Ma vad pusa in situatia de a repeta. Iranul nu este nici Afganistanul talibanilor nici Arabia Saudita. Aici femeile nu poarta val pe fata. Eu personal nu am vazut nici una dar am auzit si am vazut la televizor ca in orasele mici din sud femeile de origine araba poarta pe fata ceva asemanator ca o masca de sudura ( persanii le zic la misto "sudorite" ).

Regula islamica din Iran, asa numitul "cod de decenta", spune ca in public femeile trebuie sa aiba parul si corpul acoperit, fara sa specifice insa in ce fel.
Femeile religioase imbraca valuri din cap in picioare, ca un fel de mantou lung cu gluga sau un val simplu, fata fiindu-le total libera.
Femeile de la tara imbraca hainele lor traditionale, cu tot felul de baticuri si esarfe multicolore si rochii lucrate manual, femeile in varsta de la oras se imbraca cam in stilul femeilor pocaite din Romania, femeile tinere si fetele, atat de la oras cat si de la sat, se imbraca cu haine foarte moderne - uneori atat de stramte ca ma minunez ca nu li se taie respiratia - si pe cap isi arunca ceva ca sa nu zica lumea ca n-ar avea parul acoperit. Insa parul ala e vizibil din toate unghiurile ... spate, fata, profil.
Nici in timpul revolutiei regimul nu a impus acoperirea fetei, asa cum au impus-o talibanii in Afganistan sau guvernele pro-americane ale regilor sauditi.

Dar sa trec la punctul urmator.
Asa cum am promis revin cu un nou link. E vorba de imagini captate la concertul unui cantaret de muzica rock. Il cheama Reza Yazdani. Habar nu am cum suna vocea lui si ce fel de muzica canta.
Va invit sa-i vedeti familia, prietenii si pe spectatorii prezenti la concert ... deci inca o particica din societatea iraniana.

Hai ca o stim, exergy, e doar o propaganda tâmpita de USA si Israel, nu ne prosteste pe noi.
Adica pe oamenii care înteleg care-i treaba.

Viata picura intens la fiecare cotitura a orei.
Un drum cu sens unic ramificat apoi in altele din ce in ce mai subtiri, ca niste nervuri invizibile usor de ratacit, echivalente cu tot atatea posibilitati ramase neexplorate.
Clipa trece ... si odata cu ea starea de gratie ce ne-a facut sa vibram. Pentru nici una din ele nu exista "intoarcere".
Picaturile se strang in suvite rebele ce se impreuneaza frenetic intr-un suvoi gata sa rupa zagazurile.
Raul acesta in care clocoteste viata isi va gasi repausul undeva, pe Taramul Neintoarcerii numit atat de vulgar "Moarte".

Uneori ma simt strivita de cresterea exponentiala a "de ce-urilor" de tot felul.

E o pierdere de timp sa gasesti raspuns la anumite intrebari.
De fapt raspunsurile ar trebui sa te gaseasca pe tine ...

Craciun fericit, fata draga. Sa fii sanatoasa si fericita alaturi de cei pe care-i iubesti si care te iubesc. Sarbatori fericite, La multi ani!

Ma aduc cu tine, Marduk, Un Craciun fericit pentru prietena noastra, si sa fie fericita lânga ai ei
La fel îti urez si tie
Si ce scrie exergy are calitate.

Bun gasit in 2012!

Sper sa nu fie prea tarziu pentru a va intoarce urarile ...



Mos Craciun! ... nu stiu daca vreodata am crezut in existenta lui. Poate ca am crezut pe vremea cand eram foarte mica dar nu-mi amintesc.
Cadourile le gaseam intotdeauna sub brad si parintii ne ziceau ca la miezul noptii a trecut mosul pe la noi.

Tin minte insa primul cadou primit de la un imbracat in haine rosii, cu barba alba, cu toiag si cu un sac mare din care tot scotea pachete frumos ambalate.
Aveam vreo cinci ani si era prima oara cand participam la o serbare a Pomului de Iarna.
"Actiunea" se petrecea la institutia unde lucra tata.

Mosul, caruia i se spunea Mos Gerila, nu Mos Craciun, statea lejer pe o sofa asezata langa bradul impodobit cu beculete multicolore, beteala sclipitoare si globuri dolofane. Sacul cu daruri fusese asezat pe o sanie din lemn. Lipseau doar renii !

Copiii trebuiau sa recite o poezie, sa cante un cantec sau un colind, si de abia dupa aceea primeau darul.
Sala era foarte inalta. La fel si bradul. Dintr-o data bradul de acasa mi s-a parut mic, mic de tot.
Asteptam ca sa fiu chemata, caci, sa nu uit sa spun, mosul acela era un birocrat in toata regula ... avea o lista cu toti copiii (dactilografiata probabil de secretara institutiei) si-i striga ca din catalog.

In sfarsit, mi-am auzit numele.
M-am ridicat de pe scaun si am mers in fata.

Mos Gerila m-a intrebat cum ma cheama si cati ani am.
I-am raspuns si m-am uitat iscoditoare la el. Dupa urechi am vazut elasticul cu care-si prinsese barba. I-am admirat mantia matasoasa si am atins-o cu mana. De sub mantie ieseau la iveala niste ghete masive legate cu sireturi pestrite.
Nu avea nimic extraordinar si totusi ma simteam emotionata in prezenta lui.

Mi-a cerut sa-i recit o poezie si in ciuda faptului ca stiam destule nu-mi puteam aminti pe moment nici una.
De cantat nu putea fi vorba ... sunt afona cu majuscule. Asa ca i-am pus o ghicitoare.
"Cine are o suta de camasi si le imbraca pe toate deodata?"

A ramas putin surprins mai ales ca din sala se auzeau rasete infundate.

Am primit cadoul pe care nu l-am desfacut decat abia acasa.

Ori mosul s-a fasticit si din greseala mi-a dat cadoul altcuiva, al unui baiat, ori cei ce au cumparat darurilor s-au gandit ca o trompeta si o toba din tinichea sunt lucruri care i-ar face placere unei fete de cinci ani .

Dupa terminarea serbarii, impreuna cu alti copii si parinti, am mers la o cofetarie din apropiere.
La masa de langa noi un barbat tanar discuta aprins cu cineva. Am intors capul inspre locul de unde veneau vocile si rasetele.

Figura nu-mi era cunoscuta, dar ghetele lui, cu sireturi pestrite, da.

si raspunsul la ghicitoare?

ceapa

varza

***
Asteptam Craciunul pentru aromele si culorile lui unice, pentru zapada care parea ca scanteiaza altfel, pentru cetele de colindatori care strabateau orasul cantand in limbi diverse, dar si pentru Carnavalul organizat de scoala - carnaval pe care nu l-am ratat niciodata.

Pentru mine Craciunul incepea in ziua in care impodobeam pomul.
Bradul verde, cu aroma patrunzatoare de rasina, se transforma intr-o prezenta marcanta, caci nu puteam concepe Craciunul fara mirosul acela specific de cetina verde si de aceea nu-i voi intelege niciodata pe cei ce cumpara brazi sintetici.
Conform traditiei bradul trebuie impodobit in seara de Ajun ... insa noi, nemaiavand rabdare, incalcam mereu traditia si-l aranjam cu vreo doua trei zile inainte.

Impodobitul nu presupunea doar aranjarea instalatiei electrice si legatul a tot felul de nimicuri sclipitoare pe crengile tepoase.
Bunica era o experta in treaba asta. Primul lucru care ne-a invatat a fost ca bradul nu trebuie sa fie foarte incarcat. Apoi ne-a spus sa nu agatam de crengi doar globuri stralucitoare, beteala si bomboane invelite in staniol. De fapt dansa avea oroare de lucrurile mai sus pomenite.

De la ea am invatat ca Pomul de Craciun reprezinta de fapt Pomul Vietii, Pomul Rodniciei, si pentru a-l face sa semene cu un pom al rodniciei trebuie sa punem in crengi "roade" nu obiecte din plastic.

Mai intai mama aseza instalatia electrica si dupa ce se asigura ca functioneaza cum trebuie o scotea din priza si noi treceam la impodobitul propriu zis.
In varf puneam un coif din beteala apoi, cu grija, legam merele. Niciodata din Pomul nostru de Craciun nu au lipsit merele rosii, nucile si figurinele din turta dulce.

Cu mult timp inainte de Craciun bunica incepea sa colinde saptamanal piata pentru a gasi merele potrivite : rosii, nu mai mari decat un ou de rata, placut mirositoare si acrisoare la gust.

Nucile le pregateam cu o saptamana inainte. Le pictam in tot felul. Le puneam ochi, gura zambitoare, ochelari sau mustati, pistrui sau breton, plasture negru de pirat, cercei si buze senzuale, si le transformam in obiecte vesele asemanatoare emoticoanelor din era Internetului.

Figurinele din turta dulce erau coapte de bunica, la ea acasa, dupa o reteta proprie, nescrisa, pe care, din pacate, nu am invatat-o ...
Crusta cafenie cu aroma de scortisoara, vanilie sau rom, rom adevarat nu esenta de rom, caci bunica n-a pus in viata ei in mancare 'chimicale', stralucea la lumina beculetelor.

Puneam si bomboane de pom, insa mai putine, pentru a face loc globurilor, clopoteilor si altor decoratii pe care le cumparam de la librarie.

Pe masa asezam cateva crengute de vasc legate cu atlas rosu si un sfesnic cu doua lumanari, dupa "moda nemteasca", fapt ce-l irita pe tata.

Bradul nostru se transforma intr-o fantana arteziana de mirosuri. Impactul olfactiv era la fel de puternic ca cel cromatic.
Dar ceea ce le placea colegilor de clasa si copiilor din vecini era faptul ca puteau manca pe rupte din pom, caci, intotdeauna, aveam rezerve cu care sa refacem aspectul initial.
Cosuletele cu mere, portocale, nuci pictate, turta dulce, figurine din ciocolata si bomboane invelite in staniol, asteptau cuminti in camara sa le vina randul la mancat.

da, poate fi si varza, are si ea destule "camasi" de lepadat ca si ceapa.

Frumos povestesti, draga mea! Si mama mea cocea niste figurine de pus in brad, acum imi amintesc! Puneam si mere, portocale, nuci invelite in staniol...Vremuri!
Din ce oras esti, caci si-n Braila rasunau colinde-n multe limbi?

Sa ai un an bun, plin de sanatate si frumos!

Dascalita, multumesc. Si ma bucur ca reusesc sa va starnesc amintirile

**************

Seara Carnavalului marca sfarsitul vechiului an. Scoala noastra organiza intotdeauna Carnavalul Copiilor pe 30 decembrie. Ziua de 31 decembrie nu o mai puneam la socoteala. Nu mai conta.

Nici pana azi nu am reusit sa dezleg pe deplin misterul atractiei acestui eveniment, caci din toate actiunile, excursiile, vizitele la muzee si monumente istorice, intalniri cu scriitori sau alti oameni importanti, nici una nu a reusit sa ma captiveze intratat cat m-a captivat Carnavalul.

An de an, pana in clasa a saptea, am pregatit cate o costumatie. Era placerea mea sa scotocesc prin imaginatie, sa gasesc ceva potrivit, sa schitez costumatia, schite pe care le modificam de nenumarate ori, si in cele din urma sa trec la confectionarea ei.

In acel ultim an m-am costumat in mexicana. A trebuit sa depun un oarecare efort pentru a intra in pielea personajului din cauza ca 'partea fizica' nu ma ajuta deloc. Unde s-a pomenit o mexicana cu parul si ochii de culoare deschisa?!
In clasa a saptea am decretat ca sunt prea mare ca la anul sa mai particip la carnaval cu o masca. Poate ca undeva, intr-un subconstient plin de vitalitate, realizam faptul ca, fiziologic, m-am apropiat de ultima frontiera a copilariei, insa la nivel afectiv am ramas tot in spatele ei .

Imi reamintesc cu nostalgie de personajele pe care le-am intruchipat ... mici bucati din mine ce au trait pret de o noapte.

In clasa intai am fost Fluture. Ideea mi-a apartinut insa costumul a fost realizat integral de mama.

In clasa a doua am fost Ghiocel. Costumatia o aveam de la serbarea zilei de 8 Martie din clasa intai. Imi placea rochia de un verde inchis, stropita cu puncte albe, fosforescente, ce se deschidea ca un clopot de pe linia pieptului.
Rochia o primisem cadou de la o ruda ce fusese in strainatate si, multa vreme, chiar si dupa ce devenise stramta, o purtam cu sentimentul ca-mi confera o forta ascunsa.
Pe cap mama imi aranjase o palarie ce imita petalele ghiocelului, palarie la confectionarea careia adusesem si eu o mica contributie. Elementul inovator fata de costumatia purtata la Serbarea de 8 Martie il constituia faptul ca-mi agatasem cateva martisoare cu ghiocei pe ciorapii din dantela alba.

De abia in clasa a treia pot spune ca am conceput singura primul meu costum.
Imi propusesem sa ma deghizez in Semnul Exclamarii
Probabil ca treceam printr-o faza minimalista, bineinteles fara sa am habar ce inseamna minimalismul in arta.

Nu mai stiu cum de mi-a venit ideea, dar odata venita n-am mai putut s-o gonesc. Asa ca am trecut la faza urmatoare, cea cu 'vizualizarea'. In final am optat pentru o bluza tronconica neagra, cu umeri lati si baza ingusta, pe care am dublat-o pe dedesubt cu mucava, si o pereche de colanti negri. Pe fata, spate, maneci si pe picioare, am lipit cate un semn de exclamatie de culoare alba. Semnele le-am facut din carton pe care am lipit atlas alb, ca cel folosit la confectionarea rochiilor de mireasa. Ma simteam bine in varianta bicolora iar simplitatea costumului ma facea foarte usoara.
Pe cap mi-am pus o palarie chinezeasca, ca un virf de con, tot de culoare neagra, pe care am facut-o dupa un model din "Luminita" ...
Am mai avut un cosulet (de pasca) pe care l-am imbracat in hartie creponata galbena, un galben lamai placut la culoare.

