Cla, nu e vorba de 'talentul' meu de a povesti cit de cititor. Aceleasi rinduri care te-au facut sa lacrimezi, pe altii i-au lasat reci sau i-au amuzat pina la lacrimi.

... sau poate ca ai ajuns la un punct critic in a privi lumea si oamenii.
Si mai cred ca, traind ani multi departe de locurile copilariei, ai o predispozitie de a le idealiza, la fel ca mine .

Bunica mea spunea ca, in general, atunci cind depasesc virsta de patruzeci de ani, barbatii devin extrem de sensibili. Parioada aceasta poate tine mai mult sau mai putin, insa cea mai mare parte a lor, dupa ce o depasesc, cad in extrema cealalta : nu se mai pot lega afectiv de nimic, nu-i mai intereseaza nimic, cu exceptia fotbalului poate, si se pierd in discutii interminabile legate de acest subiect important.

Cind intilnesc persoane de genul acesta, imunizate la orice, afisind mereu un aer superior, ce-si inchipuie ca detin intelepciunea la superlativ - ironizind lucruri care pentru altii au valoare o valoare sentimentala ... sau chiar mai mult, ma gindesc la niste copaci uscati in picioare.
De abia fata de ei, si fata in fata cu ei, imi dau seama ca sunt inca vie ..

Lor le-a ramas doar scoarta si radacina. Uscati si fara seva, ei nu mai pot inverzi, nu mai pot cunoaste bucuriile simple ale vietii ... anotimp dupa anotimp vintul le suiera prin preajma in ritmuri de concert funebru.
Uneori corbii li se aseaza pe ramurile uscate.

Carte?!
Vrei s-o concurez pe Herta Muller?

... ...

Revin la Muzeul Azerbaijanului din Tabriz pentru a va prezenta citeva piese din metal.
Prima piesa metalica o reprezinta un coif din perioada ahemenida. Dupa toate probabilitatile e vorba de un coif de razboinic scit din ramura scitilor tigraxauda (scitii cu coifuri ascutite).

Al doilea obiect ce mi-a placut datorita reprezentarii foarte plastice il reprezinta acest rython din argint, tot din perioada ahemenida, adica de pe timpul regilor persani Cyrus si Darius.



Rythonul reprezinta o cupa speciala din care au baut la ceremonii regii, conducatorii de osti si inaltii dregatori ai imperiului.
In Iran s-au descoperit zeci de asemenea cupe din aur si argint, unele fiind scoase clandestin din tara si vindute muzeelor americane si europene sau colectionarilor particulari.

La Muzeul de Istorie si Arheologie din Teheran se afla un rython din aur descoperit in capitala de vara a imperiului, Ecbatana (orasul Hamedan de azi).
Am vorbit despre aceasta cupa in partea de jurnal unde am povestit calatoria facuta cu doua veri in urma la Hamadan.
Tot acolo poate fi admirata si aceasta piesa unica din perioada ahemenida.
Dinastiile urmatoare : parta, arsacida, sasanida, au dezvoltat si mai mult tehnica prelucrarii metalelor si productia de obiecte de lux confectionate din metale scumpe ca aurul si argintul.

Ultimul exponat pentru ziua de azi e mai nou, caci apartine perioadei islamice.
Acest platou din argint cu o acvila bicefala dateaza aproximativ din secolul al XIII-lea.
Penajul pasarii rivalizeaza prin eleganta dantelaria rochiilor prezentate de celebre case de moda .
Pentru a vedea detaliile dati click pe imaginile de sus.

Eu refuz sa cred ca azerii au vreo legatura genetica cu persi sau iranienii. Mai degraba pare o facatura politico-istorica gen moldoveni-romani.

Mai am o amintire legata de geamuri ... si o voi povesti acum.

Era iarna si frig. Ningea cu intreruperi nesemnificative, atita doar cit sa dea timp oamenilor sa faca drum de la usa casei la strada.
Primaria intrase intr-o amortire polara. Masinile de deszapezit stateau intr-o rina pe marginea drumului sau parcate linga piata.
Noaptea urmatoare se anunta sa fie si mai rece decit cea trecuta.

Venisem de la scoala cu totul inghetata si ce minune ca din pragul usii m-a intimpinat o aroma de gogosi fierbinti pudrate cu zahar vanilat.
Mama tocmai le terminase de facut.
Am mincat in viteza vreo trei si mi-am revenit ... dupa care am deschis ultima carte imprumutata de la biblioteca si m-am infundat in paginile ei.
Nici nu stiu cum se lasase intunericul.

Aveam de facut tema la Fizica. Nu era cine stie ce. Un calcul banal.
Rasfoind paginile ramase pina la sfirsitul cartii mi-am adus aminte de invatatoarea din clasa a III-a.
La ora de Cunostinte despre natura, in fata unei planse ce acoperea toata tabla, ne-a vorbit despre cele trei stari de agregare ale apei, de zero grade Celsius, de evaporare si de circuitul apei in natura.
Printre altele ne-a spus citeva lucruri interesante pentru a ne demonstra puterea apei transformata in gheata: daca intr-o noapte geroasa vom lipi cu saliva un ban metalic pe sticla unui geam, pina dimineata sticla va crapa .... iar daca vom pune intr-un beci plin de fructe si legume citeva galeti de apa, fructele nu vor ingheta.
Apoi, pe intelesul nostru, ne-a explicat si de ce.
Copiii se uitau nedumeriti la ea. Eu intelesesem in mare. Chiar si termenul de temperatura de inghet era usor de inteles, ceea ce parea cumva neverosimil era faptul ca fructele inghetau la o temperatura sub zero grade ... doua - trei grade minus.

Dintr-o data mi-a venit ideea sa experimentez chestia cu banul si sticla.
Imediat am luat din caseta mea un leu si m-am dus afara. Am oscilat intre geamul de la camera noastra si cel de la bucatarie. In final am optat pentru cel de la bucatarie.
Am scuipat pe ban si l-am lipit pe sticla.

Dimineata m-am trezit mai devreme cu gindul sa merg prin piata sa vad daca s-au adus brazi.
Nu sesizasem nimic deosebit dar mama se tot invirtea agitata in jurul mesei si pe linga aragaz ..

Nu simti de unde vine curentul?, m-a intrebat ea.
Nu simteam nici un fel de curent.

Dar tocmai cind sa ies pe usa m-a strigat sa vin afara.
Asta e opera ta?, m-a intrebat ea aratindu-mi geamul crapat si obiectul delict de la locul crimei.

Am vrut sa experimentez ceva , i-am raspuns eu.

De ce faceti galagie de dimineata?, am auzit vocea tatei de pe scari .... s-a intimplat ceva?

Ce sa se intimple? i-a replicat mama. Intreab-o pe fata ta.

I-am zis ce si cum am facut.

Inafara de prostii iti mai trec si alte lucruri prin cap?, m-a intrebat tata curios.
Daca tot ai idei si-ti sta mintea la experimente , de ce nu inventezi ceva?

Ironia lui era evidenta si-mi statea pe limba sa-i raspund in acelasi ton.

Crezi ca inventiile se fac ca gogosile? Cind ti-e pofta de una incingi uleiul si arunci in tigaie citeva bucati de aluat?, am replicat eu putin ofensata de felul ironic si provocator cu care-mi vorbea.

Vezi bine ca nu, mi-a raspuns el ... tocmai de aia nu toti cei cu imaginatie sunt in stare sa faca ceva.

Unele amintiri imi provoaca tristete desi nu vreau ...

marduk, despre teoriile cu privire la azeri si etnicitatea lor am mai vorbit aici:
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=658944

Azerii din ziua de azi ( atit in Iran cit si in Republica Azerbaijan) reprezinta un mix format de-a lungul timpului intre triburile turcice invadatoare ce s-au stabilit in zona si populatia locala ariana turcizata.
Toponimele zonei, pastrate de-a lungul generatiilor, arata clar faptul ca triburile turcice venite din stepele Asiei nu s-au asezat pe un pamint gol, nepopulat de nimeni.
Exista sate de turci azeri in care toata populatia are trasaturi mongoloide evidente si o conformatie speciala a corpului ( mici de statura, picioare scurte, ...).
Exista sate, tot de azeri, cu oameni sateni, pielea foarte alba si cu ochi de culoare deschisa ... e clar ca ei sunt urmasii populatiei locale turcizate.
In orasele din zona poti vedea ambele tipuri de oameni.

Problema e ca cei mai multi se identifica cultural cu mostenirea turcica nu cu cea iraniana.
Limba repezinta un atu important in felul de a-si judeca propriile origini.
Dar nu vreau sa deschid aici discutiile despre originile azerilor ...

Ginghis Khan si Timur Lenks i-au facut-o.
alias Tamerlan
Au picat de pe cal...
De 2 ori. De ce crezi ca se numea Timur Lenk.. Krüppel., a cazut de pe cal si s-a destinat.

Dar Tamerlan a facut o chestie extrema; A înfiintat Samarkand.

tot o amintire legata de iarna ...

