Mda, nu sunt in apele mele.
Mda, ziceam ca am un ulei... care nu are scopul de a fi "dat" pe corp, dar eu asa il folosesc. Si n-am bube.
Mirosul e... elegant si ferm.

Pentru apele alea care nu sunt ale tale, ofer o cafea.




Imi aduc azi o rosie si o pun in ghiveci.

Văd că Hash n-a avut chef nici de cafea.

Am ochii obosiţi, nu cred că am dormit suficient, dar nu mai pot să adorm. Ăsta e chinul meu dimineaţa, dacă apuc să mă trezesc, adio somn! Iar acum nu trebuia să mă trezesc devreme, nu era nevoie, nu era musai, cum să îi mai spun organismului, ca să priceapă??? Partea proastă e că aseară am uitat să-mi iau cafea (mda, văd că e posibil să uit de cafea) şi acum am doar nişte ness, pe care eu nu-l sufăr... Şi mi-e lene să cobor. Mrrrrrrrrrrr! De ce nu există un serviciu de livrări rapide? De exemplu, uiţi să îţi cumperi cafea sau altceva (nu-mi vine în minte ceva la fel de necesar, ca să dau un exemplu ), suni la magazinul/chioşcul de la parter, spui ce vrei, dai adresa şi ei ţi-l aduc în câteva minute. Ştiu, aberez... e din lipsă de cafea.



Ziceam zilele trecute ceva de nuanţe. Hmmm, e complicat, am un haos în cap... Parcă aş bea măcar o gură de ness, totuşi. (...) Aşaaa, am frecat un ness cu zahăr şi m-am întors. Nu ştiu cine l-a inventat, dar mare greşeală a făcut.
Revenind... Există oameni pe care nu îi cunoşti personal, stai doar de vorbă cu ei din când în când, îi citeşti mai ades şi atât, dar pentru care simţi o mare atracţie şi o mare afinitate. Fie că e bărbat, fie că e femeie. În acelaşi timp, eşti conştient că ar fi inutil, ba chiar contraindicat să îi cunoşti real, să îi întâlneşti, pentru că tot farmecul ar dispărea, s-ar rupe, s-ar topi. Nu pot să explic de ce, dar aşa e. E ca şi în cuplurile alea perfecte, fără acte, fără obligaţii, care s-ar destrăma dacă ai încerca să schimbi ceva la ele, dacă le-ai alinia la nu-ştiu-ce convenţii. După părerea mea, asta e cea mai pură formă de iubire, nu ştiu dacă înţelege careva ce vreau să spun. În fine, nici n-are importanţă...

Mai există un soi de oameni lângă care eşti fericit pentru simplul fapt că poţi să taci. Da, nu e nevoie să te transformi lângă ei într-o gaiţă, într-o moară care macină cuvine non-stop, nu trebuie să îţi repeţi mereu sentimentele cu voce tare, ca să aibă ei iluzia unei siguranţe. Oamenii ăştia se înţeleg prin tăceri şi prin priviri. Şi sunt destul de rari.

Mai este apoi câte un om de care ai fost îndrăgostit cândva, de care te-ai despărţit, dar pe care încă îl iubeşti. Într-un fel aparte, trecut, consumat, care nu reprezintă nici un pericol pentru dragostea ta de acum. Dar care se păstrează.

Există oamenii pe care îi vezi preţ de câteva minute şi care îţi par perfecţi, îţi spui că e exact ce ţi-ai dori, deşi nu ştii despre ei mai mult decât poţi vedea în alea câteva minute. Dar nu e decât o senzaţie, o iubire de cinci minute, dacă vrei. Nici nu-ţi doreşti să ştii mai mult, vrei să rămîi cu impresia aceea perfectă, de cinci minute, altfel nu se ştie ce ai descoperi şi nu ţi-ar plăcea.

Ufff, cât am aberat!

Dar aberezi frumos.
Chiar daca te-as contrazice pe ici, pe colo. Te iert insa, pentru ca stiu cum e faza cu nessul.

Contrazi-mă, contrazi-mă, că m-ai facut curioasă!!!

Mmmmmmmm, miroase tare bine cafeaua... Nu pot sa-i rezist, n-am ce face. Sunt prea obosita sa vorbesc, pot doar sa ascult. Vinerea ar trebui sa se lucreze mai putin prin lege, suntem doar niste oameni si noi, si gandul week-end-ului care incepe ne copleseste.
Am intrat sa va salut, sa iau o gura de cafea- daca este destula, daca nu, nu-i bai- si sa ies incetisor.

