@Felina
... din pacate da.

@Gordin
Ce surpriza trecerea ta prin acest spatiu !
Multumesc pentru urari.

............................
Dupa mai multe zile tensionate, doar cu cateva ore de somn pe noapte, am reusit sa-mi pun la punct computerul.

Partitia cu datele cele mai importante, in jur de 46 GB, era necitibila chiar si dupa instalarea unui Windows nou pe partitia cealalta, ce, spre norocul meu, ramasese 'sanatoasa'.
Cativa 'doctori' mi-au diagnosticat hardul si au pus verdictul de 'incurabil'. Singura solutie pentru a putea folosi partitia in cauza o reprezenta formatarea, ori formatarea insemna stergerea completa a informatiilor stocate.
Pentru mine pierderea lor insemna ceva echivalent cu o moarte partiala, o amputare fara anestezie ...
Nu puteam sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu mai e nimic de facut. Programele 'recovery' rulate de cei ce au incercat sa ma ajute in recuperarea datelor se dovedisera neputincioase.

Speram totusi ca in vacanta de No Ruz sa merg la Teheran si sa gasesc pe cineva care sa poata face ceva, desi, toti cei ce 'pigalisera' hardul compului au spus ca partitia in cauza nu mai e recuperabila.

Ziua, ore intregi navigam pe net in cautarea unei solutii salvatoare ... noaptea, de oboseala si nervi, simteam cum mi se misca spasmodic mainile si corpul.

Constientul imi zicea ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca am pierdut fotografiile facute in Iran (unele le aveam puse pe CD-uri, altele ramasesera in memoria aparatului foto si a celui de filmat ... deci as fi putut recupera cam o treime din imaginile mele de vacanta), ca nu mai am biblioteca digitala ( cu peste 2000 de titluri in romana, engleza, persana, franceza), ca nu mai am Handbook-urile ( si cat timp consumasem sa le gasesc si sa le descarc !... daca as insuma orele cred ca as ajunge la mii de ore pe parcursul a sase-sapte ani) ... ca pierdusem proiectele ( in forma in care le arhivasem pe hard nu aveam de unde sa le recuperez caci partea cea mai interesanta a fiecarui proiect o tineam doar pentru mine, nici prin cap nu-mi trecea sa o fac publica) ... si mai erau dictionarele ( cateva le aveam pe CD-urile originale), niste texte personale plus alte date utile.

Inconstientul imi dicta sa nu-mi pierd speranta. Ajunseseam sa cred ca se va intampla o minune.

Creierul uman e formidabil dar si mai formidabila e intuitia ... iar daca aceasta din urma e dublata de noroc, inseamna ca cineva, acolo sus, te iubeste.

Am scris la Han in speranta unui sfat, am cautat zi si noapte pe net, cand, pe neastptate, mi-a venit in fata ochilor blogul cuiva ce ma adaugase pe lista de prieteni.
Nu cunosteam persoana decat in masura a ceea ce scria pe blog (un blog de cultura) ... insa ceva din nick-ul ales ma facea sa cred ca s-ar pricepe la calculatoare.
Mi-am zis sa merg pe mana intuitiei. Cred ca spre seara am trimis un mail si l-am intrebat daca are habar de calculatoare si daca e dispus sa ma ajute.
Norocul meu ... se pricepea, si inca bine de tot

I-am descris in amanunt 'simptomele' avute de calculator inainte de ' moartea clinica' a partitiei D si mesajele afisate ulterior.
Mi-a zis sa astept pana a doua zi.

... pentru mine a fost noaptea cea mai lunga. Speram, sau mai bine zis doream din tot sufletul sa-mi ofere solutia salvatoare, insa pe de alta parte imi era teama ca va fi imposibil.

A doua zi am gasit in casuta de mail un program si cateva instructiuni foarte clar formulate ( pentru nestiutori ca mine). Mintea nu-mi functiona la parametrii optimi ... nici nu era de mirare ... dupa doua-trei nopti nedormite.
La un moment dat, in timp ce tastam, am avut o halucinatie ... tastele negre ale laptopului se desprinsesera si se ridicasera in aer ... iar degetele, de un alb fosforescent, treceau prin taste . Era ca in tablourile lui Magritte. Poate ca e de ras ... dar m-am aplecat sa privesc mai bine 'imaginea' si aproape sa-mi lovesc ochelarii de tastatura.
De oboseala incepusem sa halucinez ... in mod clar ca nu mai eram buna de nimic.

Totusi m-am concentrat sa inteleg ce am de facut. Am instalat programul trimis si am executat operatiunile inserate in mailurile explicative. De foarte mult timp nu-mi mai batuse inima in ritmul in care mi-a batut in acea jumatate de ora.
Nu mi-a venit sa cred ca programul trimis imi poate citi partitia. Toate folderele erau acolo, intacte, si le puteam vizualiza. Urma sa fac ceva pentru a le copia undeva ... pe un alt calculator sau pe un external hard driver (disk).
Imediat am copiat folderele de importanta maxima pe spatiul ramas liber pe partitia sanatoasa a computerului.

Imi revenisem ca prin minune din oboseala. O energie neasteptata m-a invadat instantaneu. In acea noapte cred as fi fost in stare sa escaladez desculta Everestul ..
A doua zi am incercat sa recuperez restul folderelor pe hardul de la birou. Nu am reusit. Imi ramanea optiunea unui hard extern. Am cumparat unul, si, in doua runde, una de paisprezece ore ( de la sapte seara la noua dimineata), alta de opt ore, am transferat integral tot ce aveam pe nenorocita aia de partitie defecta.
Primisem inca un mail 'de asistenta' si incurajare asa ca actionam cu optimism

Am formatat-o fara probleme apoi am recopiat folderele de pe hardul extern.

Vorba proverbului, totul e bine cand se termina cu bine.

Acum, la mai multe zile distanta, privind retrospectiv in urma, imi reamintesc alte intamplari similare, din Romania si din Iran, cand, in cazuri limita, ce pareau fara iesire, se gasea cineva sa-mi ofere solutia salvatoare.
Ca am un noroc chior, viata mi-a dovedit-o deseori ... nu stiu insa pana cand il voi avea.

Dar cel mai important lucru nu e ca am recuperat datele ci sentimentul acela caruia nu-i gasesc nici definitia si nici cuvintele potrivite pentru a fi descris .... sentimentul ca, intr-adevar, cuiva ii pasa cand ai un necaz si ca, in mod dezinteresat, vrea sa te ajute .... poate sa te ajute.
Atunci cand ajutorul vine din partea unui necunoscut, din partea cuiva ce nu are nici o obligatie fata de tine, din partea cuiva care niciodata nu a avut si nu va avea un castig material sau de alta natura din partea ta, intelegi si mai bine sensul profund al cuvantului om.

Nu stiu daca voi putea sa ma revansez vreodata asa cum trebuie pentru acea tele-asistenta, pentru programul trimis, pentru timpul pierdut cu scrierea unor mailuri cu explicatii ca pentru copiii de gradinita , si nu in ultimul rand pentru incurajari ( chiar atunci cand spunea ca e posibil ca programul sa nu mearga dar ca totusi mai exista si alte solutii).
....

Mi-e dor sa citesc ceva frumos, ceva care sa-mi aduca o anumita stare, o anumita liniste, o anumita tristete ...

E doar o coincidenta, chiar si in viata ai nevoie de un "backup", cele mai cunoscute sunt scrisorile, jurnalele personale, etc. prietenii, familia ceva care sa-ti reaminteasca clipele frumoase din viata ta.

La Pod (1)

Spuneam aici ca lumina dupamiezii ce se intindea lenesa de-a lungul raului Zayande Rud, dand un plus de roseata caramizilor Podului Khaju, mi-a amintit de un alt pod, un pod ce acum nu mai exista in lumea reala. Exista insa in memoria mea si in memoria altora de-o seama cu mine.
.....

Eram la cumparaturi si, trecand prin piata, atentia mi-a fost atrasa de cativa pensionari ce vociferau toti deodata. Nu stiam ce se intampla. M-am oprit pe cealalta parte a trotuarului si-am tras cu urechea la ce spuneau. Franturi de cuvinte, intrerupte de negatii si exclamatii, au ajuns pana la mine.
Nu-mi venea sa cred.
Daca intelegeam bine, si ulterior m-am convins ca am inteles, o echipa de genisti venise in oras pentru a arunca in aer podul de fier ... un vechi pod de cale ferata, neutilizabil, ramas in picioare dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Nu departe de acest pod se construise un altul, din beton, insa podul cel vechi avea valoare sentimentala pentru mine si altii din generatia mea.

... la pod.
La pod era locul unde plecam cand chiuleam de la scoala. La pod ne intalneam spre asfintit in vacantele zapusitoare si stateam la discutii pana la miezul noptii. Mese rotunde, mai interesante decat cele televizate, se desfasurau aici ... la pod.
La pod isi dadeau intalnire duminica indragostitii.
La pod era locul unei libertati totale caci inafara noastra nimeni nu se aventura sa treaca peste traversele lipsa sau cele rupte, prinse pe niste tevi metalice ruginite.

Podul fusese sprijinit pe piloni masivi din piatra. Pe locurile cu piloni se putea sta in voie. Aveau cateva scari si o mica "terasa". Pe fiecare pilon se strangea cate o gasca. Un mic regat de o noapte. Persoanele interesate migrau de la un grup la altul in cautarea unui subiect de discutie interesant, pentru barfe si ultimile stiri locale, in cautarea unui partener/partenere sau pur si simplu din plictis.
Fetele si baietii stransi in amurg pe piloni, cu pielea arsa de soare, mai mult dezbracati decat imbracati, ma duceau cu gandul la liliecii spanzurati in pesteri ... acelasi abandon al trupului. Carnea inceta sa mai fie carne. Dincolo de ea puteai vedea spiritul.

Ce poarta magica se deschidea in asfintit acolo, la pod, ca puteam percepe lumea in acel fel, n-am sa aflu niciodata.

Mirosurile de menta, de mâl, de pelin, de mure negre si calcar incins de soare, mi s-au infipt ca un fier rosu in memorie. O combinatie olfactiva ce mi-a chinuit de multe ori visele. Poate ca una din cele mai importante peceţi ce-mi atesta apartenenta la un spatiu geografic.

La pod ... doua cuvinte ce rezuma un mini-capitol al adolescentei mele.

Aproape ca am alergat in drum spre acasa. Mi-am schimbat hainele si tot intr-o fuga am ajuns la pod. Dar ajunsesem prea tarziu.
Soldati in termen si genisti cu aparate de receptie 'incercuisera' zona. Ocupasera ambele maluri si nu lasau pe nimeni sa se apropie de zona periculoasa.
Din locul unde stateam impietrita si pana la pod cred ca erau mai mult de cincizeci de metri.

Sperasem sa-l mai pot trece inca o data ... un fel de adio fortat. Dar nu a fost sa fie.

Genistii comunicau prin radio. Am zarit doi cum se catara pe piloni si monteaza dinamita. O gramada de gura-casca, de la mic la mare, se stransese in locurile accesibile. Toti incercau sa vada cat mai bine. Cateva doamne in varsta depanau amintri legate de pod, de razboi, de tineretea lor ... cei tineri ascultau fermecati si puneau intrebari.
Dintr-o data podul capatase dimensiuni neobisnuite. Dintr-o data oamenii il bagau in seama. Nu mai era mormanul de fier vechi incins de soare pe care nu se putea trece cu picioarele desculte. Nu mai era locul unde se intalneau toti golanii.
... devenise important prin evenimentul ce urma sa se intample nu peste mult timp.

La Pod (2)

Aveam impresia ca am nimerit intr-un stup supra-aglomerat. Zumzetul vocilor, initial melodios, punctat de rasete, suspine si pauze lungi, devenise insuportabil ca intensitate.
Multimea din jur crestea ca numar iar starea de surescitare a privitorilor crestea exponential.

Am facut tot posibilul pentru a ma izola virtual de cei din jur. Spre fericirea mea nu zarisem nici o cunostinta, nici un coleg sau o colega de scoala, nimeni cunoscut ... deci puteam fi impreuna cu mine insami ...

Ii urmaream pe soldatii ce carau cutiile cu dinamita. Toti imi pareau la fel ... de parca ar fi fost clonati dupa un model unic.

Ce departe era podul! Apa tulbure, dupa ploile din ultima saptamana, il oglindea cu precizie. Aveam in fata ochilor o imagine ce aducea mai degraba cu o fotografie de epoca, acele fotografii sepia ce pot fi gasite prin albumele bunicilor.

Un ofiter cu portavoce controla malul pe care eram. Anunta ca peste cateva minute va avea loc detonarea si ca nimeni sa nu se deplaseze in zona cu grad de pericol. Din loc in loc, soldati cu echipament special inchideau orice drum de acces, nu care cumva vreun zapacit sa se apropie de pod.

Impregnata de gravitatea momentului priveam pilonii din piatra... nu aveam sa-i mai vad de acum incolo. Ascunsa mea latura autistica, ce ma facea ca uneori sa fiu mai legata de obiecte decat de oameni, iesea cu furie la suprafata.
Dinamite cilindrice alburii, ca niste moaţe de par, fusesera montate pe verticala si orizontala.

Pe gramada de prundis pe care stateam mai urcasera doi tipi. Ma indispunea prezenta lor acolo. N-au stat mai mult de un minut. Posibil sa-si fi dat seama ca doream sa fiu singura, posibil sa fi reperat un alt loc, cu vizibilitate mai buna, pentru a urmari evenimentul.

Din cand in cand amintiri legate de pod se peregrinau prin fata ochilor. Unele imagini treceau cu o viteza fantastica pe langa mine. Scufundata in trecut pierdusem contactul cu prezentul.

Nu cred sa fi auzit prima explozie. Nu-mi aduc aminte sa fi auzit ceva. Am vazut doar cum se crapa podul. Explozia nu avea nimic din spectaculozitatea celor din filme. Era prima explozie reala pe care o priveam si eram uimita de banalitatea ei.
Dupa cateva secunde am auzit zgomotul celei de-a doua explozii. Bucati de piatra si fier au fost azvarlite in lateral, dar nu cu mare forta.
Nici de data aceasta ceva spectaculos, ceva care sa aduca cat de cat cu scenele din filmele de razboi.

Capul de pod, bine infipt in mal, ramasese la locul lui. Cei doi capi de pod nu fusesera dinamitati. Intre ei, pilonii sfaramati ofereau imaginea unei guri stirbe. Fieraria ruginita cazuta in apa intregea imaginea.
Nu peste mult timp i-am vazut din nou pe genisti invartindu-se pe langa ramasitele podului. Probabil ca verificau daca au explodat toate dinamitele.

Spectacolul se terminase. Lumea pleca acasa.
Am ramas pe mal. Nu eram singura ce ramasese acolo. Zeci de persoane continuau sa priveasca si sa discute. Oameni ce nu se vazusera cu anii se reintalnisera la pod. Unii isi dadeau numarul de telefon, altii incropeau o iesire la iarba verde sau o cina impreuna la sfarsit de saptamana ... altii isi reluasera o disputa de pe vremea cand erau liceeni.

Ce ciudata si diversa e fauna umana ! Nici un animal nu intrece in adaptabilitate omul. Gandul acesta mi-a venit dintr-o data si m-a facut sa simt ceva ca un fir subtire, taios si rece, prin inima.

... ...
(foto1) ................................................... (foto2) .......................................(foto3)

In sfarsit am timp liber ... deci voi continua cu notele de calatorie de la Isfahan. Mai multe postari de acum incolo le voi dedica constructiilor din Piata Naqsh-e Jahan (Meidan-e Naqshe Jahan). In traducere exacta ar insemna "Harta Lumii". Piata mai e cunoscuta si sub numele de Piata Shahului, caci, dupa cum intuiti, a fost construita tot in timpul domniei lui Shah Abbas I (cel Mare). Construirea ei a durat trei decenii (1598-1629).
Cateva detalii tehnice trebuie neaparat incluse in aceasta postare.
Cu o suprafata de aproape 90 000 m2, o lungime de 508 m si o latime de 160 m, ea reprezinta cea mai mare piata (meidan) din Iran.

Cladirile de importanta istorica din aceasta piata reprezinta adevarate perle arhitectonice. Sa tot stai sa le privesti!
E o placere pentru spirit ... si nici nu ma mira faptul ca cei mai infocati admiratori ai moscheii albastre il reprezinta crestinii.

Dar sa revin la detalii riguroase.
Piata e flancata de Palatul Ali Qapu (foto 3), Moscheea Sheykh Lotf Allah (foto2 - captata de pe terasa Palatului Ali Qapu) montata ca o piata pretioasa in colierul arhitectonic al Marelui Bazar si Moscheea Shahului ( Moscheea Albastra) - dupa revolutie redenumita Moscheea Imamului (foto2 - facuta tot de pe terasa palatului)


In stanga imaginii, imbracat in schele, se vede Palatul Ali Qapu aflat in ultima etapa de restaurare.

Celor ce vor sa-si faca o impresie despre piata le dau cateva linkuri cu imagini mai reusite decat cele captate de mine.

http://en.wikipedia.org/wiki/Naghsh-i_Jahan_Square

Imaginea din linkul urmator cred ca e foarte veche. S-ar putea sa fie din timpul sahului Pahlavi, deci inainte de revolutia islamica.
Ce ma face sa afirm acest lucru?
Mai intai faptul ca observ masini circuland prin piata si prin fata Marelui Bazar. De foarte mult timp piata e inchisa si e permis doar accesul pietonilor si al catorva calesti ce plimba turistii.
Masinile din imagine reprezinta modele vechi.
Aranjamentul pietii, copacii si spatiile verzi, nu sunt de actualitate. Am verificat aceasta fotografie cu fotografiile facute de mine cu vreo 13 ani in urma, si mi-am dat seama ca nici atunci nu exista acest aranjament. Copacii au fost taiati cu cel putin 13 ani in urma.
In plus de asta, de cativa ani, Palatul Ali Qapu se afla in reconstructie ... deci intesat de schele.
Imaginea din link ne arata un palat fara schele.

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Naghshe_...an_modified.jpg

O imagine panoramica foarte graitoare:
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Naghsh-e...are_Isfahan.JPG

Vreau sa spun neaparat cateva cuvinte despre arhitectul acestei piete. E vorba de Sheykh Bahai - mistic, filozof, astronom, matematician si arhitect, una din cele mai sclipitoare minti ale epocii safavide.
A scris mai multe carti de filzofie, poeme dar si tratate de matematica. Numele lui e asociat cu ordinul dervisilor Nurbakhshi si Nematollahi.