Cu mai mult timp inainte pregatisem cateva masti multicolore, asimetrice, prinse cu elastic, ca niste ochelari neconformisti, si niste amulete cat palma pe care lipisem semne de exclamatie de diferite culori si pe care le agatasem pe snururi rasucite cumparate de la mercerie.
In momentul in care a avut loc defilarea am aruncat in sala mastile si amuletele ... asa ca in faza cu aruncatul buchetului miresii.
Cativa s-au inghesuit sa le prinda. Copiii necostumati au fost incantati sa-si puna mastile mele, chiar daca nu erau prea grozave.
In acea seara am inteles ca gesturi marunte pot aduce bucurie.

La Carnavalul dintr-a patra am fost Judecatoare.
Roba neagra si toca de pe cap mi-au fost inspirate de o revista imprumutata de la doamna de germana.
Am strans cu grija banii pentru a cumpara materialul de care aveam nevoie. Rugasem o vecina sa-mi coase roba, insa ea, privind cu neincredere desenul ce se dorea a fi un crochiu, mi-a zis ca nu-i croitoreasa de meserie si nu stie sa croiasca asa ceva.

Infuriata m-am dus acasa, m-am masurat din cap in picioare, am marcat pe serjul negru liniile croiului, de emotie mi s-a umezit creta in mana, si apoi am croit ceea ce urma sa se transforme in roba judecatoarei. Am insailat cum m-am priceput si m-am declarat extrem de multumita.
Dupa doua ore vecina mea a trecut la cusutul robei si al jaboului.

Toca de pe cap, care numai de judecator nu era, am impodobit-o cu doi ciucuri de matase. De fapt era o toca de absolvire, ca cele de la Oxford; dar vorba aia : multi vad, putini pricep
Ciocanelul l-am obtinut 'costumand' in staniol un obiect din bucatarie : ustensila aceea din lemn cu care se piseaza usturoiul. Cred ca in romana i se zice "pisalog".

Elementul ultim al deghizarii l-am adaugat exact in seara carnavalului.
Cautand in valiza mamei un parfum care-mi placea, si pe care stiam ca il ascunsese acolo ca sa nu i-l terminam , am descoperit o pereche de ochelari de soare din perioada ei de tinerete, presupun.
Erau niste ochelari cu rama aurie si lentile rotunde, negre, asa cum am vazut la televizor ca poarta unii cantareti ... mai tarziu aveam sa aflu ca-i vorba de cantaretii de jazz.
Mi-am scos ochelarii de vedere si i-am pus pe cei descoperiti in valiza. Wow !!!... ce transformare subita !
Dintr-o data am capatat raceala si aroganta unei judecatoare autentice.
Foarte incantata, bucuroasa de norocul descoperirii, i-am luat cu mine.

Problema a fost ca a trebuit sa am mereu grija sa nu ma impiedic si sa nu ma lovesc de participanti si profesori. In semiintunericul din sala, bombardat cu intermitente de jerbe de lumina, lentilele negre s-au transformat in niste dusmani.
Intreaga seara am fost incordata si m-a durut capul ... dar nici sa renunt la elementul ce-mi conferea prestanta nu ma lasa inima.
Asta mi-a fost drept invatatura de minte. Am inteles ca improvizatiile de ultim moment pot avea efecte dezastruoase.

Voi continua sa povestesc caci din acea perioada atat mi-a ramas: amintirile.

Pentru Carnavalul din clasa a cincea nu aveam vreo idee dar speram ca pe parcurs, odata cu racirea vremii, mintea imi va porni la treaba.
In acel an am purtat costumatia care cred ca m-a reprezentat cel mai bine.
Povestea a inceput vara, intr-o zi in care m-am gandit sa strang frunze de copaci si diferite plante pentru a le presa, nu doar pentru ierbar, cat pentru a-mi decora camera dupa cum ma taia capul.

In clasa a treia facusem un ierbar si observasem ca unele frunze, atunci cand se usuca, devin casante.
Eu doream sa obtin frunze uscate, dar moi, pe care sa le pot manui dupa bunul plac fara sa se rupa sau sa se faramiteze.
Mi-a venit ideea sa le imbib cu ulei. Zis si facut. De mare folos mi-a fost sticla de ulei din bucatarie.

Cateva saptamani mai tarziu, dupa ce a inceput scoala, mi-am aranjat camera in asa fel incat sa semene cat mai bine cu un decor de toamna ... frunze galbene si aramii, conuri de brad, scaieti uscati stransi de pe malul apei, papura, castane, vreascuri de padure cu forme mai ciudate si cateva pietre de rau in nuante contrastante.
Tata imi botezase camera "Vizuina" ...

Cred ca undeva in adanc ideea de a fi Toamna la viitorul carnaval a prins radacini in acea vara, dar am constientizat-o subit intr-o dimineata.
Cu ochii inca lipiti de somn am privit bolul cu pietre de rau de pe masa. Imaginea mea, deformata, era reflectata de bolul de sticla, iar apa din bol suprapunea peste chipul meu imaginea frunzelor uscate lipite pe o panoplie de pe peretele opus.
In acel moment am stiut ca in afara Toamnei nu doresc nici o alta costumatie, chiar sa fie facuta din matase brodata cu fir de aur .

Am desenat coli nenumarate cu fel de fel de mantii, coronite, bluze si cingatori.
Frunze uscate, fructe colorate, margele in culorile toamnei, materiale de tot felul si tot soiul de accesorii intrau si ieseau tiptil pe usa imaginatiei.
Nimic nu ma multumea.
Toamna mea nu se lasa vizualizata.
Epuizasem cam toate variantele iar altele noi nu-mi veneau in minte.

Momentul de gratie l-am trait pe malul apei. Plecasem in cautare de scaieti cilindrici, asemanatori geometric cu papura. Aveam un plan cu ei .
Un pescar tocmai isi strangea navodul pus la uscat si se pregatea sa-l puna in atasul de la motocicleta.

Doar cateva secunde am privit cu ce dexteritate strange navodul. In acele cateva secunde am avut revelatia costumului meu.

De la magazinul de articole sportive am cumparat nailon pentru undita. Pe o sipca am batut cuiele si am inceput sa impletesc plasa, cu ochiuri foarte mari, de vreo doi trei centimetri.
Apoi am prins de nodurile plasei citiva scaieti. Varfurile catorva scaieti i-am pictat in portocaliu stins, rosu caramiziu, indigo si gri-albastrui. Apoi i-am dat cu fixativ de par.
Alte maciulii de scaieti le-am dat cu bronz patinat. Culoarea am furat-o de la Casa Pionierilor, acolo unde functiona cercul de desen la care tocmai ma inscrisesem.
Pe vremea aceea Casa Pionierilor era localizata intr-o constructie fara incalzire centrala. Era vorba de vila cuiva, confiscata de regimul comunist, o cladire solida, cu ferestre mari, sobe de teracota inalte si late cat un dulap dublu, un sistem de iluminat cu candelabre autentice, masive, probabil cumparate din strainatate, si cu niste trepte strajuite de o balustrada foarte chic.

Tocmai terminasera de curatat sobele. Un muncitor vopsise portitele metalice ale sobelor cu o vopsea metalizata ce imita bronzul.
O sticla de dimensiunile celei de sirop pentru tuse fusese uitata pe pervazul unei ferestre. Nu era plina ... dar nici goala nu era.
Fara sa cer cuiva voie am luat-o si am pus-o in geanta . Bronzul patinat mi se parea o culoare excelenta pentru costumatia in lucru.

Urmatoarea faza presupunea adaugarea de frunze si castane. Nu ma puteam hotari in ce fel s-o fac.
Zilnic, dupa ce-mi terminam lectiile, intindeam pe pat plasa cu scaieti colorati si ma concentam asupra ei, insa fara rezultat.
De multe ori, mai in gluma mai in serios, tata ma apostrofa : "iar ti-ai intins pravalia?"
Pentru a scapa de ironii am aranjat impletitura pe un umeras pe care-l agatam pe te miri unde in camera, pentru a privi cat mai bine, sperand totodata in miracolul unei idei salvatoare. Dar inspiratia nu vine cand o strigi

Atunci cand se intorceau parintii de la serviciu puneam imediat umerasul in dulap. Nu aveam nici un chef sa ascult replici ironice.
"Febra creatiei" parea sa se stinga din lipsa de inspiratie dar si datorita tezelor ce se profilau la orizont.

Totusi intr-o zi am gaurit cateva castane cu un surub subtire. Munca migaloasa ce mi-a 'luat' pielea de pe degetul mare si cel aratator. Dar arta cere sacrificii !
Le-am ales pe cele mai mici si le-am prins in partea de jos a navodului, parte care urma sa constituie poala mantiei. Alte cateva le-am prins din loc in loc de-a lungul si latul plasei.
Frunzele le-am cusut cu foarte multa atentie in decursul a mai multor zile. Ele asigurau echilibrul cromatic al compozitiei, deci trebuiau tratate cu maximum de atentie.
Le-am tot pus, schimbat locul si invartit pana m-am declarat multumita. Zilnic scoteam "opera" afara din dulap ca sa modific cate ceva.
Acolo unde culorile mi s-au parut sterse am apelat la culori Tempera.
De acest navod-mantie am atasat o gluga, tot cu ochiuri mari, dar pe care nu ma puteam decide in ce fel s-o impodobesc.

In final prin aceste ochiuri mi-am scos cateva suvite de par. Unele le-am prins in varful capului cu o clama mascata de cateva ferigi presate, altele, mai numeroase, le-am lasat libere pe spate.

Navodul cu toata incarcatura lui l-am imbracat peste o rochie de-a mea de culoarea lemnului ars. Contrastul era multumitor.
Costumatia imi ajungea pana la glezne dar nu ma incomoda caci nu avea greutate.
Sora unei colege a avut inspiratia sa-mi prinda navodul de rochie, pentru a nu aluneca.
L-a prins bine cu ata in cateva puncte, in cusaturi stranse, si intreaga seara nu am avut probleme.

Carnavalul a constituit de fiecare data o surpriza pentru mine, surpriza in sensul ca aveam ocazia sa vad costume spectaculoase.
Cei ce le faceau intradevar dadeau dovada de o imaginatei debordanta. Deseori ma uimea sa descopar faptul ca unii colegi de clasa, sau copii din alte clase, ce nu excelau in nici un domeniu, erau in stare sa se transforme in personaje deosebite. Nu ma refer doar la costumatia in sine, confectionata din 'nimic' dar care-ti lua ochii prin inedit, cat la felul in care reuseau ei sa se substituie personajului ales, sa intre in pielea lui, sa-i adauge savoare si umor ...

Corigentul clasei la matematica se transformase intr-un cowboy foarte stapan pe el, colega de bani gata isi abandonase hainele 'de export' in favoarea unor fuste carpite si a unei site legate la sold cu o funda rosie si fistichie, alergand dupa noi cu ghiocul in mana ca sa ne ghiceasca viitorul, iar cea mai frumoasa fata din clasa isi ascundea chipul sub masca lui Mickey Mouse.
Nu-mi venea sa cred ca timida din ultima banca s-a metamorfozat uluitor de bine in vrajitoarea aceea cu matura din plastic roz ce ne fixa fioros cu ochii ei verzi, vizibil ingrosati cu rimel, pentru a ne face sa-i luam in serios puterile magice, la fel cum nu-mi venea sa cred ca baiatul dirigintei, in hohotele de ras ale asistentei, a patrulat prin sala purtand un tricou lalau pe care a scris : M-am saturat de Geografie!
Chiar si diriginta s-a distrat si, in gluma, l-a amenintat la microfon ca-l va pune sa memoreze toate capitalele din America Latina.
Alt coleg reusise atat de bine deghizarea ca un an de zile dupa carnaval noi il strigam tot chinezul
Fosta mea colega de banca ii aducea un omagiu Regelui Arthur, personaj de care se indragostise, imbracand o camasa lunga din zale confectionata insa din capace de bere si apa minerala. Ideea fusese excelenta.

Carnavalul polariza la superlativ imaginatia fiecaruia si nu era important ce premii acorda juriul, important era cat de convingator (a)parea personajul ales.

In seara carnavalului am trait o stare cvazieuforica. Imi placea personajul pe care-l intruchipam si simteam cum ma identific cu tot ce are Toamna mai frumos.

Partea comica a fost ca nimeni nu se putea apropia prea mult de mine din cauza scaietilor de pe costumatie ...

Privind retrospectiv, nu fara umor si nostalgie, pot afirma ca astazi am descoperit un lucru nou: exista tertipuri inofensive pentru a tine pe cineva la distanta ... trebuie doar sa le descoperi la timp.

In clasa a cincea il descoperisem pe Omar Khayyam si, prin el, indirect, o farama din lumea Orientului. Cam tot pe atunci incepusem sa citesc 1001 de nopti, varianta originala integrala, nu cea prescurtata pentru copii.
Deci nu-i de mirare ca mi-a trecut prin cap sa o intruchipez pe Sheherezada ... dar numai ca, spre deznadejdea mea, nu ma incadram in portretul robot.
Parul nu avea culoarea potrivita si ca sa-l vopsesc nu putea fi vorba, nu m-ar fi lasat ai mei nici in ruptul capului.
Asa ca a trebuit sa-mi pun neuronii la lucru.
O peruca putea sa ma salveze, iar de o peruca puteam face rost. Insa ideea de a purta par fals, chiar daca artificial, imi repugna din start.

Intre timp trecusem la realizarea unei baze de date . Ma rog, termenul e cam pretentios, dar in esenta asta si faceam. Strangeam informatii, in special vizuale, de prin cartile de povesti cu ilustratii color sau desen in penita.
De la televizor mai ciuguleam cate ceva, in special din programele folclorice de pe Moscova 1 si Moscova 2. Nu conta ca dansatorii erau din Tadjikistan, Uzbekistan, Gruzia, Armenia sau Azerbaijan ... pentru mine tot Orient insemna.

Apoi am descoperit ca la tutungeria de langa scoala aduceau ziare si reviste interesante ... China Noua, Uniunea Sovietica ..
Revistele chinezesti aveau superbe fotografii color, probabil retusate de profesionisti, si care prezentau lucruri care-mi pareau deosebite. M-am inspirat si de acolo pentru costumatia Sheherezadei.