Tinkerbell, la mine este cafea pentru toată lumea (am refăcut stocul ) şi eşti invitată când vrei.

Misti, ai dreptate în privinţa norocului. Partea proastă e că nu ne aducem aminte de asta decât când dăm de greu. Sau când vedem pe alţii care nu au. Mie aşa mi se întâmplă de multe ori.

Azi dimineaţă (a nu se înţelege cu noaptea-n cap) mi-am dat seama că trebuie să merg la cumpărături şi m-am decis să schimb răcoarea dată de aerul condiţionat din supermarket pe umbra din piaţă. Cred că s-au făcut două săptămâni de când n-am mai călcat într-o piaţă, iar când e sezon de fructe şi legume mie îmi place să rătăcesc printre ele. Aşa că azi am fost să văd ce mai vinde lumea prin faimoasa Piaţă 700 (chiar, trebuie să aflu de unde i se trage numele ăsta ciudat). Pe mesele răcoroase din ciment tronează grămezi de roşii bosumflate, castraveţi însetaţi, ardei supăraţi că au fost rupţi de la locul lor, verdeţuri muuuulte-multe, de toate felurile... Preţurile au scăzut, lumea pare mulţumită. Nu lipsesc nici fructele, cireşele mari şi negre sunt marea atracţie, dar nu mulţi le cumpără, pentru că sunt cam scumpe. Ceva mai accesibile sunt piersicile, care au o culoare care pe mine mă înnebuneşte, un amestec pastel de roşu-galben-portocaliu. Şi au o aromăăăă.... Sunt şi caise, ceva mai scumpe decât piersicile şi mai puţin arătoase. În câteva locuri am văzut afine, mă întreb de unde or fi venit cu ele... Zmeura îmi face cu ochiul, dar e cam amărâtă, n-au lăsat-o să crească destul.
Am rătăcit printre mese mai bine de jumătate de oră, fără să mă pot hotărî ce vreau. Până la urmă, am luat roşii, castraveţi, ardei, verdeţuri şi piersici, că prea erau plăcute ochiului şi mirosul lor nu-mi dădea pace.

De fiecare dată când mă plimb printr-o piaţă îmi doresc să am suficienţi bani ca să cumpăr din toate fructele şi legumele pe care le văd. De fapt, nu e vorba doar de bani, ci următorul gând care îmi vine în minte e că nu aş avea ce face cu toate, pentru că, evident, nu aş putea mânca atâtea! Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la asta, atât sunt de apetisante. Şi nu mi se întâmplă la fel dacă le văd în supermarket, de exemplu. Nu e deloc acelaşi lucru...

M-am uitat azi la un film uşor - îmi place să fac asta sâmbăta şi duminica -, cu Julia Roberts (rog masculii sau cei care se cred masculi să chicotească în gând , pentru că mie chiar îmi place tipa). Şi am văzut că în anii '50 existau şcoli pentru femei, unde li se predau cursuri despre căsnicie, despre pregătirea nunţii, despre cum să fie soţii perfecte, cu alte cuvinte. Habar n-aveam că a existat aşa ceva în perioada aia... Dar erau învăţate şi istoria artei, deşi evident că nu avea la ce să le folosească aşa ceva. Cât de stupid! Şi nu pot să nu mă întreb cât de mult diferă concepţiile din ziua de azi de cele de atunci... Cred că nu foarte mult, nu în esenţă. Nu sunt o feministă, există doar bărbaţi care mă fac să-mi doresc să fiu , dar uneori observ că oamenii nu îşi schimbă prea mult concepţiile, decât la suprafaţă.

Sar'mana M-am servit si eu cu niste piersici de la tine.
Si mie mi-a placut

Fargakos, nu te-am mai văzut demult.

1. Sper ca nu te-a deranjat vizita mea
2. ...ca tot nu cumparasesi afine

3. Am lipsit ca am avut licenta, dar sti ca revin cand .... of...

Cum să mă deranjeze??
Mulţumesc pentru afine!