Ca avea cunostinte extraordinare de topografie, nimeni nu se indoieste.
El e cel ce a proiectat canalul Zarrin din Isfahan, canal cu ajutorul caruia controla debitul de apa al raului Zayande Rud.

El i-a dat lui Shah Abbas ideea de a (cum) construi ceea ce iranienii numesc primul bulevard din lume : bulevardul Chahar Bagh ( Patru Gradini).
Celebrul bulevard Champs Elysees are la baza schitele facute de persani pentru Chahar Bagh.

Sheykh Bahai a proiectat Moscheea Shahului ( pe aceeasi axa cu Mecca), cu mozaicuri de un albastru celest si decoratii sofisticate in galben imperial si verde de grau incoltit. Voi reveni cu imagini. Cateva fotografii facute aici mi-au reusit de minune.

Cred ca unii au auzit de acea baie din Isfahan ce functiona cu o singura lumanare ( fara un sistem de incalzire vizibil) ... nu, nu e poveste. E vorba de baia conceputa de Sheykh Bahai ce a functionat pana la cel de-al doilea razboi mondial (in persana Hamam-e Sheykh Bahai). Exista o teorie in privinta principiului de functionare. Se crede ca Sheykh Bahai stia cum sa produca biogaz din apa reziduala de la baie ... niste tevi din lut, descoperite sub platforma cuptorului cu ocazia cercetarilor facute in 1970, par sa sustina teoria.

Tot Sheykh Bahai a proiectat si supervizat contructia minaretelor tremuratoare, minarete care se clatina atunci cand bate toaca ce cheama credinciosii la rugaciune. E vorba de complexul Manare Jonban. Am fost acolo si m-am convins cu ochii mei ca lucrurile se intampla intradevar asa (plus ca am filmat scena in intregime). Pentru turisti, din ora in ora, se bate toaca. Spectacolul merita vazut. E incredibila miscarea minaretelor.

Isfahanul sintetizeaza in detaliu esenta Orientului .... Orientul celor 1001 de nopti.
Nu degeaba iranienii spun "Isfahan - Nesf-e Jahan", adica "Isfahan - jumatate de lume"

... ...
foto4 ........................................... foto5 ..................................foto6


Cateva imagini in avanpremiera pentru prea-albastra Moschee a Sahului din Isfahan.
Nu sunt retusate, Photoshopate sau prelucrate in vreun fel.
Albastrul e chiar asa de albastru precum se vede ...
Fotografiile le-am facut in curtea interioara aproape de ora pranzului.


(cu dedicatie)

Moscheea albastra din Isfahan a rezistat uimitor de bine vanturilor aride, ploilor repezi de primavara si al celor marunte de toamna, ninsorilor abundente si soarelui arzator. Culorile vii reprezinta o marturie de netagaduit a culmilor perfectiunii atinse de mestesugarii si artizanii din Isfahan . Ei au inventat un nou tip de mozaic ce a fost denumit Haft Rang ( Sapte Culori) ... mai ieftin, mai rezistent, mai estetic ...

Constructia a inceput in 1611 si s-a incheiat in 1629, la cateva luni dupa moartea lui Shah Abbas I.
Dupa cum spuneam, arhitectul sef al lucrarii a fost Sheykh Bahai, dar nici ceilalti arhitecti nu au fost mai prejos. Cei mai buni artizani mozaicari (kashi-karan), caligrafi (khosh-nevisan) specializati in pictura murala si miniaturisti - culminand cu maestrul Reza Abbasi (considerat un punct de referinta in arta miniaturii iraniene), zidari, tamplari si specialisti in monabatkari (sculptura si incizie in lemn), gradinari si peisagisti, geometri si topografi, designeri (kalam-kesh) si sute de muncitori fara nume si-au dat silinta in a face un lucru perfect.
Daca au reusit sau nu, ramane ca fiecare vizitator in parte sa-si dea verdictul.


... .
foto4.................................................foto5

In foto4 am incercat sa (sur)prind nuantele de albastru ... cupola decorata in albastru turcoaz (firuze-i in persana), peretii exteriori in albastru ahemenid ( mai recent am vazut ca in literatura de specialitate a fost introdus termenul 'persian blue' ) si minaretul intr-o combinatie de mai multe nuante de albastru.

Moscheea are o suprafata de 100X130 m2, o cupola cu inaltimea de 53m si patru minarete inalte de 42m.
Interiorul cupolei (foto5) nu mi-a reusit. E mult mai frumoasa decat am reusit s-o surprind eu ...


.....
foto6 .................................................foto7

In foto7 se pot vedea peretii din incaperea principala a moscheii (incaperea de sub cupola).

Peste tot albastru si iarasi alabastru ... un albastru care te face sa-ti lacrimeze ochii, sa te doara sufletul, sa ti se ingreuneze respiratia. E formidabila presiunea psihica creata de combinatiile de albastru.

In foto6 m-am oprit cu camera intr-un un colt dintr-o incapere inalta, alta din zecile de incaperi prin care m-am aventurat.
Medalionul alb din mijloc, incadrat de patru petale, reprezinta de fapt 'ravase' cu versete din Koran. Peste tot, partea superioara a peretilor a fost decorata cu versete scrise pe mozaic in caligrafie nastaliq.





Atat pentru azi. Sper sa revin cu noi imagini ...

Ce sa mai spun despre aceasta moschee, in afara unor informatii 'strict tehnice' ?
Ar fi multe de spus si mi-e greu sa le spun pe toate .

Ar fi de spus doua vorbe despre acustica fara cusur a salonului principal. Imamul poate vorbi pe un ton obisnuit si, fara ajutorul microfoanelor, vocea i se face auzita in tot perimetrul incintei. Tot asa se intampla si pe timpul dinastiei safavide.
Dar despre acustica voi vorbi pe indelete cand voi ajunge la Palatul Ali Qapu.
Arhitectii acelei epoci, in ceea ce priveste acustica, merita intradevar un 10 cu felicitari.

Mosheea are patru iwanuri, patru minarete si o curte interioara patrulaterala cu suprafata de 70x70 m2.
Aceasta cifra , "4", revine obsesiv in numarul colturilor si laturilor din decoratiile peretilor si cupolei din cauza ca, dupa cum am amintit mai devreme, arhitectul sef al lucrarii a fost misticul Sheykh Bahai. La dervisii si misticii persani cifra patru are intelesuri speciale, conotatii mistice si puteri supranaturale.
Dar ca sa fiu sincera, numarul de patru iwanuri reprezinta o mostenire arhitecturala lasata de dinastia precedenta, cea a selgiucizilor.

M-a frapat insa marimea curtii si nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca spatiul liber de dinaintea curtii interioare propriu zise, care face legatura intre toate spatiile destinate rugaciunii, avusese pe timpul lui Shah Abbas o utilitate foarte precisa : aici se adaposteau caii.
E pentru prima oara cand aflu ca si caii au avut acces intr-o moschee din Iran/Persia. Nu am mai auzit de astfel de cazuri. S-ar putea sa existe, nu zic nu ... insa eu nu am auzit.

Imi amintesc de marea moschee din Yazd unde partea superioara a usii de intrare era legata cu lanturi tocmai pentru a opri calaretii sa intre in moschee cu tot cu cal.

... ...
foto8

In fine. Revin la Isfahan.
La prima vedere poate parea un havuz obisnuit din piatra, insa acest havuz (foto8) are valoare istorica. E vechi de aproape patru sute de ani si e havuzul care, in zilele de sarbatoare din timpul lui Shah Abbas, era umplut cu suc de lamaie preparat dintr- un soi de lamai dulci cu o aroma extrem de placuta si persistenta. Aceste fructe sunt foarte sensibile. Nu rezista la temperaturi obisnuite mai mult de una-doua saptamani, insa, prin metode secrete cunoscute de pivnicierii de la curte, lamaile erau pastrate luni de zile pentru ocazii deosebite si pentru inaltii demnitari straini sositi in vizita la Isfahan.


Urmatoarele imagini sunt captate dintr-un spatiu pe nedrept neglijat. E vorba de asa zisa "moschee de iarna". Mi-au placut in mod deosebit aceste incaperi si, in ciuda faptului ca lumina venea din toate partile si nu mi-au reusit decat partial fotografiile, le postez totusi in varianta difuza .
Arcadele sunt solide, pardoseala e executata din dale simple din piatra, luminatoarele ( nur-geer) din tavan si de la partea superioara sunt ingenios concepute, ferestrele de la nivelul solului sunt inchise cu o dantelarie din caramizi iar usile de intrare .... nu exista.
E ciudata starea indusa de acest spatiu pe jumatate inchis, pe jumatate deschis.

......
foto9 ............................................... foto10

In decoratii creste simtitor procentul de galben si verde si din aceasta cauza, plus lumina infiltrata de pe oriunde, senzatia de luminozitate cre(e)aza o stare euforica ... ca si cum ai fi la adapost ... ca si cum nimic rau nu ti se poate intampla ... ca si cum nu ar exista nici o amenintare, de niciunde

...
foto11 ........................................................ foto12

Suneam ca persanii epocii safavide au inventat mozaicurile haft-rang / sapte culori. Aceasta tehnica "haft-ranghi" a facut posibila producerea lor la scara industriala.

Care sunt cele sapte culori ale mozaicurilor de la Isfahan?
In primul rand cele doua nuante predominante de albastru - albastru turcoaz si albastru ahemenid / blue persian sau abi-e johari (albastru ca cerneala), apoi verdele de grau incoltit, galbenul lamai si albul - culori ce controleaza echilibrul luminos al compozitiilor, si in cele din urma, dar nu lipsite de importanta, negrul si cremul (nohodi in persana - culoarea năutului) - culori cu ajutorul carora se ajusta sobrietatea si se tuşau spatiile destinate caligrafierii peretilor.

Ceva mai incolo voi reveni cu exemplificari in ceea ce priveste mozaicurile unde predomina cremul, caci e vorba de mozaicuri rare, cum sunt si cele utilizate la decorarea cupolei de la Moscheea Sheykh Lotf Allah, al doilea lacas religios din piata.



foto13 (detaliu mozaic Moscheea Sahului - Isfahan, aripa ' de iarna' )

... ... ...
foto14 ......................................................foto15

Asa dupa cum mi-am propus , am reusit ca inainte de No Ruz sa termin seria de postari dedicate acestei moschei ce a adus faima Isfahanului.
Voi lasa la despartire doua imagini. Prima vrea sa redea cupola ... chiar daca numai partial. E tot ce am reusit sa fotografiez din curte, printre crengile copacilor, cautand un unghi din care sa surprind ceva, caci lumina pranzului mi-a fost dusmanul number one.

Am inceput cu albastru si voi incheia tot cu albastru ...




Maine e 21 Martie, prima zi din calendarul solar iranian, No Ruz ...
E pentru prima data, cu exceptia primului an petrecut in Iran, cand nu plec nicaieri de No Ruz. Decizia de a sta acasa l-a luat prin surprindere pe sotul meu ( de vreo zece ani isi doreste sa petrecem singuri No Ruz-ul acasa).
Nu credea ca e posibil asa ceva ... nici eu nu credeam, dar uite ca ma simt obosita dupa perioada in care mi-am consumat nervii pentru a pune la punct calculatorul virusat.

In aceste cateva zile libere ce au trecut mi-am aranjat informatiile intr-o serie de foldere. Urmeaza ca sa-mi pun ordine si printre fotografii, sa citesc cateva carti in limba romana ( trecute de mult timp pe lista de urgente), sa urmaresc filme la televizor ( nu cred sa fie multi la numar cei ce au vazut asa de putine filme ca mine ... as putea lua premiul 'cinefilul lenes' ), sa scriu niste lucruri la care ma gandesc de o vreme ( sa le scriu pe hartie nu in format electronic) ...

Nu voi avea musafiri pentru ca toata lumea care ma cunoaste stie ca nu stau acasa de No Ruz. Nu am de gand sa merg in vizita la nimeni ... n-am stare pentru asa ceva.

Pana de Seezdabedar (1 Aprilie) sunt libera. Daca vremea va fi buna, si sper sa fie, am de gand sa vizitez un mic orasel din munti ... ca sa fiu mai exacta trebuie sa spun ca vreau sa ajung de fapt intr-un sat unde exista un cimitir foarte vechi, din epoca de piatra. Drumul din respectivul orasel si pana in sat nu e asfaltat, deci e foarte important sa fiu sigura ca s-au topit zapezile pe acolo si ca nu va ninge in zilele planuite pentru excursie, o excursie scurta de 2-3 zile.

Plus de asta imi trebuie un ghid cu o masina buna ( l-am gasit zilele trecute) pentru ca n-am de gand ca la varsta mea sa fac alpinism fortat pe stanci si sloiuri de gheata.

Daca voi ajunge acolo unde mi-am propus, mai mult ca sigur voi posta fotografii in jurnal ( cu conditia sa nu-mi blocheze Iranul sau serverul american al Hanului logarea pe forum).

Ma incanta faptul ca desi pe muntii din jur zapada exista in straturi groase, si va fi zapada pana pe la inceputul verii, afara e primavara in toata regula. E verde peste tot si dimineata niste pasari poposesc in balconul de la dormitor ... unde se cearta in triluri sofisticate.

Sa nu uit sa-mi pun celularul sub perna ... vreau sa le inregistrez maine la prima ora .

Palatul Ali Qapu ziua ... ... si noaptea ...


Profitand de faptul ca lucratorii de la spatiile verzi din piata au inchis artezienele pentru a curata bazinele de ambalajele de dulciuri si racoritoare aruncate de unii turisti , cativa copii au dat buzna in apa.

.... caldura mare



Deci, usor de ghicit, viitoarea escala va fi la acest palat aflat in ultima faza de restaurare si consolidare . Amanunte in postarile viitoare.

Palatul Ali Qapu a constituit locul de resedinta al sahului pe timp de mai multe decenii. A fost construit in mai multe etape, unele etaje adaugandu-se pe parcurs, si e destul de neclara cronologia de constructie. Cert e faptul ca in 1697 Shah Abbas I a sarbatorit anul nou solar iranian (No Ruz) in acest palat.

Nu stiu de ce in Wikipedia se spune ca ar avea sase etaje, eu am numarat doar patru, plus parterul. Pe vremea dinastiei safavide etajele aveau functii foarte stricte. La parter stateau servitorii, la etajul intai era pozitionata cancelaria si 'birourile' curtenilor de rang superior. Etajul II era rezervat camerelor de primire ale sahului si inaltilor demnitari. Oficialii straini, carturarii, prelatii crestini, negustorii de renume, calatorii de peste mari si tari si persanii veniti cu treburi la curte erau primiti aici.
La etajul III se aflau dormitoarele si saloanele femeilor din familia regala. Aceste saloane, din pacate inchise publicului, sunt foarte fin decorate, in nuante de ciocolata, culoarea nisipului, verde masliniu, albastru turcoaz si rosu de rodie.
La ultimul etaj se afla cel mai interesant salon denumit Salonul de Muzica, Camera de Muzica sau Salonul Acustic.
Salonul propriuzis e inconjurat de alte camere la fel de original decorate. Voi reveni cu imagini si detalii.

Intregul palat are o inaltime de 43m iar numele de Ali Qapu, dupa toate probabilitatile, a intrat in uz dupa ce Shah Abbas I a adaugat talarul cu 18 coloane inalte din lemn. Talarul, un fel de cerdac mai sofisticat, avea tavanul decorat cu placi din lemn aurit si pictat, insa acum, datorita intemperiilor, neglijentelor si atacurilor afganilor din timpul dinastiei Qajare, nu a mai ramas mare lucru.

Denumirea Ali Qapu e compusa din doua cuvinte din doua limbi diferite.
In dialectul turcilor azeri "qapu sau qapi" inseamna poarta. In limba araba "ali" e un termen ce desemneaza superlativul, superioritatea. Cred ca in limba romana denumirea Ali Qapu s-ar putea traduce astfel : Sublima Poarta.

Din acest talar, sahul, familia regala si curtenii urmareau jocurile de polo pe cai ce se desfasurau in piata cu ocazia diverselor sarbatori, urmareau parazile militare ( caii dresati) si diverse jocuri puse la punct de maestrul de ceremonii al palatului.
In cartea sa, calatorul francez Chardin a descris destul de bine palatul Ali Qapu si ceremoniile la care a asistat personal.

...


Azi postez doar doua imagini drept introducere. De remarcat sunt culorile folosite pentru a decora peretii si tavanul ... culori stinse din gama caramiziului si nisipului. Miniaturile din saloane si din holurile de acces dintre diversele parti ale palatului au fost pictate de Reza Abbasi (miniaturistul curtii regale) si de elevii acestuia.



Ca de obicei, unele amanunte mi-au sarit in ochi. Am observat imediat si aici leitmotivul femeii cu palarie de vanator ( palaria cu pana e tinuta in mana). La pavilionul Cehel Sotoun, construit de Shah Abbas al II-lea, exista reprezentari asemanatoare.
http://www.wereldreiziger.net/foto/iran/foto1052.html
http://www.wereldreiziger.net/foto/iran/foto1051.html
(linkuri in reluare)

Palatul Ali Qapu e deosebit si prin faptul ca zidurile au fost infrumusetate cu mai multe portrete de femei si barbati, unii si unele dintre ei in vesminte europene.
Acest tip de fresce contravin normelor impuse de islam caci islamul interzice reprezentarea chipurilor umane pe orice fel de suport ( lemn, panza, hartie, ziduri, sticla, portelan, covoare, incizie pe metale, os, pietre semipretioase, etc)

probabil în Maroc e mai lejer, pentru că am văzut tablouri înfăţişând oameni în diferite posturi, de exemplu cu ritualul servirii ceaiului. Mi-a plăcut mult un tablou vechi aflat într-un local.

Am impresia ca nu m-am exprimat suficient de limpede. Era vorba de normele impuse de islam, norme ce pe timpul lui Shah Abbas se respectau cu strictete in lumea araba. Persia facea inca de pe atunci o exceptie, prin miniaturistii de carti in primul rand, dar si prin cei ce pictau tablouri sau executau fresce. Cine studiaza atent arta islamica medievala e imposibil sa nu descopere faptul ca, la inceputuri, miniaturistii 'arabi' au fost fie miniaturisti persani, fie elevi ai unor miniaturisti persani de renume.

