Sal.

Salut!

Eu o să îmi închipui că e un hamac. Azi îmi închipui diverse chestii.

Azi sint tragica.

...sau poate nu....

...cand iarna e ca iarna....

Auuu, voi mi-aţi pus gînd rău!?

Oiska! Ce poftă îmi face apa aia! Oricum, m-ai omorît cu pozele tale din concediu.

Difi, scutură-te de starea asta! Muşcă dintr-o pară!


edit: Chhhhhhhhhhhh, nu vreau iarnăăăă!

Sal Oiski....... ii si simt gustul nepermis de perfect....numa ca-i pe cea mai inalta creanga....

...poftim vara....

....intre timp am facut un salt si....a mea e....dulce si zemoasa...ca un sarut interzis

Poftiţi la pere, dacă tot v-am întărîtat.



Şi mie mi-e poftă acum, da' mi-o pun în cui, că nu le vreau din supermarket.

...acu io incep sa-mi imaginez una alta privind oferta ta

Mda, cred că m-am întristat. Mă duc să visez o întîmplare fericită.

Adică am vrut să zic că am o problemă (de sănătate) pe care nu mult timp o mai pot trata cu ignore.
N-am reuşit să adorm, aşa că n-am visat nimic.

'Bucureştiul se deştepta cu măturătorii, în huruiala dezmăţată a roţilor, ca un
om care se scarpină buimac, ascultînd zornăitul arţăgos al deşteptătorului care i-a
decapitat somnul.
Jupînesele se îndreptau spre piaţă, cu coşul subt braţ. Cîte un oltean matinal,
cu iţarii suflecaţi pe vigoarea profesională a pulpelor păroase, gîrbovit de
kilogramele leguminoase sau fructifere din coşurile atîrnate în cumpănă pe
cobiliţă, îşi anunţa marfa, cu verb sonor, pentru el mai degrabă decît pentru casele
încă adormite, cum îşi acordă un muzicant instrumentul.
Pe orizont, soarele lipea mari afişe aurii.
Cu mînile înfundate în buzunarele surtucului şi capul plecat, Dănuţ urca
bulevardul spre Calea Victoriei.
Era o ciudată anarhie în gîndurile lui, o necontenită vrajbă. I se fragmentase
sufletul, ca mercurul vărsat în palmă, şi-acum nu mai era decît larma unor gînduri
contradictorii, care vociferau ascuţit ca femeile cînd se ceartă.'

'― Eu sînt sigură. Ascultă Benjaminule, un alt aforism: Cel mai crud animal e
poetul sentimental, tigrul, care are o reputaţie de cruzime bine stabilită, mănîncă
prada numai cînd i-i foame, şi după ce-a mîncat îşi linge buzele şi se culcă; poetul
sentimental e crud oricînd, în mod dezinteresat ― ca să zic aşa ― dar varsă
mereu lacrimi versificate. Asta e nesuferit!'

'Ura pe toată lumea, dar mai ales Bucureştiul. Străzile, casele, oamenii,
zgomotele, adierile gramofoanelor prin arşiţa prăfuită aveau un relief cinic,
brutal.
Parcă deodată plăpînda spaimă din el ridicase ultimul văl al Bucureştiului. Şi
Capitala i se arătase cu faţa ei veridică: vulgară ca un "mă" în gura unui om cu
buze groase şi burta plină.
Şi el era osîndit să-şi plimbe sufletul în acest oraş!'

'În odaia Olguţei tăcerea era ca un vas spart, înlocuit mereu cu unul teafăr,
spart din nou.'


'În apartamentul lui Dănuţ, Monica pusese florile; doamna Deleanu, saşeuri de
livănţică în şifonieră; şi Olguţa, o pancartă:
"Aspru interzis metaforele în vorbă şi în scris. Lăsaţi pe seama broaştelor pe:
«ca un» şi «ca o» precum şi pe: «întocmai ca, întocmai cum»!"'