Ideea de a-mi acoperi capul cu o casca/diadema infasurata in valuri si decorata cu margele a venit ca un rezultat firesc al cautarilor.
Respectivul obiect imi ascundea in totalitate parul. In concepusem ca pe un hibrid intre diademele purtate de dansatoarele rusoaice, tocele cu margele ale femeilor din Tadjikistan si valurile multicolore ale celor din Oman.
Vazusem un documentar despre Oman si spre surprinderea mea, dupa vizionarea lui, costumatia incepuse sa prinda un contur precis in minte.
Ma hotarisem sa-mi fac si iasmac in asa fel incat sa apar la carnaval cu fata pe jumatate acoperita.

Am descoperit la magazin un voal de culoarea jaratecului, ceva intre portocaliu si roz dar cu tente de liliachiu foarte deschis la culoare, mai mult ca o parere ... ca prima bruma de toamna pe strugurii negri neculesi din vie.
Am cumparat si voal de culoare neagra caci aveam nevoie de asa ceva.
Margele si paiete de culoare neagra gasisem foarte usor insa imi trebuiau si altele, de culoare portocalie, pe care sa le cos pe voalul negru.
Imaginasem costumatia pe baza acestor doua culori datorita impactului acelui documentar din Oman, insa felul in care am brodat si cusut accesoriile decorative a fost inspirat mai mult de revistele din 'tarile socialiste prietene'

Matusa mea m-a salvat dandu-mi trei cutiute fermecate : una cu 'fidelute' metalizate de un portocaliu inchis, aproape de culoarea ceaiului, una cu 'fidelute' negre si o a treia cu margelute foarte mici, ma si mir cum de-a intrat acul in ele, de culoare plumburie cu irizatii bleu si vernil.

Cu toate comorile astea la indemana am trecut la cusut. In viata mea n-am lucrat mai mult pentru o haina asa cum am lucrat pentru acoperamantul de cap al Sheherezadei.
Nu eram foarte indemanatica, recunosc, dar nici neindemanatica nu se putea spune ca as fi fost ... insa corvoada de a strapunge sute de margele si de a le prinde pe materialele alunecoase imi consuma foarte multa energie ... plus ca ma intepam frecvent cu acul si, de fiecare data cand intepatura era dureroasa, spuneam in gand lucruri cam neortodoxe.
In unele zile desi nu eram in stare sa cos nici macar un capat de arabesc ma simteam foarte obosita, ca si cum as fi urcat Everestul.

Pe de alta parte, satisfactia de a vedea ca sunt in stare sa materializez ceea ce am in cap imi lua oboseala parca cu mana.

Acum imi dau seama ca pe atunci aveam mai multa perseverenta decat am azi. Mai multa perseverenta si mai multa placere de a ma implica, de a socializa cu cei din jurul meu.

In contradictie cu volumul mare de munca depus pentru costumul Sheherezadei trebuie sa amintesc volumul minim de munca cu care am reusit s-o intruchipez pe Mexicana.

Ramasesera cam vreo doua saptamani pana la carnavalul din clasa a saptea iar eu nu aveam costum. Anterior ma gandisem la cateva variante dar parca nici una nu mi se lipea de suflet. Personaje ca Ileana Cosanzeana, Cenusareasa sau Zana Zorilor ma lasau rece.
Nu ma tenta sa fiu nici printesa, nici tiganca, nici nimic din ceea la ce ma ducea uneori gandul.

Intr-o zi am trecut pe la o colega ca sa o iau la 'privitul vitrinelor', vitrine aranjate special pentru sarbatorile de iarna. Ai ei se uitau la video ... un film a carui actiune se petrecea in Mexic, ceva politic cred, n-am prea inteles caci nu era dublat si nici titrat.
M-am uitat cateva minute si eu, pana cand s-a imbracat colega mea. Dupa cum spuneam, nu am inteles mare lucru, insa cateva secvente din film mi-au ramas in memorie.

Nu stiu cum se facea, dar in zilele urmatoare, jucand Pacalici cu sora mea, privirea imi cadea mereu pe cuplul de mexicani.
Palaria ... asta era elementul esential! Deci cu un singur accesoriu bine pus in evidenta as fi putut deveni mexicana.

Cu minimum de fonduri banesti, si cu minimum de efort manual, am facut o palarie.
O palarie din carton pe care am pictat-o in negru. Apoi, pe borurile negre si late am pictat cercuri multicolore, mai mari si mai mici, unele concentrice.
Am folosit patru culori : rosu caramiziu, galben, verde inchis si alb.

Ramanea problema cu parul. Vesnica mea problema ... caci nu stiu cum se facea ca alegeam doar personaje brunete.
Singura solutie acceptabila mi se parea vopsitul. Nu cred ca ai mei ar fi fost de acord ca pentru un moft de o noapte sa-mi schimb culoarea parului ... si mai era vorba de varsta

Am incercat peruca mamei unei colege dar privindu-ma in oglinda mi-au dat lacrimile.
Problema mea parea sa nu aiba solutie. Si totusi am avut inspiratia sa intru la frizerie si sa-mi spun pasul frizeritei care tundea copiii. Tundea si cliente adulte, dar marea parte a copiilor o preferau pe dansa.
Am sperat sa existe o vopsea magica care sa iasa la prima spalare .

Frizerita a vorbit la telefon cu cineva si apoi m-a trimis la o adresa.
Am gasit usor scara blocului si am urcat la etaj. O doamna cam grasuta mi-a deschis usa si m-am pomenit intr-un hol plin de bagaje ... mai ceva ca in Gara de Nord. Probabil ca se mutau, sau faceau curatenie ...
Respectiva doamna mi-a dat o cutie cilindrica, cu surub, aproape plina cu un praf alb. Mi-a zis cum sa-l folosesc. Neincrezatoare am tot rasucit cutia in maini. Ea m-a lamurit ca praful imi va inchide parul. Nu-l va face negru dar il va inchide mult la culoare.
Am intrebat de doua ori, ca sa fiu sigura, daca dupa ce il voi spala cu sampon parul va reveni la culoarea initiala.
M-a asigurat ca da.
Mai urma ca acasa sa capat lumina verde de la mama.
N-a fost tocmai usor ... dar s-a rezolvat

Costumatia ramasese in suspans si eram presata de timp.

Ochisem in dulapul mamei o rochie ce se potrivea perfect cu personajul meu. Era vorba de o rochie neagra, dintr-un material foarte asemanator cu tergalul, dar mult mai subtire, strabatuta de fire stralucitoare de un auriu stins, extrem de subtiri.
Rochia era neagra dar in momentul in care o miscai o apa aurie aluneca de-a lungul ei.

Am imbracat rochia. Era cam mare ... insa ceea ce ma deranja era faptul ca fusese croita pentru o femeie cu sani ...
Trebuia sa fac ceva. Ideea de sani falsi nu-mi suradea deloc.
Gandindu-ma intens la rezolvarea problemei, si nu mai ramasese decat o zi pana la carnaval, cotrobaind prin cutiile si rafturile din toate dulapurile in cautarea unei solutii de ultim moment, am descoperit un sal negru, din lana subtire, cu franjuri lungi si moi.

Dar prea eram indoliata dupa ce-mi puneam salul pe umeri.
Tot invartindu-ma ca un leu in cusca mi-am dat seama ca pot apela la niste artificii care sa-mi imbunatateasca look-ul.
Aveam prin casa resturi de lana colorata de diferite culori. Am cautat fire de lana in aceleasi nuante de culoare cu cele folosite la pictarea cerculetelor de pe palarie. Am gasit niste fire asemanatoare, le-am taiat la dimensiunea franjurilor negre de pe sal apoi le-am intercalat intre ele.
Pentru zona gatului am ales cativa nasturi colorati pe care i-am cusut la repezeala pe sal obtinand astfel un V colorat pana in talie.
Si pentru a-mi intregi tinuta, fara acordul mamei, nici nu cred ca l-as fi obtinut , am luat perechea ei de sandale din lac negru, caci mi se potriveau pe picior.

Si uite asa, in doua zile si doua nopti am reusit sa ma transform in mexicana!

M-am tot invartit si foit prin casa, nu stiu in ce scop, si din cauza asta am ajuns destul de tarziu la carnaval.
Am maturat cu privirea lumea din jur, nereusind insa sa individualizez costumele. Explozia de chipuri si personaje ma orbise. Imi trebuia timp sa-mi reglez respiratia, sa ma culeg de pe drumuri si sa-mi obisnuiesc ochii cu revarsarea de culori si lumini.

In acel an carnavalul s-a tinut tot la Casa de Cultura, insa in spatiul destinat discotecii.
Nu fusesem niciodata la discoteca de aici. Nici in alte discoteci nu fusesem.
Mi-a atras atentia un podium foarte inalt la care se ajungea pe niste scari flancate de diverse obiecte. Privindu-le de aproape mi-am dat seama ca e vorba de tobe ... Pe acel podium trebuiau sa defileze mastile

Luminile ce tasneau din tavan si de pe peretii laterali reusisera sa ma zapaceasca prin jocul lor aleatoriu. Totul era minunat, nou pentru mine, cu iz de sarbatoare adevarata.
Imi parea rau ca nu venisem mai devreme.

Lumea era cuprinsa de buna dispozitie; se dansa, se povestea in grup, se exclama, se vocifera, se manca ciocolata, se admirau costume si se faceau ultimele retusuri.

La un moment dat am auzit o voce in spatele meu : "Tu cine esti?"
M-am intors sa vad cine-i cel ce ma intreaba. Un baiat inalt, cu o banda neagra pe ochi si o palarie crem cu boruri savant rasucite, astepta sa-i raspund.

I-am zis cum ma cheama iar dansul a inceput sa rada. Am ras si eu. Intr-un final imi picase fisa ... dorea sa stie ce personaj reprezint.
I-am zis ca-s Mexicana.

M-a intrebat daca nu vreau sa concuram impreuna ... Banditul si Mexicana.

Am ramas o secunda pe ganduri. Nu-mi puteam da seama cine e. L-am intrebat cum il cheama. Mi-a raspuns si apoi a adaugat ca nu am de unde sa-l cunosc pentru ca nu-i din oras. Ca sa ma lamureasca totusi mi-a zis ca-i verisorul lui Sorin.
"Care Sorin?" am intrebat nedumerita.
Mi-a zis un nume de familie, dar cu acel nume existau zeci de persoane in oras.

Se pornise muzica si se iscase larma. Probabil ca urma prezentarea costumelor. Iar eu nu ma inscrisesem inca pe lista invatatoarei ce se ocupa de intreaga ceremonie.

"Nu vrei sa concuram impreuna?", m-a intrebat din nou el facand cu greu fata decibelilor imprastiati de boxele din sala.

I-am facut un semn aprobator cu capul.

Am concurat impreuna si tot impreuna am urcat pe podium pentru a ne lua premiul.
"Banditul si Mexicana" ... zambesc cand ma gandesc. A trecut o vesnicie ridicata la patrat.

Imi amintesc ca salul de lana imi tot aluneca de pe umeri. De vina era materialul rochiei. Banditul imi sesizase nervozitatea. La un moment dat mi-a dat de inteles ca mexicanele nu poarta salul asa cum il port eu.
"Dar cum il poarta?" l-am intrebat curioasa.
"Incrucisat pe piept si legat la spate" a raspuns dansul extrem de prompt.

Am meditat pret de o secunda. Asta ar putea fi o idee buna, mi-am zis in gand.
Am incrucisat salul si i-am dus capetele la spate dar nu le puteam innoda din cauza ca varful salului si franjurile mi se bagau intre degete.
Atunci Banditul m-a ajutat. M-a intors cu spatele printr-o rasucitura incredibil de usoara, a ingenuncheat si in doi timp si trei miscari l-a legat strans la spate.

Secventa asta o tin bine minte. O si revad reluata parca cu incetinitorul.
S-a ridicat si a zis : "Acum esti o doamna, senorita!"

Am inceput sa rad. Nu stiu daca din cauza jocului de cuvinte sau din cauza ca m-am simtit dintr-o data foarte usoara, cu mainile libere, fara grija salului, sau din cauza sentimentului ciudat ce ma inundase ... realizam cat de placut e ca cineva sa aiba grija de tine.

Toata seara Banditul m-a tras efectiv dupa dansul. Ma sacaia faptul ca nu-si scotea nici o clipa de pe ochi masca neagra de catifea. Nu-mi puteam da seama cum arata.
La sfarsitul festivitatii de premiere i-am zis ca ma duc la grupul meu, adica la cei de pe strada noastra, dar el a protestat spunand ca asa, de unul singur, isi pierde din aura de bandit.
Nu am avut incotro si am ramas impreuna.

Carnavalul s-a terminat, Banditul m-a condus acasa ... nici cand i-am spus noapte buna nu si-a scos masca de pe ochi.

Aveam sa-l revad cu totul intamplator, peste trei ani, intr-o tabara. El a fost cel care m-a recunoscut.
Am fost dezamagita sa-l privesc in fata ... nu mai pastra nimic din aura Banditului ce-mi innodase salul spunandu-mi: "Acum esti o doamna, senorita".

*************
Gata cu povestile ... De poimaine intru intr-o perioada extrem de incarcata. Numai la gandul la ce ma asteapta imi trece pofta de viata ...

Probabil ca tot atunci ai aflat si de Samarkand un oras aflat sub influenta, presiunea mongola. Oare persi chiar au fost o civilizatie spontanee, civilizatie cu care eu nu sunt de acord, sau au evoluat datorita influentelor mongole, chinezesti?

Vara asta am vazut un film alb-negru pe caseta video : Morometii.
Copiii surorii mele se uitau curiosi la mine neintelegand ce gasesc interesant intr-un film cu 'tarani nespalati' injurand de mama focului.
Cred ca ma considerau o fiinta excentrica, venita de pe meleaguri exotice, care nu prea are habar ce 'filme tari' ruleaza in lumea civilizata

Traiesc cu speranta ca intr-o zi vor descoperi cat de fantastic e acest personaj, Moromete.
Mi se intampla de multe ori sa-l compar cu Zorba Grecul fara sa-mi dau prea bine seama in ce consta asemanarea ...

... ...



Am inceput o timida curatenie prin "jungla de fotografii" facute vacanta trecuta, cautand unele mai interesante pentru eventuale postari in jurnal ... si asa le-am descoperit pe acestea captate in aeroport, la Teheran.
Uitasem de ele ... pur si simplu .

nu trebuie sa te dizolvi in ganduri lugubre,
nu trebuie sa te lasi anihilat de apatie,
nu trebuie sa uiti doar de spaima ca
aducerile aminte te vor rani inmiit,
dar mai ales nu trebuie sa citesti randurile acestea
ce se pierd in contrasens.