... era o zi insorita de iarna, insa rece, si era duminica. Ce zi mai buna decit asta pentru a merge la sanius afara din oras, la releu?
Releul de televiziune fusese amplasat in cel mai inalt punct de la marginea orasului iar pe timp de iarna dealurile din imprejurimi se transformau in veritabile piste de schi si de săniuş.
Schiorii isi alegeau partea cu pante mai domoale, noua nu ne raminea decit sa ne rupem capul si picioarele pe cele abrupte. Dar senzatia de zbor era autentica. Nivelul de adrenalina crestea pe neasteptate aducind cu el si un efect benefic.

Placerea noastra era sa legam doua sau trei sanii, ca un trenulet, si apoi sa ne intrecem pe echipe.
Deci cite sase persoane luam loc in 'lojele' de lemn cu şine de metal si o porneam la vale ... cam 200m fara nici un obstacol.
Nu stiu de unde si de ce, in orasul nostru, acestor sanii legate cite doua sau trei impreuna li se spunea ciotkă ... nu mi-e clara etimologia cuvintului.

Ne strinsesem cu saniile si ceva provizii de mincare in locul ce, primaria, il amenajase drept patinoar.
Nu venisera toti, deci trebuia sa-i asteptam pe ceilalti. Ceilalti erau copii cam de la 12-13 ani in sus. Nu luam cu noi ţâncii, desi ei se rugau mereu.
Deci fara surori si frati mai mici care sa plinga la fiecare cazatura.

Pina sa vina ceilalti mi-am pus ghetele cu patine si m-am lansat intr-un tur pe gheaţă.
E nemaipomenita senzatia de alunecare, cu miinile desfacute ... sau in piruete simple.
Uneori imi reusea si câte un lutz ...

Pe gheaţă nu se zareau decit copii din clasele primare.
O fetita bruneta, pe care o stiam din vedere, se tot tinea dupa noi.
Se mutasera recent in oras. Aflasem ca mama ei e de pe undeva din Dobrogea ... insa doar cam atit.
Nu stiu ce o facea sa se tot lipeasca de mine si sa insiste sa o iau la releu.
I-am zis ca nu se poate, ca-i prea mica, doar in clasa I, si ca nu poate urca la fel de repede ca noi, ca va transpira si va raci ... plus ca noi, anume, ne izbeam cu saniile de nameti si intram cu totul in zapada.

S-au strins toti. La apel nu lipsea nimeni din grup. Pachetele cu felii de piine si sunca presata, cremvustii, slanina cu şoric, biscuitii, merele si portocalele (pe care le imparteam frateste), termosurile cu ceai de tei si bomboanele smulse din pomul de iarna, le-am pus pe o sanie si le-am acoperit cu un palton.

De abia cind am iesit din oras ne-am dat seama ca micuta dobrogeana negruta la sprinceana ne-a urmat ca o pisica ... pe patine.
Nu am avut incotro si a trebuit sa o luam cu noi mai departe.

Imi placeau concursurile acestea improvizate. La fiecare tur de pârtie se schimba echipa. Prin rotatie deveneam cu totii invingatori.

Fetitei i se facuse foame si astepta saraca sa mergem sa mincam. Noua nu ne statea mintea la mincare. Doream sa mai suim inca o data si inca o data sa ne dam la vale .. o data si inca o data ... si tot asa pina cind s-a facut ora doua dupa amiaza.
I-am zis sa mearga la locul unde am pus mincarea si sa ia ce vrea, sa nu ne astepte pe noi.
Ea insa a inceput sa scinceasca si sa ne spuna ca nu poate minca singura si ca asteapta sa facem focul. Nu mincase niciodata mincare facuta pe jar si de fapt acesta era lucrul cel mai important. Sa facem focul.

Vecinul meu s-a incruntat la ea si a facut-o printesa mofturoasa.
Ea s-a inrosit de nervi si i-a zis ca-i din topor.
Ooo! a vociferat el. Ce limba ascutita ai!

Apoi s-a intors spre mine si mi-a zis : Opreste-o sa vorbeasca ca nu se stie cum imi scapa mina in chica ei.

Ce sa fac? Sa-i pun limba pe patine ca sa ramina lipita de ele?, l-am intrebat la rindul meu.

Ea ma asculta curioasa, chicotind in acelasi timp. Se bucura ca cineva ii lua apararea.

Chiar crezi ca daca-mi pun limba pe patina o sa se lipeasca de şină?, m-a intrebat dinsa privindu-ma intens.
Incearca si-ai sa vezi, i-am raspuns eu peste umar si m-am grabit sa-i ajung pe ceilalti din urma in timp ce urcau derdelusul.

La un moment dat am auzit ca cineva striga. Un baiat, de jos, facea semne disperate sa coborim.
Nu stiam ce se intimplase.
Ne-am asezat pe sanii si am pornit-o la vale.

Printesa mofturoasa statea linga sania cu provizii, cu gheata scoasa din picior si limba lipita de patina. Ochii ii erau plini de lacrimi si privea disperata la noi.

Scoate niste ceai, am strigat unei fete de linga mine.
Termosurile nu sunt aici, le-au suspendat baietii in copacii de la margine.
Fugi si adu ceai, repede.

Vecinul meu a avut mai multa inspiratie.
Nu-i nevoie de ceai, a raspuns el in timp ce a luat un bulgare de zapada in mina.
L-a frecat pina cind a inceput sa se topeasca si i-a picurat citeva picaturi in gura intredeschisa. Limba fetei s-a desprins de metalul rece. Am rasuflat usurata.
Lasind la o parte tragismul, scena putea parea comica.

Cu limba eliberata si faţa rosie, prinţesa s-a aruncat pe sanie, cu faţa in sus, si si-a acoperit ochii.
Ceilalti râdeau pe infundate sau faceau eforturi sa-si stapâneasca râsul.

M-am apropiat de ea si i-am zis sa vina ca vom face focul si vom frige cremvustii.
Dar ea a inceput sa dea cu picioarele si miinile in mine in timp ce plingea in hohote. Nu stiu daca de rusine sau de durere.

Toata lumea râde de mine, mi-a zis printre sughituri. Din cauza ta, mi-a mai zis aproape sufocata de plins.

Nu-mi venea sa cred ca poate suferi in halul asta din cauza celorlalti. M-a surprins mindria ei.

I-am zis ca ea e de vina. Ce i-o fi venit sa puna limba unde nu trebuie?

Am crezut ca ma minti sau ca ma consideri mica si proasta, a zis ea intr-un final, dupa ce mincase cremvustii si slanina facuta pe jar.

Uneori ignoranta are si o parte pozitiva. Te fereste de panica.
Pe atunci nu stiam ca limba e un organ puternic vascularizat si ca o hemoragie (a limbii) poate fi fatala.

Ceva asemanator faceam si noi (mai putin eu ca eram cam mototoala...), faceam un trenulet in felul urmator: fiecare copil se punea pe burta pe sania lui si se tinea cu mainile de barele metalice din fata ale saniei, apoi cu picioarele se agata de sania din spate introducand laba fiecarui picior dinspre interior inspre afara dupa barele din fata ale saniei. Se puteau lega asa pana la 6 sanii din cate imi amintesc. Trenuletul astfel format se numea bob.

Eu n-am avut onoarea decat sa stau pe ultima sanie si sa sar repede in zapada la primul semn de pericol.
Era un joc periculos, sora mea care era mai nastrusnica de felul ei si-a fracturat un picior intrand cu sania intr-un sant si oprindu-se intr-un copac. Totusi, nu-mi amintesc de accidente mai serioase.

Mai era un joc super interesant dupa parerea mea de aldult, si anume parcatea.
Parcatea avea urmatoarele reguli:
-se aseaza pe sanie pe burta, mainile pe barele metalice curbate din fata saniei
-se pleca intotdeauna din cel mai inalt varf al partiei, de unde nu oricine avea curaj sa plece; plecand de acolo, la baza partiei se ajungea la o viteza ametitoare, viteza care era necesara sa vedeti de ce
- primul care pleca cu sania trebuia sa ajunga cat mai departe cu sania pe portiunea plata de teren ce incepea acolo unde partia se termina; de obicei aceasta portiune era plin de gheata si trebuia sa fii destul de abil ca sa-ti poti struni sania
- urmatorul care pleca de pe partie trebuia sa ajunga la fel de departe ca si primul, sa parcheze la o distanta bine stabilita, de obicei intre o palma bine intinsa si un milimetru; daca parcai mai departe de o palma intinsa, erai descalificat si trebuia sa-ti iei sania; daca atingeai sania parcata, erai la fel descalificat si trebuia sa parasesti zona impreuna cu sania
- urmatorul trebuia sa parcheze dupa aceleasi reguli langa sania celui dinaintea lui

Era un spectacol superb, numai bun de urmarit de pe margine. Se intamplau tot felul de tamponari in masa, dar totusi copiii erau suficient de atenti incat sa nu se loveasca rau. Imi amintesc ameteala data de adrenalina presupun cand reuseam sa ajung saniile parcate intr-o viteza incredibila pentru mine. Era foarte frumoasa alunecarea pe zapada, apoi pe gheata, unde trebuia sa te concentrezi serios sa strunesti sania sa nu derapeze aiurea, sa derapeze controlat spre locul care te interesa. Frana si directia se controlau cu bocancii infigandu-le varfurile in spatele saniei. imi amintesc praful de gheata pe care il lasau franele astea in urma.