Si din aceasta cauza, pe langa multe altele, arabii nu-i considerau pe persani 'musulmani'. Persia era denumita Agemestan, adica tara agemilor. Agem sau ageam e un cuvant peiorativ in persana ce poate insemna pagan, barbar, fara religie...
Interesant e ca, la randul lor, poetii persani ii denumeau ageami pe arabi .

Dar ceea ce mi se pare notabil la toti sahii dinastiei safavide e faptul ca ei au infrumusetat palatele cu astfel de picturi murale. Palatul nu era o carte cu miniaturi interzise pe care sa o ascunzi undeva la vizita unui oaspete neasteptat sau a unui strain.
Palatul reprezenta un loc public pe unde se perindau oameni din multe tari, reprezenta un loc unde numerosi servitori si osteni 'patrulau zilnic'. Toti acestia povesteau familiei, prietenilor si cunostintelor ocazionale ceea ce vazusera cu ochii lor in palatele sahilor safavizi : scene cu oameni pictati pe pereti. Si nu orice fel de scene ci tocmai acel gen de scene ce reprezentau lucruri interzise de islam : consumarea bauturilor, dansul si muzica, jocurile de table sau sah, cupluri de indragostiti imbratisati, femei ... si iar femei.

De ce spuneam ca mi se pare notabil acest lucru?
Pentru ca mai marele dinastiei safavide, radacina ei, a fost Sheykh Safi - liderul religios al unei secte shiite, secta minoritara in Persia sunita de la acea vreme. Familia si adeptii lui (morid-ha in persana) traiau dupa reguli doctrinare extrem de stricte.
Toti sahii safavizi, indiferent cat de capabili sau neputinciosi ar fi fost, au avut un scop comun: impunerea shiismului drept religie oficiala. Si au reusit.
Ciudat si totodata e remarcabil faptul ca ei insisi nu au trait conform acestor reguli si nici nu au ascuns fata de popor si fata de tarile vecine modul lor de trai.

*********************************

Dar sa revin la Palatul Ali Qapu

Va invit in Salonul Acustic sau Camera de Muzica. Pana sa ajung in renumitul salon am urcat zeci de scari ce mi-au scos sufletul, atat la propriu cat si la figurat. De pe un coridor, privirea mi-a fost atrasa de o raza de lumina ce venea dintr-o camera intunecata in curs de restaurare. Cu ajutorul aparatului de filmat, facand Zoom pana la limita, am putut vedea ce se afla inauntru.
In foto1 am decupat o portiune de perete decorat cu gust si o fereastra interesanta.


... .........
foto1 .......................................................... foto2

Am patruns in Salonul de Muzica. Lumina invadase de sus incaperea. Acel tavan pictat in nuante de lemn ars si albastru turcoaz, aurit pe alocuri, trebuia sa fi fost minunat pe vremea lui Shah Abbas I. Dar chiar si asa, scorojit si acoperit de praf, e remarcabil. Persanii numesc muqarna acest tip de tavane (foto2 ).


... .......
foto3 ................................................................ foto4

Anterior spuneam ca arhitectii dinastiei safavide merita un 10 cu felicitari pentru acustica.
Salonul de muzica e un exemplu in acest sens. Peretii salonului reprezinta de fapt pereti falsi, sau dubli, cu decupaje foarte estetice ce imita forma diferitelor instrumente muzicale si a ulcioarelor de vin (foto3).
Toata lucratura de la exterior e executata in ghips si lemn, cu scopul de a controla intensitatea vibratiilor. Coloanele incaperii sunt goale pe dinauntru, tocmai pentru a nu 'inghiti' undele sonore. Numeroase arcade fac trecerea de la un punct la altul, si sa nu uit sa amintesc faptul ca salonul are o forma ciudata, de cruce.
Planul de baza cruciform nu a fost ales la intamplare, caci, in spatiile dintre ramurile crucii au fost amplasate camerele muzicienilor. Ei nu erau vazuti de invitatii sahului si la randul lor nu-i puteau vedea pe cei prezenti in salon. Discretie absoluta

Aceste camere au fost astfel concepute nu pentru discretie ci pentru a asigura o cat mai buna sonoritate muzicala. Sunetele se propagau si se amplificau in mod placut in intregul palat si de acolo in piata.





Muzica clasica persana presupune o serie de instrumente cu corzi de o sonoritate speciala. Aceste instrumente nu suna bine in orice fel de incapere si de aceea, din cele mai vechi timpuri, persanii organizau petrecerile pe terase, deci in spatii deschise, caci in spatii inchise acest gen de muzica ar fi provocat dureri de cap.
Cei ce se incumeta sa cante partituri din muzica clasica persana au foarte multe de invatat in ceea ce priveste armonizarea instrumentelor. Amintesc cateva instrumente de baza : tarul, sitarul (seh-tar in persana), kamancheh, santur, daf ...

In final las o piesa ce-mi place mult ...

http://www.4shared.com/audio/DHignT9r/Shah...rani_-_Yav.html

..... .............. .....



Inchei vizita la Palatul Ali Qapu cu imaginea treptelor ce mi-au produs febra musculara .

Niciodata nu-i voi intelege pe arhitectii astia ce au proiectat cladiri superbe cu scari oribile, incomode, fara balustrade ...
Nu e vorba doar de Ali Qapu. Cele patru resedinte istorice din Kashan (Casa Tabatabaei, Casa Abassian, Casa Amerian si Casa Burougerdi - despre trei dintre ele am vorbit pe larg in jurnalul "la est de Eden") fac concurenta in ceea ce priveste dificultatea accesarii.
Treptele domului din Sultanieh si ale Mausoleului Mollah Kashi (ambele in provincia Zanjan) au scos sufletul din mine.

Dar am postat imaginea acestor trepte pentru ca vreau sa ating trei puncte interesante.

Primul se refera la durabilitatea mozaicurilor cu care au fost placate/imbracate ele.
Mozaicurile actuale nu sunt de pe timpul safavizilor ci sunt de data mult mai recenta, aprox 1870-1880 (timpul dinastiei Qajare), perioada in care palatul a fost pe alocuri reparat.
Dar chiar si asa, mozaicurile merita atentie. Dupa aproape un secol si jumatate arata ca noi (vezi foto1). Culorile din fotografie sunt cele originale ... nu am photoshopat sau retusat nimic.
Oare ce substante si ce fel de coloranti puneau mozaicarii in caolin si la ce temperaturi 'coceau' materia incat au reusit sa produca ceva cu o durabilitate de invidiat?
Media zilnica de turisti ce au vizitat palatul in ultimii 50 de ani a depasit cifra de 1000 de persoane. Adica in medie 1000 de pantofi pe zi au avut contact cu suprafata mozaicata a scarilor.

Al doilea punct ii are in vedere pe vizitatorii copii, fie veniti cu scoala, fie veniti cu familia.
E ceva de groaza ce pot face ei cand scapa de sub supraveghere ... cum sar in toate directiile si cum se catara pe te miri unde.
Chiar aici, in incinta Palatului Ali Qapu, am vazut doi baieti (cred ca sub 10 ani) cum au infipt o cheie intr-un perete proaspat restaurat si au scrijelit pantofii femeii dintr-o miniatura de toata frumusetea.
In prima fotografie se poate vedea pervazul ferestrei si bucata de mozaic lipsa ... nu vreau sa zic ca e 'opera' unui copil, la fel de bine s-ar putea sa fi fost spart de un matur ... sau sa fi fost spart neintentionat. Vreau sa spun ca, in Iran, o serie de obiective cu trafic mare de vizitatori, cum ar fi vechile resedinte, palate, poduri, moschei si gradini in stil iranian, au fost distruse mai mult de turisti decat de intemperii si secole.

Al treilea punct, in legatura cu forma, panta si dimensiunile treptelor respective, imi comunica o serie de informatii referitoare la curtenii, servitorii si ostenii de la palat, adica referitoare la cei ce trebuiau sa le urce si coboare zilnic de nenumarate ori.

Nu pun la indoiala sanatatea de fier a acelor oameni

"Din efemerul unei emoţii se nasc adevăruri esenţiale, clipe de viaţă strălucitoare precum diamantele. Cred că specificitatea emoţiilor constă tocmai în fragilitatea lor! Ele pot apărea pe neaşteptate, printr-un tertip al relaţiei sau în prelungirea unei întîlniri, la chemarea unor semnale imperceptibile, trezite de mişcări abia simţite ale inimii."

Jacques Salome

............................
Moscheea Şahului ................................................ Moscheea Şeic Lotfallah


Mi se pare mie sau cupolele de moschei chiar seamana cu ouale impestritate din Bucovina, in special cele facute la Brodina?

Fotografiile nu-mi apartin. Le-am descoperit pe net gratie lui Google.

Mutatul intr-un nou camin virtual mi-a consumat din energie, dar dupa o noapte buna de somn voi continua periplul prin Isfahan. Urmatorul popas e usor de intuit : Moscheea Seykh Lotfallah.

.....
foto1 ........................................................ foto2



De fapt nu e o moschee in adevaratul sens al cuvantului, caci nu are minarete si iwanuri/eywanuri interioare - doua elemente arhitectonice indispensabile lacaselor de cult islamice.
Moscheea Sheykh Lotfallah, uneori denumita si Moscheea Regala, e deosebita din mai multe puncte de vedere. Le voi explica si le voi ilustra cu imagini.

Azi insa voi vorbi mai putin ca de obicei

Numele "Lotfallah", in traducere exacta, inseamna "bunavointa lui Alah". Dar nu acesta e sensul ce trebuie dat denumirii, caci, neaparat trebuie spus ca moscheea a fost denumita astfel in onoarea Seykhului Lotfallah, socrul si indrumatorul spiritual al lui Shah Abbas I.
Acest sheykh, libanez shiit de origine, a fost cel ce l-a recomandat sahului pe Sheykh Bahai (libanez deasemeni) - un veritabil homo universalis care, nu mi-e teama sa afirm, a imaginat si proiectat capitala imperiului safavid.

Constructia lacasului a inceput in 1602 si s-a incheiat in 1618/19, iar la moartea sheykhului, in 1622, a primit denumirea sub care e cunoscuta in prezent.

Arhitectul sef al lucrarii, cel ce a facut planurile constructiei, a fost [b][i]Sheykh Bahai[/i][/b]. Tot el a proiectat Moscheea Shahului, piata Naqshe Jahan, bulevardul Chahar Bagh si canalul Zarrin.
Lucrarile de executie au fost conduse de un alt arhitect foarte inspirat : Reza Isfahani. El a ales designul mozaicurilor si l-a angajat pe Reza Abbasi - celebrul miniaturist al curtii regale - sa execute caligrafia peretilor.

Ceea ce a iesit de pe urma acestor trei maestrii, plus munca a nenumarati alti designeri (kalam-kesh), mozaicari si zidari, a facut si face obiectul admiratiei vizitatorilor.




Iata fatada moscheii. E mult albastru la exterior si, cred ca si de aceea, contrastul coloristic cu interiorul devine foarte accentuat, caci interiorul e pe un fond dominant caramiziu-portocaliu stins.

In foto2 puteti vedea iwanul de la intrare, lucrat in forma de stalactite si caligrafiat de miniaturistul Reza Abbasi.
Mai vreau sa spun ca iwanul, desi cunoscut drept ca element specific arhitecturii islamice, nu reprezinta o inventie a islamului. El a fost copiat dupa palatele arsacizilor si partilor de catre arabii ce invadasera Persia, palate ce aveau iwanuri foarte frumos echilibrate geometric ( iwanul reprezinta de fapt un portal sub acoperis).
Meritul arhitectilor din perioada islamica e ca au dezvoltat elementul arhitectonic, complicand, stilizand, infrumusetand ...

.......
foto3 ............................................... foto4


Revin cu imagini si explicatii.
Moscheea a fost pozitionata exact in fata Palatului Ali Qapu, pe o axa topografica comuna. In timpul safavizilor aceste doua constructii din Piata Naqsh-e Jahan erau legate printr-un tunel. Diverse surse afirma ca moscheea in cauza a fost gandita de Shah Abbas ca un dar pentru femeile din familia imperiala ( eu nu cred sa fi fost asa), si in general pentru femeile din harem. Ele puteau merge nestingherite la rugaciune, ferite de ochii 'muritorilor', nefiind obligate sa traverseze piata secondate de garzi.

( iar simt nevoia sa dezvalui din pacatele lui Shah Abbas insa ma voi abtine pentru ca nu vreau sa poluez frumusetea imaginilor cu amanunte biografice care fac parul maciuca )

Istoricii iranieni insa afirma ca moscheea nu a fost destinata exclusiv femeilor, caci, daca ar fi fost asa, la o distanta temporala de doar trei - patru secole, intr-un oras populat neintrerupt de la safavizi si pana azi, e imposibil sa nu fi ramas in traditia populara informatia ca Shah Abbas a construit o moschee special pentru femei.
Dar printre locuitorii din Isfahan nu s-a vehiculat o astfel de informatie, ba mai mult, numele de 'moschee regala' indica faptul ca ea reprezenta un loc destinat exclusiv membrilor familiei regale.

Respectivul tunel de care pomeneam, acum neutilizabil si partial surpat, era pazit de osteni iar usa de la intrare ( ce dadea inspre piata) era la randul ei era pazita zi si noapte de soldati.
Calatorii europeni nu au scris despre aceasta constructie. Probabil ca nu au vizitat-o. Cu toate astea Chardin o pomeneste in jurnalul sau ... si o pomeneste exact cu numele actual - Moscheea Sheykh Lotfallah.
De abia la sfarsitul dinastiei Qajare iranienii de rand au putut vedea minunatiile din interior.
Dintre toate moscheile din Isfahan mie imi place cel mai mult aceasta pseudo-moschee, din cauza coloritului, a formelor geometrice, a superbului ecou amplificat straniu de pereti si cupole, dar in primul rand a luminii.

Lumina e elementul arhitectonic cel mai important din Moscheea Sheykh Lotfallah .


Dar sa las vorbele la usa si sa intru.



Spuneam ca in realitate constructia nu e o moschee in sensul strict al cuvantului. E compusa din trei incaperi . La nivelul solului se afla un hol de intrare dinspre piata - nu mai lung de 10m - si lacasul de rugaciune propriu zi. La subsol se afla ceea ce persanii numesc "shabestan". Voi explica cand voi ajunge acolo

Acum ma voi ocupa doar de holul de la intrare. Holul are peretii imbracati in mozaicuri lucrate in doua culori predominante, albastru si galben, insa din cuza ferestrelor dantelate de la nivelul solului si ale luminoarelor de la partea superioara, prin care lumina se scurge si interfereaza intr-un mod ce frizeaza magicul, senzatia perceputa e cea de verde.

Eu am avut impresia ca trec agale printr-o padure intunecoasa. Apoi soarele a iesit din nori. Razele de lumina au prins sa joace pe pereti si am avut impresia ca arabescurile incep sa tremure, sa se unduiasca .. parca eram pe fundul unei mari cu alge verzi leganate de curenti.

Ma declar multumita de cateva fotografii facute pe acest coridor si in salonul principal, cu cupola. Nici cele cu detaliile fatadei nu mi-au iesit rau. Comparatiile nu au in vedere fotografii realizate de persoane profesioniste sau cu multa inspiratie ci au in vedere 'rebuturile' personale captate intr-o calatorie cu sase ani in urma ... in vacanta de vara a anului cand m-am inscris la Han

..... .....
foto5 ......................................................... foto6 ...................................... foto7

La capatul coridorului, spre dreapta, se afla o usa. Prin ea se intra in incaperea principala a asa numitei moschei. Spuneam anterior ca aceasta constructie nu respecta elementele constitutive de baza ale unei moschei pentru ca nu are iwan in interior (loc de predica pentru imam). nu are minarete si nu are curte interioara cu havuzuri sau un spatiu (baie) cu bazine speciale destinate pregatirii de rugaciune (spalatul mainilor, crestetului capului si al picioarelor).
Aceasta incapere de sub cupola e deosebita din mai multe puncte de vedere.
Mie mi s-a parut ca seamana cu o catedrala

Deci am intrat intr-o incapere cilindrica, un tub urias prevazut cu ferestre dantelate la partea superioara si un rand de ferestre mai mici (nur-ghir) sub cupola. Toate ferestrele sunt dispuse circular. Mi-au placut in mod deosebit arabescurile ferestrelor. Le-am indragit inca de la prima vizita, cu foarte multi ani in urma ...

Inaltimea incaperii ajunge la 34m.
Ecoul generat aici, amplificat in mod curios, e extraordinar ca intensitate. Fosnetul unei file de agenda, sau o vorba soptita, capata dimensiuni uriase pe scara decibelilor.

Al doilea aspect ce contribuie la unicitatea ei il reprezinta modul in care au fost decorati peretii.
Daca in celelalte moschei arhitectii au optat pentru mozaicurile haft ranghi (sapte culori), cu accentul pe albastru ahemenid si galben lamai, arhitectii acestui lacas au ales cu totul alte culori.
Mozaicurile din interior au un fond predominant caramiziu-crem-portocaliu stins, depinde de intensitatea luminii. Decoratiile si textele caligrafice sunt executate exclusiv in doua culori : albastru bleumarin si alb.

Al treilea aspect, mai putin mentionat prin alte texte, se refera la mesajele caligrafiate pe pereti. Nu iau in discutie ce versete din Coran au fost alese de mai marii proiectului, iau in discutie faptul ca, pe langa versete, au fost caligrafiate poezii scrise de Sheykh Bahai - arhitectul sef al lucrarii.
Nu stiu daca mai exista undeva in lume o moschee, geamgie sau lacas de cult islamic in care sa fie scrise pe pereti versuri laice

Cateva nume apar inscriptionate in interior : Sheykh Lotfallah (de unde se vede ca inca din timpul vietii reprezenta o personalitate in imperiul safavid - cineva l-a comparat cu Billy Graham ) , Reza Isfahani (arhitectul care a condus efectiv proiectul) si Ostad Banai ( miniaturistul ce a executat caligrafierea interiorului incaperii.