Ai putea incerca un alt personaj, Amza Pelea in filmul "Atunci i-am condamnat pe toti la moarte" sau "Moartea lu Ipu"

Orasul agitat, pestrit, prafuit, acoperit de mazga sau de ninsoare ...
Oamenii, cu privirea goala, pe jos sau la volan, gonind bezmetic care incotro ...
Aglomeratie de semi-robotei in masini de ultima generatie pentru care celularul le tine loc si de memorie si de inima.

M-a cuprins tristetea la gandul milioanelor de fiinte ce-au imbatranit fara sa stie cum li s-a terminat viata.
Niciodata ca acum nu am privit cu o mai mare atentie profilurile din jur.
O colectie umblatoare de mimi, mimand din obisnuinta, pentru a-si atinge scopurile, din plictis, de dragul artei sau pentru a nu innebuni.

Inainte rareori priveam suvoiul uman caci obisnuiam sa scriu in masina, notam cu o caligrafie ilizibila ganduri de moment, sau mai vechi, fara sa ma intereseze in mod special ce se intampla dincolo de parbrizul automobilului.

In ultimele saptamani insa i-am privit pe oameni cu atentia regizorului in cautare de "amatori" pentru rolurile principale in ultimul film al secolului, al regizorului satul de actori profesionisti si de vedete cu fite ce-si trag mecanic fermoarele tivite cu briliante.

Imi pare bine ca s-a terminat perioada ultraincarcata careia a trebuit sa-i fac fata timp de cateva luni.
Traiesc din plin sentimentul ca am revenit cu picioarele pe pamant, ca am aterizat in universul meu si numai al meu, ca zilele imi apartin din nou mie nu unui sir lung de proiecte in care m-am implicat intamplator, si fara tragere de inima, in ciuda castigului financiar.

Ma mir cu ce usurinta am acceptat lucruri ce din start stiam ca au sa-mi displaca, doar pentru a face pe placul cuiva care avea oarece asteptari de la mine.
Niciodata n-am sa ma pot comporta normal cu oamenii a caror biografie e alcatuita in esenta din cateva conturi bancare, o adresa de firma, numere de fax, sedinte interminabile pentru ajustarea comisioanelor, asezonate la minut cu ingamfare cat incape.
... si incape.

Bine ca am pus punct aici.
Am alte lucruri mai bune de facut ... sau daca nu mai bune, in orice caz mai placute .

Astept sa vina primavara. Am un asa dor de duca ... cat pentru un cârd de cocori.

M-am gandit ca in aceasta luna geroasa de iarna sa 'invit' in jurnal cateva piese arheologice din perioada antica, piese aflate in posesia unui muzeu mai putin mediatizat.
E vorba de Muzeul Reza Abbasi din Teheran.
De abia dupa ce il viziteaza, turistii straini sau cei autohtoni, raman fara cuvinte.
Socul e atat de puternic incat ti se pare nedrept ca mass-media sa nu aiba cunostinta de ele. "Atoatestiutoarea" Wikipedia, in ceea ce priveste imaginile exponatelor, a ramas corigenta la acest capitol.

Desi auzisem de existenta muzeului, nu mai devreme decat vara trecuta l-am vizitat in premiera.
Vina e a mea si doar a mea.
Crezusem ca e vorba de un muzeu minor; nici televiziunea iraniana si nici cunostintele mele nu vorbisera decat in treacat despre acest lacas, asa ca l-am tot trecut in coada listei de prioritati.
Dupa ce vizitasem principalele puncte de atractie ale Teheranului mi-am focalizat atentie pe orase ca Isfahan, Kashan, Shiraz, Yazd, Kerman, Hamadan, Kermanshah, Urumiyeh, Tabriz, Zanjan, insula Kish, Marea Caspica, etc.

Vara trecuta insa mi-am reamintit brusc de Muzeul Reza Abbasi. Am intrat pe net ... si am iesit dezamagita.
Totusi, a doua zi, cu toate ca aveam o groaza de lucruri de rezolvat, l-am luat pe sotul meu la plimbare ... sau mai bine zis l-am luat sa ma conduca la muzeu
Si bine am facut caci, impruna cu el si cu soferul de la agentia de taxiuri, cu chiu cu vai am descoperit cladirea, desi aveam adresa corecta.

La nici douazeci de metri de strada principala, ascuns intre magazine, blocuri de locuinte si copaci inalti, muzeul trece neobservat in ciuda faptului ca e o constructie pe trei nivele, in ciuda faptului ca e amplasat in una din zonele cele mai 'traficate' ale Teheranului, strada Seyyed Khandan.

Muzeul a fost denumit astfel in onoarea celui mai cunoscut miniaturist al epocii safavide, maestrul Reza Abbasi.
Si acest muzeu, la fel ca si Muzeul de Arta Contemporana din Teheran, a fost pus pe picioare de regina Farah, sotia sahului Mohammad Reza Pahlavi.

Institutia a fost inaugurata in 1977, dupa revolutia islamica din 1979 muzeul a fost inchis, apoi a fost redeschis in 1984 ca ulterior sa fie reinchis.
A tot fost inchis si redeschis de vreo cinci ori si, in final, a fost redeschis in anul 2000.
De atunci si pana azi functioneaza neintrerupt in vechiul sediu.

... ...

foto1 ........................................................ foto2 ....................................... foto3

Mai ramane sa fac o descriere succinta a cladirii si colectiilor.

La etajul trei se afla cea mai frumoasa colectie: cea a antichitatilor.
Piese din aur masiv, argint, bronz, piatra si ceramica, acoperind toate perioadele istorice (preistorica, elamita, meza, ahemenida, seleucida, parta, sasanida) sunt expuse in vitrine clasice plasate la distanta suficient de mare unele fata de altele, iluminate din interior.
Tot aici se gaseste biblioteca muzeului cu peste 10000 de volume, din care aproape 2000 le reprezinta manuscrisele cu miniaturi, cele in caligrafie kufi si nastaliq, Biblii rare si diverse volume tiparite in Europa cu peste doua sute de ani in urma.

Am de gand ca in acest tronson de jurnal sa ma axez doar pe prelucrarea metalelor.

La etajul doi sunt expuse obiecte diverse din perioada islamica. Cu un etaj mai jos, adica la etajul intai, au fost expuse lucrari de caligrafie si miniaturi iar parterul a fost rezervat magazinelor de suveniruri (postere, albume, carti, CD-uri si DVD-uri, ilustrate, obiecte de artizanat, bijuterii din argint si pietre semipretioase).

Imaginile inserate in postarea de fata reprezinta exemple sugestive pentru perioada ahemenida.
Cele doua piese, un rhyton (cu cap de berbec) si un platou (cu doi tapi salbatici ce se iau in coarne), sunt datate sec 5-4 ien, ceea ce corespunde dinastiei ahemenizilor.



De observat modul in care artistul anonim, maestru si mester in acelasi timp, a stilizat trasaturile zoomorfe.

Daca inainte de a vizita Muzeul Reza Abbasi aveam probleme in a-mi da seama de una singura carei perioade istorice ii apartine o piesa din aur, aici, vazand expuse simultan obiecte de pe toata perioada antica, am realizat in ce consta unicitatea exponatelor ahemenide.
Aurul lor e mai deschis la culoare (in mod cert ca exista si exceptii), are onctuozitate (zici ca-i unt topit intins pe paine sau o glazura de tort), iar arta simplificarii si stilizarii e dusa la maximum.

Oare cate generatii de bijutieri si aurari au trudit cu imaginatia, mintea si mainile, pentru a da in final pe aceia ce au realizat piesele unice care au adus faima regilor Cyrus si Darius?

Voi continua tot cu artefacte din aur realizate in timpul dinastiei ahemenide nu inainte de a mentiona ca am fost uimita de numarul mare al unor astfel de piese expuse permanent in vitrine, valoroase nu in ceea ce priveste metalul pretios cat in ceea ce priveste latura estetica si istorica.
Acest lucru nu se intampla la Muzeul National de Istorie si Arheologie din Teheran (Muzeul Iran Bastam) despre care am povestit anterior.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=682197

La Muzeul Iran Bastam exponatele principale sunt aduse in muzeu doar cateva saptamani pe an, restul timpului fiind depozitate in Trezoreria Bancii Centrale.

La Muzeul Reza Abbasi, care are obiecte antice din aur ce surclaseaza atat ca numar, greutate cat si ca valoare artistica obiectele din posesia Muzeului National, masurile de securitate par a fi ignorate de personal.
Bineinteles ca in intreaga incinta sunt montate camere de supraveghere video in circuit inchis si nu ma indoiesc de faptul ca un sistem de alarma ultraperformant a fost instalat pentru a asigura protectia maxima. Si cu toate astea nu ma pot obisnui cu gandul ca intr-o sala de 30 m2 sunt expuse laolalta piese ce depasesc o suta de milioane de dolari.

... ...
foto4 ........................................................... foto5 ...................................... foto6

In foto4 se poate vedea un platou cu doi lei, cred.
Leul ... simbolul imperiul persan.
Pe diferite efigii si basoreliefuri apar doi lei cu sabiile incrucisate despartiti de un soare stilizat.

Acolo, in incinta muzeului, am realizat ca deseori in arta persana antica si medievala apar cate doua animale sau pasari asezate simetric.
In postarea anterioara am pus un platou cu doi tapi (foto3).
Doi lei, doi tapi, doi grifoni, doi berbeci, doua capre salbatice, doi tauri, doi pauni, doi serpi ... ma intreb daca au fost alesi in pereche doar din motive estetice si de simetrie sau daca nu cumva au si vreo semnificatie ...




Imaginea din foto5 am ales-o datorita felului in care mesterul a redat detaliile vacilor ... coada, ugerul, copitele

Ultima imagine, foto 6, prezinta un alt rhyton. E perfect slefuit ( cu ce oare? ) si e conceput parca dupa cele mai moderne canoane estetice, nu in urma cu 2500 de ani, incat nu rezisti tentatiei de a te intreba cine erau, cum traiau, ce gandeau si ce vise aveau cei sau cel ce l-a(u) facut.

click pe cele trei imagini pentru a le vedea in versiune originala

Cum as putea sa trec prin muzeu si sa nu prezint macar o bijuterie?


Pentru azi am ales doua colane din perioada parta.
Traiesc cu impresia ca, in comparatie cu dinastiile ahemenida si sasanida, cititorul obisnuit cunoaste mai putine lucruri despre parti.
Cine au fost partii si ce lucruri importante au facut ei?

Partii (240 ien - 226 en) au constituit o putere ce a tinut piept imperiului roman. Cine doreste poate studia istoria razboaielor dintre parti si romani.
Intemeietorul dinastiei a fost Arsaces I, de aceea in unele lucrari de referinta dinastia parta apare trecuta si sub numele de dinastia arsacida.
In limba persana dinastia arsacida/parta e denumita ashkani(an), dupa numele intemeitorului, Ashkan.
Arsaces reprezinta de fapt forma grecizata a numelui original.

Pe mine m-a atras aceasta perioada deoarece regele Decebal a fost contemporan cu regele part Pacorus al II-lea, si se pare ca au intretinut relatii (cordiale).

Iata ce-i scrie Plinius lui Traian, imparatul Romei:

http://secundusplinius.classicauthors.net/...sOfPliny16.html

http://www.third-millennium-library.com/re..._OF_TRAJAN.html



... ...
foto7 ............................................................ foto8 ...................................... foto9

Dar destul cu istoria ... revin la bijuterii.

Mie personal, in ceea ce priveste giuvaergeria, partii mi se par deosebit de inventivi si inovatori. Unele bijuterii create de dansii au o modernitate intriganta.
Bijutierii parti au folosit cu mult gust pietrele semipretioase, dar mai ales combinatii neasteptate de metale nobile, perle, margean/coral si pietre semipretioase cum ar fi lapis lazuli, peruzele/turcoaze, carneol, agate, ...




Primul colier, lucrat in verigi de aur si faianta emailata, e un exemplu graitor in ceea ce priveste inventivitatea, maiestria, modernitatea ...
Oare cate ore de munca au fost necesare doar pentru asamblarea sutelor de margele din faianta emailata pe sute de verigi din aur?

Later edit
Uitasem sa spun ca nuanta aceasta de albastru a primit denumirea de albastru ahemenid (achaemenid blue) deoarece a fost nuanta preferata a vesmintelor claselor privilegiate din acele timpuri.
********

Al doilea colier sau colan (foto9) a fost realizat din foite de aur prin tehnica ciocanirii. Cele trei pietre albastre din lapis lazuli (lajevardi/lagervardi in persana) sunt gravate (daca veti descarca imaginea le veti putea vedea mai bine).
Piatra centrala reprezinta un chip uman ... femeie sau barbat? ... nu-mi pot da seama. Pe vremea aceea coafurile erau destul de asemanatoare.

Pe fiecare piatra laterala e gravat cate un leu. Pe piatra din partea dreapta a imaginii, alaturi de leu, se observa cateva insemne, litere ...
Pentru prima oara am vazut un colan de genul acesta .


Am pus si o harta. Acolo sus, in stanga, legat de Marea Pontica, se poate vedea teritoriul Romaniei de azi si popoarele care l-au locuit in perioada regelui Darius: geţii si agatârşii.

Colanul este extraordinar, n-am mai vazut asa ceva pana acum.

Cred ca a venit timpul sa fac o cura de dezintoxicare de aur .
Ar fi pacat sa prezint doar exponatele din metale nobile si sa le las deoparte pe celelalte, mai ales ca, asa cum va veti convinge pe parcurs, exponatele din fier sau bronz au un grad mare de originalitate.



arma din fier, circa 1400-1000 ien, vestul Iranului

Oare ce-a fost in mintea celui ce a mesterit aceasta arma care seamana cu o toporisca?
Decorand-o artistic, si trebuie sa recunosc ca-mi place mult omuletul urmarit la randul sau de o sageata ucigasa, s-a gandit oare ca schilodirea sau omorarea dusmanului va capata alte valente?

... sau e vorba de sadism?
Sau poate e vorba de inclinatia pentru frumos a oamenilor acelor timpuri? N-ar fi de mirare ca si instrumentele de tortura ale epocii, in mod sigur ca existau unele, sa fi fost atent gravate, cizelate, decorate.

Greu de tras o concluzie.