Acum, cu mintea mea de adult, realizez ca era un joc foarte frumos, demn de un nume si de popularizare.

Felina, bun venit pe derdelus!

Citind ce-ai povestit ma intrebam daca copiii de azi se mai joaca asa (cu chef) sau au devenit in intregime sclavii computerului, ai jocurilor on line si ai telenovelelor

indragostitii din Tabriz ...

... pot fi vazuti la Muzeul Azerbaijanului din Tabriz. Am mai vorbit despre ei mai demult.

...

Au baut vin otravit pentru a muri impreuna.
Au murit in pozitia in care i-am putut vedea in vitrina special amenajata a muzeului ce reconstituie cu fidelitate pozitia in care au fost descoperiti.
Vasele de linga ei sunt vasele originale ce i-au insotit pe ultimul drum.

Au murit cu palmele impreunate. Mina dreapta a femeii e inclestata pe incheietura miinii stingi a barbatului iar degetele miinii lui drepte tin strins intre ele degetele rasfirate ale femeii.




Asa, impreuna, au sfidat mileniile.
Doi anonimi indragostiti departe de celebritatea indragostitilor din Verona, fara nume, fara poveste ... indeajuns insa pentru a oferi un subiect de meditatie asupra vietii, asupra a ceea ce da valoare vietii.

Dupa cum spuneam, la etajul Muzeului Azerbaijanului din Tabriz se afla sectia islamica si colectia de monezi.
In salonul dedicat perioadei islamice pot fi vazute obiecte diverse din ceramica, sticla, portelan, obiecte de podoaba, obiecte metalice de uz casnic, decorative, ...

Vasul acesta din ceramica smaltuita a fost descoperit in provincia Gorgan, provincie situata in zona marii Caspice, in partea de nord-est a Iranului.




Obiectul a fost facut in sec al XIII dHr si atrage atentia prin cele opt figuri umane : patru femei si patru barbati, si felul in care li se imbina miinile.

Stilizarea trasaturilor faciale e deasemeni interesanta.
Femeile au nas si gura, insa barbatilor, dupa cum se poate vedea, artistul anonim le-a plasat pe fata un triunghi impartit in mai multe parti ce tin loc pentru ambele.

Felul in care le sunt redati ochii si sprincenele spun multe despre imaginatia creatorului acestui vas.

Am privit acasa fotografiile facute la muzeu si m-am gindit ca e posibil ca pe vas sa fie reprezentate doar patru femei intr-un ritual magic, de spiritism sau vrajitorie, vezi si cele patru miini ce se imbina pe fundul farfuriei.
Cei patru fara nas si gura distincte ar putea reprezenta patru spirite, nu patru barbati.
Spiritele nu au nevoie sa manince si sa respire, nici sa vorbeasca.

... ... ...

Pentru ca a venit primavara voi vorbi despre parcul meu preferat din Teheran .
E vorba de Parcul Saei situat in prelungirea bulevardului Vali-e Asr (fostul bulevard Pahlavi).
Parcul Saei/Sa'i/Saee e unul din cele mai vechi parcuri din oras si are un aer special atit datorita multitudinii de specii de copaci si flori cit si aranjamentului peisagistic in trepte punctat de havuzuri in cascada si fintini arteziene.

Prima imagine infatiseaza statuia lui Karim Saei, inginer iranian ce a facut studii in Franta si care la intoarcerea in tara a propus infiintarea unui parc modern dar totodata axat pe elementele de peisagistica caracteristice renumitelor gradini persane ale evului mediu.

In 1945 el primeste spatiul cerut si incepe plantarea arborilor si face primele amenajari.
Patru ani mai tirziu, in 1949, primul tronson al parcului va fi deschis publicului.

Karim Saei a dat dovada de foarte multa imaginatie. Despre acest lucru voi vorbi mai tirziu, acum insa vreau sa enumar doar citeva specii de arbori si plante ce pot fi vazute in parc, de fapt un covor vegetal ce acopera toate cele patru anotimpuri : bradul de Teheran, diverse specii de platani, sarv-e Shiraz (ciprul de Shiraz ce se dezvolta pe verticala si care e cunoscut si sub denumirea de sarv-e naz), sarv-e Siberi, ciprul argintiu (cu dezvoltare piramidala), zarbin ( arbore din familia ciprului dar care se dezvolta pe orizontala), cedri, magnolii, ficusi, pini, molizi, salcii plingatoare, macesi salbatici, castani, mesteceni, artari, frasini, trandafiri de Shiraz, trandafiri de catifea, stinjenei, narcise, petunii, panselute, dalii, muscate decorative, varza decorativa (nuante de alb, roz, mov, crem si vernil) ce rezista si sub zapada, crizanteme, stuf, papura, cactusi, margarete de cimp, imortele, iedera, ferigi decorative, mirt, muschi in nuante diferite de verde ( de la verde inchis pina la verde argintiu) plus o serie de arbusti carora nu le stiu numele.

In cea de a doua si a treia imagine am surprins cite un colt din parc, urmind ca pe viitor sa mai adaug si alte imagini pentru a va putea face o parere despre acest loc deosebit, unul din cele 800 de parcuri pe care le are Teheranul.



Parcul are o suprafata de 12 hectare si a fost dezvoltat dupa planurile lasate de Karim Saei inainte de moartea sa neasteptata ce a survenit datorita unui accident aviatic.

Toate fotografiile ce le voi posta in continuare sunt facute cu citeva zile in urma.
Parcul in haine primavaratice arata altfel decit cel in haine de toamna, insa mie imi place mai mult aspectul pe care il capata parcul la inceput de septembrie.

... ...

Havuzurile de dimensiuni mai mici sau mai mari, cum e si cel din prima imagine, reprezinta unul din punctele forte ale parcului.
Dupa cum se vede, florile au fost plantate recent. Sper ca frigul sa nu distruga lalelele si panselutele. In ziua cind am facut fotografiile vremea se racise brusc si o ploaie rece a udat totul timp de vreo jumatate de ora.



Spuneam ca parcul are o suprafata de 12 hectare, uitasem insa sa precizez ca are sase intrari.
In cea de a doua imagine, treptele ascunse de o vegetatie abundenta marcheaza intrarea dinspre Piata Argentina, Meidan Arjantin in limba persana.
Aceasta piata e unul din cele mai cunoscute puncte de reper ale Teheranului.
Pentru mine are o semnificatie speciala pentru ca o strada ce duce direct in piata se numeste strada Bucuresti, in persana heyaban-e Bokharest .

Iata cum arata strada Bokharest .



De fapt acesta e numele pus pe timpul sahului, adica in perioada in care Romania avea relatii foarte bune cu Iranul. Denumirea strazii a fost apoi schimbata in Khalid islambouli (ofiter ce a planuit si l-a asasinat pe presedintele Egiptului, Anwar El Sadat), insa lumea din oras nu a folosit aceasta denumire impusa de stat.
In 2001, la protestele repetate ale Egiptului, numele strazii a fost din nou schimbat. La ora actuala se numeste strada Intifada, insa nici aceasta denumire nu e uzitata de populatie.
Chiar si site-urile de pe Internet ale firmelor, magazinelor sau cabinetelor medicale de pe aceasta strada isi dau adresa tot cu numele vechi: Bokharest.

In ultima fotografie am incercat sa 'panoramez' o alee dotata cu aparate sportive.
Ceea ce-mi place la parcurile din Teheran e faptul ca peste tot au fost instalate astfel de 'utilitati' ... nu de alta dar iranienii din ziua de azi, si nu in ultimul rind copii, prezinta semne evidente de obezitate.

fara motiv

Felina, multumesc.

instantanee din parcul Sa'i

Cred ca nu exista turist strain care sa sa-si poarte pasii pe aleile acestea strajuite de sarv-e Shiraz si sa nu se indragosteasca pe loc de peisajul oferit .
Acelasi lucru mi s-a intimplat si mie, iar acum, dupa ani si ani, cind cineva aduce in discutie parcurile din Teheran, imi vine in minte acest loc.

Chiar daca ne-a prins o ploaie buna, asta nu m-a facut sa renunt la fotografiat.
Dalele de piatra spalate de apa reflectau lumina trimisa de soarele ce se ascundea cu intermitente dupa cortina norilor.



Ceea ce vedeti mai jos nu e o imagine photoshopata.
Chiar asa de verzi aratau crengile salciilor plingatoare, umezite de ploaie, plantate in fata ciprilor din Shiraz.