'Sufletul nu e ca o casă cu multe încăperi, fie chiar nenumărat de multe.
Sufletul e ca un mal la care poposesc corăbii. Aceste corăbii, fiecare din ele
aducînd altceva ― unele rodii şi curmale, altele molime, altele cîntece, altele
sicrie ― sînt pribegile încăperi ale acelei case vast inexistente care se numeşte
suflet. Unele se îneacă şi dispar ― deşi "sînt" pe fund ― altele, răzleţite, apar o
dată numai, în fum de ceaţă şi gemăt de sirene. Şi mereu e altceva. Alte suflete,
dar ceea ce e îngrozitor e că toate însufleţesc acelaşi trup...'

'Scrisul pentru el era un refugiu, o scăpare de propriul său suflet, un fel de
fetişism în care metaforele erau icoanele. Cum fugi de umbra stranie a unui
cimitir şi cum te bucuri să intri în prima casă ţărănească întîlnită, casă plină de
copii care mănîncă mămăliga la măsuţă joasă, cu mîinile mînjite, fiindcă acest
decor îţi alungă spaima cimitirului ― aşa fugea de sufletul său, refugiindu-se în
metafore.
Şi fiindcă sufletul era brăzdat de spaime, metaforele izbucneau impetuoase
spre viaţă, ca hergheliile de cai sirepi, fugind de crucile de foc ale furtunilor.
Se simţea fratele sălbatecilor care poartă cercei şi amulete izbăvitoare de
mîniile zeilor prevăzuţi şi neprevăzuţi. Adora concretul spre a se izbăvi, prin el,
de teroarea abstractului. Făcea metafore cum îşi astupă femeile ochii şi urechile,
cînd le e frică prea tare.'

Esti de necrezut, nefe. Te ascunzi dupa litere, la fel ca mine.
Welcome to the club, you're not alone!
Gute Besserung, à la bonheur!!

II
fragmente

Niciodată n-am ştiut exact ce iubesc mai mult: oamenii, pe mine, ideea de iubire? Pe mine nu în sensul clasic de egoism, ci altfel. Sau, deopotrivă, amestecul ciudat dintre astea trei? Şi, puţin mai mult, pe ultima.
Sînt zile cînd am energia a cinci cafele turceşti băute una după alta, zile cînd mi-e greu pînă şi mie să ţin pasul cu mine. Succesiunea gesturilor şi a stărilor e pe măsură. Şi sufletul galopează în zilele alea. Fără să ştie de ce sau încotro, pur şi simplu, o ia la goană şi refuză să se oprească măcar să mai respire. Clocoteşte, zbîrnîie, nechează, uită ce-i tînguiala. Trăieşte. Şi îmi ordonează simţurile; le aliniază şi le atribuie fiecăruia cîte o rînduială. Iar eu mă supun. În zilele alea, în faţa lui, a sufletului, sînt ca o femeie cinică mirată că s-a îndrăgostit, ca o privire ce se loveşte brusc de un cireş înflorit în plină toamnă.
Dar zilele astea nu sunt multe la număr, succesiv. Pentru că, la fel de brusc, obosesc. Şi ochii caută refugiu, şi cafelele nu mai au amăreala necesară, deşi sufletul insistă. Atunci mă ascund în umbra odihnitoare a senzaţiilor acumulate în zilele grăbite de mai înainte. E un alt fel de supunere.
Acum ceva vreme, într-o zi de septembrie dulceag, mergeam agale prin Bucureşti, cu mintea împrăştiată pe clădirile din jur. Pe aproape de Romană, dinspre Victoriei, m-am intersectat cu un chip ce stăruia să-mi prindă privirea. Avea ceva din blîndeţea siropoasă a nopţilor de vară, plus ceva din curiozitatea enervantă a omului care vrea să te citească. Nu se potrivea deloc cu ambalajul elegant dat de costumul ce-l însoţea. Da, chiar aşa, mi-a dat impresia că ducea costumul pe mînă, ca şi atunci cînd îl iei de la curăţat, şi nu că era îmbrăcat cu el. În cele din urmă, chipul a schiţat un zîmbet. Mirat şi relaxat. Mi-a atins ochii cu zîmbetul. Şi m-a scos din supunere.