Am admirat dinamica arcasului, felul in care a fost redat, in linii simple si expresive, dar si ideea in sine ...
Mi se pare o reprezentare moderna, in cel mai riguros sens al cuvantului.


foto 10 (click pentru a vedea in detaliu)

bronz Lorestan/Luristan/Lurestan, mil I ien

Bronzurile de Lorestan ... poate ca ati auzit de ele.
In orice caz, Muzeul Reza Abbasi din Teheran detine cateva exponate foarte bine conservate.
Pentru a exemplifica am ales o capra salbatica inaripata ... de o frumusete salbatica.


foto11


Termenul "bronz din/de Lorestan" a fost atribuit in exclusivitate obiectelor din bronz din perioada anilor 1000 - 550 ien (idH) descoperite pe teritoriul provinciilor Lorestan/Luristan, Kermanshah si Hamedan (in zona de vecinatate cu primele doua provincii mentionate).
Bronzurile mai vechi descoperite in acest areal apartin culturilor mesopotamiene, neariene.

Nu e nevoie de experti cu ochiul bine format caci bronzurile de Luristan pot fi identificate cu usurinta de orice novice.
Cea mai mare parte a lor au un design extrem de usor de recunoscut. Problema e ca, inca de pe la sfarsitul anilor 1800, au inceput sa apara pe piata obiectelor de arta 'bronzuri' contrafacute ... contrafacute de iranieni si vandute pe bani frumosi colectionarilor.
In ultima perioada cateva muzee americane au anuntat ca asa zisele bronzuri de Lorestan pe care le aveau in colectie de decenii, unele cumparate inca din perioada interbelica, reprezinta de fapt falsuri contrafacute cu mare 'arta'.

Dar sa ma intorc la piesele originale ce pot fi vazute 'la ele acasa'.

Arme, idoli, opaite, amulete, obiecte decorative sau cu intrebuintari neidentificate, mai mari sau mai mici, stau cuminti in vitrinele muzeelor din toate orasele Iranului.
Obiectele din muzeele oraselor mici nu cred sa fi aparut pe internet sau prin albumele de arta editate in vest.

Avand ca elemente decorative pe cele inspirate din fauna locala, dar si animale si pasari fantastice, sau axate pe reprezentari umane in stilul statuilor lui Amedeo Modigliani , alteori vadind asemanari cu extraterstrii din filmele science-fiction, obiectele acestea de bronz atrag vizitatorii ca un magnet.

Ceea ce incanta e armonia geometrica, fie ca se respecta simetria, fie ca artistul renunta la simetrie in favoarea unor compozitii complicate ce ar declansa in mod justificat invidia sculptorilor contemporani ramasi in pana de idei.

Bronzul acesta clasic pe care l-am introdus in postarea de azi m-a facut sa meditez pe marginea unei idei.

Capra salbatica nu a fost trasata cu carbunele pe hartie ... a fost lucrata in metal.
Ma gandeam la volumul de munca, la numarul orelor de lucru, la acuratetea reprezentarii, la latura artistica, la mesajul obiectului ...
Cata maiestrie si rabdare au avut cei ce au facut asemenea piese si cat de dificila trebuie sa fi fost munca lor in conditiile si cu tehnologia metalurgica de la acea data!

... ma mai gandeam si la noi cei de azi, crescuti in era nylonului, celofanului, PVC-ului si PET-urilor ...

Imi amintesc de una din primele mele calatorii prin Iran, prin tinutul de poveste al Gorganului, tinut impadurit strajuit de stanci cu o alura severa si brazdat de cascade spumoase, dantelate ...

Era in vara lui '95. Aveam un chef nebun de a calatori in lung si-n lat, fara vreun traseu dinainte stabilit, fara griji cotidiene si fara prea mari pretentii in ceea ce priveste mijloacele de transport.

Autocarul oprise la un popas chiar langa un loc zidit in munte din care tasnea apa rece a unui izvor.
De jur imprejur doar stanci si padure ... si un miros placut de vegetatie incinsa de soare si flori de camp.
Lumea s-a grabit sa-si umple sticlele si termosurile cu apa rece.

Am zarit o cararuie ce se afunda in padure. Cativa bolovani mari o strajuiau, probabil pentru a marca locul, a-l face cumva vizibil pentru cei ce treceau cu masinile pe sosea.

De curiozitate am facut cativa pasi incitata si de mirosul de zmeura ce plutea in aer.
Trecusem de bolovani si ma apropiam de o cotitura blocata partial de un copac cazut si cateva cioturi.
M-am apropiat cu senzatia ca cineva ma urmareste ... ca cineva se uita la mine. Fosnetul din apropiere nu mi se parea a fi produs de vant.
Mi-am incordat auzul si am avut impresia ca aud respiratia cuiva.

Prostii, mi-am zis in gand. Probabil ca e de vina caldura. Am dat sa ma intorc.
Dar n-am apucat sa ma rasucesc pe calcaie cand in fata mea, in toata splendoarea ei, a aparut o capra salbatica

Bine ca nu-i vreun lup, tigru, pantera sau pisica salbatica, am zis usurata, caci lei de multa vreme nu mai exista in Iran.

Nu era pentru prima oara cand vedeam o capra salbatica in mediul ei natural. Si-n Romania vazusem. Dar capra asta era foarte speciala ... si nu exagerez deloc.

Avea niste coarne cum n-am mai vazut, zimtate, rasucite de doua ori, ca o cochilie de melc. Ceea ce intriga cu adevarat era faptul ca virfurile coarnelor faceau un unghi de 90 de grade cu partea rasucita iar pleoapele erau tivite de gene lungi, rimelate parca.

Ochii erau atat de expresivi, de feminini, incat am avut impulsul sa-i vorbesc ca unei fiinte umane .
Am inchis si am deschis de cateva ori ochii, spre a ma convinge ca nu am vedenii, apoi m-am apropiat la doi pasi de ea.

Capra nu s-a clintit din loc. Se pare ca era obisnuita cu turistii si alpinistii.
De la mica distanta am privit-o iarasi. Mi se parea din ce in ce mai ireala.

Cineva in spatele meu strigase in persana. Nu era sotul meu, caci noi intotdeauna vorbim in romana.
Am intors capul si l-am zarit pe unul din tipii din autocar. Isi agita caraghios mainile, si isi incrunta spancenele stufoase, dandu-mi de inteles ce periculoase pot fi caprele salbatice.

Chiar si lupii se tem de ele si nu o data au fost gasiti lupi cu burta perforata de coarnele lor ascutite.
Iar aici lupi exista cu duiumul, caci, sa nu uit sa spun, numele provinciei Gorgan vine de la "gorg" - cuvant ce in limba persana moderna inseamna lup.
In timpul regelui Darius cel Mare tinutul se numea Verkana, nume derivat din "verk" care in dialectele vechi iranice insemna lup.

Gorgan, Verkana ... Tinutul Lupilor, sau Hyrcania - cum l-a consemnat Herodot. In acele vremuri Marea Caspica era cunoscuta sub numele de Marea Hyrcaniei.

Cu timpul, vizitand muzee si muzee, am inteles de ce oamenii din vechime au reprezentat-o atat de frumos ... pentru ca, indiferent de regii epocilor, ea era Regina Muntilor.

Ca sa raman in perimetrul ideii de mai sus postez alte artefacte inspirate de caprine ...

Cele trei piese pe care tocmai le priviti constituie de fapt un asa zis ansamblu decorativ. Ghida de la etajul de istorie antica spunea ca respectivele 'decoratiuni' erau cusute pe hainele unor ahemenizi de vaza, cel mai probabil mebrii familiei regale.
Dupa explicatiile date de dansa, desi am inteles perfect ca 'briz-brizurile' astea se coseau pe vesmantul ce acoperea pieptul purtatorului (de sex barbatesc ), nu stiu de ce le tot vizualizam cusute pe mantie ... adica pe spate.
Acum tot asa le vad. Nici sa ma pici cu ceara nu mi le pot imagina cusute pe piept .



decoratii din aur pentru vesminte, sec V ien, perioada ahemenida

Tot ghida ne spunea ca e foarte probabil ca astfel de obiecte, in semn de respect si pretuire, sa fi fost daruite oaspetilor straini de seama sositi cu diverse treburi in imperiul persan.

Cealalta piesa, un rhyton (vas de ceremonie) din aur confectionat de mesterii aceleasi glorioase perioade ahemenide, incanta prin stilizarea fara cusur.


...
foto12 .............................................................. foto13


Vasele de ceremonie din timpul dinastiei parthe/arsacide au cu totul alta forma, supla, mult alungita pe orizontala, si de aceea e foarte usor de facut distinctie intre rhytoanele acestor doua perioade istorice.

In timp ce vizitam salonul de caligrafie al Muzeului Reza Abbasi mi s-a facut o foame teribila. Privind retrospectiv constat ca de multe ori in timp ce vizitam muzee si palate mi s-a deschis in mod brusc apetitul. Are si arta binefacerile ei.

I-am propus sotului meu ca dupa aceea sa mergem sa mancam la Che Guevara - un vechi restaurant cu meniuri din bucataria sud-americana.
El a primit cu entuziasm propunerea spunand ca in sfarsit m-am gandit si eu la un lucru serios .

Am intrat prima oara la Che Guevara din curiozitate. Se intampla cam cu vreo 12-13 ani in urma. Mi se parea nefiresc ca in plin centrul Teheranului, pe bulevardul Vali-e Asr (fost Pahlavi) sa existe un restaurant care sa poarte numele unui revolutionar marxist, stiut fiind faptul ca si pe timpul sahului, si dupa revolutia islamica, memmbrii marcanti ai partidelor comuniste erau inchisi cu anii si, deseori, executati.
Dar Che Guevara s-a dovedit a fi un personaj bine implantat in societatea islamica iraniana.
Cu timpul i-am descoperit profilul, reprodus in maniera lui Andy Warhol, pe copertile mai multor carti, pe postere lipite discret prin parcuri, imprimat pe tricouri sau tatuat pe bratele tinerilor.
Ma miram ca guvernul iranian facuse o exceptie pentru acest controversat lieder, simbol al revolutionarilor latino-americani.

Dupa cum spuneam, intrasem in restaurant manata de curiozitate.
Nimic deosebit la prima vedere. Localul fusese deschis cu multe decenii in urma, cam pe la sfarsitul anilor '60 cred.
Vechimea era evidenta. Mobilierul din lemn negru, usor demodat, dar denotand rafinament, veiozele de pe masa - niste piese Lalique presupun veritabile, uzatele covoare orientale in tonuri de crem si nuante de zahar ars, dar alese cu mult gust, sau cel putin pe gustul meu , m-au cucerit din prima.
Meniurile tiparite fusesera introduse in coperti legate in piele ce mirosea usor a vanilie si cafea proaspat rasnita.

Am consultat meniul si am ramas mirata sa vad ca fusese tiparit in doua limbi : spaniola si germana.
Mi-am dat seama ca tineam in mana meniul original, de pe timpul sahului, caci bauturile alcoolice erau incluse ... dar nu ma puteam dumiri deloc de ce nu exista o rubrica in persana.
Probabil ca pe vremea aceea, inainte de revolutie, clientii restaurantului erau formati din turisti straini.
Bine, dar daca era asa, de ce nu fusese prevazuta si o varianta a meniului in limba franceza, limba straina cea mai utilizata in acea perioada ?
Ma indoiam de faptul ca turistii ce luau masa aici sa fi fost in exclusivitate germani, latino-americani si spanioli.

Dar de ce germana?
Meniu in limba germana intr-un restaurant cu bucatarie sud-americana ... ?!?!?

Aparent studiam mancarurile de pe lista dar de fapt eram cu gandurile duse. Sotul meu comandase piept de pui in sos de rom si trestie de zahar iar chelnerul foarte tanar astepta politicos sa preia cealalta jumatate de comanda.

Am ales la intamplare ceva si i-am zis ca inainte de masa sa-mi aduca o cafea mare, amara, facuta la filtru.

Sorbeam cafeaua fierbinte indulcind-o cu excelenta ciocolata "de casa" pusa pe farfurioara de alaturi.

Imi vedeam chipul reflectat de oglinzile grele, in ape involburate, ce impodobeau de jur imprejur peretii. Sentimentul ciudat ca ma desprind de lume, de realitate, s-a facut simtit ca o usoara impunsatura de ac. O detasare profunda, dar in acelasi timp periculoasa, incepea sa puna stapanire pe mine.
Atmosfera era placuta, linistitoare, racoroasa in contrast cu zapuseala de afara, parfumata discret de arome binecunoscute ... cafea, cacao, vanilie, rom, dar si de unele noi, din care remarcam ceva asemanator cu mirosul de salcie inverzita.

Incaperile poarta incarcatura celor ce le-au locuit, spunea un personaj dintr-un roman citit de curand.
Inclinam sa-i dau dreptate.
Mi-am cautat din nou chipul in volbura oglinzilor. In apa lor argintata mi-am regasit profilul bronzat incadrat de parul decolorat de soare.

Incercam sa-mi adun gandurile. In surdina auzeam ritmuri de rumba si vocea sotului ce-mi povestea ceva, nu stiu ce, caci mi-era imposibil sa-l urmaresc.
Somnul ma atragea in mrejele lui dar ii rezistam eroic.

La un moment dat muzica a incetat. Mirata am descoperit scaunul gol din fata. Probabil ca sotul meu imi spusese ca pleaca cateva minute undeva. Oricum, nu fusesem atenta.

Alte ritmuri, de data aceasta de tango, au invadat semiobscuritatea restaurantului.
Privirea mi-a ramas tinta pe oglinda laterala.
Undeva in adancul ei cenusiu-verzui o femeie frumoasa, cu parul blond aranjat intr-un coc sofisticat, purtand o rochie de matase grena, dansa cu un domn intre doua varste. Nu-i vedeam fata, doar spatele, parul grizonat si sacoul gri, impecabil croit.

Imaginatia imi joaca feste, mi-am zis in gand si am inchis pentru o secunda ochii. I-am deschis din nou.
Personajele dansau in continuare. Pe fundalul muzical incepusesra sa se suprapuna voci, susoteli, rasete, clinchete de tacamuri si pahare.
Aveam senzatia ca deslusesc cuvinte desperecheate si franturi de conversatie ... erau in germana !