In Iran salcia plingatoare are un nume propriu si o legenda.
Salcia e numita drakht-e Majnun (copacul lui Majnun) sau bid-e Majnun.
Legenda cuplului de indragostiti Majnun/Madjnun si Leyla/Layla/Leyli a inspirat multi poeti si pictori persani.
Povestea are la baza un cuplu real, Qays si Leyla, doi beduini arabi ce apartineau aceluiasi trib.
Qays se indragosteste de Leyla si o cere in casatorie. Tatal ei il refuza si-l ameninta cu moartea daca nu-i va lasa fata in pace.
El incepe sa scrie versuri in care ii mentioneaza numele, ceea ce contravenea grav traditiei din lumea araba in care onoarea fetei trebuia pastrata.
Vazind ca nu are alta solutie tatal o casatoreste pe Leyla cu un alt barbat,
La auzul vestii Qays sau Majnun/Madjnun ( in traducere inseamna nebunul sau lunatecul) isi pierde mintile.
Leyla si sotul ei pleaca sa traiasca in alta parte, insa nu dupa mult timp Leyla moare din dragoste pentru Majnun.

Majnun o cauta prin desert si prin oaze fara sa o gaseasca. Cind da de urma ei afla ca ea murise.
El ii gaseste mormintul si pe lespede graveaza aceste versuri:

"I pass by these walls, the walls of Layla
And I kiss this wall and that wall
It's not Love of the houses that has taken my heart
But of the One who dwells in those houses."

Intimplarea e reala si a avut loc in anul 688 dHr.
In acel an oamenii il gasesc pe Majnun mort linga piatra mormintului ei.

Poveste a fost mediatizata mult de poetii persani, in special Rudaki si Nezami. Ei sunt cei ce au creat varianta orientala a unei povesti ce se aseamana destul de mult cu Romeo si Julieta lui Shakespeare.

In varianta persana se spune ca Majnun a plins atit de mult la mormintul lui Leyla incit s-a transformat intr-o salcie plingatoare.

... ...

Cu o zi inainte planuisem sa vin in Parcul Sa'i. Dimineata insa, chiar daca insorita, se anunta sa se transforme intr-o zi rece, ploioasa chiar ...
Sotul meu m-a contrazis si ca sa-mi demonstreze ca se bazeaza pe prognoza lui (zi insorita), s-a imbracat cu un costum subtire de primavara.

Eu m-am imbracat sport, cu un pulover Pashmina si cu nelipsita vesta din pinza de cort, cu zeci de fermoare si buzunare, pe care am purtat-o de-a lungul si de-a latul Iranului.
Avind un spirit mai englezesc mi-am pus in geanta si umbrela.

Pina sa ajungem aproape de parc vremea a fost destul de stabila insa deodata a inceput sa picure cu stropi razleti si sa bata un vint moderat.
Am deschis umbrela insa sotul meu mi-a zis ca nu intra sub umbrela de dama si ca de fapt nici nu ploua.
Nici eu nu am insistat si chiar mi-am dorit ca ploaia sa continue .

Incapatinarea costa ...
Peste citeva minute ploaia s-a intetit si l-a udat bine de tot. Vintul a devenit si mai rece. Virful Damavand are zapada chiar si pe timpul verii, ce sa mai zic acum, in martie.

Pe de o parte imi parea rau sa-l vad cum tremura de frig, insa pe de alta nu ma puteam abtine sa nu zimbesc la gindul de cit sunt in stare sa sufere barbatii dintr-un fel de orgoliu si o incapatinare fara rost sau doar de dragul de a contrazice.

Mie mi-era cald si bine.
Fotografiind in stinga si in dreapta mi-am adus aminte de pavilioanele cu pasari exotice si lacul artificial cu lebede si rate.
Observasem ca pavilioanele au instalatie de aclimatizare : aer conditionat vara si radiatoare in sezonul rece.
M-am gindit ca poate functioneaza radiatoarele, tinind cont la cit de rece se facuse afara.
I-am zis sa mergem pina la pavilioane insa nu si de ce.

Am intrat inauntru aproape in bezna. La acea ora a diminetii, inainte de sapte, nu se gaseau prin parc decit cei de la spatiul verde si o serie de obisnuiti ai parcului ce veneau zilnic sa faca sport.
Valul de caldura ne-a intimpinat din cadrul deschiderii. De abia atunci a inteles de ce l-am dus acolo ...
Coliviile cu pasari aveau grilajele de protectie trase (un fel de perdele din tabla perforata si vopsita in verde inchis).
Nu aveam cum sa pozez canarii, papagalii, cocosii de munte si alte citeva specii necunoscute mie totusi in ultima imagine atasata postului am surprins drumul ce duce la pavilioanele cu pasari exotice.

Dupa ce si-a uscat parul si hainele mi-a zis ca ideea mea merita rasplatita si mi-a propus sa mergem la restaurantul mexican din apropiere, stiind ca ma dau in vint dupa empanada cu brinza si porumb dar si enchiladas cu condimente (cit mai mult chili, oregano si usturoi).
L-am refuzat spunindu-i ca pretul ideii mele depaseste propunerea lui.

Inca nu am stabilit pretul dar am asa un fel de placere sadica sa-l fac sa se simta dator si sa-si reaminteasca mereu sa nu ma contrazica doar de dragul artei contrazicerii.

vechi si nou in arta peisagistica

Anterior aminteam faptul ca inginerul Karim Saei a dat dovada de imaginatie atunci cind a proiectat parcul ce azi ii poarta numele.
Dorinta lui de a integra elementele 'tehnice' ale gradinilor persane intr-un parc modern s-a materializat in aceasta lucrare pe care, din pacate, nu a apucat sa o vada finalizata.

Primul element pe care il aduc in discutie se refera la sistemul de canale supraterane denumite jub sau joub ( se pronunta giub).
In renumitele gradini ale Persiei medievale, ca cele de la Kashan, Isfahan, Shiraz, Kerman, Mahan si Yazd, se poate vedea foarte bine felul 'ingineresc' in care era folosita apa, tinind cont ca toate orasele enumerate sunt localizate fie in zone de desert (Kashan, Kerman, Mahan, Yazd), fie in zone aride (Isfahan/Esfahan, Shiraz).

Gradinile trebuiau amplasate in apropierea unei surse de apa subterana - o sursa sigura pe tot timpul anului. Amplasamentul, in ceea ce priveste pantele canalelor supraterane, se facea in asa fel incit apa sa poate curge liber prin tot parcul sau toata gradina astfel incit sa racoreasca atmosfera.
In afara acestor canale destinate sursei permanente de apa mai erau prevazute si alte canale (pietruite sau imbracate in mozaic) si care erau racordate la canalele principale sau la havuzuri ( tot prin pante si unghiuri bine gindite).
Aceste juburi/giuburi mai mici aveau rolul de a recolta apa de ploaie sau cea din zapada topita.
Ploile, desi rare in sezonul cald, tineau relativ putin insa aduceau mari cantitati de apa.
Apa obtinuta din ploile torentiale era ghidata prin sistemul de juburi in havuzuri sau in bazine subterane [ tinind cont ca in desert fenomenul evaporarii e foarte puternic si ca de aceea transportul si depozitarea apei se facea doar in subteran - prin acele canale sapate in stinca (karizuri si qanaturi) si rezervoarele subterane (ab -ambar) - despre care am vorbit deja ].



In aceasta imagine am incercat sa prind cit mai bine felul in care Karim Saei si-a proiectat sistemul de juburi.
Aici e partea cea mai veche a parcului si-mi place la culme felul in care sunt pietruite toate caile de acces.

In urmatoarea fotografie se poate vedea sistemul de havuzuri in cascada, in mod obisnuit cite trei la numar, o alta idee inspirata din designul vechilor gradini si folosita cu succes de el.



Revarsarea apei dintr-un bazin in altul, in afara sunetului produs - care se spune ca are efecte pozitive asupra persoanelor bolnave cu nervii, ofera un spectacol placut privirii si o ozonare a imprejurimilor.
Apa scursa e dirijata in josul parcului ( prin sistemul de juburi - canale supraterane) apoi e strinsa cu grija in rezervoare subterane de unde e repompata si refolosita.

De foarte multe ori copacii sunt plantati direct in locurile ce urmeaza sa devina juburi, iar in momentul cind ajung sa faca destula umbra, juburile sunt pietruite si sunt racordate la sistemul de canalizare.
Prin acest procedeu, folosindu-se de umbra copacilor, gradinarii persani opreau cit puteau evaporarea apei in zonele desertice pe timp de vara.

Gradinarii erau la mare pret caci inafara de cunostinte legate de botanica, peisagistica, agricultura ( imbogatirea solurilor), meteorologie si hidrologie, ei trebuiau sa-si puna in practica bunul gust, simtul estetic ... dar si spiritul economic.

... ... ...

Am adaugat doua noi imagini din Parcul Saei. In una se vede un colt dintr-un loc de joaca pentru copii iar in cealalta niste mese de sah.

Locul de joaca, cu leaganele si toboganele colorate, mi-a adus aminte de clasa a treia ...

