Pana sa-mi fac ordine printre fotografii, si sa ma hotarasc ce anume se merita a fi postat, propun o poveste ...
____________________________________________
viața începe în fiecare zi 
Extraordinar ! … exclamase dânsul cu voce tare presându-și degetele osoase pe gâtul intepenit de trei ore de asteptare pe banca incomoda de langa arteziana decorata cu ingerasi din ghips.
In trei ore nici o femeie interesanta nu a trecut pe aici.
Da, vremurile s-au schimbat. Categoric ca ne apropiem de sfarsitul lumii.
Isi amintea de fermecatoarele aparitii feminine pe vremea cand era adolescent si razboiul de abia incepuse.
Aparitii de vis cu parul strans in cocuri sofisticate, sau cu zulufi rebeli, invesmantate in rochii fluide, vaporoase, indraznete chiar, cu voci cristaline ce vibrau descrescendo si lasau in urmă dâre de parfumuri discrete egalate doar de ploile repezi de vara ce răpeau intr-o clipa mireasma narciselor, liliacului, trandafirilor si iasomiei.
Isi intoarse capul distras de zgomotul pasilor.
Uite-o si pe asta ! Doar piercingul ii lipsea – isi zise in gând privind o secunda nasul acvilin, putin prea mare, strapuns de o veriga metalica decorata cu un cristal Swarovski.
Parcul pustiu la amiaza il deprima. Isi amintea cum chiuleau de la scoala ca sa le vada pe domnisoarele de la Scoala Normala sau, mai tarziu, de ceaiurile pe muzica de patefon si primele scrisorele de dragoste.
Reflectă nostalgic … dragostea dă buzna atunci când o aștepți cel mai puțin. E un fenomen total independent de rațiune, un fenomen a cărui singură explicație plauzibilă, dacă accepti ideea că ar exista una, e că se intruchipează haotic respectând legile reacțiilor spontane. Paradoxul e tocmai aici. Dragostea functioneaza dupa niste principii imuabile. De aceea nu poate fi impusa, nici oprita. Se exercită fără autorizația personală, împotriva propriei tale ființe, parcă spre a-i face în ciudă sau a o pedepsi. De aceea sfidează normele morale, de vârstă, de religie, de pozitie socială, tabuurile si ingradirile de orice fel.
Pe banca de alaturi se asezasera doua femei trecute de prima tinerete. Râsetele lor stridente ii perforau timpanul. Cuvintele intrerupte de râsete ii provocau furnicaturi pe piele. Se simtea prost ascultandu-le vulgaritățile.
Cea blonda si grasa imbracase niste pantaloni cu talia joasa ce-i lasau la vedere pernițele de grasime din jurul taliei si o jumatate din tatuajul de pe șold. Prietena ei spargea toate canoanele cromatice caci in vestimentatie si accesorii puteai identifica mai toate culorile primare, secundare si terțiare.
S-a ridicat de pe banca, a facut cativa pasi, indecis daca sa iasa din parc sau sa mai ramana, ca in cele din urma sa se reașeze intr-un loc umbros ferit de privirile rarilor trecatori.
Aici era mult mai bine. Rotogolul amintirilor e o povara prea grea atunci cand nu-l poti imparti cu nimeni. Rotogolul lui de amintiri cântarea tone de singuratate, de exil, de incompatibilitate si neputinta de a se contopi cu societatea in care mereu visase sa traiasca. Dar mai ales purta greutatea unei vinovății de care nu-l putea absolvi nimeni.
Razboiul se incheiase insa răul de abia din acel moment avea sa prinda contur, un contur sumbru schitat in taina de cei 'trei mari' ce-si dadusera intalnire la Yalta.
Plecase in vest inainte ca sa nu se mai poata pleca legal. Comunismul il cunoscuse numai din programele de stiri si revistele citite mai mult in fuga la sfarsit de saptamana.
Avea tot ceea ce altii isi doreau si cu toate astea nu avea nimic din ceea ce el insusi isi dorise, desi, aparent, obtinuse. Lasase in urma o lume al carei loc gol nu putuse fi umplut de nici o alta lume.
Pe bordura de lânga mesele de șah o fata energica, machiata prea strident, executa simultan patru actiuni : sărea pe bordura, mânca inghetata, vorbea la celular si cu talpa pantofului il mângâia pe cățelusul alb ce-o urma vesel din urma.