Asta-i prea de tot, am zis in gand perfect constienta de locul unde ma aflu.
Faza asta se cheama halucinatie auditiva si-i cazul sa consult un medic ! S-ar putea sa fie din cauza caldurii. Prea umblu mult pe afara iar 40 de grade Celsius reprezinta o temperatura ce te face s-o iei razna, am decretat convinsa de adevarul spuselor.
Ba chiar incepeam sa simt o usoara durere de cap, ca si cum o palarie prea mica mi-ar fi strans fruntea.

Am mai baut cateva guri din savuroasa cafea ce-si pastrase fierbinteala in ceasca simpla din portelan alb.

Glasurile, rasetele, susotelile s-au accentau iarasi. Pentru cateva clipe fusesem convinsa ca totul incetase.
Tangoul languros nu se mai sfarsea. Privirea mi-a fost atrasa de oglinda din dreapta.
Frumoasa blonda era acolo. Dansa!

"Heil" am auzit clar o voce. In apropierea mea nu era absolut nimeni. Noi eram singurii clienti ai restaurantului.
Mai multe voci au raspuns la comanda : Heil.
Cuvantul vibra straniu amplificandu-se in intensitate ...
Involuntar am soptit : Heil Hitler.
In acea fractiune de secunda am inteles.

Meniul in germana fusese destinat in mod exclusiv turistilor latino-americani de origine germana si descendentilor lor, sau mai bine spus fusese destinat nemtilor ce se refugiasera in America de Sud dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Era vorba de nemtii care, intr-un fel sau altul, faceau parte din structurile puterii hitleriste sau cei care fusesera implicati in actiuni importante.

Nu ma indoiam de faptul ca prin anii '60 - '70, si chiar si dupa aceea, la restaurantul Che Guevara din Teheran isi dadusera intalnire 'indizerabilii'...
Cei ce propavaduiau existenta rasei ariene s-au intalnit frecvent in Iran, in spatiul denumit de dansii "matca arienilor"!
Ineditul descoperirii imi alungase definitiv somnolenta.
Trebuia sa gandesc sistematic. Ma interesa aspectul.

Daca peretii ar putea sa povesteasca ...

(va urma)

Daca peretii ar putea vorbi am afla multe adevaruri.

Incercam sa-mi inchipui atmosfera restaurantului inainte de revolutie, personajele care l-au frecventat, cadrul discutiilor, secretele - politice sau de natura sentimentala, acel 'vivre' pe care nu-l puteam regasi nicaieri in momentul de fata.

Sotul meu se intorsese tinand in brate o punga mare din hartie colorata. Era insotit de un barbat in varsta, cu o tinuta sobra, militaroasa, imbracat intr-un costum de culoare inchisa ( ... cum de rezista pe canicula de-afara? ), cu o privire ca de laser, in ciuda culorii incerte a ochilor.

In fuga am reusit sa citesc adresa de punga ... era a unui magazin din apropiere specializat in fructe confiate si alte zaharicale. Deci iesise din restaurant!
Cu gandurile inca imprastiate n-am reusit sa inteleg cine-i persoana ce-l insotea, desi se facusera prezentarile de rigoare.
Era proprietarul resturantului, sau directorul lui, sau o ruda apropiata de-a proprietarul ... sau cam asa ceva.
N-am intrebat si nici nu cred ca ma interesa cine stie ce.

Dialogul, mai bine zis "trialogul", s-a innodat repede dar se poticnea la fiecare a doua fraza.
Sentimentul ca batranul tatona terenul, sfredelindu-ne cu privirea, nu mai tinea de domeniul halucinatiei. Era evident.
Mi-l inchipuiam stand la o sueta cu Stalin, sau cu Churchill, sau cu oricare din participantii conferintei Teheran '43

Sentimentul ca el imi citeste gandurile ma facea sa ma simt inconfortabil.

L-am intrebat despre restaurant.
Mi-a povestit mai multe lucruri avand o deosebita grija in a-si alege cuvintele.
Cu precautie, oarecum indirect, a incercat sa aflu de unde vin

I-am spus ca sunt romanca.
M-a privit lung cu un zambet ascuns in coltul buzelor. Obrazul ras la sange i s-a imbujorat pentru o clipa, colorandu-l cu roseata amintirilor.

Mi-a spus ca in perioada celui de-al doilea razboi mondial plecase sa-si faca studiile la Paris. Acolo s-a indragostit de o armeanca din Romania.

In mod automat am inceput sa calculez.
Razboi 1940 .... student ... in jur de 20 de ani, acum suntem in vara anului 1999 ... deci trebuie sa aiba vreo 80 de ani, daca nu mai mult.

A batut darabana cu degetele pe masa.
Da, ati socotit bine, a adaugat calm, dovedind inca o data ca-mi citea gandurile.

N-am comentat nimic. Am zambit doar dorindu-mi sa ies cat mai repede din restaurant.
Dar chelnerul cu comanda nu mai avea de gand sa vina.

Incet incet discutia s-a infiripat in adevaratul sens al cuvantului si am profitat de ocazie pentru a afla o serie de lucruri ce ma interesau, stiind ca interlocutorul a trait acele timpuri.
Aveam in fata un martor ocular citit, cosmopolit, cum n-as mai putea sa gasesc daca ar fi sa rascolesc tot Teheranul.

Mi-a povestit despre Teheranul interbelic, companiile britanice, rusi, germani, generalul Anders, abdicarea fortata a lui Reza Shah in favoarea fiului sau, lucruri de culise despre unele personalitati ale anilor '40-'70, despre tineretea lui, despre ceea ce se merita a fi vazut in Iran, despre viata care trebuie traita la turatie maxima ... caci nimic din ce ai, sau din ce-ai pierdut, nu se intoarce spre a-ti satisface dorintele, orgoliile, spiritul ...

*************

Cum trec anii !!! ... exclamasem in gand in timp ce paraseam magazinul de suveniruri de la parterul Muzeului Reza Abbasi.
Imi priveam silueta reflectata de vitrinele magazinelor. In fond asta e viata: un joc de oglinzi, o insiruire miscatoare de imagini, de sentimente imprecise, stari iluzorii, puncte de reper alunecoase, obiecte neinsemnate ce ne jaloneaza existenta ... chiar daca au costat milioane.

Ne-am suit in taxi si-am rasuflat usurata vazand ca aerul conditionat fusese deschis la maximum.
Racoarea mi-a facut bine si mi-a alungat oboseala.

Am coborat la locul binestiut. Restaurantul disparuse.
Sotul meu insista spunand sa mergem putin mai sus pe Vali-e Asr pentru ca am gresit si am coborat cu o alee mai jos decat trebuia.

Eu eram convinsa ca am coborat unde trebuie. Intotdeauna ma orientam dupa un hotel, hotelul Jahan, ce avea un restaurant cu specific indian si o firma veche din bronz, impozanta.
Restaurantul Che Guevara se afla in imediata vecinatate.
Ma rog ... trebuia sa fie. Acum nu era.

Am traversat pe partea cealalta a bulevardului pentru a tine sub observatie zona si a ma putea concentra asupra coordonatelor.
Nu ma inselasem. Eram la locul potrivit numai ca firmma restaurantului Che Guevara disparuse, peretii fusesera renovati, ferestrele fusesera inlocuite cu altele mult mai mari si fusesera protejate cu jaluzele subtiri din aluminium. Nu puteam distinge nici o usa. Nu se vedea nici un tablou care sa indice ce functioneaza in acel spatiu : un magazin, o sucursala bancara, firma de asigurari, salon de frumusete, sediu de ONG ..???

Am traversat din nou.
Ajunsi 'la fata locului' am reusit sa descoperim usa.
Am intrat.

Ce-ai putea zice daca ai intra intr-o cladire monument istoric pe care ai vizitat-o in mai multe randuri, ca de exemplu manastirea Cozia, Curtea de Arges sau casa memoriala a lui Ioan Creanga, si primul lucru pe care l-ai vedea ar fi niste vitrine frigorifice burdusite cu Coca-Cola?!

Nu-mi puteam crede ochilor.

Stateam inca in pragul usii, masurand cu privirea tejgheaua sinuoasa din inox, cu un design hidrodinamic, ce reflecta lumina aplicelor, fara sa-mi pot misca picioarele.
Tejgheaua era lunga cat o pista de aeroport.

Mesele, scaunele si alte chestii din decor erau confectionate din fibra de sticla colorata.
Un grup de tineri, probabil studenti, mancau pizza. Fetele, cu parul oxigenat si bratari masive, fanteziste, chicoteau pe seama unui baiat care-si improscase sosul pe fata.

In alt colt, o mama cu un copil mic, sorbea cu paiul dintr-un pahar inalt in timp ce-si butona celularul.

Nu-mi venea sa cred.
Che Guevara disparuse pentru totdeauna.

Dintr-o data m-am simtit extrem de obosita.
Ca venind din alta lume am auzit vocea sotului : vrei sa ne asezam aici sau vrei sa mergem in alta parte?

Pomenisem de restaurantul indian de la Hotelul Jahan ...

In primele luni petrecute in Teheran, chiar daca nu puteam vorbi persana la un nivel de care sa fiu multumita, am inceput sa cercetez orasul, sa-i descopar elementele ce-l caracterizeaza, sa-i simt pulsul, frustrarile, expansivitatea, eleganta, mizeria, cultura, sa-i studiez parcurile si arhitectura, moscheile si bisericile, muzeele si palatele, restaurantele si hotelurile, bazarele si pasajele comerciale, acel alambicat sistem de retorte in care fiebea esenta Teheranului.

Pentru mine, ca de altfel si pentru multi altii, un mod de a cunoaste o tara straina, sau un oras nou, il reprezinta bucataria.
Am descoperit mai intai restaurantele traditionale ale Teheranului, apoi pizzeriile la moda dar si cofetariile cozy unde la orele de varf puteai vedea cate o actrita de succes, nefardata, sau diverse personalitati ale momentului venite sa-si verse naduful la o inghetata italiana sau la o ceasca de cafea.

Descoperirile acestea ale mele m-au familiarizat mult cu societatea iraniana.
N-as putea spune ca sunt o gurmanda dar, din cate tin minte, nu mi-am refuzat nimic din ce ma tenta sa mananc chiar daca costul acelei portii echivala cu pretul unor pantofi din piele.
Papilele gustative si cele olfactive trebuie sa-si aduca si ele aportul in procesul dificil al cunoasterii, argumentam eu cu diverse ocazii.

Intr-o zi am descoperit pe bulevard restauranul si hotelul.
Hotelul mai pastra ceva din gloria lui trecuta, in ciuda mobilierului greoi si al covoarelor uzate, superbe odinioara.
Am auzit ca a fost renovat. Trebuie sa fac o tura de recunoastere.

Revin la ziua in care am descoperit restaurantul. Imi placea atmosfera, decoratiile orientale, mirosurile a tot felul de mirodenii, chelnerii si bucatarii veniti tocmai din India, accentul lor specific, indiferent daca vorbeau in persana sau in engleza.

Ori de cate ori fac cate o descoperire din asta mai importanta am obiceiul sa-l invit pe sotul meu la o masa, in speranta sa-i fac o surpriza placuta, caci stiu ca se da in vant dupa tot ce e nou in domeniul culinar.

Asa ca l-am luat la restaurantul indian.

De cum am intrat am sesizat ca nu a fost impresionat de local.
Ne-am asezat la o masa de doua persoane si am inceput sa rasfoim meniurile.
La un moment dat mi-am dat seama ca se intampla ceva. In loc sa citeasca meniul se uita la mine. Nu-mi puteam da seama de ce. L-am vazut crispat si-am incercat sa inteleg din ce cauza.

Mi-a spus ca nu se simte bine si ca iese putin afara.
N-am comentat si mi-am bagat din nou nasul intre filele meniului. Meniul lui ramasese deschis pe masa. Cand l-am citit am inteles care-i treaba

Meniurile restaurantului fusese tiparite intr-un mod mai special. Daca deschideai meniul ca pe o carte de limba latina, nimereai la sectiunea in limba engleza.
Daca il deschideai invers, nimereai la filele tiparite in limba persana.

Eu il deschisesem in partea de limba engleza dar n-am citit primele doua trei pagini, cele cu antreuri si supe, am trecut direct la felurile de mancare principale, urmand ca apoi sa ma uit la deserturi.

Sotul meu s-a apucat sa-l studieze metodic, 'stiintific'. Chiar pe prima pagina erau trecute supele.
Dansul citise cu atentie numele diverselor supe, si, nici nu-i de mirare, atentia i-a fost atrasa de una : "supe giugea tiqi/juja tiki".

Acum trebuie sa explic ce-i cu supa asta ...

In limba persana "juja/giugea" inseamna pui iar "tiqi" inseamna spini, tepi. Luat de-antregul, cuvantul juja tiqi/giugea tiki inseamna arici.

Nu stiu ce-a fost in capul lui, poate faptul ca-i displace bucataria extrem orientala - in care o include si pe cea indiana, ca si-a inchipuit ca-i vorba de supa de arici .

Mie mi-a venit sa rad, si chiar am ras pe infundate cand s-a intors, in timp ce el s-a asezat pe scaun cu o fata palida, incruntata, zicandu-mi ca nu mai poate sta aici nici un minut si ca ii e foarte rau.

Bineinteles ca am iesit afara impreuna si bineinteles ca i-am explicat ca nu-i vorba de nici un fel de carne de arici si ca denumirea supei a fost pusa asa, in mod poetic .

In mod poetic?, a intrebat el ironic, controlandu-si cu greu greata.

Suparata chiar i-am zis ca parca nu stie ca in momentul de fata suntem intr-o tara islamica si ca nicaieri in Iran, la nici un restaurant, nu se prepara mancaruri din animale 'necurate' ... nu porc, nu cal (ca in Italia unde i se facuse rau de-a binelea la auzul numelui mancarii), nu pui de balta, aka broaste, ca la un restaurant din Austria ... nici macar iepure.

In Iran restaurantele prepara mancaruri din carne de vita, oaie, pui, curcan, fazan, prepelita, strut, peste, crabi, scoici ... iar la Yazd am vazut si carne de camila; numai vazand-o in vitrina unei macelarii mi s-a intors stomacul pe dos. Dar am rezistat eroic.