Deşi pe la ora 10 soarele deja ardea, mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit la o plimbare. Mi-era dor de lume, mi-era dor să mă mişc agale pe străzi, fără un scop anume. Iar duminicile sunt ideale pentru aşa ceva, pentru că nu sunt chiar atât de multe maşini care să îţi zgârie creierii şi nici lumea grăbită din timpul săptămânii, care aleargă disperată în toate părţile. Duminica ies doar leneşii ca mine, amatorii de plimbări, chibiţii şi cei care nu aleg să se urce în maşină şi să plece la vreun grătar pe la margine de oraş. La iarbă verde, cum zic ei. Plus lumea care merge la biserică, pentru că în provincie acest obicei încă se mai păstrează. Eu merg destul de rar, cel puţin în ultimii ani, şi doar atunci când simt nevoia. Nu suport să fac asta ca pe o obligaţie, nu pot să fac paradă din mersul la biserică. Dar azi am ales să merg până la Catedrala din Piaţa Operei, iar la întoarcere m-am oprit la Domul romano-catolic din Piaţa Unirii.
Cred că a fost prima zi din vara asta, în care am abandonat blugii în favoarea unei rochiţe de vară. Una lungă-lungă, vaporoasă şi atât de plăcută când o simţi în timpul mersului, de un galben lămâie, iar în parte de la talie în jos cu câteva floricele mici roşu cu verde. Credeam că o să uit cum e să fii feminină dar, spre surprinderea mea, încă mai ştiu să mă unduiesc sub faldurile unei rochii. De fapt, cred că asta subzistă în memoria genetică a oricărei femei, oricât ne-am strădui noi să ne comportăm ca nişte bărbaţi, oricât am încerca să-i imităm în diverse, inclusiv în anumite vestimentaţii. La fel ca anumite zâmbete pe care doar o femeie ştie să le afişeze, la fel ca flirtul sau unele gesturi care trădează feminitatea, oricât de ascunsă ar fi.
După ce am ieşit din biserică, mi-am luat o revistă (era deschis câte un chioşc de ziare ici-colo, lucru care m-a surprins plăcut) şi m-am aşezat o vreme pe o bancă din parcul din faţa Catedralei, nu ştiu cum se cheamă, nu ştiu nici măcar dacă are un nume... Era o grămadă de lume care se plimba, mâncând o îngheţată şi stând de vorbă. În zonă sunt câteva terase drăguţe, cochete şi de fiecare dată mă minunez că nu auzi muzica zbierând de la ele. Deşi toate au muzică, dar e atât de discretă, că o percepi abia când te apropii să te aşezi la o masă. În plus, nu e vorba în nici un caz de manele şi nici măcar de stridenta muzică românească contemporană. Cred că lui Misti i-ar plăcea aici, la o cafea pe o terasă din astea. Mi-am adus aminte de tine când stăteam pe bancă şi dintr-un difuzor amplasat undeva în piaţă se auzea discret un cântec al lui Mircea Vintilă.
Îmi place foarte mult arhitectura din Piaţa Operei, clădirile sunt vechi, dar îngrijite, armonioase. E un amestec de sobru şi culoare - din loc în loc vezi la geamuri jardiniere cu muşcate. Cred că am mai spus-o, stând aici România ţi se poate părea departe, poţi uita unde eşti. E foarte relaxant.
La o bancă din spatele meu, pe cealaltă alee, e un grup de pensionari, eu le zic chibiţi. Îi văd de fiecare dată când trec pe aici, sunt doar bărbaţi adunaţi grămadă, care vorbesc ba despre politică, ba despre fotbal. Am înţeles că deja au tradiţie, se adună astfel zi de zi de câţiva ani, parcă de după '89, n-am reţinut exact. Sunt simpatici.
Ce m-a mai surprins plăcut uitându-mă la mesele teraselor pe lângă care treceam, erau cuplurile trecute de prima tinereţe. Da, stăteau la un suc, cafea sau îngheţată mulţi oameni dincolo de 45 de ani, mergând probabil pînă spre 65-70. Cupluri distinse, nu prin haine scumpe, ci prin ţinută, prin aerul demn şi relaxat în acelaşi timp. E genul acela de detaşare pe care ţi-l dă un anumit stil de viaţă lipsit de mojicie, de isterii, obişnuinţa cu respectul pentru ceilalţi... chestii de felul ăsta. Dincolo, la terasele din Piaţa Unirii, vezi mai mult tineret. Dar aici, în Operei, e un amestec interesant de vârste.
Am făcut câteva poze cu telefonul mobil, cu toate că nu le pot descărca şi îmi pare rău. Cel puţin deocamdată. Dar nu m-am putut abţine.
S-ar putea să-mi fac un obicei din a ieşi duminica la o astfel de plimbare.