Al patrulea punct, daca nu primul, se refera la cupola. Atat la exterior cat si la interior cupola e deosebita.
Exteriorul cupolei e lucrat in mozaicuri pe fond crem (culoarea nautului), iar acest aspect exterior o scoate in evidenta.
Cupola, pe partea ei interioara, reprezinta o culme a rafinamentului artistilor din Isfahan. Ca forma geometrica aminteste penajul paunilor. Elementele decorative, aranjate pe linie crescatoare de la centru spre exterior, sunt executate in doua culori de baza : portocaliu stins/caramiziu si albastru bleumarin. Aici insa intervine o inovatie a artizanilor.
Despre ce e vorba?

Partea de culoare deschisa a fost glazurata in timp ce partea de culoare inchisa a mozaicului a fost pastrata mata. In contact cu lumina, cu unghiurile din care patrunde ea, partea de culoare deschisa si glazurata devine aurie. Unghiurile de reflexie si refractie a luminii dicteaza imaginea oferita de partea interioara a cupolei caci, in functie de ora si starea vremii, imaginea se schimba.
Facand pasi in interior, pe un traseu oarecum circular, am privit cupola ... un caleidoscop in miscare, aceasta a fost impresia traita acolo.

Linkuri :
http://zupi.com.br/images/uploads/360cities3.jpg
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Sheikh-L...and_ceiling.jpg

foto8

Cea mai mare parte a moscheilor din Iran au un subsol bine amenajat, deobicei decorat mult mai simplu, denumit "shabestan". Dar shabestan-ul nu reprezinta un spatiu caracteristic exclusiv moscheilor pentru ca, in realitate, el a fost derivat din arhitectura iraniana preislamica. Casele persanilor cu dare de mana aveau shabestan.
Acest spatiu subteran, prevazut cu guri de aerisire si turn de ventilatie, dar si cu un qanat cu apa rece( in zonele cu clima arida), a fost conceput pentru a fi utilizat pe timpul verii.
Racoarea shabestanului contrasteaza puternic cu caldura de afara.

Shabestanul moscheilor si-a gasit intrebuintari multiple. Datorita suprafetei foarte mari acest subsol putea oferi adapost zile intregi in cazuri limita.
Pe timpuri, calatorii ce nu mai gaseau loc in caravanserai, inoptau in subsolul moscheilor. In cazul furtunilor de nisip, al ploilor torentiale, inzapezirii, al sarbatorilor religioase sau al diverselor ocazii neasteptate, fluxul mare de calatori era dirijat spre moscheile orasului.
In cazul epidemiilor in moscheile din orase se instalau adevarate spitale ambulante unde medicii de la curte incercau prin toate mijloacele sa stopeze propagarea bolilor.

Moscheea nu inseamna doar un loc de rugaciune, pentru ca in afara unor incaperi prevazute pentru acest lucru ea mai are o serie de alte dependinte ce nu se gaseau in lacasele de cult crestine, mozaice sau buddiste.

Moscheile aveau canalizare, bazine (bai), toalete, abdar - khane (camere de serviciu de tip bucatarie unde se putea pregati mancare calda), shabestan si curti interioare spatioase care la nevoie puteau gazdui sute si chiar mii de oameni.
Moscheile reprezentau citadele in inima orasului, adaposturi la fel de bine echipate ca adaposturile militare, si nu ma insel daca afirm ca, de la bun inceput, au fost concepute si in acest scop.

Am masurat cu privirea shabestanul verde turcoaz al moscheii Sheykh Lotfallah. Cred ca lejer se puteau intinde acolo 200 de paturi de campanie.


.....
foto9 .......................................... foto10

Am iesit afara si am privit din nou fatada. Arabescurile complicate luceau in soare. Lujerele subtiri lasau impresia ca se catara pe pereti. Motivele se repetau uneori identic, alteori cu mici variatii ...
Mi-am amintit ca citisem undeva urmatoarea idee (citez din memorie):" Arhitectura si decoratiile monumentelor din Isfahan au ritm muzical. Muzicalitatea arhitecturala poate fi perceputa si de cei fara ureche muzicala. Muzicalitatea sunetelor tine exclusiv de spirit insa muzicalitatea formelor geometrice leaga mintea de spirit si forteaza inteligenta seaca sa treaca dincolo de granite. "

Cine au fost caligrafii si designerii acestor mozaicuri ( Trade Mark Isfahan ) ce au fost copiate apoi in intreaga lume islamica?
Cea mai mare parte a lor au fost sufişti, adica au apartinut unor ordine sufiste de dervisi. Nu voi intra in amanunte insa vreau sa spun ca doctrinele lor difera de cele ale 'shiismului ortodox' si ca, nu doar in Iran ci si in alte tari shiite, ei nu sunt priviti cu ochi tocmai buni de clerul oficial.

Vreau sa mai spun ca ei, in timp ce desenau si proiectau, ascultau muzica. Pe vremea aceea nu exista radio, TV, casetofon sau ipod, asa ca erau nevoiti sa plateasca grupuri de muzicieni care sa le cante ore in sir.
Am spus muzicieni, deci nu muzicanti, caci intre aceste doua categorii exista deosebiri de substanta, nu de talent.
Muzicienii safavizi, organizati in grupuri inchegate in jurul unui ostad (maestru), erau protejati de shah si khanii locali. Ei nu cantau la nunti, petreceri si zile onomastice. Muzica lor, si pe atunci si in ziua de azi, era considerata erfani/irfani ... adica mistica.
Muzica lor era destinata purei auditii si, in general, cantau pentru un auditoriu restrans, cult si rafinat, invitat in locuri special amenajate.

Se spune ca acesti designeri si caligrafi, imbatati de muzica, ajungeau la o stare speciala de eliberare a spiritului, vecina cu halucinatia.
Se mai spune ca unii dintre ei consumau vin vechi si afioun - o bautura preparata din mac.
E usor de remarcat asemanarea ofioun .. opium. In limba persana opiumul e denumit teriak, deci, inclin sa cred ca aceasta bautura a fost cunoscuta de europeni inainte de invazia araba a Persiei, caci, dupa invazie, arabii neavand litera P, persanii au fost nevoiti sa stalceasca o serie de cuvinte. In unele P-ul a fost inlocuit cu F, in contradictie cu arabii care l-au inlocuit cu B.
Alte cuvinte insa au ramas neschimbate.




Ma reintorc la mozaicurile fatadei si va invit sa aruncati o privire de ramas bun .

Trebuie sa ma gandesc cu ce sa continui.

Din nou pe malul raului Zayande Rud ... si o scurta plimbare, in spatiu si timp, pe Podul cu 33 de coloane sau Podul cu 33 de piloni.

Si-o se Pol, cum e denumit in persana ( si-o se inseamna 33), e cel mai lung pod din cele 11 poduri ale Isfahanului. Are o lungime de 295 m si o latime de 14m, cu doua pasaje laterale, acoperite, pentru pietoni, si un pasaj central, descoperit, pentru trasuri ci calareti. Asa a fost conceput acest pod la inceputul anilor 1600.
Are pontoane foarte mari ce au fost transformate in ceainarii.

.....

Un alt nume sub care e cunoscut podul il reprezinta numele celui ce a condus si controlat lucrarile de constructie. E vorba de Allah-Verdi Khan, comandant de osti si om de incredere al lui Shah Abbas I.

Allah-Verdi Khan Undiladze a fost un georgian ce initial a facut parte din corpul armat de ghulami a sahului. Voi reveni cu amanunte.

Acum insa sa povestesc despre acest pod ce, pentru multi, reprezinta efigia orasului Isfahan.




A fost pus in circulatie in anul 1602 si de atunci si pana azi a functionat in mod continuu. La ora actuala e destinat doar pietonilor.
Shah Abbas a dispus construirea acestui pod pentru a lega cartierul armenesc Julfa de cartierul musulmanilor bogati ce traiau pe malul opus, in imediata vecinatate a bulevardului Chahar Bagh. Se poate deduce ca sahul avea interes in acest sens caci negustorii si mestesugarii armeni contribuiau consistent la vistieria imperiului.

Initial podul avusese picturi murale ce reprezentau scene cu femei ce cantau la diferite instrumente muzicale, scene din gradini cu flori, animale si pasari exotice ....
In 1823 ele inca mai existau caci sir William Ousley le-a mentionat in notele de calatorie. Mai tarziu, nu stiu exact cand, pe la sfarsitul dinastiei Qajare (inainte de 1923), miniaturile au fost razuite pe motiv ca ar atenta la bunele moravuri ale trecatorilor.

Si uite cum, picturi vechi de secole, identice cu cele din palatele Ali Qapu si Cehel Sotoun, au disparut pentru totdeauna

Raul Zayandeh Rud a fost martorul mut al multor evenimente. De pe pod am privit stancile golase ce se profilau in spatele fantanii arteziene. Inserarea le creiona foarte precis pe un fundal doar pe jumatate luminos.




Nu e fotografie reusita din punct de vedere artistic ... insa mie imi readuce in memorie linistea acelor clipe de pe pod, mirosul apei si al vegetatiei, in special mirosul brazilor de pe malul armenesc.

Vantul e un maestru olfactiv ce nu tine seama de canoanele parfumierilor ... dar ii intrece .

Deci sa continui cu informatiile promise.

Allahverdi Khan Undiladze a fost omul de incredere al lui Shah AbbasI I. Aminteam de originea lui gruzina. El, asemeni multor alti baieti, a fost capturat de armata sahului ce facea incursiuni frecvente in Georgia/ Gruzia/ Iveria.
Acesti copii erau apoi antrenati in tabere speciale si cei mai buni dintre ei ajungeau in regimentele de ghulami.
Gulamii e un termen generic atribuit gruzinilor, armenilor si circasienilor/cerchezilor crestini ce trecusera la islam.
De fapt, in sens strict, ghulam sau qolam inseamna servitor de casa, om de incredere ... insa in contextul de fata termenul a fost atribuit garzilor speciale.

Allahverdi Khan a inceput ca simplu soldat intr-un regiment de ghulami si a sfarsit ca mare comandant de osti si consilier al sahului.
Inteligent, invatand pe parcurs aproape de unul singur, el este remarcat de shah.
Posturile avute de-a lungul anilor i-au confirmat capacitatile multilaterale. Allah-Verdi Khan a lucrat impreuna cu sir William Shirley si Robert Shirley pentru a moderniza armata, a condus lucrarile de constructie ale podului cu 33 de coloane, a reorganizat apararea granitelor imperiului safavid, a fost guvernatorul provinciei Fars (cu capitala la Shiraz)...

Shahul a creat regimentele de ghulami pentru a avea razboinici de incredere care, in caz de nevoie, sa se lupte cu Qizilbashii.
Nu am spus nimic despre Qizilbashi ( pronuntia turcica si araba) sau Qezelbashi (pronuntia persana).
Foarte pe scurt, iata cum au stat lucrurile.
Dinastia safavida are o constituenta mixta : turci azeri, kurzi, greci pontici, georgieni, persani ...
Pe teritoriul Iranului, de-a lungul istoriei, s-au asezat diferite triburi ale turcilor oghuzi : Ak Qoyunlu - din familia Turmelor Albe (turkmeni), Qara - Qoyunlu (turkmeni) - din familia Turmelor Negre si Qezelbashii - Fesurile Rosii sau Capetele Rosii (turci azeri si tadjici).

Qizilbashii au fost luptatori bine antrenati, cu o puternica constitutie fizica, ce zeci de ani au asigurat paza granitelor.
Dupa pararea mea, qizilbashii au insemnat pentru imperiul persan ceea ce au insemnat cazacii pentru imperiul tarist.
Shah Abbas I a fost cel care de-a lungul domniei a redus puterea qizilbasilor si a 'persianizat' tara, cancelaria emitind ordine si documente avand ca limba oficiala limba persana.

Ar mai fi de adaugat ceva ce mie personal mi s-a parut foarte interesant. Allahverdi Khan a avut doi fii : Imam - Quli Khan si Daud Khan.
Imam Quli Khan ( Emam Qoli Khan) a fost musulman iar Daud (David) Khan a fost crestin

Imam Quli Khan a contribuit la reorganizarea armatei, a fost guvernator al insulei Qeshm si a reusit sa recucereasca Bahrainul, luindu-l din mana portughezilor si atasandu-l din nou imperiului persan. Reia controlul asupra stramtorii Hormuz si, datorita sigurantei din zona, shahul da ordin sa se reconstruiasca portul Gameroon de la Golful Persic. Acel port va fi denumit Bandar Abbas (portul lui Abbas) ... si va transforma intr-un oras important, orasul Bandar-Abbas de azi.

Daud Khan a fost guvernator in Karabakh si printre altele a fost cunoscut drept protectorul misiunilor crestine din imperiu, acordand protectie si facilitati misionarilor, calugarilor si reprezentantilor diferitelor ordine catolice.
A fost casatorit cu sora lui Teimuraz I, regele Gruziei, intarind astfel legaturile Persiei cu zona Caucazului.

Familia Undiladze ajunsese una din cele mai influente familii ale imperiului safavid, averea ei starnind invidia celorlalti demnitari.

Foarte ciudat e ca Shah Abbas I nu s-a simtit in pericol si a avut incredere oarba in ei, in timp ce in proprii lui fii nu a avut incredere.

Dupa moartea sahului, succesorul acestuia, Shah Safi , masacreaza in intregime familia lui Imam-Quli Khan. Daud Khan se refugiaza in Gruzia. Fii ii sunt capturati si castrati din ordinul noului shah.
El reuseste sa fuga din Gruzia in Imperiul Otoman ... si din acel moment nu se mai stie nimic despre dansul.

Cu cat citesc mai mult despre dinastia safavida, cu atat mai mult mi se intareste convingerea ca a fost una din cele mai sangeroase dinastii ale imperiului persan ... nici pe departe ceea ce prezinta intr-un ambalaj sclipitor unii istoricii si scriitorii europeni.

Mai sunt cateva biserici in Isfahan despre care as dori sa amintesc, chiar daca nu au intrat in circuitul international. Turistii ce viziteaza catedrala Vank nu stiu ca in imediata apropiere, la 5-10 minute distanta de mers pe jos, se afla alte 4- 5 biserici construite in primele decenii ale anilor 1600. Asa am patit si eu la prima vizita. Dupa cateva saptamani, de la o cunostinta, am aflat de existenta monumentelor ce nu sunt trecute in pliantele de turism. Mi-a parut asa de rau ca vreo saptamana nu am putut manca ca lumea. Aveam o scuza. Prima vizita la Isfahan s-a intamplat demult, pe vremea cand nu aveam Internet ... dar mi-a prins bine, caci, de atunci pe mai departe, m-am invatat minte si inainte de orice calatorie rascolesc netul in cautare de informatii exacte despre obiectivele pe care mi-am propus sa le vizitez. Că nu ajung sa le vizitez pe toate, asta e altceva ... dar cel putin nu merg in zona cu ochii legati.

Deci, in cartierul Julfa din Isfahan, inafara catedralei Vank, exista si alte biserici, iar trei dintre ele sunt trecute pe lista de patrimoniu.



... ...
foto1 ........................................................ foto2 ........................................ foto3

Azi voi posta cateva imagini din incinta bisericii Sfanta Maria. Persanii o numesc K(e)lisaye Maryam-e Moqadas. Armenii o desemneaza prin numele de Surp Asdvazazin. Indiferent de nume aceasta biserica are un farmec special dat de zidurile maronii ce in lumina soarelui capata culoarea zaharului ars.

Am intrat pe poarta principala si am trecut prin fata unei cladiri administrative. Inauntru am vazut o femeie tanara elegant imbracata ce ne-a spus ca biserica este inchisa in timpul saptamanii si ca doar duminica, sau la ceremonii speciale ca nunti, botezuri sau inmormantari, e deschisa de catre preot. Mi-a parut rau deoarece doream sa revad cele patru picturi venetiene ... si speram sa le pot fotografia.

Dar sa spun cateva propozitii despre locul in care ati intrat acum pe cale virtuala.

Biserica Maryam-e Moqqadas ( Saint Mary Church) e mai veche decat catedrala Vank. Constructia ei a fost incheiata in anul 1613. Toate costurile pentru ridicarea lacasului au fost suportate de un negustor armean foarte bogat ce facea comert cu matase. E vorba de Avetik Babakian, persoana care intretinea legaturi comerciale cu orasele italiene : Venetia, Florenta, Genova, Bologna, ...
Mai tarziu, un alt negustor pe nume Grak, a adus patru picturi din Venetia.
Grak Aqa (Domnul Grak) impreuna cu familia apare in unul din tablouri, in partea de jos.
Cele patru tablouri ale scolii venetiene reprezinta o mica comoara. Eu le-am vazut mai demult, pe cand nu erau restaurate.

Niste specialisti de la Vatican, impreuna cu restauratorii iranieni, si-au propus sa le redea stralucirea initiala. Doream sa vad cum arata dupa restaurare. Nu le-am vazut ... dar ramane pentru data viitoare ... si sa sper sa mai existe o data viitoare .


In foto 2 am surprins cupola si clopotnita unei alte biserici de peste drum. Voi vorbi neaparat si despre ea, caci am revizitat-o cu placere.




In foto trei am captat o parte din curtea interioara. La umbra, cu un ceai aromat in fata, lumea mi s-a parut linistita si viata frumoasa.




De vina a fost si culoarea peretilor ce imi aduceau aminte de niste felii de chek cu scortisoara, de torturile de frisca pudrate cu praf de cacao si de un Cappuccino facut cu dichis, dar si atmosfera degajata in incinta ... aveam senzatia ca timpul a stat pe loc.
Daca in acel moment ar fi intrat pe poarta un calugar batran cu gluga neagra pe cap, un ostean imbracat in armura sau o domnita gruzina cu parul strans intr-o diadema... nu m-as fi mirat deloc .

Orice s-ar spune ... pana si zidurile au o memorie a lor.

Am ocolit biserica si am ajuns intr-un loc mai umbros. O familie de armeni din Rusia, cu doi baieti de 7- 8-9 ani, discutau in curte. Mi-am dat seama ca sunt cazati in incinta, probabil in cladirea din foto1.
Copiii faceau o galagie de speriat iar parintii vorbeau cu ei cand in limba rusa cand in armeana. In foto3 a 'cazut' unul dintre baieti.