N-am insistat. Oricum nu avea rost. Mi-am adus aminte cu ce eforturi l-am facut sa intre intr-un restaurant chinezesc la Brasov ... mi-au trebuit minute bune sa-i explic ca 'restaurant chinezesc' nu inseamna mancare din sobolani si caini.

Interesant ca, in mod sincron, si-a adus aminte si dansul de faza aceea. Apoi mi-a zis ca nu poate suferi mirosul greoi de mirodenii din restaurant si ca baiatul care ne condusese la masa semana mai mult a chinez decat a indian .
Adevarul e ca nu observasem fizionomia baiatului ... eram ocupata cu evaluarea artistica a decorului.

In plus de asta mie imi placea foarte mult cum mirosea in restaurant. Mirosurile de mancare erau discrete dar, abia dupa masa ( caci m-am reintors la locul 'posibilei crime') am identificat sursa provocatoare de rau : in mai multe locuri din restaurant fusesera amenajate un soi de 'cadelnite' in care ardeau betisoare parfumate ... lemn de santal cred, imbibat cu apa de trandafiri si rasini aromate.

Asa cum spuneam, dupa masa m-am intors la restaurant.
Trebuia sa dezleg misterul 'supei de arici' ...

Am comandat o portie cu aerul ca la fiecare pranz mancam asa ceva.

A venit si supa. Un bol din portelan inchis la culoare, de marime mijlocie, acoperit cu un capac din impletitura de orez, fusese asezat pe un platou. Pe platou am mai identificat tacamurile, condimentele si un alt bol mai mic cu fructe murate.

Am ridicat capacul bolului. Inauntru, intr-un lichid portocaliu semitransparent, in care pluteau cateva fire de verdeata proaspata, am zarit un arici.
Nu, nu in arici in carne si oase ...
Era vorba de o galusca mai mare, ca cele din gris, in care fusesera infipti niste tepi.
Galusca imita corpul ariciului iar tepii fusesera confectionati din bambus.
Am intrat cu lingura in 'galusca - arici' si m-am infruptat din compozitie. Nu era rea deloc. In compozitie am descoperit cuisoare si stafide, si inca nu mai stiu ce fel de 'obiecte comestibile' confiate intr-un sirop dulce-piperat-acrisor.

Dupa aceea am mai luat niste ciuperci maitake facute pe grill ( imi lasa si acum gura apa cand imi amintesc) si un desert din piureu de castane cu crema caramel.

Ajunsa acasa i-am laudat sotului meu mancarurile comandate.
Mi-a zis ca nici daca l-ar fi platit cineva n-ar fi mancat combinatia descrisa.

Seara, ca sa-mi demonstreze ce vrea sa insemne o mancare 'ca lumea', a mers afara si s-a intors cu un pui la rotisor.

Lihnit de foame cum era, caci din cauza starii de greata nici pranz nu luase nici cina, l-a ros pana la ultimul os'cior.

De la povesti pe subiecte mai mult sau mai putin culinare ma reintorc la arheologie, tot la Muzeul Reza Abbasi
Pentru azi am pregatitalte bijuterii din perioada dinastiei parte/arsacide; un colier si un set complet de podoabe pentru par: pieptene, agrafa, veriga/inel.
Respectivele piese din aur sunt decorate cu carneol - o piatra semipretioasa de culoarea rodiei, vinului, sangelui.

...
foto14 ................................................... foto15

Iranienii, musulmanii, nu mananca iepure? nu stiam asta.

Nu stiu cum stau lucrurile cu ceilalti musulmani dar in Iran nu exista crescatorii de iepuri pentru carne (doar iepuri Angora pentru lana), nu am vazut sa se comercializeze in magazine carne de iepure sau sa se serveasca in restaurante.

Totusi am aflat ca in zonele de munte locuitorii vaneaza iepuri salbatici (zona Marii Caspice si cele locuite de kurzi), si chiar porci mistreti ( provinciile Kermanshah si Sanandaj), pe care ii consuma

Daca ar fi sa reduc la o forma extrem de simpla restrictiile referitoare la mancarea curata (halal) as spune ca se poate consuma carnea rumegatoarelor ce au copita despicata/laba despicata ( iepurele e rumegator dar nu are copite , porcul are laba despicata dar nu e rumegator), carnea pasarilor care au pipota/ranza si carnea pestilor cu solzi.

De fapt iepurele si porcul intra intr-o categorie aparte denumita "macrou" ... care ar insemna pe jumatate curat pe jumatate murdar (ceva intre halal si haram).

Dar cu toate astea, in conditii de foamete, pentru a supravietui, se da dezlegare de a manca orice fel de carne, de la orice vietate de pe pamant.