O parte din Piaţa Operei, acum se cheamă Piaţa Victoriei, dar nu mulţi sunt obişnuiţi să îi spună aşa. În dreapta sunt o parte din clădirile de care spuneam, o să încerc să găsesc o istorie a lor.

Palatul Dauerbach

"Un timisorean cu acest nume si prenumele Georg solicita primariei un teren de 632 de stanjeni patrati in a doua parcela de teren dinspre teatru spre Josefin. Anul era 1911. I se aproba cumpararea terenului citat cu suma totala de 250.000 de coroane, deci 396 de coroane pe stinjen patrat. Planurile unei case cu apartamente de inchiriat sunt facute de arhitectul Laszlo Szekely in acelasi an 1911. Se ridica pana in 1913.
Primaria avea un plan general de urbanism ce urmarea transformarea zonei intr-una rezidentiala. Ca urmare, impunea fiecarui cumparator de teren construirea cladirii in termen de unu sau doi ani, cu prezentarea prealabila a planurilor fatadei spre aprobare; acestea trebuiau facute in stilul caracteristic al arhitecturii dc inceput de veac si era obligatorie folosirea anumitor materiale si chiar a unor anumite culori. Inclusiv forma si marimea acoperisului erau reglementate. Ca sa nu mai vorbim despre obligatia proprietarului de a ingradi – sau construi, daca voia – partea din spate a terenului in asa fel incat sa arate estetic. La parter s-au creat de la inceput cafeneaua si restaurantul Palace.

Primul arendas a fost Henric Berger, care a reglementat co proprietarul si cu primaria suprafata exterioara unde isi aseza mesele si chiar forma si marimea saletelor (umbrarelor). Pe coltul nordic al palatului a functionat de la inceput (1913) o farmacie. Ea a fost inchiriata de diversi farmacisti si se bucura si azi de un bun renume in oras. In anul 1913, strada (Corso de azi) din dreptul palatului si pana la piaristi este pietruita cu piatra semicubica si cu asa numita piatra Cyclop." (dr. Ioan Haţegan, Prima oră)

Palatul Szechenyi

"Corsoul timisorean este cuprins intre palate: la un capat este Lloyd (lânga Opera) si la celalalt este Szechenyi (lânga Catedrala). Toate palatele de pe Corso au fost-construite in perioada anilor 1900-1914. Spre deosebire de Corso, Surogatul are doar un palat din aceeayi perioada (Loffler), palatul Camerei de Comert fiind interbelic, iar cele doua blocuri (alimentara si Cinema “Timis") din anii ‘60.

Acum, câteva cuvinte despre palatul Szechenyi. Societatea omonima solicita Primariei Timisoara cumpararea unei suprafete de teren de 227 de stanjeni patrati pentru construirea unui palat de raport (cladire cu apartamente de inchiriat). Dupa trei strigari (cum era obiceiul), societatea plateste suma de 30.000 de coroane si incepe lucrarile de constructie. Cladirea are trei etaje, cu frontul pe doua strazi si o intrare pe coltul dintre ele. Parterul era destinat – de la inceput – magazinelor. Vederi de epoca ilustreaza numele acestor firme.

Primaria cere – ca peste tot – planuri de detaliu ale fatadei, termen de incheiere a constructiei si ingradirea (sau construirea unor dependinte) spatelui terenului. Stilul arhitectonic nou (stilul “1900”) este vizibil si la Palatul Szechenyi ca si la restul palatelor de pe Corso. In decembrie 1912, in cladire sunt instalate doua ascensoare de marfa si unul pentru persoane. Cam tot atunci, si restul cladirilor de pe Corso fac acelasi lucru.

In vara lui 1914 se produc modificari ale parterului – fapt ce înseamna ca palatul este cautat de tot mai multe firme. In 1916, societatea mai cumpara 8,2 stanjeni patrati de teren, ajungand la spatiul de azi.

Vin si trec razboaie, vin si trec stapaniri, palatul ramane o constanta a Corsoului. Nationalizarea inseamna o schimbare, dar nu in bine. Clidirea devine mai cenusie si rareori arhitectii mai invioreaza culorile. De la o fereastra a acestei cladiri (ce are la parter celebrul bufet-expres), un timisorean a filmat in decembrie 1989 acele scene terifiante din zona Catedralei si masurile luate de autoritatile vremii. Aceste imagini au facut inconjurul lumii." (dr. Ioan Haţegan, Prima oră)

Buna ziua!

