ŞI NU INVERS...Pentru Dumnezeu, a cunoaşte este a fi, pentru El, a fi este fiinţa Lui, pentru El cunoaşterea este prezenţa Fiinţei divine în toate făpturile. Mintea noastră nu e prezentă în toate pe care le cunoaşte, aşa cum e Dumnezeu, care, Cunoscând, creează şi dă formă. Ci prin cunoaştere mintea noastră discerne între cele create, aşa încât le îmbrăţişează pe toate prin puterea ei conceptuală. După cum Dumnezeu are în Sine modelele tuturor lucrurilor pentru a le putea forma pe toate, la fel şi mintea (noastră) are în sine modelele tuturor lucrurilor pentru a le putea cunoaşte pe toate. Dumnezeu este Puterea creatoare şi prin această putere El face ca toate să fie cu adevărat ceea ce sunt, El fiind fiinţa tuturor făpturilor.
)
tocmai le-am formulat. Raspunsurile pot indica cu o probabilitate foarte mare faptul ca avem doar o singura existenta si ca ea e finita in lumea asta. Chiar daca exista alte lumi transcedentale, un idivid care moare isi pierde identitatea inca inainte de a o transcede. Este un lucru cat se poate de evident. Nu e vorba de credinte. Acuma daca vrem putem sa ne imaginam fel si fel de lucruri. De exemplu faptul ca Mos Craciun exista. Nu poti spune cu certitudine nici ca exista, nici ca nu exista. Nu l-a vazut nimeni pentru ca nu vrea sa fie vazut. Deci el exista 
Si tot asa. La fel se poate spune despre ceainicul zburator care graviteaza in jurul pamantului sau despre Unicornul Roz invizibil. Putem inventa o infinitate de lucruri a caror inexistenta nu o putem proba si cu toate acestea nu inseamna ca acele lucruri chiar exista.
Ca daca s-au descoperit hormonii,... hai sa rezolvam problemele lumii cu niste injectii. Eu una as prefera sa ma costumez in Mos Craciun; e mai ecologic! 
Nu te mai recunosc. Mai ca-mi vine sa-ti spun "Welcome to the real world!"...