Generatia viitorului, a conchis pentru sine bătrânul nostalgic. Titanium, polietilena, Internet, globalizare, Gucci, hamburger, Coca Cola, Ecstasy ….
A mai privit-o scurt inca o data spre a se convinge ca o etichetase corect. Da, fata asta era sanatoasa la minte si trup, in ciuda faptului ca se manifesta cam zgomotos, fara sa-i pese de cei doi baieti care o priveau amuzati cum se joaca cu cățelul.
Undeva in parcarea din spate se auzeau ritmuri lascive de blues. Muzica dădea o nota de prospetime bancilor cu vopseaua scorojita si destindea trasaturile incordate ale trecatorilor grabiti sa ajunga in statia de troleibuz.
Se lăsă purtat de notele muzicale.
Un copil cu șapcă colorata pedala asiduu o bicicleta cu coarnele răsucite. Să fi avut vreo patru cinci ani. Respecta cu strictete un traseu in forma de 8 dar isi schimba viteza de deplasare punând din cand in cand frâne bruște.
Gândurile l-au prins iarasi in volbura lor. Simțea in aerul prăfos aceeasi bucurie adolescentina din ziua in care si-a dat bacalaureatul.
Numai ca pe atunci in parc canta fanfara, femeile purtau rochii din creton cu nasturi sidefati si afisau un aer plin de incredere.
Zbang ! Un adidas cât o palma a aterizat exact pe genunchii lui.
Copilul se oprise cu bicicleta la mica distanta nemaiîndrăznind sa se apropie de batranul cu figura de bancher care se incruntase o secunda in directia de unde zburase obiectul de incaltaminte.
- Vai, imi pare sincer rau!
Vocea aceea cu timbru cald, usor răgușit, îi lovise frontal zidul amintirilor.
Cât de mult semana cu o alta voce a tinereții sale.
Imediat a auzit-o din nou ;
- Cere-i scuze domnului si hai sa plecam acasa ca te-ai jucat destul azi.
Apoi i se adresa lui :
- Va rog s-o iertati pe strănepoțica mea dar cred ca eu sunt de vina pentru ca nu i-am legat cum trebuie șireturile.
Batranul privi avid creatura din față cu o emoție ce-l sufocase si-i adusese tot sangele in obrajii ridați.
Abia putu sa îngâne : Adeline …
Femeia ramasese țintuită locului cu adidasul intr-o mână si cu cealalta mână sprijinindu-se pe capul copilului.
- Tu ești?! Nu-mi vine sa cred … murmura ca pentru sine.
Bătrânul o privi speriat. Fără îndoiala ca era Adeline … Adeline, fata de care fusesera indragostiti verisorii lui.
Imaginea de atunci se suprapunea peste cea de acum si cele doua Adeline, la distanta de saizeci de ani, ii zambeau simultan si-i vorbeau in fraze ce-si amestecau cuvintele facandu-le neinteligibile.
"Adeline – cea de atunci", asa cum o tinea minte ultima oara la receptia Domnului G, comenta cu naturalete evenimentele politice. Rochia din moar verde ii punea in evidenta parul blond in timp ce ochii intunecati, ca taciunele, pareau la nelalocul lor pe chipul balai.
Ceea ce atragea atentia asupra ei era eleganța exprimarii, a gesturilor mărunte acompaniate de vocea cu timbru inconfundabil, catifelat si grav totodata.
"Adeline – cea de acum" il privea cu aceiasi ochi intunecati. Parul argintiu coafat in cateva bucle savante, asimetrice si extrem de moderne, era inca bogat si cu firul lucios.
O privea pe Adeline cu privirea lacoma a arheologului ce descopera dupa ani de cautari un obiect extrem de râvnit, insa in momentul in care il descopera nu indrazneste sa-l atinga ca nu cumva sa-i pericliteze integritatea.
O privea pe octogenara Adeline ce se incăpățânase sa-si pastreze farmecul si nu renunțase la nici un accesoriu al eleganței, vrând sa demonstreze parca oricui ca vârsta nu o împiedică sa se bucure de viață.
Ramasese la fel de inalta si dreapta iar fusta din crep negru, lunga pana aproape de glezne, ii conferea o suplețe tinerească. Purta o bluza eleganta gri-perle, extrem de simpla, la baza gatului, ce lasa se se intrevada un lantisor fin din aur alb cu un semn zodiacal.