Mi-am vazut de-ale mele si facut cateva fotografii ... ba chiar am filmat cateva minute.
Ne-am reintors in punctul din care pornisem si am avut o surpriza placuta. Mama copiilor impreuna cu doamna tanara de la intrare au asezat doua scaune albe din plastic, o masa plianta pe care au aranjat artistic un serviciu de ceai cu restul 'anexelor', dupa vechile tabieturi iraniene, si ne-au invitat sa servim.

Pe timpuri ceaiul nu se servea in cesti de portelan ci in pahare transparente, usor bombate la baza si apoi alungite, cu buza aurie si modele florale minuscule.
Persanii spun ca trebuie sa vezi culoarea ceaiului ... un ceai bun poate fi recunoscut dupa aroma, limpezime, culoare si gust.
Deci ceaiul trebuie sa fie perfect transparent, de culoare siropului de visine sau a zaharului ars, nicidecum negru ... nicidecum galben.
Paharul, pe care persanii in numest stacan, trebuie umplut pana la buza, iar ceaiul trebuie sa fie amar si foarte fierbinte.
Intr-un cuvant ei spun ca ceaiul trebuie sa fie " lab riz, lab suz, lab duz". Asta inseamna ca ceaiul trebuie sa se reverse pe buza paharului, sa-ti friga buzele si sa-ti coase buzele ( adica sa fie amar).
Ceaiul se toarna picatura cu picatura intr-o mica farfurie, denumita zir-stacan, pe care, initial, a fost asezat paharul. Inainte de a duce la gura farfuria cu ceai, se ia ceva dulce ... stafide, fructe uscate ( dude, caise, zarzare ...), fructe glasate, ghaz, bomboane traditionale ( si sunt cateva zeci de feluri) sau zahar cubic.

Vara, pe caldura, nimic nu face mai bine organismului decat un pahar cu ceai negru bine preparat. Cine se gandeste la inghetata, suc de fructe cu gheata sau alte racoritoare, nu stie ce vorbeste.

Cu ani in urma, la Yazd, am descoperit ce inseamna sa bei ceai fierbinte cand afara temperatura depaseste 45C.
Nu numai muschii, dar si neuronii, intra intr-o stare de dulce relaxare .

Peste drum de Kelisa-ye Maryam ( prezentata in postarea anterioara) se afla o alta biserica. E vorba de Kelisa-ye Beit-ol Lahm sau Biserica Bethlehem, cunoscuta datorita faptului ca are cea mai inalta cupola dintre toate lacasurile crestine din cartierul armenesc Julfa/Jolfa din Isfahan dar si datorita picturilor murale.

...

Am facut cateva fotografii in incinta insa nici una in interior, caci fotografiatul era interzis.
Dintr-un spatiu acoperit ce adapostea trei morminte am captat imaginea inserata in postarea de azi.




Ingrijitorul bisericii ( e vorba de tipul cu camasa albastra din fotografie) nu era o persoana 'cu scoala' , dar cu toate acestea, si spre surprinderea mea, ne-a dat informatii concise, corecte si bine argumentate, a facut corelatii cu multe lucruri legate de istoria tarilor europene, a tinuturilor caucaziene si a Persiei, fara sa devina obositor in explicatii, plus ca mi-a indicat cateva titluri de carti ( pro si contra Shah Abbas) pe care recunosc ca s-a meritat sa le citesc.

M-a mirat faptul ca stia sa citeasca si sa scrie in persana, armeana, araba si franceza - pe ultima o vorbea fluent, si foarte dezinvolt mi-a spus ca are doar studii liceale ( facute pe timpul sahului la un liceu unde jumatate din corpul profesoral il reprezentau armenii veniti din Europa) si ca ceea ce a invatat, a invatat singur, din pasiune si curiozitate.

Am o intrebare, de ce mi se pare ca bisericile, catedralele crestine din lumea islamica sunt mici, nesemnificative, prin comparatie cu moscheile din tarile islamice sau din lumea crestina?

Data trecuta am omis sa dau cateva informatii minime referitoare la biserica.
Am aflat ca biserica Bethlehem a fost fondata in 1628, ca a fost construita integral cu banii unui negustor foarte religios pe nume Petros Valijanian si ca interiorul a fost pictat de mai multi artisti printre care si Maestrul Minas/ Vartep Minas - cel ce a pictat fresce in catedrala Vank. Mi-am explicat in sfarsit de ce avusesem senzatia de deja-vu cand vizitasem pentru intaia oara aceasta biserica.

"Tenta" interiorului e asemanatoare cu cea a interiorului catedralei Vank, insa in biserica Bethlehem frescele sunt mai vii, cu teme biblice pictate intr-un stil aproape modern si cu o cupola inalta, punctata de opt ferestre intre care au fost inserate scene biblice.

Celelalte picturi murale au fost executate de Bogdan Soltanov (despre care am pomenit aici) si de Martiros/Mardiros, un alt talentat pictor armean de biserici.

Mai vazusem interiorul, dar ... La ultima vizita am suportat un adevarat şoc vizual. O echipa a curatat peretii si, dintr-o data, am realizat ca biserica Bethlehem are mult din arhitectura basilicilor italiene. Poate ca si datorita cupolei foarte inalte ... poate ca si datorita stilului pictural.

Oricum, am remarcat nuantele de rosu in combinatie cu un verde specific, luminos, plin de seva.
Rosul de Burgundia, rosul cardinal, rosul caramiziu ... mult rosu in aceasta biserica.
Combinatia rosu-verde m-a dus cu gandul la sotii Arnolfini si la van Eyck. Comparatia ma urmareste si acum, in momentul in care tastez aceste randuri.
Dar am remarcat si fresce cu Judecata de Apoi ce par iesite din atelierul lui Bosch, retusate putin de un suprarealist ... Victor Brauner de exemplu. E o interpretare personala a ceea ce am vazut asa ca va rog sa nu luati de buna toate aberatiile din jurnal.

Fotografiatul era interzis. Am observat cateva camere de supraveghere in circuit inchis si mi-am dat seama ca nu are rost sa insist pe langa supraveghetor sa ma lase sa fac fotografii.
Pe hard am adunat mai multe imagini cu interiorul bisericii si cu detaliile picturilor. Sunt imagini luate de pe diferite situri sau de pe blogurile altora, insa toate sunt facute inainte ca biserica sa fi fost curatata. Acum nu am timp sa le selectez, redimensionez si sa le incarc pentru a le posta in jurnal. Sper totusi că, mai tarziu, voi reveni pe tema picturilor murale din bisericile Isfahanului.
....

Nu stiu cum sta situatia in Egipt, Siria, Maroc, Liban, Irak sau Tunisia ... insa in Iran bisericile crestine, desi nu foarte mari ca spatiu, sunt considerate semnificative. Iranienii necrestini le viziteaza asiduu.

Citisem undeva că, in mod anume, crestinii din Iran zideau biserici cu faţade anoste pentru a nu trezi invidia musulmanilor. In schimb recuperau totul prin decorarea interioarelor.
Nu stiu cat de adevarata e teoria aceasta.
Personal am ajuns la alte concluzii. Sunt de acord ca bisericile din Isfahan, cu exceptia catedralei Vank, par mici daca sunt raportate la moscheile din vecinatate.
Problema trebuie privita in ansamblu.
In cartierele crestine ale Isfahanului am descoperit o groaza de biserici vechi de trei-patru secole, biserici ce nu sunt mediatizate si care ori nu sunt trecute in pliantele de turism, ori sunt mentionate fugitiv.

In Julfa, pe o raza mai mica de un kilometru, se afla sase biserici zidite inainte de 1650 ( Vank, Maryam, Bethlehem, St. James, St.Gregory - The Illuminator ... ). Mai sunt cateva in alte cartiere : manastirea St.Catherine - ordinul carmelitelor si St.John the Baptist ( ambele in cartierul Charsu), St.Minas (cartierul Tabriz din Isfahan), St. Sargis (cartierul Erevan), St.Nicolas (cartierul Laragel), St.Nerses (cartierul Kocer), St. Stephen (cartierul Yakobijan)...

E foarte simplu de tras o concluzie. Cu aproape patru secole in urma, o populatie minoritara de crestini ridica zeci de biserici ( existau pe atunci 24 de biserici crestine consemnate in notele de calatorie scrise de vizitatorii europeni). Tot in acea perioada, musulmanii majoritari ridica cateva moschei din care unele de dimensiuni 'megalopolice'.

Crestinii erau divizati. Fiecare grup isi construia biserica lui proprie. Asa au aparut zeci de bisericute : rasaritene, catolice ( fondate de dominicani, franciscani, jacobiti, carmelite, ...)
Armenii de rit rasaritean se strangeau in grupuri de interese. Cine e atent remarca faptul ca fiecare biserica de rit rasaritean din Isfahan a fost construita de catre un negustor bogat, negustor ce, probabil, facea legea in spatiul in care traia

Pentru doritori las doua linkuri cu informatii complemetare.
Deocamdata nu am ajuns aici, sper insa ca le voi putea vedea in realitate ... nu doar pe cale virtuala

http://www.skyscrapercity.com/showthread.php?t=1177391
(a se remarca felul in care au construit catolicii)

http://www.irandoms.org/isfahan.htm

Am intrebat pentru ca otomanii aveau defint clar cum trebuiesc construite bisericile crestinilor din imperiu, ma gandesc ca si persanii aveau acstfel de prevederi. Mai nou exista o disputa pe tema asta in occident, musulmanii vor sa construiasca cateva moschei gigantice in comparatie cu ceea ce au construit pana acum in vest, dar occidentalii se opun unor astfel de proiecte.

Nu cred ca pe timpul dinastiei safavide sa fi existat restrictii cu privire la arhitectura lacaselor crestine, dar pentru un raspuns 100% corect trebuie sa ma informez.
Armenii din Julfa aveau un primar propriu ales dintre ei. Partitionarea pamantului dat gratuit de shah pentru constructia de locuinte s-a facut intre ei, fara interventia altor persoane. Ei si-au proiectat strazile, casele, bazarele si bisericile. In plus de asta aveau si un serviciu politienesc compus din Kalantari crestini. Acesti kalantari erau un fel de sherifi locali ce dadeau socoteala doar primarului din Julfa.
Europenii sositi din Istambul sau Alep fusesera uimiti de libertatile crestinilor din Persia. Insemnarile calatorilor, negustorilor si ambasadorilor accentueaza acest aspect, tocmai prin comparatie cu crestinii din imperiul otoman.
Nu vreau sa spun ca ar fi avut libertate totala, sau ca nu au intampinat greutati, dar dupa cateva decenii armenii s-au integrat in mecanismele sociale si economice, au castigat simpatia persanilor si increderea lor.
Restrictiile au aparut in perioada dinastiei Qajare, dinastie ce, dupa parerea mea, a distrus esenta imperiului persan.

Dar cred ca am vorbit destul despre biserici si moschei. E cazul sa trec la un obiectiv laic .
Iata de ce, foarte multe postari de acum incolo, ma voi plimba, si va voi plimba, printr-un vechi caravanserai restaurat cu mai multi ani in urma si transformat in hotel.

. . .

latura estică ....................................... sudică ....................... nordică ............................... vestică


Hotelul Abbasi e considerat cel mai interesant hotel din Iran si cel mai de lux hotel din Isfahan. Stralucirea si opulenta interioarelor lui ma oboseste. De aceea voi incepe prezentarea cu ceea ce-mi place cel mai mult : gradina interioara, de fapt un parc in adevaratul sens al cuvantului.




Nu a fost construit de Shah Abbas. Denumirea de Hotel Abbasi reprezinta o frauda culturala.
Iata povestea ...
Shahul Sultan Hossein avea o mama religioasa ce dorea sa ridice o scoala mare, de fapt un seminar religios, mai bine zis o madreseh (madrasa in araba).
Neavand suficiente fonduri ii propune fiului sa construiasca un caravanserai pe care sa il dea ei in administrare si cu castigurile obtinute de pe urma caravanseraiului sa ridice scoala visata.
Shahul ii indeplineste dorinta. Multa vreme acest caravanserai a fost cunoscut de negutatori sub denumirea de Madar-Shah Caravanserai (caravanseraiul mamei shahului), iar scoala construita de dansa in imediata vecinatate a ramas cu numele Madrese-e Madar-e Shah.
Shah Soltan Hossein (1694-1724), ultimul shah al dinastiei safavide, a fost detronat de invadatorii afgani ce au trecut Isfahanul prin foc si sabie, bineinteles dupa ce i-au jefuit bogatiile.

La inceputul anilor '60 , caravanseraiul in ruina a fost renovat, extins si redenumit.
Peste cele doua etaje initiale sau mai adaugat inca doua pe latura principala, s-a introdus canalizarea, curentul electric, liniile telefonice, aer conditionat, ascensoare ... s-au repictat peretii, s-au refacut mozaicurile, au fost inlocuite miniaturile si decorurile.
Ceea ce a iesit de pe urma acestei investitii va voi prezenta mai departe. Turistii l-au botezat 'Hotelul din 1001 de nopti' ...
Voi incepe cu gradina interioara patrulatera, inconjurata de cele patru laturi ale hotelului, gradină cu vegetatie luxurianta, havuzuri si alei umbrite ... un mic paradis botanic. Persanii excelau la acest capitol.
Arborii exotici sunt preferatii europenilor ... nu am facut exceptie .

Azi si maine am ceva mai mult timp asa ca nu voi pierde ocazia si ma voi ocupa de peisagistica parcului - gradina a incintei Hotelului Abbasi din Isfahan.
Reconstructia vechiului caravanserai a fost efectuata la inceputul anilor 1960 insa amenajarea spatiului verde a durat mai mult timp. Arborii nu cresc la comanda .

Peisagistii au incercat si au reusit sa recreeze atmosfera gradinilor persane traditionale : flori multicolore, arbori pitici, havuzuri colorate in albastru, pomi fructiferi, juburi de apa flancate de felinare, arbori exotici foarte inalti, vegetatie luxurianta si diversa ...

.......
foto 5................................................ foto 6

Stuful decorativ (foto5) poate fi intalnit oriunde de-a lungul celor patru laturi. Intr-un colt am descoperit un copac mai ciudat ... crengile ii erau infasurate in ceva ce semana cu vata pe bat trecuta prin cacao cu lapte. (foto 6)

... ...
foto 7 ...................................................... foto8 ................................... foto 9

Havuzul din foto 7 nu e un exemplu singular. Incinta are mai multe asemenea bazine de apa si fantani arteziene miniaturale ce ozoneaza atmosfera.
Pe langa arborii exotici (foto8) am intalnit si pomi fructiferi banali, cum e si marul din foto 9.
Vreau sa spun ca imaginile nu sunt retusate iar culorile astea 'tari', luminoase si foarte contrastante sunt culorile originale din gradina.
Faza comica e ca, la inceput, am crezut ca merele din copac sunt din plastic. Prea erau lucioase, uniforme ... si verzi.
M-am apropiat sa le studiez. Le-am pipait si nu fara surpriza am constatat ca sunt reale . Un chelner ce trecea pe acolo s-a uitat vreo doua secunde la mine si apoi, cu un ton extrem de serios, mi-a zis in engleza sa rup unul si sa-l musc ... apoi s-a adresat altui turist, iranian, ce mergea spre sala de gimnastica : " Extraordinari sunt strainii astia! Toti gandesc la fel. Isi inchipuie ca am legat in pomi fructe artificiale si pana nu le ating cu mana nu se lasa."

As fi vrut sa-i raspund ceva in persana dar m-am razgandit. I-as fi spus ca in Teheran, peste drum de sediul Bancii Nationale ( o constructie interesanta ce-mi place mult) sunt 'plantati' palmieri artificiali, din plastic. O chichita de-a primarului ...
Iarna ii poti vedea incarcati de straturi abundente de zapada ... si probabil ca alti straini, in vizita prin Iran, se mira de faptul ca exista palmierii ce rezista la ger .



... nelipsitul havuz pe marginea caruia, mai ales seara, obisnuiau persanii sa-si savureze ceaiul.

Azi am umblat mult pe afara; vremea excelenta m-a facut sa uit cat e ceasul. Acum, desi am chef sa scriu, realizez ca oboseala fizica imi incetinesta viteza de tastare ... nu ma simt in stare sa povestesc asa cum as fi vrut, deci voi lasa imaginile sa vorbeasca in locul meu.


... ...
foto 10 ................................................... foto 11 ................................... foto 12


Propun un stop-cadru dublu cu fatada hotelului pentru ca mi-a placut cum a iesit in lumina amurgului (foto 10).
La etaj se afla apartamentele (foto11) iar la parter diverse facilitati : saloane de gimnastica, sauna, jacuzzi, etc ... bineinteles ca separat pentru femei si barbati.



Alegerea celui de-al doilea stop-cadru are la baza doua motive. Primul ar fi paleta coloristica a vegetatiei din fundal iar cel de-al doilea, putin bizar, il constituie bluza fetei.
E confectionata din acelasi material ca si husa canapelei pe care stau ei doi (foto 12 - click pe imagine pentru detalii).
Ciudata coincidenta ...

... ...

foto 13 .................................................... foto 14 .......................................... foto 15


Inainte de apusul soarelui las alte cateva imagini din gradina hotelului.
Trunchiurile arborilor inalti, imbracate in vegetatie de culoare verde inchis, dau un farmec special aleilor laterale (fot 13). Ai impresia ca sunt pazite de vajnici soldati ai garzii imperiale. Mai e ceva ce mi-a atras atentia. Acolo sus am zarit un fruct pe care nu am reusit sa-l identific ( pentru detalii dati click pe imagine).

Palmierii decorativi aratau superb la asfintit (foto 14). Nu spun asta pentru ca m-ar impresiona arborii exotici ... nu ma impresioneaza. Insa acolo, la Hotel Abbasi, frunzele verzi si lucioase invaluite de lumina de miere a soarelui de iulie aveau un freamat interior ... o energie invizibila ... o vitalitate molipsitoare.