Bună să-ţi fie inima! Şezi la o cafea.

Şăd cu cea mai mare placere.
Iarta-ma ca la cea dinainte nu te-am anuntat ca nu pot ramane.

[edit]Hai ca spal eu doua ceşti:

La fix:




Acum poţi să spui şi o poveste.

Banuiesc ca nu vrei si zahar. Poveste? Hai ca-ti zic, cat torn cafeaua:

Tot timpul am fost exterior scolii. Adica... niciodata nu m-a dus valul. E o oarecare indiferenta in asta, dar ma cunosc si stiu ca nu-s indiferent in viata, in general. Ce vreau sa zic? Am facut ieri curatenie printre lucrusoare si am gasit manuale.
Manuale de-alea de la scoala. Si mi-am adus aminte cum tineam cartile in mana si ma intrebam: "De ce se numesc ALGEBRA", "GEOGRAFIA" si nu se numesc "Algebră", "Geografie". De ce trebuie sa sune atat de solemn? "LIMBA SI LITERATURA ROMANA". Toate-s gaudeamusice, asa. Le-am rasfoit si-mi aminteam vremurile in care ma chinuiam sa retin capitalele si monedele nationale, daca nu intelegeam de ce trebuie sa stiu zăcămintele si tipurile de sol. Am gresit ca nu am invatat tot, dar nu ma gresit foarte tare ca nu m-am lasat dus de val. Pentru ca timpul l-am petrecut intr-un mod mult mai memorabil.

In clasa a doua s-a intamplat urmatorul lucru: am venit de la scoala cu ghiozdanul in spate si am intrat bucuros in casa. Aveam un musafir. Am fost "invitat" in sufragerie. Maica-mea era pe un fotoliu, taica-meu se tot plimba de colo-colo dupa "ale gurii" si cafea , si musafirul statea pe celalalt fotoliu. Zambeau toti 3. Aveam musafirul in fata si pe maica-mea in stanga. Maica-mea a intins o mana spre mine. M-am apropiat si mi-am dat ghiozdanul jos. Imi tineam mainile pe masa si imi asteptam intrebarea: "Il cunosti pe...?". Am facut cunostinta si apoi am fost intrebat ce "obiecte" am avut azi. Nu le stiam numele . Eram atent la toate, dar cand ieseam din scoala, nu ma mai gandeam la ele, ca si cum incepea din nou ziua. Il auzisem pe fratele meu (mai mare) vorbind despre scoala in urma cu cateva zile, asa ca am inceput sa zic:
Am avut asa:
- Biologie (Au inceput sa rada. Maica-mea a zis "Cum sa ai biologie? Fratele tau are biologie. Tu ce ai avut?")
- A, da. Geog.. geografie... (Imi pierise zambetul si ma uitam nedumerit la maica-mea. Din cand in cand trageam cu ochiul la nenea, sa vad daca rade de mine. Maica-mea: "Ha ha ha. Tu le zici pe toate ale fratelui tau". M-am ambitionat.)
- Desen! (Maica-mea: "Asa, mama!" si au zambit toti multumiti)

Nu stiu daca ai vazut vreodata comportamentul ala al copiilor cand ii intrebi ceva si iti raspund asa, aiurea, zambind, fara sa le pese, desi stiu si raspunsul adevarat. Cand ii intrebi mai serios, se fac si ei seriosi, se opresc din toate gesturile de copil mic, zic raspunsul si apoi incep din nou sa dea din maini... sau ce faceau inainte. Asa am facut si imi amintesc exact starea.

Mi-am pus şi un cub de zahăr, pentru că mă tot chinui să renunţ la el şi nu reuşesc.

Apropo de unele reacţii din copilărie, îmi aduc aminte că eu nu suportam să fiu dată ca exemplu (pe bună dreptate, dacă mă gândesc la cum am ajuns, numai de dat exemplu nu sunt bună ). Ai mei au făcut greşeala să mă înveţe să citesc mai devreme de clasa întâi şi nici mai mult nici mai puţin decât Amintirile lui Creangă. Iar când am ajuns la şcoala şi a aflat învăţătoarea, a început să mă tot dea exemplu şi să mă pună să citesc demonstrativ în faţa altor prunci. Şi de atunci îl urăsc pe Creangă.

p.s. Uitasem... când am dat admiterea la română-engleză, la traducere ce crezi că am nimerit??? Un fragment din Creangă...