Lobul urechilor era impodobit cu doua smaralde discrete, taiate cabochon, intr-o montura delicata de briliante. Parul emana o aroma de cafea proaspat râșnită si ciocolata amaruie.
La varsta ei Adeline nu renuntase la pantofii cu toc. E drept ca nu aveau decat câțiva centimetri insa pielea fina cenușie si modelul cu vârf ascutit le faceau pe trecatoarele "bicentenare" sa le remarce frumusetea.
Adeline facea parte din jocul de puzzle al unei lumi disparute.
Oare câți din generatia lor mai supraviețuiau încă ?
Se ridica in picioare si-i prinse cu delicatețe ambele mâini. Fu mirat de moliciunea pielii ei in contrast cu pielea lui pergamentoasa, aspra la pipăit, înțesată de vinișoare albastrii ca mucegaiul branzeturilor Roquefort.
Verigheta lui Adeline, nimic mai mult decât o sârmă aurita, ii reamintea ca o avea in față pe cea mai râvnită fata din orasul tinereții sale.
Cât de inciudat fusese ca-l refuzase la ultimul dans atunci la receptie … si cât de bulversat acum de aceasta incredibila întâlnire.
Teama inițiala se diluase. Adeline se comporta puțin cam ciudat, de parca se vazusera ultima oara cu cateva zile in urma la cofetaria din colț.
O urmă de anxietate persista totuși. Limba nu i se dezlega dar simtea efectiv cuvintele cum se lovesc zgomotos de coșul pieptului ca niste albine speriate prinse in spatele unui geam de sticla.
S-au asezat in tacere pe banca. Stranepoțica lui Adeline isi legase singura sireturile, se suise din nou pe bicicleta bucuroasa de faptul ca strabunica statea de vorba cu cineva iar dânsa e liberă să pedaleze in viteza printre rondurile de flori.
Pălăria colorata ii alunecase pe ceafa scoțând la iveală un smoc de par negru sârmos prins intr-un pieptene cu mărgeluțe rosii cât boabele de coacăze.
- Unde locuiesti acum ?
Adeline nu parea grabita sa-i dea un raspuns. Il privea cu o bucurie nedisimulata si-n ochi ii jucau boabe de lacrimi mai sclipitoare decat briliantele cerceilor.
- La Paris, a raspuns intr-un tarziu, desprinzandu-si mâinile din stransoarea mâinilor lui. De cincizeci si doi de ani locuiesc la Paris. Inainte am trait cu totii opt ani in Argentina. Acolo au murit mama si tata si tot acolo m-am casatorit cu un geolog. Cand i s-a terminat contractul ne-am mutat la Paris.
- La Paris ?! Unde anume in Paris?
- Palais Bourbon, Rue de Lille.
- Imposibil. Stăm in acelasi arondisment si nu ne-am vazut niciodata. De trei decenii locuiesc la o jumatate de ora distanta de tine. Cum de nu te-am văzut? Aveam impresia ca ii cunosc din vedere pe toti românii stabiliti in zona, pe cei din generația noastra vreau sa zic.
- As putea sa te intreb acelasi lucru. Cum de nu m-ai vazut in tot acest rastimp, cum de nu te-am intalnit la cumparaturi sau intr-o cafeneaua din cartier ? Nu e ciudat jocul destinului ?
Sa venim de la mii de kilometri pentru a ne auzi din nou glasurile dupa saizeci de ani … nu ți se pare de neinchipuit faptul ca saptamanal, poate chiar zilnic, am trecut pe acelasi bulevard fara sa presupunem nici o secunda ca am putea fi atât de aproape unul de celalalt ?
Sunt foarte obosita, a adăugat ea incet. Nu mai am douazeci de ani desi subconstientul meu a ramas intepenit acolo.
A scos grabita din poseta un stilou demodat, cu peniță, si a notat ceva pe spatele unei carti de vizita.
- Uite adresa mea si numarul de telefon. Oricand te astept cu plăcere sa-mi faci o vizita, dar cu o conditie : nu-mi vorbi niciodata despre trecut, despre ce s-a intamplat atunci … nu încerca sa-mi demonstrezi lucruri pe care le-am înțeles singura dupa o jumatate de veac.
Si mai ales nu incerca iarasi sa ma amagești. Nu vreau sa te cred din nou.