Era tot primavara si era o zi insorita, atit de insorita ca oriunde iti venea sa stai, numai in clasa nu.
Toata clasa in cor o rugasem pe invatatoare sa ne duca in parcul de linga stadion.
In clasa a treia ne venise o invatatoare noua care nu stiu cum a facut ca am indragit-o cu totii imediat. Pacat ca ne-a fost invatatoare doar un an.
Pe ea o tin minte foarte bine. Felul cum se imbraca ( mereu venea in clasa cu un halat dintr-un material negru si matasos garnisit cu un guler alb brodat si cu pantofi cu toc inalt, impecabili), cum vorbea, cum gesticula, cum se coafa, cum zimbea ...

Dar nu despre dinsa voi vorbi acum ci despre o intimplare din acea zi.

Asteptam sa se termine ora de aritmetica deoarece invatatoarea ne-a promis ca dupa pauza de la ora zece ne va duce la stadion si ca acolo vom face ora de cunostinte despre natura si cea de sport.

In timp ce scria ceva la tabla s-a auzit un ţăcănit ciudat in clasa. Ţăcănitul s-a repetat si ea s-a intors cu fata spre noi cautind sa identifice sursa de zgomot.
Nu si-a dat seama si, fara sa zica ceva, si-a continuat scrisul la tabla.

Ţăcănitul s-a repetat.
Fara sa se intoarca ne-a rugat sa nu ne mai jucam cu pixurile ... inchipuindu-si ca zgomotul e facut de un elev plictisit ce, in loc sa fie atent la lectie, se joaca cu pixul.

Nu a trecut mult timp si zgomotul s-a repetat.
Doamna invatatoare, suparata, s-a intors spre clasa si a zis : " daca nu incetati sa stiti ca nu vom merge azi in parc, iar in loc de ora de sport vom face tot aritmetica ... si asa suntem in urma cu o lectie."

Ne-am uitat unii la altii ca sa-l identificam pe cel ce daduse peste cap linistea si ordinea clasei.
Dar chiar in acele momente tensionate de cautari zgomotul s-a auzit din nou ... mai clar si mai puternic.

"Vine de afara", a zis o fata din banca de linga usa.

Invatatoarea a coborit de pe podium ( scoala noastra fusese facuta pe timpuri austro-ungare si pastrase podiumul de linga tabla) si a deschis brusc usa.
In fata usii statea un pui de pisica. Blana vargata, in nuante cenusii, capatase irizatii verzi datorita luminii.
Cineva il incaltase cu patru coji de nuca pe care le fixase bine, jur imprejur, cu hirtie igienica.
Pe gresia de pe hol cojile de nuca transformate in saboti scoteau zgomote ritmate urmate de ecouri.

Doamna invatatoare a luat puiul in brate privindu-l cu mila: "uite ce a fost in stare sa faca cu tine un copil obraznic!", si in timp ce vorbea cu el incerca sa-i scoata incaltamintea.

Dupa ce l-a eliberat pe bietul pisoi, l-a pus jos linga usa. Dar pisoiul in loc sa mearga afara, dintr-un salt acrobatic a ajuns direct pe masa invatatoarei, exact pe poseta ei.
Facind abstractie de toata clasa ce se uita la el, puiul de pisica s-a ghemuit pe poseta de catifea neagra si a inchis ochii. Cred ca-l luase somnul.

Ea l-a lasat acolo si a continuat predatul lectiei.
De abia cind s-a terminat ora l-a luat si l-a dus in parculetul din curte, de linga intrarea elevilor, acolo unde presupunea ca-si facuse un culcus provizoriu pisica-mama.

A doua zi ne-am tot uitat prin curte si prin imprejurimi dupa puiul vargat insa nu l-am vazut.
Clasa, de la mic la mare, se mobilizase in gasirea puiului.
Nimeni nu l-a gasit ...

... ... ...

Desi nu-mi plac, m-am gindit sa postez citeva fotografii cu cladirile din apropierea Parcului Saei (Sa'i), deoarece ele arata in cel mai clar mod americanizarea arhitecturii Teheranului.
Zeci de turnuri cu fatade din sticla verde, gri, aramie sau argintie, sau imbracate in piatra neagra, te intimpina la tot pasul.
Copacii infrunziti, de culoare verde inchis, sporesc intunecimea peisajului.
In zilele insorite nu arata rau insa in cele ploioase norii plumburii sunt reflectati cu darnicie de aceste oglinzi vericale. Ai impresia ca te scufunzi intr-o baie de nori gata de ploaie.
Nu-mi place arhitectura zonei. Prefer cladirile albe cu balcoane deschise si acoperisuri fanteziste.

Poate ca in viitor voi alege citeva imagini preferate cu constructii moderne din Teheran proiectate intr-un alt stil.

... ... ...

Revin cu alte imagini de jur imprejurul parcului.
Prima fotografie, cea cu statuia din piatra neagra si de sex incert, marcheaza intrarea ce se face in parc dinspre Bulevardul Vali-e Asr.
Vis-a-vis de statuie, pe cealalta parte a bulevardului, se afla un bloc turn pe care scrie cu litere aurii Taj ( in persana) .




Constructia apartine fabricii de detergenti Taj.
Nu ca as vrea sa fac reclama gratuita insa m-am convins ca firma Taj produce cei mai buni detergenti din Iran ( lichizi, sub forma de pudra si fulgi, de vase, pentru albituri, haine obisnuite, de uz industrial).
Alte marci iraniene de detergenti ar fi Barf ( adica zapada) si Darya (inseamna mare - cu sensul de apa - de exemplu, Marea Neagra se numeste Darya-e Siah).
Barf scoate foarte bine petele de vin, cafea si rugina.

In, la parter si etajele inferioare, se afla birourile firmei si birourile reprezentantelor deschise peste hotare. La etajele superioare se afla apartamentele celor din manager's board ...
La ultimul etaj, iesit usor in evidenta in raport cu celelalte etaje, se gasesc citeva sali de sedinte, conferinte, restaurant, sala de biliard, sauna & jacuzzi, sala de sport ...

Cea de-a treia fotografie am facut-o deoarece mi-a atras atentia fatada cladirii.

Ultima imagine e captata din interiorul parcului.




Constructiile acestea placate cu sticla verde au ajuns sa ma agaseze. Si sunt citeva zeci de cladiri de acest gen pe strazile adiacente parcului sau pe bulevardele din apropiere.
Nu au originalitate. Le vad ca pe niste variatiuni nereusite pe aceeasi tema ...

Muzeul Abgineh



Pe parcursul catorva postari voi incerca sa povestesc despre Muzeul Abgineh (se pronunta "abghine" cu accentul pe "e").
E vorba de cel interesant muzeu de obiecte de ceramica, portelan si sticlarie din Teheran.

De foarte multa vreme stiam de existenta lui insa in acest concediu a fost pentru prima oara cind i-am trecut pragul.
De abia dupa ce l-am vizitat m-am intrebat de ce restul muzeelor din Teheran le-am vizitat de cite trei-patru ori, unele chiar de mai multe ori, insa in acest muzeu nu am calcat niciodata.

Raspunsul gasit de mine se incrie pe traiectoria logicii. Aproape fara exceptie suntem atrasi de lucrurile ce ies in evidenta prin discutiile ce le genereaza. Cu cit se vorbeste mai mult despre ceva cu atit mai mult suntem tentati sa vedem despre ce e vorba.

Daca la Iran Bastan (Muzeul de Istorie si Arheologie) lumea e atrasa de obiectele masive din aur si argint, de basoreliefurile aduse de la Persepolis, de armele ahemenizilor, sasanizilor si partilor sau de inscriptiile cuneiforme, daca la Muzeul de Arta Contemporana vine sa vada picturi si sculpturi ce poarta semnaturi celebre ( Picasso, Monet, Max Ernst, Lautrec, Giacometti, Rene Magritte, Henri Moore, Andy Warhol, Francis Bacon, Gauguin, Renoir, Kandinsky, Vasarely, van Gogh ..etc), daca la palatele Niavaran, Saadabad si Golestan vine sa vada in ce fel au trait sahii din dinastiile Pahlavi sau epoca Qajara, la Muzeul Abgineh e mai putin atrasa de niste oale si ulcele.
Reclama facuta acestui muzeu de catre mass-media e aproape zero.

Ma bucur foarte mult ca am avut inspiratia sa-l vizitez ... dar in acelasi timp imi pare rau ca am facut-o atit de tirziu.
Imi rau si de faptul ca niciodata nu am fost la Tirgu Jiu sa vad oprele lui Brancusi, insa in curtea acestui muzeu am luat hotarirea ca primul lucru pe care il voi face cind voi veni acasa va fi o vizita pe meleaguri gorjene.
Vreau din tot sufletul sa ma tin de cuvint.

Cladirea ce adaposteste muzeul are o istorie interesanta, o arhitectura interesanta, decoratii interioare interesante si piese extrem de interesante.




Nu sunt eu tocmai un as in arta fotografica dar sper ca reusiti sa va faceti o idee cum arata muzeul la exterior.