Dar înţeleg ce ai vrut să spui cu povestea ta, cu starea aia. Ce am povestit eu nu are legătură.

Câte sensuri poţi atribui unui zâmbet virtual... te-ai gândit vreodată?

M-aş duce să citesc şi mi-e lene.

Intre unul si.... 100?
Comunicarea nu se face prin logica, mai degraba prin sentimente, stari. Smailii nu-s cuvinte. De-asta sunt utili. Ca pot transmite sentimente. Ce-i drept... se mai si pierd pe drum unele, dar, in general, comunicarea virtuala e mult mai de succes decat cea telefonica. Nu?

Si inca unul:

Pe mine mă poţi acuza de orice, numai de logică nu. Cred. Deşi, uneori despic firul în milioane de alte fire, tot în căutare de logică. Dar n-o găsesc, deci tot se închide cerul cu logica. Cred că nu se înţelege nimic.

Ba se intelege.

ai dreptate H! Nefe, imi place ce ai scris despre Timisoara! stau aici de peste 30 de ani, imi place desigur, dar tu ai reusit sa scoti in evidenta lucruri interesante pe care le stiam dar le-am ignorat... bunaoara, acei chibiti despre care vorbesti au o traditie indelungata, pe vremea comunista nu discutau insa politica, doar fotbal, se adunau chiar mai multi decat acum in special dupa meciurile importante... exista un personaj celebru, un nebun numit Romica, are mustata ca a lui Hitler, l-am vazut saptamana trecuta, e aproape neschimbat, el era singurul care facea pe bufonul in Piata Operei iar glumele lui erau politice, cu tinta directa spre marele conducator, lumea se uita la el dar nimeni nu zicea nimic, nu stateam prea mult sa ne uitam sa nu cumva sa fim luati la ochi de "cineva"... in timpul "reprezentatiei" se cam sterpeleau portofele de la neatenti...

palatele a caror istorie ai descoperit-o erau anoste pe vremea aceea, in locul reclamelor luminoase pe care le vezi astazi pe acoperisurile unor cladiri (Cinema Timis de pilda) tronau lozinci comuniste... au fost restaurate totusi inainte de revolutie, imediat dupa mutarea liniilor de tramvai si devierea circulatiei, lucru care a facut inutil pasajul din Piata Operei dupa abia cativa ani de utilizare... Pasajul era necesar la Gara de Nord dar nu stiu care din conducatorii din acea vreme au hotarat sa fie facut in Piata Operei, ocazie cu care sapaturile au scos la iveala ziduri si tunele de pe vremea turcilor, unul din tunele se zicea ca pleca de la Castelul Huniazilor (Muzeul Banatului) si strabatea in subteran orasul pana undeva departe, ca iesire de siguranta in timpul eventualelor asedii.

Catedrala Mitropolitana a fost construita inainte de al doilea razboi, pana la terminarea ei pe post de catedrala era biserica de langa Piata Traian, acea zona era considerata centrul orasului vechi, pana cand s-a mutat pe Corso.

Aproape toate lucrurile sunt banale în contemporaneitate, aşa şi cu palatele alea. Acum sunt şi istorie, aşa că... Cât despre reclamele luminoase, nu prea îmi plac, în general vorbind, pentru că îmi par chicioase.
Dar îmi plac istoriile unor oraşe şi mai ales ale unor clădiri.

Mi-ar placea, da. Mi-ar fi placut. Ma uimesti cat de bine ma cunosti, ma bucur ca te gandesti la mine. Si ma mai bucur ca ai ajuns in locul unde poti privi lumea dintr-un punct unde te incanta fie doar pentru faptul ca se lasa observata de tine. Sper sa mai faci asta, sper ca are efectul care cred eu.
Cladirile si istoria lor sunt fascinante si mereu interesante, dar nimic nu egaleaza "radiografia" unei comunitati.
Si ai neaparata nevoie de un aparat foto.

Un colţ de rai, nu m-am putut aPţine să nu-l arăt.

Azi n-am chef de lucru, dacă lucru se poate numi ce fac. Nu prea am chef nici de scris, poate după-amiază...

... a venit iarna-ntr-o zi, era de aşteptat
n-ai vrut s-o primeşti în casă
ea tot a intrat
a venit iarna subit
într-o după-amiază...