Ştii cum e cînd iei prima gură dintr-o cafea neagră, fără zahăr? Sau cînd muşti prima dată dintr-o sarailie? E acelaşi efect, doar că ia forme diferite. Amîndouă te fac să tresari şi să te scuturi. Te obligă la un fel de brrrrrr! Şi îţi zici că nu mai vrei. Deşi, după ce numeri în gînd pînă la cinci, repeţi înghiţitura sau îmbucătura. După care începi să te obişnuieşti.

În dreapta mea e un geam mare, transparent. De fapt, e o uşă, dar fiind o sticlă încadrată de un toc, îmi vine să-i zic geam. Cînd îmi alunec privirea pe el, văd începutul a doi brazi şi nişte iarbă. Iar dincolo de brazi, destul de imediat, e un zid. Şi mă enervează, pentru că îmi taie perspectiva. Dar geamurile mari îmi plac.
E cam noros şi, fără să vreau, îmi închipui cum ar şiroi ploaia pe geamul ăsta. Liniştea din cameră e spartă, cînd şi cînd, de avertizările de la mess; ceva de genul 'you've got mail'. Nimic important, nimic care să mă determine să şi deschid. Tresar doar dintr-un fel de obişnuinţă. Sau speranţă. Am oprit muzica, nu ştiu exact de ce şi nici cînd. A fost un gest involuntar, cred. Drept pedeapsă că nu e ce vreau. Am condamnat-o la tăcere. Mai fredonez eu cîte o bucată, arar, sacadat, în ritmul tastelor. Mă opresc din scris, opresc şi fredonatul, continui să tastez, reiau şi mîrîiala.
Pe masa din stînga sînt nişte portocale. Aş vrea una şi n-aş vrea. De fapt, mi-e gîndul la un fruct zemos, oricare, zemos să fie. Şi, cum nu îl am, mă mulţumesc cu restul de cafea de pe fundul cănii.
Nu mă pot hotărî încotro să o iau. Să scriu unele lucruri sau nu. Sau doar să schiţez aici cîte ceva, un fel de schelet.
Mi-e dor de Bucureşti. Cred că mă repet şi cred că am spus cîndva că asta nu se va întîmpla. Uite că se întîmplă. Şi ce dacă? Undeva, într-un colţ al trupului, insistă un început de durere pe care o urăsc. La fel cum urăsc medicii. Gîndul ăsta mă face să-mi doresc să fiu luată în braţe. Pentru că mi-e frică. Am ajuns la zaţ, gata şi cafeaua asta.

Mulţumesc . Chiar mi-e frică...

M-am făcut mică şi stau ascunsă între îmbrăţişări. Într-o zi o să ţi le răsplătesc, nu contează cum...
E singura frică de care mi-e frică. Gata, nu mă mai gîndesc.

Mi-am şters lacrimile şi merg mai departe. Măcar o vreme. O să încerc să uit de frica paralizantă pe care au reuşit să o sădească adînc în mine acum cîţiva ani.
S-a făcut răcoare.
Nu sînt atît de slabă pe cît ar crede unii. Există doar lucruri şi întîmplări la care nu am răspunsuri, ca atare nu le înţeleg. De aici teama. Care ia diverse forme, de la cea mai diluată, pînă la una care mă împietreşte. De unele scap uşor. De altele (sau doar de una?) nu.
Deşi nu mai am cafea, duc instinctiv mîna la cană.

Mulţumesc, denise.