Ultima imagine (foto 15) am prelucrat-o putin. I-am marit luminozitatea si contrastul pentru a scoate in evidenta cupola din spatele fostului caravanserai/actualului hotel.
E vorba de scoala religioasa construita de mama shahului Sultan Hossein. Se observa schelele caci moscheea din incinta scolii e in curs de renovare.
Isfahanul are, sau a avut, cateva obiective importante construite de femei din familia imperiala, sotii de medici, prostituate, sotii de negustori, cantarete, sotii de nobili sau chiar persoane anonime . Respectivele doamne au construit din banii lor proprii ( zestre, mehrie - suma de bani pe care petitorul o da unei femei pentru a-i deveni sotie, 'salariul' perceput din partea sahului. Pentru cine nu stie vreau sa spun ca sotiile, mamele, bunicile si surorile shahilor safavizi primeau 'salarii' foarte mari ).
Ar trebui ca intr-o zi sa vorbesc si despre doamnele Isfahanului, despre scolile, caravanseraiurile, baile, moscheile ... si bordelurile de lux construite de ele. Poate ca la vara ...

Inchei cu un amanunt istoric.
Cand afganii au invadat Isfahanul, Shah Soltan Hossein s-a refugiat in scoala religioasa construita de mama lui. Credea ca acolo va fi in siguranta.
Madrese-e Madar-e Shah era o adevarata fortareata. Afganii insa patrund inauntru, il gasesc pe shah si il ucid la fata locului. Asa dispare de pe scena istoriei ultimul shah al dinastiei safavide.

Dupa aceea afganii incep sa jefuiasca capitala. Palatele Cehel Sotoun (Palatul cu 40 de coloane), Hasht Beheshti ( Opt Paradisuri), bazarele, moscheile, bisericile, caravanseraiurile, resedintele oamenilor cu stare si ale nobililor, ba chiar si casele oamenilor obisnuiti, sunt jefuite in cel mai crunt mod.

... au trebuit sa treaca decenii pentru ca fosta capitala a imperiului safavid sa revina la o viata normala dar niciodata dupa aceea Isfahanul nu a reusit sa ajunga la gloria castigata in trecut.

(fotomontajul dedicat Hotelului Abbasi din Isfahan incepe de aici )

Se lasa seara. Nu pot rata ocazia de a asista la aprinderea felinarelor (electrice) din gradina, a sistemului de iluminat (acvatic?) al havuzurilor si la felul in care se transforma totul in jur.

... ...
foto 16 ........................................... foto 17 ................................. foto 18

Realitatea imediata capata izul celor 1001 de nopti, de povesti cu padisahi neiertatori, printese istete, pirati si alchimisti de temut, cu duhuri si djini, cu marinari si mari viziri, cu negutatori si hoti de caravane, cu palate inimaginabil de frumoase, caravanseraiuri la margini de desert, moschei cu drumuri subterane, corabii scufundate, dervisi atotstiutori, gradini paradisiace, bazare multicolore si multisonore, fakiri, parfumuri subtile, alei tainice, minciuni, tradari, povesti de dragoste, sipete cu perle si pietre pretioase, camile, palmieri, catari, cai naravasi, elefanti, papagali, fructe exotice, mancaruri condimentate, arome atatatoare, melodii leganate, matasuri tesute cu fir de aur, gene lungi, surasuri cu subinteles, bucle de abanos, trupuri trase ca prin inel, arabescuri, mozaicuri, cupole, coloane, vitralii, trepte din marmura, nisip, oaze salvatoare, inele vrajite, elixiruri secrete, otravuri ucigatoare, lampi fermecate, covoare zburatoare ... tot acel amalgam de imagini si informatii ce compun ca un puzzle 'lumea orientala' din cartile copilariei .




Putini sunt cei ce cunosc faptul ca cel care a refacut acea lume, transformand ruinele unui caravanserai in celebrul hotel de azi, nu a fost iranian. A fost un francez ce a lasat urme de nesters in aceasta tara.
E vorba de arheologul si arhitectul Andre Godard.

Dansul a proiectat Universitatea din Teheran, Muzeul National din Teheran (Muzeul de Arheologie sau Muzeul Iran Bastam - fiind si primul sau director numit la inaugurarea din 1936 de catre Reza Khan) si Hotelul Abbasi din Isfahan.
In 1958 el propune refacerea caravanseraiului. Concepe forma finala a constructiei, proiecteaza structurile de baza, conduce pas cu pas reconstructia, supervizeaza lucrarile peisagistice si puncteaza liniile pe care trebuia mers pentru redecorarea interioarelor.
Va muri la putin timp dupa finalizarea lucrarilor, deci, se poate spune ca acest hotel reprezinta cantecul de lebada al lui Godard.

El a tras cu dintii sa se respecte stilul clasic persan si nu a facut rabat de la normele arhitecturale safavide, in timp ce iranienii faceau presiuni pentru 'modernizarea' si 'europenizarea' corpurilor de cladire ce urmau sa compuna hotelul.

Godard nu a renuntat nici la canalele de apa in cruce, ce strabateau renumitele gradini persane impartindu-le in patru parti egale, si nici la celelalte amanunte.
Aceste largi canale descoperite, denumite Farshadi, sunt captusite cu mozaic albastru turcoaz deschis la culoare, sporind luminozitatea spatiilor verzi.

La granita dintre noapte si zi se lasa o liniste aparte. Chipurile oamenilor se destind in mod miraculos ... ca si cum o mana nevazuta le-ar intinde ridurile si le ar fura gandurile negre.

Ce frumos suna

foto 19

@Gordin
Nu stiu cum suna ce-am scris ... insa stiu cum este gradina.
Pacat ca trebuie sa o parasesc. Luminile s-au aprins peste tot, parfumul florilor a devenit persistent iar aerul e improspatat de fantanile arteziene ai caror stropi lovesc ritmic apa din canale si bazine. Un susur muzical ma invaluie din toate partile.

Ma voi retrage inauntru, nu pentru a lua masa ... si nici pentru a dormi .
Voi fotografia interioarele si decorurile, si in ciuda faptului ca opulenta, luxul si stralucirea indoielnica a hotelului m-a obosit, voi posta imaginile in jurnal, caci numai astfel va veti putea face o impresie relativ corecta despre Hotelul Abbasi si despre arta dinastiei safavide.




Acum insa voi da stingerea ...


foto 20

Shab Bekheir ....
Noapte buna

... ...
foto1 ............................................. foto2 .................................... foto3

Daca e sa analizez interiorul hotelului ( saloane, lobby-uri, camere, restaurante, etc) dupa propriile norme estetice, pot spune ca il gasesc obositor de stralucitor, prea incarcat si uneori la limita kitschului. Asta poate ca si din cauza ca sunt adepta artei minimaliste. Apreciez un portelan sofisticat, o miniatura ce abunda in detalii si culori, o piesa de mobilier foarte incarcata sau un corp de iluminat inzorzonat ... cu conditia ca obiectele enumerate sa nu se gaseasca impreuna intr-o aceeasi camera si fiecare obiect sa fie asezat intr-un decor cat mai simplu, pentru a fi scos in evidenta.

La Hotelul Abbasi din Isfahan, cu cateva exceptii, esti pur si simplu ciuruit de agresivitatea decorurilor.
Prea multa lumina, prea multe oglinzi, prea multe piese decorative sofisticate, prea multe culori ... am avut senzatia ca nici aer suficient nu exista in jur.

Nu e vorba doar de peretii incarcati la refuz de miniaturi, de modele decorative executate in cioburi de oglinzi sau de panourile pictate, e vorba si de tavanele incarcate cromatic, de sistemele de iluminat supradimensionate ( ochiul este orbit de miile de luxi revarsati din policandre imense, veioze si aplice ) si de portelanurile cu flori proaspete care uneori pur si simplu se pierd, devin invizibile, in oceanul de lumina.

Stridenta oboseste mai ceva ca o zi de alergatura printre ruinele unei constructii pe jumatate acoperita de nisipurile desertului.

Pentru a putea suporta socul vizual m-am gandit sa impart imaginile pe categorii.
Voi incepe cu "tavanele".




Dupa cum se poate vedea, materiale diverse precum lemnul aurit, placile din lemn lacuit, cioburile de sticla colorata (ce imita mozaicurile), ghipsul si aschiile de oglinzi, au fost folosite de restauratorii caravanseraiului.
Ceea ce priviti acum sunt imagini captate in holul corpului principal al hotelului.
Hotelul are patru corpuri (patru laturi), fiecare fiind decorat intr-un stil propriu ce respecta o anume linie cromatica : alb, verde cenusiu, grena, turcoaz ...
Piecare aripa are cel putin un salon foarte mare si un restaurant. Voi enumera cateva, nu inainte de a spune ca restaurantele sunt independente, ca exista o accerba concurenta intre ele, si ca, inafara restaurantului traditional, toate celelalte restaurante ofera atat mancaruri iraniene cat si mancaruri din bucataria europeana, sud-est asiatica, sud-americana si africana.

Deci ar fi de trecut in revista urmatoarele saloane ( halls): Abbasi, Zarrin (Salonul Auriu), Pardis (Gradina Paradisului), Naqsh-e Jahan, Firoozeh (Salonul de Peruzea aka Salonul Turcoaz), Chehel Sotoun, Aeeneh (Salonul Oglinzilor) ...

La categoria restaurante as include : Restaurantul Ali Qapu (mi-a placut interiorul inspirat din arhitectura Palatului Ali Qapu, atmosfera intima data de faptul ca restaurantul e mic si deserturile din fructe ... habar nu ai ce pui in gura dar ramai cu un gust de 'data viitoare' - ca sa folosesc o expresie de-a lui Sorin), Restaurantul Cheashm Andaz (Panoramic) situat pe acoperis, Restaurantul Traditional (ce ofera doar mancaruri traditionale iraniene ... facute insa 'ca la carte', cu ustensile, cuptoare si vetre traditionale), Restaurantul Zarrin (n-am mancat nimic aici ... asa ca nu-mi pot da cu parerea), Restaurantul Gradina (The Garden Restaurant - cu mancaruri diverse si la preturi accesibile plus un personal extrem de prompt), Ceainaria Traditionala ... merita neaparat sa bei un ceai sau o cafea acolo, Restaurantul Cehel Sotoun ( imita arhitectura Palatului Cehel Sotoun/Palatul cu 40 de coloane ... prea incarcat si de aceea si senzatia ca mancarea nu aluneca bine pe gat ... te simti satul dupa doua imbucaturi si flamand imediat dupa ce ai iesit afara ) ... Restaurantul Naqshe Jahan ( ne-am intors din prag ... prea aglomerat, cu mii de cioburi de oglinzi si oglinzi masive care in combinatie cu lumina artificiala imi produc dureri de cap ... totusi pe altii - turistii arabi in special - am observat ca nu-i deranjeaza ...

Impresiile sunt personale asa ca nu sfatuiesc pe nimeni sa ia la modul serios etichetarile facute. S-ar putea ca altora sa le placa exact ceea ce mi-a displacut mie ...

.........

foto4 ............................................... foto5 .................................. foto6 ............................... foto7


Am ales patru interioare diferite urmand ca in postarile ulterioare sa inserez imagini cu detalii si sa dau unele explicatii.
In foto4 am surprins aranjamentul holului ce face trecerea dinspre gradina interioara si lobby-ul hotelului.
Miniaturi persane, panouri ornamentale sau tapiterii cu pauni incadrati de plante exotice, de fapt unul din motivele artei decorative din Isfahan - indraznesc sa spun ca a fost inspirat din arta moghula (India), aschii de oglinzi, pardoseala din piatra veritabila ... si multa, prea multa lumina.

In partea stanga a imaginii se poate vedea invitatia de a vizita expozitia vestimentara deschisa in salonul alaturat.


toate miniaturile din fotografia de fata reprezinta copii dupa miniaturi pictate in epoca safavida.

Am intrat din curiozitate ... desi banuiam cam ce piese sunt expuse.
Faza comica e ca am vazut o tunica, confectionata exact din acelasi material si cu acelasi randuri de nasturi, ca cea vazuta vara trecuta la Teheran ... numai ca de patru ori mai scumpa.
Nu zic nu ... de atunci preturile au crescut, dar nici chiar in halul asta. Cineva se pricepe sa faca bani cunoscand foarte bine gusturile turistelor din tarile vestice

Subsolul Muzeului de Arta Contemporana din Teheran gazduieste o expozitie permanenta cu obiecte vestimentare inspirate de imbracamintea traditionala din provinciile Iranului si din vestimentatia specifica diverselor dinastii istorice.
Unele piese sunt unicat, altele sunt fabricate in serie restransa ... insa toate lucrate impecabil si la preturi incredibil de mici pentru niste obiecte executate in mare proportie manual.

Scara si balustrada din foto 5, ambele din lemn, au fost copiate dupa cele existente la Palatul Hasht Beheshti (Opt Paradisuri) despre care mi-am propus sa vorbesc dupa ce voi incheia capitolul "Hotel Abbasi" .
Picturile de pe peretii laterali si de la etaj reprezinta prelucrari dupa frescele din acelasi palat ( ma refer la scenele cu grupurile de fete si tinere femei ce canta la diverse instrumente).

Un alt interior (foto6), prea incarcat dupa gustul meu, il reprezinta acest hol de trecere. Peretii sunt decorati prin tehnica Aeeneh Kari ( lucratura in oglinzi), luminile ard zi si noapte - desi nu e cazul, iar mocheta -covor mi se pare prea rosie ... acelasi rosu, uneori chiar mai tipator, a fost ales pentru tapiteria mobilierului ...

Ultimul instantaneu propus pentru azi, foto7, l-am surprins in lobby-ul principal al hotelului, tot acolo unde am fotografiat tavanele din postarea precedenta.
Am omis sa mentionez ca tavanul din fotografia in marime originala a fost lucrat in tehnica Tablo Toranj.

Trebuie neaparat sa spun un lucru important : nici una din miniaturile expuse in acest lobby, nici una din picturile si miniaturile hotelului, nici un obiect de portelan - din restaurante sau din cele expuse in vitrinele din diversele saloane, nici un covor si nici o decoratie executata in lemn, cupru sau alt material, nu reprezinta piese originale confectionate pe timpul dinastiei safavide. Toate piesele, de la prima la ultima, sunt replici minutioase dupa obiecte de arta pastrate in muzee ( Iran sau peste hotare).
Cine afirma contrariul, ori nu stie ce vorbeste, ori o face pentru a induce in mod intentionat in eroare turistii.

Mai mult decat atat, nu toate miniaturile din hotel le imita pe cele safavide. Am descoperit foarte multe copii dupa miniaturi originale din epoca Qajara.
La momentul potrivit voi exemplifica cu imagini.

Ma asteapta o saptamana extrem de incarcata asa ca nu stiu cand voi avea timp si chemare sa continui seria fotogramelor.
Nu-mi place sa intrerup un lucru inceput, insa n-am ce-i face ...

...
foto8 ......................................... foto9

Sunt obosita ... insa nu intr-atat de mult incat sa nu postez un exemplu cu o alaturare nepotrivita, caci, dupa parerea mea, ecranul si miniatura Qajara se potrivesc ca nuca in perete.


Chenarul din plăcuţe de oglinzi, ce a fost lipit pe rama de lemn a tabloului, il consider de prost gust, asa cum de prost gust consider toate aceste 'sublinieri' stralucitoare cu care au fost 'fericite' miniaturile.
Nici acest tablou, copie dupa o miniatura din timpul dinastiei Qajare ( ce a succedat celei Safavide), si nici altele din aceeasi epoca, nu le agreez ... si asta nu din cauza ca am ce am eu cu Qajarii ( si am ) ci pentru faptul ca arta acelor timpuri nu ma face sa vibrez.

Am vazut extrem de multe tablouri, miniaturi, ilustratii si decoratii Qajare. Traiesc cu impresia ca, in special dupa 1850, miniaturile lor au ajuns intr-o forma denaturata in Balcani si apoi in Europa Centrala si ca au influentat ceea ce numesc eu "pictura de bâlci".




Dansatoarea din tablou reprezinta un standard de frumusete al acelor timpuri (vezi detaliile din foto 8), departe insa de standardele mele estetice.
Totusi aceasta dansatoare e acceptabila, pe alocuri placuta ... se subintelege ca voi reveni cu alte "standarde de frumusete", insa de abia atunci cand voi avea suficient timp la dispozitie ca sa (le) comentez pe larg.

Atat pentru azi ...

..... .....
foto10 ................................... foto11 ...................... foto 12

Sunt golita de energie, ganduri, sentimente ... de multa vreme nu am avut o stare asa de aiurea.

Fara prea multe vorbe postez trei imagini cu detalii decorative din incinta Hotelului Abbasi din Isfahan : paunii despre care pomeneam in textele anterioare (foto 10) si mult_prea_obositoarele_ pentru _mine decoratii cu oglinzi (foto11 si foto 12). In limba persana sunt denumite Aeeneh Kari.




Daca in lumina zilei apar destul de acceptabile, cu conditia sa nu fie exagerat de masive si incarcate, atunci cand se aprind luminile ele se transforma in ceva de groaza ... socul optic e mai greu de suportat de catre un vizitator obisnuit.
Mereu m-am intrebat de ce toti sahii ce au urmat dinastiei safavide au avut predilectie pentru supradimensionatele decoratii cu oglinzi, pentru stralucirea artificiala, pentru iluminatul excesiv ...
Nici ultimul sah, Mohammad Reza Pahlavi, nu a facut exceptie desi sotia lui, regina Farah Diba, cu studii de arhitectura facute la Paris, s-a opus in repetate randuri decorurilor de prost gust.

..... .....
foto13 .................................... foto 14 ...................... foto 15


S-au ivit la orizont doua-trei zile mai libere, deci voi profita de ocazie si-mi voi continua periplul prin hotel.
In aceasta postare ma voi opri asupra corpurilor de iluminat.

Candelabre masive (foto13), altele suple, veioze cu picior inalt sau mici si stilizate, aplice fanteziste, corpuri de iluminat uriase montate direct pe plafon (foto 15) si felinarele simple de pe aleile gradinii, ofera o idee despre diversitatea sistemului de iluminat al hotelului.

In holul central exista un corp de iluminat urias ... cred ca are un diametru mai mare de 2m. Nu din cauza asta il consider interesant ci datorita faptului ca l-am privit de jos, perpendicular pe centru, si am observat ca designul e inspirat din steaua lui David (steaua cu sase colturi de pe drapelul israelian ).
Din tot ceea ce am vazut in hotel, cel mai mult mi-au placut niste veioze plasate in nisele de pe diverse coridoare.



Traiesc cu impresia ca au ceva comun cu lampile chinezesti sau cu cele din tarile est-asiatice ... nu pot afirma cu certitudine, insa, fara nici un dubiu, pot spune ca sunt intradevar elegante prin simplitatea lor, in ciuda faptului ca abajurul e confectionat fie din lemn, fie dintr-un fel de hartie asemanatoare cu hartie cerata, fie din panza impregnata ...