Cladirea a apartinut familiei fostului prim ministru al Iranului din perioada Qajara si cea Pahlavi.
E vorba de Ahmad Qavam (Ghavam), singurul prim ministru ce a slujit pentru doua dinastii diferite si rivale ( dinastia Pahlavi a inlaturat de la putere dinastia Qajara).
Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, in 1946, rusii au invadat o portiune din Azerbaijanul iranian.
Qavam a plecat imediat la Moscova sa discute problema cu Stalin.

In 1951 cladirea a fost pusa la dispozitia egiptenilor. Aici, pina in 1976, au functionat pe rind ambasada egipteana si o banca.
Constructia e renovata si redecorata dupa planurile facute de un grup mixt de arhitecti : iranieni si austrieci, insa de abia in 1989 va fi tranformata in muzeu.

Din anul 1989 si pina in prezent cladirea si-a pastrat functionalitatea.
Spatiul verde din curtea muzeului, desi mic ca suprafata, are efect pozitiv asupra tonusului vizitatorilor.

...

Muzeul Abgineh are doua etaje, niste scari impunatoare,
candelabre suspendate aici de pe timpul cind cladirea adapostea corpul
ambasadei Egiptului, decoratii interioare foarte incarcate, dar nu in
ultimul rind un aranjament simplu al exponatelor.

In prima imagine se poate vedea cum a fost conceputa una din salile dedicate pieselor de sticlarie.
Imi plac aceste vitrine-coloana pentru ca ofera posibilitatea ca piesele sa fie admirate si fotografiate din cel mai convenabil unghi.





La capatul salii se afla o vitrina inalta, accesibila de pe ambele
parti, in care au fost aranjate obiecte din toate regiunile Iranului,
din diverse secole, mai exact din sec IX si pina in sec al XVII-lea
(dHr)

Am ales citeva exponate ce mi s-au parut mie interesante cu gindul sa
le postez in continuare ( poate ca exista si altele in muzeu, insa nu
le-am remarcat ) .

...


La parterul muzeului se afla un hol si trei saloane in care sunt expuse piese din perioada antica, sau mai bine zis perioada pre-islamica, cit si obiecte de sticlarie produse in Europa si care au fost aduse in dar diversilor printi si printese din Persia.
La etaj, in citeva saloane cu nume distincte, au fost aranjate obiectele din perioada islamica.

Voi incepe cu obiectele de sticlarie din perioada islamica si voi continua apoi cu cele din ceramica.

Pentru azi am ales cinci exponate.

Primul, un vas destinat esentelor si parfumurilor, a fost descoperit la Shiraz. Mi-a atras atentia forma supla, absolut moderna, dar si culoarea neagra a sticlei ... daca nu ma insel acesta e singurul vas din sticla neagra din tot muzeul.
Al doilea obiect de sticla, descoperit tot la Shiraz, de o interesanta culoare albastra cu nuante ce merg spre turcoaz, era folosit pentru pastrarea de extracte vegetale si din fructe ( ca de exemplu ab limoo, apa de trandafiri, ...)
Ambele obiecte sunt datate ca find din sec al XVII-lea.

Urmatorul obiect il reprezinta o sticla ce are un corp paralelipipedic. Imi dau seama ca cel ce a creat-o nu ducea lipsa de imaginatie.



Daca tin bine minte a fost descoperit in zona Gorganului (regiune la Marea Caspica situata in partea de nord-est a Iranului).
Cred ca a fost facuta in perioada dintre sec X-XIII.

Nu sunt sigura de informatii pentru ca m-a agasat muzeografa de la etaj si nu am putut fotografia in liniste tot ce mi s-a parut interesant.

Acest ulcior din sticla sidefata arata foarte bine la vremea lui.



Asa am dedus privind stratul fin, multicolor, ce acoperea pe alocuri peretii de sticla.
A fost descoperit la Nishapur si e datat sec IX-X dHr.
Voi vorbi pe larg despre ceramica de la Nishapur, ceramica ce imi place foarte mult - nu insa mai mult decit cea de la Sialk .

In final ma voi opri la un pahar descoperit in regiunea Khorasan...

Chiar si asa scorojit, dupa ce secole de-a rindul a stat sub tarina, isi pastreaza finetea si farmecul artistic.
In vitrina, linga pahar, era asezat si un clondir din sticla - la fel de interesant.
Am decupat paharul si am 'sacrificat' clondirul.

Interesanta solutia cu acele "coloane" luminoase pentru prezentarea exponatelor. Sticlaria este fantastica, as fi curios din ce zona a Europei provin darurile de care vorbesti, cel mai probabil Venetia, Genova sau Constantinopol.

@Marduk
Pe mine nu m-a interesat prea mult sectia rezervata cadourilor si nici saloanele cu sticlarie, deci nu am fotografiat prea mult exponatele respective.

Scopul vizitei a fost acela de a ma pune la punct cu ceramica iraniana si ca sa-mi ating scopul am vizitat pe rind Muzeul de Istorie si Arheologie (Iran Bastan), Muzeul Apei si Muzeul de Vase si Vesela (acestea doua din urma aflindu-se amplasate in incinta complexului muzeal de la Palatul Saadabad), iar in final am poposit la Muzeul Abgineh ....
Cu citeva luni inainte am vizitat site-ul cimec (obiecte de Patrimoniu), pentru a ma familiariza cu piesele de ceramica descoperite in siturile arheologice din Romania.
Chiar daca fotografiile de pe site lasa de dorit in ceea ce priveste calitatea grafica, eu il recomand si altora.

Vitrinele rezervate cadourilor ofera citeva surprize placute.
Iti spun ceea ce am remarcat eu personal. S-ar putea sa existe alte piese foarte interesante dar care sa-mi fi scapat din vedere.

In primul rind mi-au placut flacoanele pentru parfumuri, lotiuni si creme, flacoane de provenienta egipteana.
Aproape sigur ca au fost aduse in dar pline, nu goale.
Flacoanele respective (epoca ahemenida), de dimensiuni mai mici de 10cm, ce usor puteau fi tinute in causul palmei, aveau o cromatica foarte interesanta.
Combinatiile de verde inchis, ocru, galben auriu, negru, indigo si alb i-ar fi facut invidiosi pe designerii de la marile case de parfumuri si cosmetice.

Am mai remarcat niste cesti sau vase de culoare albastra aduse din Cipru si care imitau figuri umane ( ca si cum cineva ar fi rulat o masca ca sa obtina un cilindru sau un vas aproximativ cilindric).

Tot din perioada antica sunt si bratarile din faianta colorata cu motive geometrice simple produse in Siria.

Cea mai mare parte a cadourilor o reprezinta insa piesele de sticlarie de Murano si cristalurile de Bohemia, de data mult mai recenta, mai exact sec XVII-XIX.
E vorba de servicii de pahare, fructiere, sticlarie pentru corpurile de iluminat, coliere, calimari de cerneala interesant decorate...

@exergy.
M-am împrietenit cu un iranian si am stat asa de vorba.
(Pe lânga altele, mi-a povestit ca a fost implicat în razboiul de-atunci de prin anii '80 între Iran si Irak, si a povestit ce nasol a fost)
Dar nu despre asta voiam sa vorbesc.
Prietenul meu Alireza (eu îl numesc doar Ali) are simtul umorului.
Îl întreb doar asa pe lânga: "Ce parere ai de Ayatolah, de Mullahi?"
"Niste cretini."
"Moment. Ce zici despre Mohammed?" (Aveam habar ca ma bag pe un teritoriu periculos.)
"Mohammed a fost un tâmpit care tâmpeste lumea."
Zic "Ma Ali, tu chiar .... ce esti?"
"Sunt crestin. Catolic."

...

Cam asa arata holul central de la parterul muzeului. Doua rinduri de scari duc la etaj, la salile unde sunt expuse piesele din perioada islamica.
Ghinionul meu a fost ca tipa care era ghida la etaj, dintre toti vizitatorii, se pare ca m-a remarcat doar pe mine, caci si-a dat seama ca sunt straina.
Spun ghinion deoarece nu mai erau si alti turisti straini in muzeu.



Salile de la parter le-am vizitat in graba si am facut putine fotografii acolo pentru ca exponate similare, din perioada pre-islamica, le-am vazut si le-am fotografiat la muzeele vizitate anterior.

Cind am ajuns la etaj, am zabovit mai mult cu camera asupra vitrinelor ce prezentau ceramica de Nishapur.

Ghida a venit inspre mine si mi-a zis in engleza ca numarul de fotografii pe care le pot face este limitat.

Nu am stiut cum sa reactionez in fata acestei gogomanii si absurditati.
Nici intr-un loc istoric sau muzeu nu am vazut sa scrie undeva ca numarul de fotografii pe care le putem face e limitat.
In plus de asta m-am uitat in jur si am vazut ca toata lumea fotografia in nestire, Putin mai incolo, o familie de trei persoane, mama, tata si un baiat de vreo 15 ani, fotografiau toti trei pe rind : parintii cu celularele, baiatul lor cu un aparat foto.

Oare exista un counter care sa numere de cite ori a apasat fiecare turist pe declansator sau de cite ori a folosit blitzul?

