Imi trece prin teasta cate ceva despre departare...Di-stanta. Doua ipostaze aflate in separare fericita. Exista o bucurie a departarii care se transfera subtil in placerea de a contempla, de a surprinde un cadru general, din care nuantele apropierii lipsesc, pentru a recompune totul intr-o unitate armonioasa.
Departarea si singuratatea sunt prilejul unei regasiri in neintelegerea profunda a lumescului, adevarata lui natura, care nu poate fi privit fara a tremura decat pe marginea unei salvatoare renuntari. Gandul apropierii nu se poate manifesta decat ca secretie pusa sub semnul scurgerii, a pierderii instantei aflata in umbra intalnirii ca tacere, pe care dezdepartarea incearca s-o uite pentru a relua un ciclu al descompunerii unui impreuna insuficient. Ultima lacrima nu se uita. Ea este punctul de cotitura in care nesansa existentiala se transforma, printr-o spectaculoasa rasturnare, in norocul intelegerii. Nu exista nici un sens.
Pentru a putea suporta existenta, in lejeritatea ei, ai nevoie de detasare, distanta, departare. Parfumul melancoliei nu se naste decat acolo unde laolalta inseamna neprezenta, unde visul si amintirea au inlocuit definitiv realitatea din calea careia trebuie sa fugi mereu pentru a te bucura de privilegiul cuprinderii.
De ce se despart unii oameni? De ce renunta chiar si la fetele cele mai frumoase si inteligente? O privire usor nedumerita ar putea urma lejer piste false. Uneori despartirea e un fel de marturisire. Cel parasit nu pricepe, o vreme, are nevoie de un ochi malitios, lipsit de gratie, aruncandu-si privirea in experienta altora. In cele din urma o scurta revelatie poate fi suficienta pentru a elucida misterul. Renuntarea e o marturisire gatuita de emotie, a incompetentei si insuficientei iubirii. Doar ca exista un dezechilibru de luciditate, care poate apare intr-un cuplu. Cineva isi da seama mai devreme, nascand nedumeriri, pline de tristete in sufletul celuilalt, care inca se hraneste cu iluzia dragostei. De cele mai multe ori cel care intelege o face fragmentar si incompetent, nefiind in stare sa explice sau sa-si explice. Simte doar nevoia de singuratate si se comporta cu o brutalitate a dezinteresului care raneste profund.
Dupa un an de zile petrecut impreuna cu iubita, totul se imbiba de parfumul ei. Ruptura nu poate fi decat o catastrofa. Dar e inevitabila. Nu exista suflete pereche, iar cei care iubesc cu adevarat dau mana din capul locului cu esecul. Rezista doar relatiile bazate pe interes cele care reusesc sa stranga in jurul lor, o inlantuire nesentimentala, in care despartirea ar insemna daune colaterale.
Departarea nu e ceea ce unele persoane cred ca este. Aceea e doar o chemare a unei apropieri, e opusul sentimentului calm impacat cu firescul vietii. Departarea nu poate fi cuprinsa de cei care inca nu au trait o reala apropiere. Nu e nici raspunsul care ascunde in spatele lui aceeasi nevoie simuland intelegerea competenta. Departarea adevarata e practicata doar de cei care fug cu adevarat, de cei care au experimentat neajunsul legaturii, de cei inselati care au depasit faza oricarui resentiment, traind in linistea unei separari din care n-ar mai accepta sa fie scosi. Acestia au curajul sa marturiseasca sincer ca nu mai sunt interesati de implinirea unei iubiri. Nu mint, nu incearca sa induca in eroare suflete inca inocente care se incapataneaza sa creada in destin si sens. Sinceritatea poate rani.
Doi ani de iubire sunt suficienti pentru a-ti da seama ca sentimentul nu poate supravietui multa vreme decat daca ceea ce ramane este amintirea, metamorfozata intr-un vis lucid care cuprinde treptat dimensiunile unei trairi plenare, autoraportate.
Nu mai exista inceput. La capat se contureaza peisajul melancolic, al unei departari angoasante. Speranta de a intalni o pereche se destrama lasand locul unei fericiri a idealului himeric, cu care e inzestrata o fiinta de basm, alcatuita din realitati separate, la care isi dau concursul mai multe persoane, in care dragostea, sensibilitatea, frumusetea, inteligenta, `atractia`, umorul si spiritul jucaus creeaza o simpla poveste cu rol de substitut. Nimeni nu-i asa si mai ales nimeni nu e astfel pentru tine.
Cei care reincep sunt ipostaze interesante ale disciplinei si au ratat cu siguranta momentul, sansa de a face o metafizica din solititudine. Solitarul nu e o fiinta tragica. Dimpotriva. El e plasat exact in centru libertatii. Unica liberate posibila nascuta din insuficienta vietii de a ne oferi ceva bun.
Cred ca femeile au dificultati mari din cauza singuratatii. S-o iei de la capat, sa reintalnesti o persoana care sa te iubeasca, sa te doreasca, caruia sa-i suporti atingerea si sa corespunda unor standarde...Nimic nu pare mai dificil decat sa recompui toate subintelesurile pierdute dupa o despartire...
Barbatii sunt avantajati. Imi pare bine ca e asa.