Pentru moment inchei aici seria fotografiilor personale urmand ca pe viitor sa postez fotografii realizate de altii ( fotografii cu calitati estetice) si sa comentez imaginile surprinse.

Cred ca e cazul sa prezint felul in care au fost aranjate cateva din restaurantele hotelului. Voi incepe cu cel din holul principal, restaurantul Abbasi.

Ordine totala si multa liniste (foto 1)...

....ordinea e data peste cap de turistii veniti sa ia masa (foto 2)...

Detaliile peretelui din prima fotografie .... ... (foto 3)

... si un alt detaliu care pe mine ma duce cu gandul la mausoleurile si mormintele personalitatilor religioase si la cele ale urmasilor imamilor shiiiti (emam-zadeh) ... doar acolo abunda nuanta aceea tipatoare de verde ...

... ... (foto 4)


Ceea ce vedeti aici reprezinta copii dupa miniaturi safavide, si, ca un punct pozitiv, pot spune ca s-au pastrat nuantele originale ale culorilor ... safavizii agreau culorile nu foarte vii, pe alocuri putin prafuite.
Cu toate astea, datorita lucraturilor aurii si arabescurilor, peretele imi lasa senzatia ca e excesiv de incarcat, apasator chiar.


(foto - orchid 30a)

Nici pe departe nu reprezinta stilul compatibil de mine ... dar cu toate astea, analizand bucata cu bucata, am descoperit si elemente decorative placute ochiului. Partea proasta e ca sunt puse toate gramada ....

Alt restaurant, alt decor ... (foto 5)

De data aceasta inspirat din miniaturile epocii Qajare, miniaturi usor de recunoscut datorita stilului pictural specific. Qajarii aveau predilectie pentru culorile tari, bijuteriile masive (inclusiv barbatii) si pentru adolescentele cu sprancenele impreunate.
Ba mai mult. Miniaturile epocii abunda in imagini cu fete carora le mijeste mustata ... sau au fire de barba.
La inceput nu ma puteam dumiri cum de s-a ajuns la acest 'etalon de frumuste'. Mai tarziu am inteles ca multi dintre shahii Qajari, rudele lor de sex barbatesc, inalti dregatori si oameni de arme, erau fie bisexuali ... fie homo. De aici preferinta pentru corpul acoperit de par.
Prin muzeele Teheranului am reperat astfel de picturi si desi mi-au intors stomacul pe dos le-am fotografiat ... dar nu le-am postat niciodata in jurnal.

Miniatura aceasta (foto 6) nu e copiata in detaliu.

A fost 'retusata' de artistul ce a copiat-o. Daca o veti descarca si o veti privi cu atentie in mod sigur veti observa urma de puf de deasupra buzelor.

Acestea fiind spuse merg mai departe.

( foto7) ...

Imaginile de pe pereti ma duc cu gandul la gradinita.
N-as putea explica in doua cuvinte complicatele ite ale gandurilor si ce anume din aceste miniaturi m-au facut sa ma reintorc in perioada aceea fericita in care ma jucam cu cuburi, saream coarda si ... cadeam de pe bicicleta.

In orice caz, gradinita noastra avea scaune rosii, din plastic, nu ca acestea, tapitate. Mesele erau albe dar la ora de lucru manual educatoarea le acoperea cu niste fete de masa din panza rosie.


foto - Luis Fereira

Daca ar fi dupa mine as declara ca acest decor reprezinta un 'kitsch autentic'. Culorile aprinse, zecile de oglinzi incastrate in perete, sfesnice inzorzonate si inutile, plus rosul aprins al mobilierului, facut parca din mantia lui Mos Craciun, rosu pe care l-am vazut si in alte tronsoane ale hotelului, toate concura in a reda lipsa de gust.

Vreau sa adaug o precizare in legatura cu dansurile persane. Stilul clasic de dans persan este asemanator dansurilor gruzine, armene si in general asemanator cu dansurile popoarelor din Caucaz. Asa numitul stil Bandari, aka dansul din buric, a fost importat de la arabi si, din pacate, in special dupa al doilea razboi mondial, a patruns masiv in Iran.
Denumirea Bandari vine de la cuvatul bandar care inseamna port. Zona oraselor portuare de la Golful Persic e locuita in mod majoritar de arabi.
Fenomenul de 'manelizare' a dansului clasic persan a fost asa de puternic incat la ora actuala, la petrecerile de familie din Iran, se danseaza frecvent 'bandari' si putini sunt cei scandalizati de aceasta denaturare.

Nu mai comentez nimic negativ despre imaginile dansatoarelor. Faptul ca nu-mi plac reprezinta o chestiune personala. Ma rog ... fiecare epoca cu standardele ei de frumusete. Totusi voi vorbi despre dansele.
Acestea pe care le priviti acum reprezinta dansatoare din epoca Qajara, perioada sec XVII-XVIII.
Imbracamintea e redata cu fidelitate. Macar atat.
Nu am informatii suficiente despre statutul dansatoarelor din acea epoca insa despre cele din perioada dinastiei precedente, dinastia safavida, pot spune cateva lucruri interesante.

Existau mai multe categorii de dansatoare. Cel mai inalt statut il aveau dansatoarele de la curte. Ele dansau doar pentru familia shahului si invitatii de la palat. In general erau femei instruite, literate, stiau sa cante la diverse instrumente si faceau repetitii la palat schimbandu-si mereu repertoriul artistic. Viata privata le privea in mod personal caci nu faceau parte din harem.

Mai existau si dansatoarele profesioniste ce, contra unor tarife bine precizate, executau programe la diferite petreceri pentru familiile sus puse sau cele de intelectuali. La aceste petreceri luau parte si sotiile sau fiiicele stapanilor casei. Dansatoarele, imbracate din cap si pana-n picioare, dansau si se acompaniau muzical. De obicei veneau insotite de servitoare care oficiau posturi de machiori, coafeze, garderobiere ...
Aceste dansatoare, deasemeni literate, luau bani doar ca sa danseze. Desi unii le considerau femei libertine ele nu erau deloc asa. Nu practicau prostitutia si nici nu acceptau invitatia de a dansa in casa oricui.

Alta categorie de dansatoare o reprezentau dansatoarele pentru vulg sau cele din asa numitele taverne. Ele dadeau programe incitante pentru audiente exclusiv masculine. Dansau pe jumatate dezbracate ... sau chiar mai mult, in functie de remuneratie. La cerere, contra unei sume extra, oficiau si alte lucruri. Nu toate erau prostituate, insa cele mai multe da.

Totusi exista un tertip pentru dansatoarele ce nu doreau sa se prostitueze. In perioada ciclului menstrual trebuiau sa imbrace o pereche de pantaloni negri dintr-un material aspru. Acest cod vestimentar ii avertiza pe barbati ca respectiva se afla in 'perioada ei de necuratie'. Persanii, spre deosebire de arabi, considerau cu strictete acest lucru ... nu stiu daca din cauza Koranului sau a igienei careia ii erau tributari de dinainte de islam.
Cele care nu doreau sa fie la dispozitia barbatilor imbracau tot timpul perechea aceea de pantaloni negri ...
O fi avut ele parul lung, inelat si pana la solduri ... dar in nici un caz nu aveau mintea scurta.

Sunt curioasa daca exista vreo persoana care sa declare cu mana pe inima ca ii place felul in care a fost decorat restaurantul din aceasta postare ...

(foto 9) ... ... cred ca Restaurantul Ali Qapu, tot din incinta Hotelului Abbasi, e cel mai mic si mai intim restaurant. In comparatie cu celelalte restaurante e conceput pornind de la culori care nu ranesc retina, desi, din pacate, tavanul inzorzonat, lucrat in stilul celui de la Palatului Ali Qapu, ii stirbeste din frumusete. Parerea mea, bineinteles.

Ceea ce intr un palat cu incaperi inalte se integreaza in mod natural, avand in lumina un colaborator estetic, aici, intr-o incapere relativ joasa, se transforma in ceva 'nelalocul lui'. La tavan ma refer.
E placut sa iei masa intr-un colt luminat discret de un lampadar, cu conditia ca 'inginerul de lumini' sa lipseasca. Orga de lumini in rosu si verde e total nepotrivita ... mai ales ca luminile se si rotesc ...

(foto 9)

Dupa cum se vede rosul nu lipseste din decor. Covorul are un model deosebit ... nu am vazut nicaieri un altul asemanator. Ma si intreb acum daca e vorba de un covor persan (cu design iranian) sau daca nu cumva e vorba de unul indian. E doar o intrebare ... cel mult o presupunere.

(foto 10)

Pacat insa ca nu e pus cum trebuie in evidenta. Usile si ferestrele cu sticla colorata disturba armonia geometrica. Am impresia ca nu merg deloc impreuna ...

Holul restaurantului e mai respirabil. Mobilierul de culoare deschisa mi-a fost pe plac insa ma gandeam ca daca arhitectii si decoratorii hotelului s-ar fi gandit la stilizarea elementelor, nu doar la copierea lor, aspectul ar fi fost cu totul altul.


foto - orchid 30a

M-a deranjat sa vad cum s-a copiat in detaliu: mobilier, miniaturi, candelabre, covoare, usi, tavane, scari si balustrade, vase si mozaicuri ... si cum le-au inghesuit impreuna in spatii distincte fara insa sa se gandeasca la fluiditatea vizuala a interioarelor.
Nu s-a apelat la simplificarea si stilizarea motivelor si nici la o minima verificare a compatibilitatii lor.

Totul gârlă şi de-a valma ... ca sa ma exprim in rezonanta cu ceea ce am simtit la fata locului.

Grrrrrrrrrrr, ce frumos...

Ma pierdusem (cu explicatiile) undeva prin hotel ... ... dar nu cu totul.
Revin cu alte imagini.

Mai intai voi vorbi despre camerele si apartamentele hotelului. Spuneam mai inainte ca ele sunt grupate pe serii. Exista camere standard, pentru una sau doua persoane, dar in ambele cazuri paturile sunt duble ... adica imense. Poti dormi pe lungime, pe latime sau pe diagonala.
Exista camere, dar si mini apartamente (suite), decorate intr-o culoare anume : galben, verde, alb, grena ... Sa nu uit sa amintesc de apartamentele Pardis sau Cheshm Andaz, dupa care multi se dau in vant pentru ca imita saloane din palatele Isfahanului.

foto11 ... ..... foto 12 .....

Dar cele mai de lux sunt considerate apartamentele safavide (in stil safavid) si cele qajare (in stilul epocii Qajare)
Ca sa fiu sincera, pe acestea doua din urma, nu le-am vazut 'pe viu', doar la TV, in pliantele de turism si posterele hotelului. Nu cred ca mi-ar fi placut sa dorm in asa decoruri ... gen Bollywood.

Apartamentele din seria Cheshm Andaz, datorita tavanului, seamana cu niste cavouri. Se poate evita comparatia daca se doarme pe burta ... in caz contrar e foarte dificil sa te sustragi atmosferei mortuare generate de albul de var si tavanul boltit.


foto - H. Yazdinia

Pentru cei ce doresc mai multe stop-cadre pun la dispozitie un colaj foto realizat de un turist cu chef de plimbare prin hotel.

foto 13 ...

Sfarsitul postarii presupune un scurt popas la Restaurantul Zarrin (Restaurantul Auriu). Peretii sunt impodobiti cu modele din foite din aur de 18k ce reprezinta copii dupa nu stiu ce palat din India ... mai multe amanunte nu am, si, din pacate, la fata locului, am uitat sa ma documentez cum trebuie.

... foto 14

Poate ca am probleme de perceptie, nu zic nu, dar senzatia lasata de hotel a fost aceea ca ma aflu intr-un studiou cinematografic amenajat pentru turnarea unor scene istorice, senzatie indusa si de intensitatea luminilor ... de aici impresia de platou de filmare.

Apoi m-a obosit sa vad peste tot copii ... copii dupa miniaturile, usile, scarile, peretii si tavanele palatelor Ali Qapu, Hasht Behesti si Cehel Sotoun din Isfahan, copii dupa resedinte qajare din Teheran sau dupa palate din India ... copii dupa portelanuri, sticlarie si tacamuri de argint ale nu stiu caror shahi, emiri, viziri, printese, comandanti de osti sau taietori de frunza ce-si duceau zilele la palat.
Toate copii, toate falsuri, ... toate plasate acolo cu un scop unic: acela de a demonstra strainilor opulenta unei dinastii apuse.

Falsul, desi impecabil executat, nu-si depaseste conditia de fals. Falsurile nu au patina timpului si nici nobletea data de materialele originale.

La Hotel Abbasi miniaturile sunt 'photoshopate'. Culori prea vii, in nici un caz cele din lucrarile originale, te inteapa din toate partile. Sageti invizibile ranesc retina. Sangerarea e amplificata si de bisturiul razelor artificiale.

In aer 'plouă' cu mii de waţi ... in palatele safavizilor ardeau lampi si candele cu design delicat iar umbrele alunecau pe pereti ca intr-o mangaiere neterminata ...

Ma tot intrebam cu ce sa continui ... caci azi am chef de povestit lucruri interesante .
In final am gasit.
Pentru a face trecerea spre subiectul ales voi porni din locul amenajat pentru servitul micului dejun. E vorba de etajul restaurantului Cehel Sotoun. De remarcat multitudinea corpurilor de iluminat.

foto15 .....

Urmatoarea fotografie mi-a adus aminte de un dialog auzit intamplator. Un cuplu de britanici ceva mai in varsta se asezase la o masa din apropiere si se sfatuiau ce sa aleaga din asa zisul dejun suedez aranjat pe zeci de platouri in partea opusa a restaurantului.
De toate pentru toti. De la clasicele dulceturi si cuburi de unt la sofisticatele prajituri orientale cu miere, frisca, alune, fistic, stafide, nuca de cocos, scortisoara, ghimbir, sofran, esenta de trandafiri, portocale si vanilie, de la nelipsitul ou fiert la halim, de la feliile subtiri de salam la kookoo ( un fel de omlete iraniene facute cu menta, tarhon, coriandru ... cu cartofi sau cu ciuperci), de la sucuri naturale de fructe la lapte si ceai, de la fasole vânătă preparata pe aburi si asezonata cu verdeturi la nelipsita branza alba, de la fursecurile din faina de naut la maslinele umplute cu migdale, de la fructe exotice la ness cafe, de la curmale la sfecla rosie fiarta stropita apoi cu suc de lamaie, de la bulcile in stil european la diversele feluri de pâine iraniana ( sanghaq cu mac - un fel de lipie facuta pe ţest, barbari - cunoscuta in America sub numele de paine afgana, taftoun, roughani - o paine subtire ca foaia de calc ( iranienii spun ca primii arabi ce au invadat Persia chiar au confundat aceste paini cu foile de hartie ), paine dulce cu secarica si mei, paine sarata cu seminte de coriandru ...

Doamna britanica s-a oprit cateva secunde din vorba privind lung peretele opus si si-a intrebat sotul daca a observat 'cina cea de taina'.
Instictiv m-am uitat si eu sa reperez pictura. In urmatorul moment am realizat despre ce era vorba. Copia dupa pictura murala cu grupul de muziciene de la Palatul Hasht Behesht aduce de la distanta cu celebra pictura a lui Leonardo da Vinci .

foto 16 ....


Dar nu despre acest spatiu mi-am propus sa vorbesc acum ci despre un cu totul altul, aflat in partea opusa a hotelului. Dupa ce iesi in curtea interioara si o strabati agale, privind havuzurile ce-si arunca vesele stropii de apa in lumina soarelui, dupa ce asculti copacii ce freamata usor şi-ţi inviorezi privirea in iarba prea verde - pe care roua nu a apucat sa se usuce cu totul - si florile viu colorate ce parfumeaza in mod discret aerul, ajungi la ceainarie ...

..... foto 17

Nu doar despre ceainaria de la Hotel Abbasi voi vorbi acum. Voi vorbi despre ceea ce a insemnat aceasta 'institutie' in istoria Persiei si mai apoi a Iranului modern.

Voi incepe cu denumirea improprie. In limba persana e denumita Qahveh Khane, sau colocvial Kava Khane, ceea ce s-ar traduce prin Cafenea ( Casa Cafelei).
E clar ca au existat inainte de aparitia ceaiului in Iran. Initial persanii au fost inversunati consumatori de cafea dar odata cu invazia triburilor turcice si mongole ei au decoperit proprietatile ceaiului negru. Lumea a lasat cafeaua in favoarea ceaiului. Ceaiul prinsese asa de bine incat se ajunsese la situatia incredibila ca mai rar se putea gasi o Kava Khane care sa serveasca cafea la ibric, cu exceptia acelora de pe drumurile comerciale frecventate de negustorii straini.



foto - orchid 30a

Daca veti privi cu atentie fotografia veti descoperi singuri elementele de baza ale ceainariei. In mijloc troneaza un samovar de dimensiuni 'industriale' ce, zi si noapte, bolboroseste in limba samovarelor . Acesta din fotografie e relativ mic. Pe vremuri se foloseau doar samovare din cupru sau alama, acum ele au fost inlocuite cu cele din inox.
Musterii stau pe scaune simple din lemn sau pe lavite cu chilimuri. Mesele joase sunt uneori acoperite cu fete de mese traditionale : panza alba obisnuita cu flori geometrizate, cusute cu ata colorata, in special rosie.

Pe pereti pot fi vazute niste topoare stlilizate. Aceste toporisti, denumite in persana tabarzin, au fost purtate de catre dervisi si de aceea sunt considerate simboluri ale dervisilor.
Dervisul reprezinta simbolul vietii curate ... e cel ce refuza bogatia in favoarea cunoasterii, opulenta in favoarea simplitatii, teama de a nu i se fura averea in favoarea bucuriei de a contempla natura, stresul generat de functii dregatoresti in favoarea taclalelor cu prietenii si necunoscutii.
Dervisii din Persia medievala traiau in munti si pustiuri insa din cand in cand calatoreau prin orase si bazaruri cu misiunea de a-i lumina pe oamenii din popor. Eu ii aseman cu pustnicii din spatiul romanesc.
Dervisii erau religiosi in felul lor, dar refuzau ierarhiile clericilor musulmani, refuzau fundamentalismul si minciunile lor cu scopul de a se imbogati pe seama poporului derutat, refuzau superstitiile de teama carora tremurau cei nestiutori ... dar in primul rand refuzau bogatia si averea. Aproape toti marii poeti, filozofi, medici, matematicieni si invatati ai Persiei au fost dervisi ( daravish in persana - forma plurala). In Iran dervisii mai sunt denumiti si sufi.