Batranul isi simtea gura uscata. Ochii ii ardeau in cap cu o intensitate insuportabila. Era coplesit de intalnire, șocat chiar.
Dupa aproape zece de ani de exil cineva ii spusese ca Adeline si familia ei murisera undeva in Baragan la muncă silnică.
Suferise ca un câine la gândul ca nu-si va putea cere niciodata iertare. Se simtea umilit de propria-i josnicie, de egoismul ce-i ghidase actiunile nechibzuite, de mizeria in care isi inglodase visele.
Suferinta sporea de la an la an si cu cât urca mai sus pe scara socio-profesionala cu atât mai mult se simtea sufocat de culpabilitate.
- Și daca nu voi respecta conditia? E dreptul meu sa-ti vorbesc si sa indrept, chiar daca tardiv, lucrurile. Nu voi incerca sa ma disculp dar vreau sa-ti vorbesc si sa-mi eliberez sufletul. Noi nu am divorțat niciodata. Oficial sunt încă soțul tau.
Crezi ca-mi poti refuza aceasta dorinta ? Ce se va intampla daca nu-ți voi respecta condiția ?
Ultima intrebarea a sunat nefiresc datorita tonului amenintator cu care se incheiase. Adeline a intors mirata capul.
- Gresesti. Doi ani am fost casatorita cu un om bun care-ți purta numele. Omul acela a murit in ziua in care a inceput sa planuiasca cum sa treaca granița cu avutul familiei mele.
Nu esti obligat sa accepti conditia dar ia în calcul faptul ca nu mai ai timp sa astepti alti șaizeci de ani pentru a descoperi de ce strănepoțica mea iti poarta numele.
Ca prin vis o auzi cum isi ia la revedere si se indeparteaza in directia copilului. Corpul nu mai asculta comenzile date de creier. In zadar incercase sa se ridice si s-o strige. Zacea inert pe banca de lemn incapabil sa-si miste membrele.
Orizontul se inmuiase subit. Cladirile se lichefiau si intrau in pamant una cate una. Un văl negru acoperea cu iuțeala cerul iar venele i se umflasera sub pielea pergamentoasa gata sa crape.
Batranul de abia respira. Delira oare ?
Viata lui nu putea semana cu un scenariu de film indian. Negatia nu-i folosea la nimic din moment ce realitatea confirma cruzimea si stupiditatea scenariului. Eroul principal era el insuși, un individ fara scrupule ce-si inchipuise cândva ca banii reprezintă ingredientul de baza in formula fericirii, caci fara bani nu poti fi cineva, nu ti se deschid usile dorite si nimeni nu-ti vede multiplele capacitati. Banii reprezentau catalizatorul societatii in care dorea sa intre, avea nevoie de ei pentru a fi acceptat in creuzetul magic al celor ce-si contabilizau valoarea umana in conturi bancare cu cat mai multe zeouri, derivate aproape toate din imensul zerou al sufletului.
Simtea cum pocneste in propria-i piele ca intr-o haina prea stramta din jaratec si limbi de foc.
Ii veni in minte ziua in care fugise cu multe din obiectele de valoare pe care care tatal Adelinei le pusese deoparte in eventualitatea unei schimbari precipitate de domiciliu intr-o tara neatinsa de flagelul rosu.
Peste doua luni avea sa abdice regele.
Dânșii ramasesera acolo … el ajunsese dincolo. Era tânăr, șarmant, liber, avea o diploma ce-i asigura prestigiul si bani suficienti pentru a-si croi viitorul mult visat.
In urechi ii rasunau vorbele babei Safta, slujnica bătrâna din casa parintilor Adelinei.
"Conașule, fii cu mare băgare de seamă, pe nefericirea altora nu-ti poti face casă. E ca si cum ai bate piroane de fier in păreți de fum. "
Zambise afabil desi il iritase faptul ca baba aia batrana il citise ca-n palma. Cum de-i banuise intentiile si cum de avusese curajul sa-i zica verde in față ce gândea ?!
Pesonajele trecutului, purtand măști grotesti ce le acopereu parțial chipul, prinsesera sa danseze in jurul său. Se apropiau privindu-l cu viclenie, șoptindu-i vorbe grele, apoi il loveau cu un lanț gros de fier drept in moalele capului. Simțea cum ii vibra creierul iar durerea loviturilor ii intuneca vederea.
Nu putea fi adevarat. Precis era un coșmar, unul din multele coșmaruri care-l aduseseră in pragul nebuniei.