Primul impuls a fost sa ripostez violent si s-o intreb care ar fi 'ratia' de fotografii a unui vizitator, apoi insa mi-am amintit ca, in astfel de situatii (absurde), sotul meu nu intra in discutii contradictorii cu femeile angajate in institutii de stat.
Principiul lui e ca din moment ce o functionara e in stare sa emita absurditati, nu are rost sa o contrazici, caci, inafara de a-ti rasuci nervii, nu obtii nimic altceva.

E adevarat ca in unele locuri ni se cerea sa setam aparatul caci fotografiatul cu flash duce la deteriorarea tablourilor sau a decoratiilor incaperilor respective, insa nicaieri nu ni s-a permis fotografiatul pe baza unei raţii ...

OK, i-am zis ei, iar in gindul meu am adaugat : s-o crezi tu ca voi pleca din muzeu fara sa fotografiez tot ce-mi place.

Am asteptat sa se stringa mai multi vizitatori. Ea trebuia sa-i plimbe prin salile de la etaj si sa le ofere explicatii.
Cind a inceput explicatiile cu primul grup, din salonul aflat in partea stinga a scarilor, eu am urcat pe partea dreapta si am intrat in salonul opus salonului din care isi incepuse explicatiile.
Tinind cont de intensitatea vocii ei, mi-am dat seama ca s-a indepartat, deci ca a intrat in urmatorul salon.
In acest rastimp am fotografiat tot ce mi-a convenit din primul si al doilea salon de la etaj.
Am coborit imediat la parter si am asteptat sa se stringa un alt grup de vizitatori.

Ca sa treaca timpul mai usor am vizitat si expozitia cu vinzare de la parter : pietre semipretioase, bijuterii cu pietre semipretioase, cristaluri si mici obiecte de cristal ( brelocuri, margele, statuete miniaturale ..).

Am descoperit o piatra interesanta ( piatra turcoaz cu striatii de culoare gri si cafea cu lapte din zona Kerman) ce putea fi folosita si ca medalion, si ca breloc ... imediat ce am vazut-o m-am gindit sa o cumpar in dar cuiva.

Al doilea grup de turisti s-a strins la parter.
Am asteptat sa viziteze parterul si apoi sa urce la etaj.
De jos am urmarit traseul lor si pe ghida. Dupa ce ei au trecut de al treilea salon si au intrat in salonul de pe partea opusa primelor saloane vizitate, am intrat si eu in salonul al treilea, iar apoi in al patrulea, si, bineinteles ca am fotografiat in liniste tot ce mi-am pus in gind.

Chestia care ma facea sa rid era faptul ca, absolut la orice intrare, deasupra usii, erau montate camere de luat vederi, iar daca ce faceam eu ar fi fost intradevar un lucru suspect, imediat ar fi venit vreun angajat de la paza si securitate si mi-ar fi atras atentia.

Le-am fotografiat spre amintire

Se observa destul de bine camera montata deasupra cadrului usii, sub decoratia facuta din cioburi de oglinzi.



Am pierdut foarte mult timp in jocul asta de-a soarecele si pisica iar la un moment dat m-am plictisit sa-l mai practic.
Ma intrebam daca oare nu-si da seama ca urc mereu la etaj in timp ce da explicatii turistilor.

Imi mai ramasesera de fotografiat citeva vitrine, din care una cu o piesa extrem de interesanta ( o voi prezenta in viitor).
Cu atentie maxima mi-am reglat aparatul si am cautat un unghi cit mai bun.

Am vazut ca tipa vine glont inspre mine si cu un glas pitigaiat imi spune ca fotografiatul este permis numai in prezenta ghidului muzeului.
..... !!!???

Foarte calma am spus un singur cuvint in persana : voga'an?
( intradevar ?, chiar asa ?)

Intr-o secunda s-a facut mai rosie decit o rosie bine coapta, s-a rasucit pe calciie si a plecat la fel de in viteza precum a venit.

Nu m-a mai deranjat cu pretentiile ei personale.
Oricum, imi terminasem treaba iar singurul lucru ce-mi trecea prin minte se reducea la o singura intrebare : unde se afla cel mai apropiat restaurant?

... mi se facuse o foame de zile mari ...

PS.
Cla, nu intotdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi ... iar ceea ce e defapt, nu e deloc ceea ce pare a fi.

Stiu, exergy... si din cauza ca stiu îmi pare rau... mai multe nu trebuie sa spun.
Dar pentru ca tu o ai cu arta... în dormitor am Tadsh Mahal. It is just a dream...

Knot Theory/Teoria Nodurilor (Grafurilor) si vasele de la Nishapur

Ceramica de Nishapur e inconfundabila, asa cum inconfundabila e si ceramica de Horezu sau cea de Marginea.
Artistii acestea anonimi, impropriu denumiti olari, designeri in adevaratul sens al cuvintului, au inventat patterne, sau le-au stilizat in asa maniera incit le-au transformat in semne de recunoastere facile si incintatoare, atit pentru ochi cit si pentru spirit.

'Electrocutarea' simtita in momentul in care am privit in premiera un vas de ceramica de
Nishapur s-a datorat scurtcircuitul mintal cu teoria nodurilor, pe de o parte, si cu nodurile celtilor - pe de alta parte.


Vasele acestea, sau ca acestea expuse la Muzeul Abgineh, au fost contemporane cu Omar Khayyam ... deci e foarte usor de inteles de ce renumitul poet, matematician, astronom si filozof persan le-a cintat deseori in rubayyatele sale.

Olarul, ulciorul, lutul de oale si trupurile muritorilor, vinul si iubita ce cinta la harfa in zorii diminetii, iarasi lutul - ca element al trecerii si transformarii, rind pe rind si-au gasit loc in versurile poetului.



ceramica descoperita la Nishapur - sec X-XI AD

Nishapur/Neyshabur/Nishabur a fost fondat de regele sasanid Shapur I.
Cindva fusese un nod destul de important pe Drumul Matasii.
Bunastarea locuitorilor nu provenea doar din comert ci mai ales din agricultura si mestesuguri.
Chiar si la ora actuala acest mic oras al provinciei Khorasan e un oras prosper, fara someri.

La Nishapur, in afara mormintului lui Khayyam, se afla mormintele a inca doi oameni importanti.
E vorba de poetul si filozoful Attar ( "dragostea pina si ursilor le suceste capul" - spunea el cu opt secole in urma) si de pictorul national iranian Kamal-ol Molk.

Dar sa revin la noduri.



Nodurile, ca simbol grafic, si-au gasit reprezentarea in arta chineza si cea celtica.
Cele de pe vasele din perioada islamica timpurie descoperite la Nishapur au totusi caracteristici ce le individualizeaza.
Sa nu uit sa spun ca multe din vase sunt decorate atit pe fata cit si pe spate

...

Imi continui periplul la etajul Muzeului Abgineh, printre vitrinele ce prezinta ceramica de Nishapur.
Azi voi prezenta ceea ce consider eu a fi cea mai reusita piesa descoperita la Nishapur pe care am vazut-o in realitate

E vorba de o farfurie din ceramica smaltuita datata sec IX- X, dHr.
Pentru detalii vizuale dati click pe primele doua imagini.

Cred ca mi-a atras atentia deoarece figura umana stilizata m-a facut sa ma gindesc la Picasso. Penajul si ochii pasarilor imi spun ca artistul olar, cit si designerul ce a creat "prototipul", lejer pot face concurenta artistilor plastici contemporani



Culorile nu sunt vii, dar sunt foarte placute si elegante.
Ceramica de la Nishapur se axeaza pe gama 'paminturilor arse'. Uneori mesterii au folosit glazuri albastru turcoaz sau verde malachit, insa nu aceste nuante sunt definitorii pentru artistii din acea perioada istorica.

Foarte multe piese de la Nishapur pot fi vazute in America si in Europa.
Intre anii 1935-1940 Muzeul Metropolitan a organizat citeva 'expeditii arheologice' la Nishapur.
Am pus ghilimele pentru a scoate in evidenta natura acestor 'expeditii de cercetare' ce aveau ca scop scoaterea din tara de origine a obiectelor descoperite.
Aceasta a fost o forma eleganta de jaf cultural, desi nu cred ca arheologii americani poarta toata vina din moment ce Reza Shah ( Reza Khan) le-a permis efectuarea de sapaturi si transportul obiectelor in America sau Europa pentru a fi cercetate, insa fara a cere o evidenta prea stricta din partea arheologilor.
Adevarul e ca pe linga lista oficiala de piese arheologice ce iesea legal din Iran, zeci de alte piese, de citeva ori mai multe decit cele catalogate si listate, au fost scoase ilegal si apoi vindute colectionarilor din vest.

La Muzeul Metropolitan pot fi vazute obiecte de ceramica de la Nishapur, obiecte cu adevarat senzationale, mult mai valoroase artistic decit tot ceea ce am vazut eu in toate muzeele din Iran vizitate pina in clipa in care am redactat postul.
Exemplific cu niste dansatori pictati pe un vas descoperit in imprejurimile orasului Nishapur.
http://islamicceramics.ashmolean.org/Saman...dancing-men.htm

Dar si iranienii au partea lor de vina. Si inca una foarte mare.
De-a lungul secolului trecut nu au dat vreo importanta obiectelor de ceramica si sticla.
Arheologii cautau cu predilectie obiecte din aur si argint, monezi, arme si armuri, tablite scrise cu cuneiforme si statui regale.