... melodia lui Vali Sterian îmi răsună în căşti.

Există momente, întâmplări, persoane, imagini (cum e 'videoclipul' lui Hash) care te marchează cu anumite senzaţii pe care le ţii minte, dar care sunt imposibil de pus în cuvinte. Doar se impregnează în tine şi le recunoşti atunci când peste timp altceva ţi le provoacă.

... a venit iarna discret
ca din întâmplare
a venit iarna sublim
ca o taină mare...

M-am trezit oarecum sucită, orice o fi însemnând asta. Poate pentru că e luni, poate pentru că n-am stare, poate pur şi simplu.

... a venit iarna şi eşti
tot nedumirit
să te bucuri sau s-aştepţi
până la sfârşit
a venit iarna şi-ntreabă
nevinovată
nu ştii unde sînt zăpezile
de altădată?

Ascult un radio din TM, întâmplarea face că nu am chef de radio, dar trebuie să urmăresc nu-ştiu-ce campania lu' peşte. Iar idiotul care face pe one-man-show - prezintă şi ştirile, face şi pe animatorul, adică ne spune dinainte următoarele 2-3 melodii - s-a apucat să imite pe alţii, de la radiourile adevărate. Mai exact, are un debit verbal pe secundă, ceva de speriat. Începe cursiv şi continuă tot mai alert, tot mai alert (sindromul Esca), de ajungi să nu mai înţelegi nimic. Fraiereeee, nu ţi-a spus nimeni că pentru asta îţi trebuie dicţieeee???!!!

Am terminat cartea. Patru sute şi ceva de pagini (din 570) ca să cuplezi un bărbat cu o femeie... Rahat!

Mi-am amintit că am în frigider, de câteva zile, coacăze roşii, yeeeeee!!!
Pentru conformitate, din astea:




Geamul de la bucătăria mea dă spre un soi de pătrat interior, dintre blocuri... în fine, o chestie care răpeşte lumina şi îţi oferă chinul de a-i auzi pe vecini. Şi mă tot minunez cât de tare pot vorbi unii în casă, de îi aude tot blocul! Ştiu ce a gătit una care are prunci, îl aud pe altul care vorbeşte la telefon, de peste tot se aude zdrăngănit de vase, mirosul amestecat de mâncare te face să nu-ţi mai doreşti nimic, dar cel mai mult mă stresează o prostă cu voce groasă/masculină, care urlă mai tare ca toţi. E genul de femeie care te face să îi înţelegi pe misogini. Brrrrrr!!!

Dacă tot am pălăvrăgit azi cam mult pe aici, o să continui şirul unor notiţe tot aici, pentru că uneori mi se pare mai uşor.

Citeam ieri istorioarele alea ale clădirilor din Piaţa Operei şi m-a surprins faptul că încă de atunci primăria nu dădea voie locuitorilor să-şi construiască locuinţele chiar de capul lor. Deci exista un anumit tip de disciplină necunoscut mie şi necaracteristic românilor, mai exact. Tocmai pentru că aici erau mai mult alte naţii decât români. Faimoasa disciplină nemţească. Care s-a transmis până azi, deşi mare parte din nemţi s-au cam cărat. Dar au rămas după ei unele 'apucături' care, zic eu, nu sunt rele. De când am venit, am stat de vorbă cu mai multă lume de aici care m-a tras de mânecă şi mi-a atras atenţia că unele zone, unele clădiri arată ca şi acum nu ştiu câţi ani nu din neglijenţă ci, dimpotrivă, din efortul de a le păstra aşa cum erau, din dorinţa de a conserva istoria. Recunosc, la început, unele lucruri mi s-au părut ciudate, nefiind familiarizată cu ele. Dar încep să mă obişnuiesc şi încep să le înţeleg. E foarte important să nu te situezi pe o poziţie ofensivă când vrei să te integrezi sau cel puţin să te adaptezi undeva. E o atitudine autodistructivă. Mi-am învăţat lecţia asta în Bucureşti, deşi nu mi-am dat seama decât după ce am plecat.