Uneori, cand te ascult, duc instinctiv mana la ureche... cum se intampla atunci cand incerci sa asculti cantecul marii intr-o scoica...si de cele mai multe ori aud fado...

ce-s scrierile de mai devreme?

Care dintre ele, Quantum? Unele au ghilimele, ca sunt din Medeleni. Altele nu, sunt improvizatiile mele.

Passenger

Nu stiu cind am hotarit sa nu mai fug de singuratate. Poate cind mi-am dat seama ca a fi singur nu are nimic de-a face cu prezenta sau absenta fizica a cuiva de linga tine. A fi singur e o stare sau, uneori, doar o senzatie. Ca aceea de foame. Oamenii nu sunt fericiti neaparat ca sunt unii linga altii. Ei iubesc doar ideea de impreuna. Iar cind o materializeaza tinjesc dupa altceva. Asta poate explica destramarea multor relatii. Adica nu doar asta, ci si asta.
Am vazut cum e sa fii singur in doi, la fel si cum e sa fii singur cu tine. Prima cred ca e mai rea.
- Daca ma iubesti, de ce mai ai nevoie de alti oameni?
- Pentru ca nu pot trai intr-o colivie, fie ea si din sticla transparenta.
- Mie de ce imi esti de ajuns doar tu?
- Nu iti sunt, ti se pare.
- Ba imi esti!
Era un dialog ce se repeta cu regularitatea unui ceasornic vechi, care nu se deregleaza niciodata. Tot ce trebuie sa faci e sa il intorci la momentul potrivit. Asa si cu noi, era suficient sa ne apropiem de un anume subiect si replicile veneau de la sine. La inceput, aveam incrincenarea necesara sa ma revolt cu sinceritate. Ca un copil care nu intelege de ce nu e lasat sa se joace mai mult cu ceilalati, de ce trebuie sa traiasca dupa regulile celor mari. Dupa o vreme, insa, cedam repede si ma ascundeam in spatele tacerii.
- Chiar si admitind ca ar fi cum spui tu, nu inteleg de ce te incapatinezi sa crezi ca suntem identici. Nu gindim la fel, nu simtim la fel. Nu e nimic rau in asta... Incerci sa ma transformi intr-o reflectare a ta in oglinda.
- Exagerezi.
- Eu!
- Da, te-ai schimbat!
Un alt pseudoargument care avea darul sa ma irite. Si la care, in timp, am renuntat sa aduc contraargumente. Pentru ca era inutil. Era o falsa problema. Iar de aici pina la tacere si la singuratatea de mai apoi nu era decit un pas. Pe care l-am facut fara macar sa fim constienti de el. Pur si simplu! Brusc, nu mai eram doi, ci doar o singuratate impartita la doi.
Am in gura un gust ciudat, oarecum coclit, de la cafeaua bauta pe nemincate. Iar mi-e foame, dar senzatia de inutilitate pe care mi-ar da-o mincatul in sine ma impiedica sa-i dau curs.