Pe peretii din caramida ai ceainariei se pot vedea unele picturi.
Ca sa puteti intelege ce vreau sa spun trebuie sa fac o paranteza mai ampla in care sa introduc informatii suplimentare.

Ceainaria, sau Kava Khane, a reprezentat pentru persanii nestiutori de carte o sansa de culturalizare. Gasesc absolut remarcabil acest fenomen amplu ce s-a intins pe perioade de secole si despre care calatorii europeni au vorbit foarte putin, din cauza ca nu l-au sesizat. Nu l-au sesizat deoarece ei au calatorit in compania persanilor bogati, deci au patruns mai putin in casele si viata persanilor de rand.

Iata cum functionau ceainariile.
In primul rand trebuie sa spun ca aceste Kava Khaneh erau foarte populare in cartierele sarace si in zona bazarelor. Spre seara, dupa ce-si terminau treburile, oamenii veneau la Kava Khane.
Nu veneau pentru ceai. Ceaiul reprezenta doar un pretext. Veneau pentru socializare.
La Kava Khane aflau noutatile din tara si oras. Fiecare ceainarie functiona la fel de performant ca un birou bursier caci preturile marfurile vandute si cumparate de negustorii persani si cei straini erau discutate in amanunt. Tot aici se puneau la cale casatorii, intrigi de palat, razbunari, razmerite locale sau petreceri de anvergura cu ocazia unor zile speciale.

Dupa ce energiile negative se consumau in astfel de discutii oamenii faceau liniste pentru a-l asculta pe povestitor. In vechime fiecare ceainarie avea cel putin un povestitor, de obicei un mos cu plete albe si imbracaminte speciala.
Acesti povestitori duceau o viata de dervis iar scopul vietii lor era ca sa-i faca pe oameni sa inteleaga mersul lumii prin prisma istoriei ce a decurs pana la ei.
De aceea spuneau povesti simple pe intelesul tuturor. Dar povestile lor nu erau simple povesti. Ei narau intamplari din perioada mitologica descrisa in Shah Name, din Vechiul Testament, din cel Nou, din cartile filozofilor greci sau din Koran.
Peretii erau decorati in asa fel incat sa-l ajute pe ascultator sa patrunda in atmosfera povestilor.
In Persia s-a dezvoltat ceea ce specialistii denumesc "naqashi-e Qakhveh Khane", adica pictura de Kava Khane. In perceptia mea e un fel de pictura naiva.

O calatorie prin diverse ceainarii, mai vechi si mai noi, reprezinta de fapt o incursiune in istoria lumii. Picturi diverse cu scene din Shah Name/Cartea Regilor a lui Ferdowsi nu pot sa lipseasca. Asistam la lupta dintre Rostam si Sohrab, in timp ce povestitorul, cu o dictie si mimica neintrecuta, modificandu-si glasul pentru fiecare personaj in parte, ne poarta cu mii de ani in urma. Rand pe rand apar Kay Khosrow, Esfandiar si restul eroilor din carte. Vizualul (peretilor) si auditivul ne atrag intr-o cursa fara scapare.

Alte personaje nelipsite le reprezinta cuplurile de indragostiti din lumea orientala : Shirin si Farhad, Bizhan/Bijan si Manizheh, Majnun si Leyla. Ei sunt zugraviti pe pereti in cele mai diverse situatii.

Nu lipsesc personajele biblice iar povestitorul se intrece in a le da greutate si prestanta. Batranul Noe cu arca lui, regele Solomon/Soleyman, Daniel in groapa cu lei, Yousef si Zuleyka, magii ce-au plecat sa asiste la nasterea lui Iisus, Irod, Putifar, Pilat, Alexandru cel Mare, regele Cyrus, Moise cu nelipsitul toiag, Iona in pantecele balenei si alte personaje de care nu-mi aduc aminte acum, isi dau intalnire la Kava Khane. Povestitorul are timp pentru toti. Dupa ce-si drege glasul cu un lapte cald indulcit cu miere, isi continua periplul printre filele timpului si cartilor.

Kava Khane a fost, cred, primul loc in care poporul a sfidat in mod public interdictia islamului in ceea ce priveste reprezentarea grafica a chipurilor umane. Nu numai ca au reprezentat chipuri de femei si barbati, ei au reprezentat chipuri din cartile religioase si au mers pana acolo incat au indraznit sa reprezinte chipurile imamilor religiei shiite. La Kava Khaneh, pictori amatori fara vreo ucenicie prin ateliere specializate i-au pictat pe imam Ali si fiii acestuia, imam Hassan si imam Hussein, au pictat lupta de la Karbalah ... bineinteles ca portretele in cauza nu infatiseaza realitatea ci felul in care si-au inchipuit ei ca ar arata personajele ... povestitorul i-a facut sa-si inchipuie ca ar arata asa. Insa aceste picturi s-au inradacinat in mentalitatea poporului si, azi, le poti vedea multiplicate in zeci de alte locuri ... in ciuda interdictilor de tot felul.

Celelalte scene si personaje anterioare islamului, pomenite cu cateva randuri mai sus, au fost inspirate din carti religioase crestine, din picturile murale bisericesti vazute pe viu de pictorii amatori iranieni, din vechi desene preislamice, din basoreliefuri, statui si obiecte decorative executate in perioadele elamita, ahemenida, parta, ashkaniana, sasanida ...
Interesant e faptul ca pe langa picturile permanente, e vorba de picturile murale, persanii au introdus in ceainarii picturile pe panza. Fara nici un dubiu ca picturile pe panza au reprezentat o inovatie datorata contactului cu pictorii olandezi stabiliti la curtea de la Isfahan. Spun o inovatie deoarece povestitorul avea oportunitatea sa schimbe decorul caci, nu-i asa ?, in cateva minute picturile pe panza pot fi scoase de pe pereti si pot fi inlocuite cu altele, adecvate episodului urmator.
Ceainaria se transforma in scena de teatru cu deosebirea ca auditoriul nu avea de unde sa stie ce urma sa fie povestit in seara respectiva sau in urmatoarea seara. Nu exista un program fix ... nu exista relache.

Omul de rand parasea ceainaria cu un plus de informatii. Cu fiecare ibric de ceai baut in compania prietenilor se adauga un sambure de lumina. Nestiutorul de carte avea sansa sa afle cine au fost regii lumii, ce lucruri bune sau rele au facut ei, avea sansa sa auda povesti de dragoste cu final trist - ceea ce-l facea sa-si puna sub semnul intrebarii propria-i viata sau pe cea a copiilor sai, putea stabili un contact vizual, apoi unul afectiv, cu religiile anterioare islamului ... iar povestitorul il ajuta sa inteleaga de ce trebuie sa arati respect celorlalti ce cred in altceva decat in ceea ce crezi tu.

In fiecare seara povestitorul isi ducea publicul pe taramuri noi. Uneori facea hatârul cate unui musteriu si povestea la cerere. La ora actuala au mai supravietuit in Iran ceainarii cu povestitori veritabili. Sunt actori desavarsiti, cu o dictie impecabila - desi nu au studii de arta dramatica. Stapanesc la superlativ arta declamatiei. Mimica si gestica lor capteaza atentia pana la ultimul strop.
Ei stiu sa creeze o atmosfera magica. Auditoriul se transforma intr-o masa compacta ce respira la unison asteptand urmatoarea fraza.
Peste zece sau douazeci de ani vor disparea in totalitate iar locul lor, deja se intampla asta, va fi luat de actori profesionisti cu peruci, barbi false, microfon si celular zbarnaind in buzunar, ce se vor grabi sa-si incheie programul si sa ajunga acasa pentru a nu pierde meciul Lazio - AC Milan.

Cateva ganduri scrise de aquanoir in Disectia Nimicului ...

E multa stralucire la Hotel Abbasi iar decoratorii s-au intrecut in a aduna laolalta splendorile artei safavide fara sa se gandeasca serios la faptul ca ingramadirea de culori, lumini, miniaturituri, mozaicuri, cristaluri, mobilier si covoare poate genera un efect invers ... de respingere, de oboseala vizuala, de kitsch.



foto - Luis Fereira

Dar sub pojghita aceasta ce-ti ia ochii trebuie sa cauti 'uratul', lucrurile infioaratoare, mizeria sufleteasca a celor ce, pe plan politic, militar, economic si chiar religios, au fost considerati suverani de succes.

Deseori invelisul sofisticat ascunde rebuturi, vorbele mestesugite ... minciuni iar filele de istorie lungi pasaje in alb unde ar fi trebuit ca pe langa meritele regilor sa fie consemnate cu franchete si faptele reprobabile, greselile lor ...

Shah Abbas Superstar nu a existat in realitate. Sub aceasta masca s-a ascuns un om dezechilibrat psihic, mai ales spre sfarsitul vietii.
Atata timp cat oameni de incredere ca mama sau Sheykh Lotfallah i-au fost in preajma, Shah Abbas a avut un comportament relativ normal, insa dupa aceea, si poate ca si de aceea, s-a transformat intr-o persoana excesiv de suspicioasa. Boala suspiciunii s-a grefat pe boala puterii.

Ce a rezultat din aceasta combinatie ? ... mult sange varsat ce, daca ar fi alimentat pana lui Shakespeare ( in cazul in care respectivul a existat in realitate ), l-ar fi facut sa scrie inca o serie de opere complete.

Cei ce sufera cu inima, sau cei ce au cosmaruri, nu ar trebui sa citeasca continuarea textului.



In timpul campaniei din Gruzia din 1614, la urechea lui Shah Abbas ajung niste barfe cum ca fiul cel mare, Mohammad Baqer Mirza aka Safi Mirza, ar fi conspirat impotriva lui ca sa-i ia tronul.
Shahul devine extrem de neincrezator, neincrederea fiindu-i alimentata de cele mai banale fapte. Un an mai tarziu, in 1615, porunceste ca fiul cel mare sa fie omorat pe ascuns. Ordinul e executat de un calau circasian pe nume Behbud Beg ce il va omori pe Safi Mirza intr-o baie publica din Rasht. Rasht era orasul natal al mamei lui Shah Abbas , deci orasul bunicii lui.
La scurt timp shahul e cuprins de remuscari si pentru a scapa de sentimentul de vinovatie ii ordona calaului sa-si ucida fiul cel mare pentru a-si da seama prin ce durere trece dansul. Il ameninta pe Behbud Beg ca in caz de neascultare nici unul din membrii familiei lui, de la sotie la copii, gineri, nurori si pana la ultimul nepot sugaci, nu va ramane in viata.
Calaul nu are incotro si isi omoara propriul fiu, asa cum a poruncit shahul.

Dar nici in acest fel Shah Abbas nu-si gaseste linistea. Mintea bolnava nu are sanse de insanatosire. De fapt el e intoxicat de neincredere si e prins in perfida plasa intinsa de boala puterii.

Cativa ani mai tarziu, in 1621, cade grav bolnav la pat. Bucurandu-se de boala tatalui, cel de-al doilea fiu - Mohammad Khodabandeh, incepe sa dea petreceri peste petreceri, vazandu-se deja in postura de succesor al dinastiei.
Shah Abbas afla si, ca prin minune, se insanatoseste 'subit'. Da ordin ca oamenii de incredere ai lui Mohammad Khodabandeh sa fie omorati pana la ultimul. Apoi da ordin ca fiul sa fie prins si sa i se scoata ochii. Operatiunea asta se executa pe atunci cu niste clesti speciali ce prindeau globul ocular si il strivea pana iesea apa ...
Dupa ce a fost orbit (partial ?), cel de-al doilea fiu a fost inchis in temuta cetate Alamut de langa Qazvin. El va muri in aceasta inchisoare ucis de Shah Safi - succesorul lui Shah Abbas.
Shah Safi a fost nepotul lui Shah Abbas, mai exact a fost fiul lui Safi Mirza - fiul cel mare ucis de calau. Ajuns shah el va da ordin ca fratele defunctului tata sa fie omorat. Nimic de zis. Cum e bunicul ... asa si nepotul.

Revin la Shah Abbas care ramane singur cu un singur fiu - Imam Qoli Mirza - ce va fi desemnat print regent.
Dar nici el nu va scapa de ' mania regeasca' desi a incercat din rasputeri sa fie pe placul tatalui. Fara vreun motiv consemnat de cronicarii vremurilor, Shah Abbas da ordin ca acest ultim fiu sa fie orbit. Foarte probabil ca Imam Qoli Mirza a fost o victima a nebuniei tatalui, un sacrificiu inutil ...

Cunosc multe intamplari impregnate de cruzime, ca de exemplu episodul reginei Ketevan despre care am povestit pe pagina precedenta. Iranienii insa nu le accepta pe toate. Ei spun ca o serie din intamplarile transmise pe cale orala sunt inventii de-ale dusmanilor lui Shah Abbas. Nu am de gand sa le povestesc fir de-a par. Exceleaza prin oribil.
Dar luind ca baza doar faptele confirmate de istorici si cronicari pot spune ca safavizii au fost sangerosi, mai sangerosi decat hanii mongoli.

Da. Pe plan politic Shah Abbas a facut multe. A creat o Persie omogena si a instituit limba persana drept limba oficiala in stat, asta dupa ce timp de multe secole documentele au fost redactate in araba sau in dialectele turcice uzitate de dinastiilor popoarelor invadatoare.
Shah Abbas e cel ce a facut trecerea Persiei de la islamul sunnit la cel shiit si totodata a incurajat crestinii, zoroastrienii si pe altii ( considerati pagani) sa se sedentarizeze in Persia.

Isfahanul lui Shah Abbas avea moschei shiite si sunite ( cert e ca s-a purtat dur cu musulmanii sunniti din cauza ca ii considera admiratori ai Imperiului Otoman - sunnit), avea biserici crestine, temple evreiesti, altare budiste si un crematoriu pentru acesti 'gabr' aka pagani, avea un spital public gratuit, pentru oamenii de rand indiferent de religie, avea chiar si un 'lagar de refugiati' unde se facea trierea si repartizarea celor fugiti din alte tari ce doreau sa munceasca si sa traiasca in Persia.

I-a protejat pe oamenii de arta, scriitorii, calatorii si calugarii ce-au poposit ani de zile in Isfahan, si prin ei a adus un suflu nou in viata imperiului. A realizat legaturi diplomatice cu Europa apuseana si in diverse situatii s-a inspirat de la europeni.

Realizarile de pe plan economic sunt deosebit de importante. Shah Abbas a monopolizat comertul cu matase, a controlat liniile maritime ce treceau prin Golful Persic si Stramtoarea Hormuz ( pe care a recucerit-o de la portughezi), a pus la punct infrastructura de drumuri si caravanseraiuri de pe celebrul Drum al Matasii ( documentele epocii afirmand ca tronsonul persan oferea cea mai mare siguranta negustorilor), a accelerat economia si a ridicat substantial nivelul de viata al poporului ( calatorii francezi au facut comparatii diverse din care rezulta ca taranii si mestesugarii persani traiau mult mai bine decat 'colegii' lor francezi).

Despre realizarile pe planul artelor am vorbit deja dar cred ca voi reveni asupra subiectului atunci cand voi avea chemare.
E un subiect amplu, multidimensional ... si cu un specific mai greu de prins in cateva randuri.

Revin la oile mele, adica la fotografiile mele .

E cazul sa inchei vizita prelungita la Hotel Abbasi din Isfahan. Inainte de a posta imaginile cu fatada hotelului, asa cum se vede de pe strada principala, ma opresc la o miniatura de mari dimensiuni. E tot o copie, bineinteles ... o alta copie dupa un original pictat in epoca qajara.
Are ceva special?
Pentru mine da caci aceasta miniatura, cu tot decorul ce o incadreaza, m-a lamurit asupra unui fapt.
Anterior nu puteam intelege de ce calatorii europeni faceau paralele intre Persia si India medievala si de ce gaseau o gramada de puncte comune.



Privind decorul in care a fost amplasat tabloul am inteles de ce. Nu-mi amintesc sa fi vazut anterior in Iran combinatia aceasta de verde si rosu. E prea grea pentru a o putea digera.
Arta safavida a influentat arta moghula, si invers. In acea perioada de inflorire a acestor doua tari influentele au fost reciproce si benefice.

La iesirea din restaurantul Chehel Sotoun, de la parterul hotelului, am revazut o 'clona' de dimensiuni mai mici.



Excesul de lumina si bordurile din placute de oglinda o ascundeau privirii. Asa se intampla mai intotdeauna. Lucrurile sclipitoare ne distrag pe moment atentia. Lucrurile cu adevarat deosebite raman undeva in umbra.
La Isfahan am descoperit cladiri, monumente si opere de arta ne-desacralizate de publicitatea excesiva.

Palatele Cehel Sotoun si Ali Qapu, Podul cu 33 de coloane si Podul Khajoo, Moscheea Albastra a Sahului, Catedrala Vank, Piata Naqshe Jahan, Moscheea Sheykh Lotfallah si Bazarul Qeysarieh nu mai au nimic misterios. Pentru mine cel putin. Nu estetica le lipseste, caci sunt frumoase si unice in felul lor; cred ca mie imi lipseste capacitatea de a ma lasa sensibilizata ... si asta nu din vina mea.
Sunt suprasaturata de documentarele vazute cu zecile la televiziunea iraniana, de cartile postale si posterele de lux oferite in librarii universitare, de calendarele distribuite la chioscuri de ziare sau de posterele de proasta calitate vandute de catre vanzatorii ambulanti din parcuri.
Peste tot aceleasi splendori ale Isfahanului sparte in milioane de cioburi ...

Dar Isfahanul are o serie de monumente ce au ramas in umbra celor deja pomenite, monumente pe care turistul iranian nu le cunoaste, ce sa mai zic de cel strain. Exista monumente ce au fost lasate in paragina. Vizitandu-le am simtit cum ma doare inima si cum o furie surda ma acapareaza impotriva vointei.

Intr-o zi, cine stie cand, mi-ar face placere sa va port prin acel Isfahan netrecut in pretentioasele pliante de turism.