Dar să revin la TM, la oamenii de aici. Că tot veni vorba de legile nescrise ale disciplinei nemţeşti care a lăsat urme, când am ajuns aici, o bună bucată de vreme n-am înţeles de ce dracu' lumea cumpără în draci Agenda. Nu-i interesează presa adevărată, ziarele sau revistele profi, nuuu, ei cumpără Agenda! Ăsta e o ciudăţenie de săptămânal, scris la modul cel mai simplist cu putinţă, cu o grafică de acum un milion de ani. O parte din el e cu diverse... nici nu ştiu cum să le zic, ştirici, informaţii utile, aşa ceva, despre ce se mai întâmplă la nivelul administraţiei oraşului, ce străzi se mai repară, pe unde e deviată circulaţia, unde sunt concerte, ce cărţi au apărut etc etc etc. Iar restul sunt anunţuri publicitare. Ok, am ajuns să recunosc că sunt lucruri utile în el, absolutamente utile. De exemplu, eu am ratat o paradă a maşinilor de epocă acum vreo două săptămâni, pentru că n-am citit Agenda! (să-mi fie învăţătură de minte ) Dar, dincolo de asta, dacă vrei informaţie scrisă într-un stil contemporan... Însă asta e altă poveste. Boooon, într-una din zile (în timp ce făceam o monitorizare pentru nişte ziare centrale) am socializat cu un domn mai în vârstă de la unul dintre chioşcurile de presă. Eu am o înclinaţie spre socializări din astea neconvenţionale , dar şi el m-a mirosit din prima că nu sunt de prin părţile locului. Şi mi-a explicat omul diverse lucruri. Printre altele, l-am întrebat de ce cumpără lumea cu atâta patos Agenda?! Mi-a spus că e vorba de obişnuinţă, de tradiţie, de conservatorism. Asta din urmă, o dibuisem şi eu. Dar parcă tot nu-mi era de ajuns, nu înţelegeam pe deplin. Pe vremuri, mi-a mai spus omul (o să îi spun Domnul T, să zicem), exista în TM un almanah, idee sau invenţie a nemţilor. O publicaţie anuală, dacă am înţeles bine, în care erau, la fel, diverse lucruri utile împărţite pe luni. De exemplu, li se amintea oamenilor că în luna cutare se fac nu ştiu ce chestii în grădinărit, că nu-ştiu-când trebuie să facă nu-mai-ştiu-ce şi aşa mai departe. În felul ăsta, populaţia era la curent cu ce avea de făcut, i se dădea mură-n gură informaţia utilă de care vorbeam şi avea un fel de calendar al obligaţiilor cetăţeneşti sau civile, să zicem. Ei bine, după cum spune Domnul T, almanahul ăla e strămoşul Agendei de azi. (timişorenii care ştiu mai multe sau altă variantă sunt rugaţi să îmi spună)
Cu toate că, în sfîrşit, cineva îmi oferise o explicaţie, la vremea aceea tot am strâmbat din nas. Acum am început să pricep, pe măsură ce văd mai îndeaproape viaţa de aici.


Uffff, cât am scris şi mi s-a făcut sete, de parcă aş fi povestit verbal!

Bună seara, lume...

Sara bună, Nefe!

Te-aş face o cafea, dar e seară şi nu ştiu dacă tu bei cafea la ore din astea. Eu beau oricând...

Stau la margine de gânduri, pe un imaginar pui de pernă, şi privesc cerul. Azi a fost o zi searbădă, din alea în care îţi vine să-ţi vinzi sufletul pe o întâmplare fericită. Dar cine să cumpere suflete?
Îmi mângâie auzul o melodie unduitoare (mi-e lene să caut alt cuvânt, e dezordine la mine-n cămăruţa de cuvinte) a celor de la Dire Straits (ticket to heaven)... şi-aş avea chef să mă las legănată pe ritmul ei, fără gânduri, fără implicare, fără intenţii. Doar să simt muzica. Nu ştiu de când n-am mai făcut asta. O să uit cum e... Nu căuta semnificaţii, că nu sunt. Mulţi citesc, puţini înţeleg.
Dacă aş avea o ţigară, şi dacă aş fuma, aş trimite spre cer rotocoale de fum pe post de nostalgie. Ba nu, ţigările sunt ale lui Hash...
Atunci aş vrea o pară! Din alea mari, galbene, zemoase şi parfumate ca o cadână.

Mă duc să mă culc pe o stea. Sau să scriu. Sau să mă culc. Culc, culc, culc... ce ciudat e dacă îl repeţi! Trăiască detaşarea!

Buna dimineata, Nefe!
Cu baloane de sapun ai incercat?

O zi frumoaşă-frumoaşă îţi doresc, adica doresc sa ai.