Nu exista nici o Adeline. Adeline murise demult undeva in Baragan. Nu avea cum sa-l inculpe.
Era liber si tanar, era bogat si traia la Paris. Nu trebuia decat sa faca un efort pentru a deschide pleoapele ca sa se convinga ca se află in vila lui din Rue de Varenne.
Ar fi vrut sa strige dar in afara de o saliva vâscoasă, in gură nu se afla altceva. Înfricosat își duse mâna la buze. Cu degetele pipăia locul unde ar fi trebuit sa fie limba. Simți un loc loc gol cleios si nimic altceva.
Îngrozit de faptul ca-i lipseste limba o striga in gând pe Adeline. Chiar daca nu-i poate vorbi îi va scrie. Îi va povesti detaliat cum se chinuise in toti acesti ani. Nu spera sa-l ierte, ea insa trebuia sa afle ca el isi plătise greselile prin suferință.
Avea in buzunarul sacoului un pix. Trebuia sa-i scrie neaparat, chiar acum, nu-si permitea sa mai iroseasca nici o secunda.
Un strigat gâtuit ii intinsese la maximum coardele vocale. Îsi privi speriat bratele. Nu mai avea degete. Palmele i se topisera si franjuri inegale de piele arsă spanzurau din maneca sacoului.
***
Fata urmată de cațelul alb a alergat in directia bătrânului. Mișcarile spasmodice incetasera. Ochii sticlosi priveau fix cerul albastru de vara iar degetele i se infipsera in firele de iarba de sub banca de pe care alunecase.
A ingenuncheat si i-a atins usor gâtul. Simti pulsul slab ce-i confirma faptul ca batranul era inca in viață.
Cățelul gasise ceva in iarba si se invartea ca un titirez in locul cu pricina. Fara sa priveasca, fata ridicase bucata de carton alb si-o bagase mecanic in buzunarul de la spate al blugilor. De ar fi venit odata masina !
Ambulanța a sosit dupa opt minute din momentul telefonarii. L-au asezat pe brancarda cu grija. In timp ce se deplasau inspre sectia de urgență medicul de pe ambulanță i-a pipăit buzunarele in cautarea unui act de identitate.
- Hm! Francez. A mormait cumva nemultumit de descoperire. La varsta lui trebuia sa fi stat acasa. Nu stiu zău ce-i face pe occidentalii astia ramoliți sa-si petreaca vacanțele in Romania!
Daca as avea banii lor m-as duce in insulele Canare, in Bahamas, la Polul Nord sau oriunde altundeva … nicidecum n-as veni in Bucuresti.
Fata l-a privit mustrator. Cațelul a lătrat scurt.
- L-am auzit vorbind românește, i-a spus dânsa medicului. Sunt convinsa ca l-am auzit vorbind românește.
- Prostii, a replicat medicul. E francez getbeget. Uite ce scrie in pasaport, si i l-a intins demonstativ. Nascut in 1922 la Lyon.
Fata l-a respins cu dosul palmei. În sinea ei era convinsa ca batranul e român.
Ambulanța ajunsese la destinatie. L-au transportat intr-o camera cu perfuziile gata pregatite. Nu avea rost sa mai rămână langa necunoscutul din parc dar nici sa-l abandoneze n-o lasa inima.
***
Plutea intr-o apa rece si alba ca laptele. Curentii ii duceau trupul intr-un loc necunoscut. Nu avea cum sa se impotriveasca. Nu avea brațe cu care sa se agațe de ceva, nu avea limbă cu care sa strige dupa ajutor …
Incet incet apa devenea trasparenta si putea zari malurile râului. Malurile deveneau tot mai inguste. Trupul plutea inghesuit intre maluri ca intr-un sicriu cu miros de alge si scoici.
Sicriul avea geamuri ce-l lasau sa vada privelistea de afara. Niste plopi inalți dincolo de o fereastra semideschisa si o fată cu plete blonde. Nu putea fi Adeline. Adeline murise cu mulți ani in urma. Avusese din nou un coșmar iar fantoma din parc ce luase chipul Adelinei facea parte din cosmar.
Precis că fusese o criză si fusese dus din nou la spital.
Bâlgui cateva cuvinte fetei asezata pe marginea patului, o asistenta probabil, desi ii lipsea uniforma. Oricât se căznea nu reusea să vorbesca. Sunetele neinteligibile pe care le rostea anevoie ii consumau ultimii stropi de energie. Epuizat isi lasa capul pe pernă.