Un mail cu o rugaminte de ajutor m-a scos din amintiri. Si m-am infuriat din nou pe unele aspecte care nu se schimba, de care pare sa nu putem scapa prea curind. Exista un afurisit de sistem opresiv care inca functioneaza al naibii de bine. Si nu i te poti impotrivi. Daca te trezesti prins in virtej, realizezi cat esti de mic si de neinsemnat. Spuneam acum cateva zile ca m-am jucat cu focul. Intamplarea de azi mi-a reamintit perioada aceea. Mda, m-am jucat, de dragul Dreptatii si pentru ca nu mai suportam sa vad cum se inlantuie mizeriile. Dar am indraznit numai pentru ca eram intr-un moment in care consideram ca nu mai am ce pierde. Exista un anumit nivel de cadere la care trebuie sa ajungi ca sa poti risca totul. Altfel, stai si cugeti si nu o mai faci. Atunci, eu am fost suficient de jos ca sa nu imi pese de urmari. Dar e atit de complicat... Trebuie sa fii un jucator inrait, ca sa rezisti pina la capat.
E ca intr-un film absurd, in care te trezesti ca esti inconjurat de frica. Si cel mai rau e ca nu mai stii in cine poti avea incredere. Ai vazut asta in filme si ti-a placut, ti s-a parut palpitant. Dar cind o simti pe propria piele? Nu mai e la fel deloc. Ai ocazia sa vezi cit de apropiate sunt reactiile omului de cele animalice. Si cu cit afli mai multe, cu atit esti mai prins in plasa. Iar daca nu te opresti la timp, nu te mai lasa ei sa iesi din joc.
Am avut un moment de luciditate si m-am desprins. Si nu mai vreau sa am de-a face cu toate astea. Ma tin deoparte, desi uneori ma mai revolt. Dar numai intr-un fel pasiv. Daca pot, ajut, insa stiu ca e oarecum inutil. Si stiu prin ce trec cei care cer ajutor, le cunosc indignarea, furia neputincioasa si credinta ca vor scapa, pentru ca ei au dreptate! Cit se inseala. Nu in privinta dreptatii. Ci a scaparii.

Tot n-am mincat...
Zimbesc, cu gindul la un alt zimbet care va lua nastere citind despre zimbetul meu.

un vis intr-un alt vis...

Mi-a plăcut acoperişul.

Înserare.

Roz... şerbet. (e cam strîmbă )

Pantă.

Eu sînt un om pe nişte scări...

Discrepanţă.

Printre lucrurile care nu imi plac, adica nu ca nu imi plac, ba chiar ma enerveaza, sunt si conversatiile de convenienta. Din societate sau dintr-un cuplu, in egala masura. Mie mi se intimpla foarte des sa nu am nimic de spus. Nimic ce sa merite dat afara din cap. Nu socotim aici cretinismele pe care le spui involuntar atunci cind ai chef sa te prostesti. Nu. E vorba de momentele cind, de exemplu, sint onconjurata de citiva oameni care dezbat de zor iar eu nu simt nevoia sa intervin. Nu ca nu m-ar interesa ce vorbesc sau ca m-ar enerva sau ca m-ar plictisi. Pur si simplu, sa-i ascult imi da o stare de bine pe care nu sint dispusa sa o stric prin participare, prin efortul, chiar minim, pe care asta il presupune. Iar ei se grabesc sa traga concluzia ca ´ceva nu e in regula´, ca nu sint ok. Si atunci, ca sa le risipesc indoiala, trebuie sa ma alatur si sa discut. Dar o fac de dragul conventiilor. Asta ma enerveaza.
Se mai intimpla intr-un cuplu in care cei doi deja si-au spus reciproc tot ce era de spus, efervescenta de la inceput s-a dus si sunt in faza... placerii linistite de a fi impreuna, sa-i zicem, ca n-am chef sa fiu mai profunda acum. Nu, inca nu au ajuns la blazare, aia vine mai incolo, daca e sa vina. Revenind... ies la o plimbare, se aseaza pe o terasa si savureaza o cafea sau orice altceva. Dupa primele replici de genul ´e dragut aici´, ´da, si cafeaua e buna´ etc, mie, de exemplu, mi se poate intampla sa am chef sa tac. Da, sa zac pe scaun, sa simt cum mi se amaraste placut gura de la cafea si sa-mi las mintea sa zburde unde o vrea, fara sa spun nimic. Asta nu inseamna ca omul de linga mine ma plictiseste, nici ca il ignor si ma uit dupa altii (asta e cea mai ieftina imbecilitate), nici ca visez la altul. Inseamna doar ca ma simt bine si atat. Punct. Si atunci intervin cliseele, scapararile alea de prostie care iti aliniaza comportamentul la un standard gindit de altii pentru toti. Si celalalt incepe sa te piseze marunt, mai intii cu intrebari la care raspunsurile sunt cele pe care le-am dat deja, dupa care, inevitabil, vin alea ´grele´, cu substrat si cu bataie lunga in relatie. La fel de inevitabil ajungi sa porti o discutie nedorita, care se termina in cearta. Asta, daca n-ai suficienta diplomatie sa disimulezi si sa iti retii nervii. Dar asta e altceva si o sa vorbesc altadata despre ea.
Iar greseli din astea fac si barbatii, si femeile. Nu stiu daca deopotriva, ca n-am stat sa numar, sa fac o statistica. Desi, inclin sa cred ca mai mult femeile. Cum am mai spus pe undeva, barbatii se accepta mai usor asa cum sunt, nu isi pun mii de intrebari despre ei, pe cind femeile se straduiesc sa fie cit mai mult pe placul lor, al barbatilor. Adica isi construiesc singure un complex de inferioritate. De fapt, ele incearca sa fie, in general, pe placul societatii. Acum ceva vreme, de exemplu, mi-am dat seama ca cele mai multe femei isi asuma un fals adevar transmis din generatie in generatie, cine stie de cind. Doar din... nu stiu, ipocrizie, prostie, frica de a iesi din rind... habar n-am. Si anume ca alea noua luni de sarcina sunt mirifice. Ei bine, nu e nimic mirific in asta! E cit se poate de greu si de neplacut, in multe privinte, pe care nu le voi detalia. Spun doar ca e o aberatie sa afirmi ca te simti cea mai implinita fiinta de pe planeta asta in alea noua luni. Poate singurele momente care chiar pot stirni in tine o emotie foarte puternica sunt acelea cind simti ca misca si cind ii percepi bataile inimii. In rest, starea de graviditate eu o numesc pur animalica. A nu se face deductii pripite de aici. Imi plac copiii (desi expresia asta mi se pare cretina) si mi-am dorit unul. S-a terminat cum s-a terminat si REFUZ sa ma intristez in clipa asta amintindu-mi. Dar pot sa ma detasez si sa admit ca sarcina in sine si nasterea nu pot fi catalogate drept nu stiu ce simbol maret.