Inchei capitolul asta care-mi displace si ma reintorc la bijuteriile epocii partilor.
~~~~~~~~~~~~~~

Aici am incarcat o serie de imagini cu bijuterii aflate prin alte muzeee sau in posesia unor case de licitatii. Inclin sa cred ca femeile dinastiei arsacide/parte acordau mare atentie cerceilor...

In ultima perioada am dat mai rar pe la Han.
Se apropie sfarsitul anului iranian si, ca de obicei, ma pregatesc de concediu.
Dar pana la concediu a trebuit sa ma lupt efectiv cu timpul ca sa "inchei" niste treburi administrative, a venit la rand curatenia de primavara ... si in final, de abia dupa ce am aranjat chestiunile esentiale, am pornit la intocmirea unui asa zis proiect de vacanta.

Inainte insa va trebui sa trec prin Teheran pentru un lap-top. Sper sa gasesc ceva pe gustul meu. Mai bine zis trebuie. Mi-am dat ultimatum ...

Dupa aceea am de gand sa fac o documentare mai ampla despre mestesugurile traditionale iraniene. E o idee de ultim moment dar care, intr-o faza incipienta, a inceput sa-mi incolteasca in minte in urma cu vreo patru ani la Yazd.
Ma intereseaza atat partea tehnica cat si cea artistica. Deocamdata nu stiu de unde voi incepe. Sa vedem ce surprize imi rezerva primavara aceasta.

Daca vremea va fi buna, caci acum nu e deloc, am de gand sa ma plimb prin parcurile Teheranului ... Park-e Melli, Park-e Shahr, Park-e Laleh, si mai vad ce se va ivi pe traseu.

Ca niciodata, pe lista mea nu e trecut nici un palat si nici un muzeu.
Am de gand sa vizitez ceea ce-mi va iesi in cale.
Deci, de la un punct incolo, mi-am lasat vacanta "pe mana intamplarii" ... am certitudinea ca se vor intampla lucruri placute.

Peste doua zile imi voi lua zborul ...

foto1

S-a terminat si aceasta vacanta de No Ruz. Ca niciodata, sarbatoarea primaverii (ziua echinoctiului de primavara) a fost marcata de ninsori abundente si o vreme extrem de rece.
Nordul, vestul, nord-estul si zona centrala a Iranului a fost inzapezita si timp de o zi cateva autostrazi si artere de circulatie au fost inchise datorita viscolului. Unele aeroporturi si-au suspendat zborurile, ceea ce a creat panica, agitatie si nervozitate in randul pasagerilor.

Mai rar asa primavara !

Cu toate astea am ajuns la Teheran ... si acolo am ramas vreo zece zile . Planurile de vacanta au fost date peste cap de vremea capricioasa.
Nu pot spune ca a fost rau. Mi-am intocmit la repezeala un alt program, de fapt doar cateva idei, am facut cumparaturi, chiar fara masura , am reusit sa-mi gasesc un lap-top pe plac si ne-am plimbat mult prin parcurile cu rondurile de flori distruse de zapada.

Dar chiar in prima zi de No Ruz a iesit soarele si timp de o saptamana vremea a fost insorita si relativ calda pentru mine. Asa ca in acea saptamana am batut Teheranul in lung si-n lat profitand de faptul ca scolile erau inchise, lumea nu se ducea la serviciu si strazile erau libere, fara trafic, noxe si claxoane.

Ma gandeam ca destul am vorbit despre palate, muzee, moschei, gradini, biserici, resedinte si case memoriale si ca n-am postat mare lucru despre arhitectura moderna a Teheranului.
Pe mine modernitatea orasului nu ma atrage in cine stie ce masura. Desi are are o amprenta proprie, destul de usor de definit, respecta totusi cu prea mare rigurozitate liniile estetice europene si nord americane.

Tot gandindu-ma ce anume sa povestesc mi-a venit ideea sa va duc intr-o plimbare virtuala pe Bulevardul Vali-e Asr, fost Pahlavi, considerat drept cel mai lung bulevard din Orientul Mijlociu.

Are o lungime aproximativ de 17 km si e flancat pe ambele parti de copaci foarte inalti care pe timp de vara asigura o umbra benefica. De-a lungul bulevardului, prin canale deschise, curge apa captata din Muntele Damavand/Damawand, munte ce a oprit expansiunea orasului spre nord.

Traseul incepe din nord, de la poalele muntelui Damavand, mai exact de la Piata Tajrish, si se termina in sud, la Rah Ahan (Calea Ferata).

Bulevarul Vali-e Asr imparte Teheranul in doua parti, est si vest.

Bulevardul a fost construit de sahul Mohammad Reza Pahlavi (ultimul sah) insa dupa revolutie autoritatile islamice i-au schimbat numele denumindu-l Vali-e Asr.
Voi explica cu alta ocazie ce semnifica acest nume.


De-a lungul bulevardului se afla amplasate multe magazine, bouticuri, restaurante, cinematografe, parcuri, cladiri comerciale, reprezentante si sedii de firme, galerii de arta, magazine de antichitati, artizanat, etc.

Dintre parcuri as aminti Park Mellat (Parcul Poporului), Park Saei / Sa'i, Park Daneshjoo (Parcul Studentilor) ...

Voi incepe calatoria din partea de jos a Parcului Mellat.






Voi merge la vale si voi posta cateva imagini in ordinea lor reala, conforma cu traseul.
Pentru azi am ales un turn placat cu piatra alba, cu ferestre de culoare albastra. Contrastul e placut insa forma arhitectonica mi se pare destul de banala.
Ceea ce mi-a atras atentia au fost cele cateva litere in persana. Am citit si am aflat ca scrie Adidas. Mi s-a parut curios faptul pentru ca traiam cu impresia ca firma Adidas nu are reprezentanta in Iran, din cauza embargoului.

In sfarsit, ajunsa acasa am analizat mai bine fotografia si am reusit sa identific si ce scria ( cu litere latine) pe placutele de la parterul cladirii.
De pe parte opusa, pe care ma situam, imi fusese imposibil sa descifrez literele ... nici macar nu mi-am dat seama ca e vorba de litere latine.

...
foto2 .......................................................foto3

Ar fi trebuit sa-ti zic La multi ani, nu? Anul nou iranian incepe pe 20 martie? odata cu echinoctiul de primavara? sau e vorba de doua sarbatori diferite. Sa sti ca nu se vad fotografiile, doar scrie foto1; foto2........foto3.

eu vad toate fotografiile

punctt


@marduk
Da, Anul Nou iranian (No Ruz) incepe in ziua echinoctiului de primavara (care corespunde cu 1 Farvardin) insa sarbatorile propriu zise demareaza cu Chahar Shambeh Soori ( Miercurea Rosie ... ultima miercure a anului vechi) si se termina pe 13 Farvardin ( Seezdabedar) care cade pe 1 Aprilie.

La mine imaginile se vad fara probleme.

**********************

Teheranul in general, nu doar zona Vali-e Asr, e intesat de cladiri din sticla. Turnuri cu forme geometrice diverse strapung aerul destul de poluat al orasului.
Sticlă verzuie, argintie si albastra, uneori combinata de piatra negra, alba sau cenusie, reprezinta ceva la ordinea zilei.
Marea majoritate a acestor cladiri de inspiratie americana au fost construite in perioada anilor '90. Apoi a venit moda cladirilor albe, sclipitor de albe, si a celor cu fațade din marmura autentica si cu intarsii metalice.

Bulevardul Vali-e Asr consemneaza toate stilurile arhitectonice aflate candva la moda. O simpla plimbare de-a lungul lui se transforma intr-una de studii ... un workshop in toata regula

Dar am remarcat pe acest bulevard, si nu numai aici, o serie de combinatii coloristice ce ies din tiparul obisnuit ... combinatii de caramiziu si sticla cu tenta albastra sau indigo, fatade grena cu ferestre de un verde metalizat ce-si schimba cromatica in functie de intensitatea luminii solare, marmura neagra combinata cu sticla neagra ... etc.

Voi incerca pe parcurs sa ilustrez cu cateva imagini.

Azi m-am oprit la o cladire comerciala pe frontispiciul careia e scris in persana " Markaz-e Edari va Tejari-e Khorshid" ceea ce inseamna " Centrul administrativ si comercial" ... Khorshid inseamna Soare ... si m-a facut sa zambesc in momentul in care am incercat o traducere in romana.



E imposibil de tradus. Ar reprezenta o inexactitate daca as spune " Centrul administrativ si comercial al Soarelui " sau " Centrul administrativ si comercial solar" ...



....

foto4 .........................................................foto5

...
foto6 .......................................................................... foto7


Dar pe bulevardul Vali-e Asr pe langa constructiile noi din marmura, beton si sticla pot fi vazute o serie de cladiri cu peretii pictati.

E vorba de picturi murale simple sau de cele ce creeaza iluzii optice (trompe-l'oile). De fapt acest gen de cladiri se gasesc in toate cartierele Teheranului si cred ca constituie unul din elementele definitorii ale aspectul orasului

Fie ca e vorba de cladiri vechi, sau de cele noi, in curs de constructie ( cum e si cea din foto7), ele marcheaza foarte clar traseul si ofera puncte de reper pentru turisti sau noii veniti - asa ca mine
Cred ca de aceea le-am memorat, fara vreun efort deosebit, revederea lor confirmandu-mi faptul ca nu ratacisem drumul.




Doream sa spun ca bulevardul Vali-e Asr nu reprezinta doar o insiruire de bouticuri, turnuri si constructii noi. La tot pasul se intalnesc cladiri vechi ce asteapta sa fie demolate sau locuri goale pregatite pentru constructie ( de unde molozul a fost recent curatat).
Mergi asa vreun kilometru pe un traseu flancat de cladiri cu ferestre din sticla metalizata si la un moment dat intri intr-o zona de cateva zeci de metri, sau doar cativa metri, in care se pregatesc lucrarile de fundatie.
E ca si cum un sir de dinti stralucitori e intrerupt de cate o gaura.

Din cauza preturilor foarte mari pe care il are pamantul pentru constructii din nordul Teheranului, cei ce fac investitii imobiliare "se inalta pe verticala" atat cat le permite primaria, dar si intra in strafundul pamantului cu cateva etaje ... subsolul fiind proiectat pe cateva nivele


Imaginea din foto 6 am captat-o putin inainte de a ajunge la cladirea cu cascada.
E usor de dat seama ca acesta pictura murala reprezinta versiunea islamica (islamizata) a Madonei cu pruncul.
Nu e singura pictura murala de acest gen. Pana acum eu am reperat cateva, in cartiere diferite, toate executate sub influenta pictorilor renascentisti europeni.

Pe mine aceasta pictura murala de pe o constructie din caramida, ce marca intrarea de pe bulevard pe o alee cu cladiri vechi, pictura fara calitati estetice de luat in seama, mi-a adus aminte de o alta dintr-un pac ...
Data viitoare sper sa revin cu amanunte.

Parcul de care aminteam se numeste Parcul Sf. Maria ( Hazrat-e Maryam in persana) si se gaseste amplasat in apropiere de biserica Sf.Sarkis cunoscuta in Iran sub numele de Biserica Sarkissian.

Fotografiile inserate in postarea de fata le-am cules de pe net dar voi reveni candva si cu fotografii proprii referitoare la biserica.
Acest parc, amenajat in 2002, nu se afla pe traseul bulevardului Vali-e Asr.
Trebuie sa spun ca scopul acestei paranteze vizuale este acela de a usura intelegerea unor lucruri pe care cuvintele nu le pot descrie cu suficienta claritate.

.. .. ..



Am postat imaginile deoarece e interesant de comparat aceste interpretari imagistice, pictura murala si sculptura, cu cele din arta europeana.

Interesant, nu credeam că într-o țară islamică - știut fiind că iconografia este interzisă în Coran - se găsesc astfel de opere de artă!

@Erwin
Am ajuns la concluzia ca ajungi la nenorocire daca e sa dai crezare la tot ce ti se spune ... asta apropo de mass-media.
Prefer mai intai sa vad si dupa aceea sa-mi formez unele pareri, chiar daca gresite


...
foto8 ...................................................foto9

Raman tot pe un tronson cu cladiri mai putini noi pentru ca aici am descoperit o serie de trepte interesante pe care vreau sa le arat.
Pe distanta dintre Vanak si Piata Vali-e Asr (Meidan-e Vai-e Asr) am identificat cinci astfel de trepte in zig zag, lucrate in mozaic sau placate cu faiante, ce adauga un plus de culoare bulevardului.




Ele fac legatura cu o strada paralela, aflata in partea de sus, scurtand astfel drumul celor ce aleg sa-si foloseasca picioarele, nu doar acceleratia, frana si ambreiajul.

... ...
foto10 .................................................. foto11.............................................foto12

Parca era vorba sa aduc in discutie arhitectura moderna a Teheranului ... dar nu stiu cum se face ca tot la daramaturi ma intorc

Ma voi tine de cuvant asa ca voi posta niste imagini cu acele tipuri de cladiri pe care eu le numesc "fara personalitate". Se gasesc cu sutele in Teheran.



Azi nu am chemare sa scriu prea multe, gandurile fiindu-mi la cartea pe care tocmai o citesc. Si nici nu cred ca as avea de spus ceva semnificativ despre aceste conglomerate de otel si sticla inafara faptului ca, datorita desenului floral stilizat executat in cupru, mi-a atras atentia aceasta muchie rotunjita ( foto 10 ).

Spuneam ca bulevardul ofera surprize

Tronsonul dintre Vanak si Parcul Sa'i l-am parcurs-o de nenumarate ori. De mai multe l-am parcurs pe jos, asa ca, cu nici un chip, nu-mi pot explica faptul de ce nu am zarit pana acum aceasta cladire impozanta si atat de diferita de restul celor din jur ...




Se situeaza imediat dupa un sir de constructii cu fatada din sticla, numai ca e amplasata cu vreo doi metri in adancime fata de aliniamentul celorlalte .
Dar nu asta cred sa fie motivul 'orbului gainilor' de care am dat dovada.

Am avansat cateva ipoteze.

La inceput am crezut ca poate e vorba de o cladire ridicata recent. Analizand felul cum e alipita de vecina ei din caramida, si felul cum a 'mers' in adancime, mi-am zis ca-i imposibil sa fie vorba de o constructie noua.

Apoi mi-a trecut prin cap ideea ca poate-i vorba de o cladire veche, care nu se remarca prin nimic, si care intre timp a fost restaurata si imbunatatita.

Intr-un final mi-a trecut prin cap alta idee. Aceasta constructie alba a existat dintotdeauna aici numai ca, datorita copacilor foarte inalti si infrunziti ce fac imposibila vizualizarea fatadelor de pe partea opusa sensului de mers, nu am reusit sa o remarc.
Chiar daca am trecut pe langa ea, la un metru distanta sa zicem, i-am privit doar treptele si parterul, nu am ridicat capul mai sus .

In sfarsit, nu are rost sa scriu un roman despre asta.
Literele metalice aurite indica un nume, Nayeb, dar nu dau nici un indiciu despre utilitatea ei.
Am banuit ca e un restaurant si m-am amuzat atunci cand sotul meu mi-a zis ca a crezut ca-i vorba de o biserica si ca de aceea o fotografiez.
Lui i-au ramas bine in memorie basilicile din Venetia si pe moment, privind cupola, a avut impresia ca-i o constructie de acest gen.

Pentru a marca cu precizie locul, caci data viitoare am de gand sa intru inauntru sa vad exact despre ce-i vorba, si sa servesc o cina pe care o presupun rafinata si apetisanta , am fotografiat pasajul comercial de pe treptele caruia se putea vedea cel mai bine aceasta mica bijuterie arhitectonica ... ca o perla alba printre 'tinichele anonime' din inox si sticla.


...
foto13 ......................................................... foto14

Bulevardul acesta ce desparte Teheranul in doua emisfere citadine capata un farmec aparte atunci cand afara ploua.
Indiferent daca e primavara, vara sau toamna, stropii de apa se preling incet pe frunzele si scoarta copacilor eliberand
miresme vegetale ce patrund si persista in memorie.

Mirosul de lemn ud, amestecat cu aromele de dulciuri si inghetata - vara, cu cel al sucului de rodie, al nucilor inca verzi
si al porumbului fiert - toamna, sau cu cel al ierbii incoltite si al magnoliilor - primavara, mi-au marcat pe harta
memoriei jaloane dupa care ma pot ghida usor.

Fiecare tronson imi reinvie cate o intamplare, gustul unei inghetate, o masa cu un meniu deosebit, un spatiu verde
intraviran ce anul urmator avea sa fie inlocuit cu o noua constructie, un dervis batran pe o banca ce s-a uitat
patrunzator la mine ca si cum m-ar fi cunoscut de o viata, un magazin cu vitrine imense in care manechinele imbracate
in rochii de seara pareau mici ca niste papusi, un sir de trepte ce nu mai ducea nicaieri pentru ca a fost demolata
cladirea pe care le deservea, un magazin de antichitati ce timp de un deceniu a tinut in vitrina un acelasi samovar din
alama cat o jumatate de om, trei copaci cu trunchiuri ingemanate infipti in asfalt, o casa pe doua nivele cu feronerie in
stil Art Nouveau ce a disparut peste noapte provocandu-mi o durere de inima pe care doar venirea toamnei m-a facut
sa o uit, bijuteria aceea cu treptele din marmura neagra si piese din aur migalos slefuite, modele unicat, de serie mica,
sau replici fidele ale anticelor bijuterii din muzee, la pretul carora o perioada de timp nici n-am indraznit sa ma uit,
suvoaiele de apa cu clabuci ce se rostogoleau bolborosind neintelese prin canale deschise, de mica
adancime, din care se inaltau copaci cu inaltimi uriase ... si nu in ultimul rand oamenii, an de an intr-o continua
schimbare ca aspect fizic, ca medie de varsta sau ca stil de exprimare.


Intr-un fel bulevardul imi aducea aminte de Splaiul Bahluiului, portiunea din "Tudor" si pana la Facultatea de
Constructii, desi daca ar fi sa analizez la rece nu as putea gasi puncte de reper comune.

Cand pun alaturi primele mele amintiri legate de Vali-e Asr cu acestea din ultima calatorie, imi dau seama cat de mult,
la randul meu, iremediabil, m-am schimbat.

Intrerup sirul relatarilor dedicate bulevardului Vali-e Asr din cauza ca doresc sa adaug cateva date la pachetul de imagini postat in urma cu un an, imagini fotografiate la Shahr-e Yeri. Nu stiu daca va mai aduceti aminte. E vorba de acele pietre funerare (menhir) sau pietre lungi care infatiseaza personaje fara gura.

http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=713822

Aceasta intoarcere brusca a filelor jurnalului se datoreaza unui excelent film documentar realizat de televiziunea iraniana despre situl arheologic de la Shahr-e Yeri.
Am vazut ieri dupa amiaza filmul insa impresiile persista

Filmul e conceput pe mai multe planuri ... unul cu explicatiile arheologilor si istoricilor care s-au deplasat in zona, unul cu reconstituirea procesiunii religioase, reconstituire la care au participat localnici imbracati in ceea ce se presupune ca ar fi fost imbracamintea epocii respective, si un al treilea plan in care teoriile arheologilor sunt coroborate cu calculele astronomilor.

Ce legatura are astronomia cu aceste pietre lungi ?

Dupa mai bine de doi ani de cercetari niste arheologi iranieni au demonstrat faptul ca sirurile cu stele funerare nu au fost executate la intamplare. Ele deseneaza pe pamant Pleiadele ( Parvin in persana), un roi stelar din constelatia Taurului.
Incizii cu aceiasi contelatie au mai fost descoperite pe o stanca de langa templu si pe un vas ritualic.
O echipa de astronomi iranieni, timp de un an calendaristic, a urmarit apusul soarelui si felul in care cad umbrele in diverse puncte cheie ale cimitirului cu statui.
Astfel ei au descoperit ca aleile asa zisului cimitir reprezinta copia Pleiadelor, stelele importante (sapte surori) fiind marcate prin cateva statui mai mari, ce ajung la 2.5m, in timp ce restul pietrelor au dimensiuni intre 0.4 si 1.5m.

Intrebarea e e legatura a existat intre locuitorii zonei, pietrele lor funerare si constelatia Pleiadelor?

Sapaturile au scos la iveala o noua serie de artefacte: siraguri din pietre semipretioase (cornalina in special) sau pietre de rau, vase ritualice, sageti si varfuri de lance, manere de sabii si sabii intregi, mici altare din lut ars ..etc.
Obiectele cele mai valoroase, plus cateva statui reprezentative, au fost duse la Muzeul National de Istorie din Teheran pentru a fi cercetate, curatite si apoi expuse intr-o expozitie speciala.

Am retinut si alte explicatii pe care le-a dat un arheolog din echipa ce a realizat filmul.
El spunea ca e de notat faptul ca parul celor mai multe statui se termina in cinci suvite.
M-am uitat pe fotografiile facute si am constatat ca asa e !

Tot el atragea atentia asupra statuilor cu arme la sold, arme ce sunt reprezentate printr-un unghi inclinat de la drepata la stanga, ceea ce indica faptul ca respectivii purtatori de arma fusesera dreptataci, dar ca exista cateva statui in care reprezentarea hangerului/sabiei e diferita, adica de la stanga la dreapta. Aceasta ar indica faptul ca luptatorii in cauza fusesera stangaci... chiar un maner de sabie descoperit intr-un mormant adiacent are un design ce se potriveste pentru mana stanga
Reprezentarea braielor e sugestiva indicand faptul ca ei, femei si barbati, purtau braie tesute/impletite.

La vreo trei km distanta a fost identificata mina de unde locuitorii acelor timpuri isi faceau rost de piatra. Un alt arheolog avansase ideea ca mesterii pietrari nu slefuisera piatra ca sa-i dea forma pe care o vedem azi si ca piatra in sine, ca material de lucru, fusese extrasa dintr-o mina mai speciala. Speciala in ce sens?
Speciala in sensul ca 'filoanele' de piatra, in starea lor naturala, ar fi avut aceste forme lunguiete.
Teoria lui s-a dovedit a fi adevarata.
Intr-o nisa din munte s-a descoprit calea de acces spre un loc in care peretii din piatra aveau aceste forme uluitoare. Ca si cum cineva ar fi lipit intre ei, pe latime si pe inaltime, sute de cilindri din piatra de dimensiunea unui om.

Un pietrar din zona si-a adus contributia la filmul documentar. Cu ajutorul daltii si cu cateva lovituri de ciocan aplicate in mod profesionist, in doar doua trei minute, el a desprins din perete un astfel de calup cilindic din piatra.

Astept cu nerabdare rezultatele cercetarilor ce vor urma.
Ma bucur ca am reusit sa vad cu ochii mei Shahr-e Yeri .... milioane de iranieni getbeget habar nu aveau ca un asemenea loc exista .

... ...

foto15 ..................................... foto16 ...................................................foto17

Continui mersul la vale pe bulevard
Suntem intr-un tronson din apropierea Parcului Sa'i, tronson marcat pe ambele parti de copaci inalti si de cladiri inalte din sticla, otel si beton. O arhitectura ce nu ma misca sufleteste. Cladirile acestea fara identitate sunt la fel peste tot : New York, Moscova, Toronto, Sydney, Cape Town, Berlin ...

Foto 15 am captat-o recent insa celelalte doua fotografii sunt facute mai demult si fac parte din setul de imagini dedicat Parcului Saei/Sa'i pe care l-am postat cu mai mult timp in urma aici la Han.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=675802


Totusi pot spune ca-mi place felul in care fatadele din sticla oglindesc cerul, crengile copacilor, cladirile de pe partea opusa sau, pur si simplu, tristetea de aur topit a soarelui ce apune luind drept bir, de la fiecare din noi, inca o zi din viata.

M-am bucurat pentru ca am descoperit un portret interesant ...

si mie mi-a atras imediat atentia bretonul, inainte chiar de a da clic. dar nu stiu de ce ne miram, in definitiv cat de multe stim noi de cultura anilor 1700?

p.s. Mersi