Fata îngână ceva intr-o franceza aproximativa apoi i se adresa românește :
- Nu-i asa ca sunteti roman?
El confirma cu o usoara inchidere a pleoapelor.
Îi intinse un carton alb.
- Cred ca e al dumneavoastra. L-am gasit la locul unde ați avut colaps.
Cu varful degetelor lua cartea de vizita. Numele Adelinei il sageta din inima si până in varful unghiilor.
Deci intalnirea din parc nu facea parte din cosmar !
Ar fi preferat sa faca. Ar fi dorit sa nu se fi întâlnit. Ar fi dorit sa nu fi aflat niciodata ca in momentul in care a parasit-o ca un laș Adeline astepta un copil.
Dar de ce nu-i spusese? E drept ca in saptamana dinaintea receptiei de la Domnul G se ciondanisera serios dar un copil insemna un alt motiv serios pentru a pune capat diferendelor.
Sau poate ca nici dânsa nu stiuse ?
Se trezise intr-o dimineata singura, fara soț, fara bani, fara sprijin, cu un copil nenascut si parintii ingroziti la gândul unei arestari iminente.
Vocea fetei il scoase din volbura gândurilor.
- Doriti sa telefonez la numarul scris de mână pe cartea de vizita ?
Nici el nu stia ce dorea. Era rupt intre doua lumi iar in falia ce le despărțea se scurgea propria-i existenta.
Fata astepta un raspuns. In cele din urma incuviinta inclinând usor capul sprijinit pe pernă.
O auzea cum vorbea incet in coltul de lânga usa si cum povestea insiruirea de evenimente. In pauzele dintre cuvinte ea urmarea cu privirea crapaturile fine de pe tavan si se legana alene cand pe un picior cand pe altul.
Obosit a inchis ochii. Se inserase de-a binelea. Simtea in nări aerul umed prevestitor de ploaie.
Afara se auzea lătratul unui cățel și o voce care admonesta pe cineva.
- Doamnă, nu puteți intra impreună cu câinele. Spuneți-i să rămână afara, va rog, aici e totuși un punct medical.
Nu mi-ați spus ce vă pot ajuta? Nu vă simțiți bine cumva?
Pe hol se facu dintr-o data liniste, doar undeva sus se auzea un scârțâit enervant ca un instrument muzical dezacordat.
- Am venit pentru persoana internata aici cu trei ore in urmă. Cea adusă din parc cu ambulanța.
Batrânul ciuli urechile. Inima incetase sa-i bata. Nu-i mai auzea ritmul, in schimb aerul inspirat producea un vuiet ce-l impiedica sa audă conversația.
- Aaa ! La domnul acela francez vă referiți ! Sunteti ruda cu dumnealui sau doar cunoștință ?
În așteptarea răspunsului tăcerea devenea insportabilă. Bătrânul număra secundele … unu doi trei patru …
Vocea Adelinei vibră inconfundabil pe holul mozaicat cu miros de alcool si cloroform.
- E soțul meu.
Se facu din nou liniste. Linistea fu despicata in doua de un fulger. Ii vazu lumina albastrie alunecînd in viteza pe pereti. Din inaltul cerului răsună un tunet al cărui ecou se prelungea amenințător. Urmă al doilea tunet, mai puternic decât primul.
Prin crăpătura fereastrei patrundea aerul ozonat. Cerul s-a deschis dintr-o dată si stropii de apă au atacat pamântul. Ii auzea cum se izbesc de asfaltul infierbântat, de pereti, de ferestre, de frunzișul copacilor si acoperișurile cladirilor.
Se intreba oare cât îi va mai fi îngăduit să trăiască. Noaptea următoare? Încă o zi? Un an? Cât? Oare cât i-a mai rămas pe răbojul timpului?
Acum, când Adeline era aici si îl fixa cu ochii ei umbrosi din cadrul ușii, ar fi dorit să trăiască o veșnicie.
din pacate, si nu e vorba de aceasta minora ca importanta despre care pomenesc aici.
... 
. Prin diverse publicatii se faceau speculatii pe seama subiectului ... origine tatara, turca, cumana (?)
) din postarea mea - am pornit de la legume si am ajuns la matematica si poezie. Dar sper sa fiu iertat...