Mda, am pornit de la cu totul altceva. Acum as mai face o cafea, ca azi e de ploaie si de stat in casa.

Sint suspect de linistita in seara asta!

... imi imaginez ca locurile pe unde ai umblat te-au facut sa te simti minunat... faine poze!

iederaaaaaaaaaaaaaaaaaa, de ce cerţi copilul de ziua lui???

Nefertiti, la mulţi ani! Şi sa te bucuri în toţi!

LA MULTI ANI, sa fii rasfatata de toti si de Timp !



Si ... o melodie (preferata de mine), care sper sa iti placa:

http://www.youtube.com/watch?v=tjPHlxRlNzk

JEWEL - Foolish Games

You took your coat off and stood in the rain,
You were always crazy like that,
I watched from my window
Always felt I was outside looking in on you
You were always the mysterious one with dark eyes and careless hair
You were fashionably sensitive, but too cool to care
Then you stood in my doorway, with nothing to say
Besides some comment on the weather
Well in case you failed to notice, in case you failed to see
This is my heart bleeding before you, this is me down on my knees
These foolish games are tearing me apart
Your thoughtless words are breaking my heart
You're breaking my heart
You were always brilliant in morning
Smoking your cigarettes and talking over coffee
You philosophies on art, Baroque moved you
You loved Mozart and you'd speak of your loved ones
As I clumsily strummed my guitar
You'd teach me of honest things
Things that were daring, things that were clean
Things that knew what an honest dollar did mean
So I hid my soiled hands behind my back
Somewhere along the line I must've gone off track with you
Excuse me, think I've mistaken you for somebody else
Somebody who gave a damn, somebody more like myself
These foolish games are tearing me apart
You're tearing me, tearing me, tearing me apart
Your thoughtless words are breaking my heart
You're breaking my heart
You took off your coat and stood in the rain
You were always crazy like that