Cei ce cautau pe ascuns astfel de obiecte vechi, pentru a le trafica, nu dadeau cine stie ce importanta harburilor descoperite, caci, piesele aveau volum mare si se vindeau pe pret mic.
De nenumarate ori, chiar si in ziua de azi, sunt descoperite piese din ceramica, faianta si sticla.
Acest lucru se intimpla deseori in momentul saparii fundatiei pentru constructia de locuinte.
Conform legii statului iranian, posesorii pamintului de constructie trebuie sa anunte autoritatile in momentul in care descopera ceva.
O comisie urmeaza sa se deplaseze la fata locului si, daca descoperirea prezinta importanta, se organizeaza un site arheologic in care, de obicei, vin in practica studenti.
Din cauza birocratiei s-ar putea sa dureze mai mult de un an pina sa se excaveze si sa se cerceteze pamintul ce le apartine, ceea ce-i face pe proprietari sa scoata pe ascuns si sa arunce la marginea orasului ( la groapa de moloz) toate cioburile si oalele sparte gasite.

Un exemplu strigator la cer prin tristetea realitatii o reprezinta orasul Zanjan, cu o groapa
de moloz plina de cioburi de ceramica veche si vase ciobite .
Am trecut pe acolo in vara aceasta si greu am putut crede ceea ce am vazut.
Un grup de danezi mai in virsta adunau si triau tot ce reusisera sa scoata din pamintul proaspat descarcat si nu incetau sa se minuneze la fiecare ciob colorat descoperit pe care, cu grija, il asezau in cutii captusite cu burete ( pregatite dinainte).

Nu le veneau sa creada ca nimeni nu-i opreste sa ia cu ei 'bucatele de istorie' vechi de aproape un mileniu.

Tocmai ce vroiam sa te intreb cum e cu dreptul de a face fotografii prin muzeele astea.

Voiam, Marduk, voiam nu vroiam. Se numeste "a voi", nu a "vroi"
"A vrea" e alta treaba.

... ...

In posturile despre calatoria la Zanjan ( si Ginghis Han) spuneam ca in perioada de ocupatie mongola artizanii iranieni au fost obligati sa redea doar figuri umane cu trasaturi mongoloide.
Acesta era standardul estetic impus de dinastiile cuceritoare, nu conta daca era vorba de miniaturi, vase de ceramica, obiecte metalice sau cele din lemn lacuit.

Exemplific spusele cu trei exponate de la Muzeul Abgineh ce au fost descoperite in zona orasului Kashan. Toate trei au fost realizate in jurul sec al XIII-lea dHr.
Detaliul de pe aceasta farfurie spune mai mult decit toate explicatiile mele.
Cele doua din stinga imaginii sunt femei (idealul de frumuste mongol, vreau sa zic).



Primul vas mi s-a parut interesant deoarece are o forma geometrica asemanatoare cu cofrajele de oua.
La ce foloseau oarea partitiile respective ? ... nu stiu.
Va trebui ca la vara sa revizitez muzeul si s-o intreb pe ghida de la etaj ...

Dar nici ulciorul cu cap de cocos nu e lipsit de originalitate ( imaginea din centru), asa ca m-am gindit sa-l aduc la Han ...

Vrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.............................

Dragul meu, du-te te rog la un profesor sau profesoara de limba româna.
Stii ce-o sa-ti zica: Corect e Voiam sau vream, dar de 20 de ani s-a îmbârligat termenul de "vroiam" si a fost si preluat la televizor. Si în ziare.
Adica aia nu-s mai destepti ca oamenii de-acasa.

O alta sala cu exponate ... un alt decor.
Aceasta e sala unde sunt expuse piesele prezentate in ultimele trei postari.


foto-Majdfar

Data trecuta m-am grabit si am uitat sa las raspunsul la intrebare.

Luind in calcul doar muzeele, palatele, casele memoriale si locurile istorice vizitate pina in prezent, pot spune ca filmatul si fotografiatul sunt libere peste tot, cu citeva exceptii.

La Muzeul de Arta Contemporana si la Muzeul de Arte Frumoase de la Palatul Saadabad nu se permite fotografierea si filmarea 'in masa'.
Doritorii depun o cerere si sunt apoi anuntati in ce zi si la ce ora pot veni pentru a capta imaginile ( fara flash, bineinteles, caci tablourile nu sunt protejate cu ecrane din sticla).
La vernisajul unei noi expozitii, pentru citeva ore, se renunta la aceste reguli stricte.

In restul locurilor poate fotografia oricine, cu precizarea ca in cea mai mare parte a incintelor cu decoratii interioare vechi, cu picturi murale si tablouri, ni se cerea sa inactivam flashul.

Nu exista nici un fel de discriminari intre turistii iranieni si cei straini si nu se percep taxe diferentiate.
Persoanele care au nevoie de conditii speciale de fotografiat ( pentru cataloage de arta, carti, reviste, agentii de presa, lucrari de masterat si doctorat, afise publicitare in domeniul turismului sau mai stiu eu ce), platesc uneori o taxa speciala iar personalul muzeului, pentru citeva minute, le asigura conditiile cerute.

Mi s-a intimplat in citeva rinduri sa astept cite o jumatate de ora inainte de a intra intr-un salon anume al unui muzeu, sau un sector al unei moschei, palat, case memoriale, etc, deoarece respectiva portiune fusese inchisa si golita de vizitatori, pentru a permite fotografierea nestingherita din toate unghiurile a cite unui doritor, strain sau iranian.

Tehran City Theater

... ...

...


La Muzeul de Ceramica si Sticla din Teheran (Muzeul Abgineh) sunt destule piese interesante dar din pacate nu le pot prezenta pe toate .

Astazi voi vorbi despre Teatrul Orasanesc sau Teatrul Municipal din Teheran. In limba persana e denumit Theatr Shahr.
A fost inaugurat in 1962, pe timpul sahului Mohammad Reza Pahlavi, iar de atunci si pina in prezent a ramas cel mai mare teatru din Iran si totodata cel mai mare teatru din Orientul Mijlociu.
Amplasat in Parcul Studentilor (Park Daneshjoo), in partea de jos a bulevardului Vali-e Asr, teatrul atrage atentia prin silueta originala si coloanele suple.

In jurul cladirii se afla busturile a trei personalitati iraniene si o sculptura realizata de Parviz Tanavoli (un sculptor iranian foarte interesant ce actualmente traieste in Canada dar care vine frecvent in Iran pentru diverse actiuni).

Busturile lui Kamal-ol Molk (pictorul national iranian), poetului contemporan Shahriar (ce a scris atit in persana cit si in limba turca-azera) si prim-ministrului reformator al perioadei Qajare, Amir Kabir, infrumuseteaza spatiul din jurul cladirii teatrului.



Bustul lui Kamal-ol Molk troneaza in fata intrarii principale.

Sa nu uit sa spun ca acesta e teatrul unde, citeva luni la rind, cu biletele vindute in avans, s-a jucat piesa Rinocerii de Eugen Ionescu.
Succesul piesei a fost enorm.

Arhitectura cladirii e interesanta deoarece e inspirata din arhitectura palatelor ahemenide si a fortaretelor mezilor.
Constructia are forma cvazi-circulara si coloane suple pe care se sprijina acoperisul cu decoratii in nuante de pamint ars, galben, albastru-turcoaz si verde inchis.
Din pacate, din cauza poluarii, fatada arata dezastruos.
Curatarea si renovarea cladirii e absolut necesara.

Mie mi-a placut in mod deosebit usa masiva din lemn cu insertii metalice, protejata cu sticla securit.



Mai adaug un amanunt de ultima ora.
Bustul poetului Shahriar a fost furat imediat dupa perioada de vacanta prilejuita de No Ruz (21 martie-1aprilie).
Ma bucur ca am avut inspiratia sa fac mai multe fotografii cu statuia care acum nu mai este pe soclu ...
Iata una din imaginile captate.





Amanunte despre furt aici:
http://www.presstv.ir/detail.aspx?id=12471...ionid=351020105

... e vorba de un furt de genul serial killer.

Aseara am vazut un film danez ... Babette's Feast.
Azi, aproape intreaga zi, mi-au revenit in minte scene din film.

Cu o ora in urma am aflat de la programul de stiri ca a fost furata a zecea statuie din Teheran.

Evenimentul furtului de statui devine interesant, nu datorita lui in sine cit datorita speculatiilor ...

Toate statuile furate au fost statui din bronz, deci prima ipoteza lansata de politie spunea ca e posibil ca hotii sa fi furat statuile ( marea majoritate busturi) pentru a retopi materialul.
http://groups.google.com/group/museum_secu...=raot&pli=1
Primele statui au disparut la sfirsitul perioadei de No Ruz (ultima saptamina a lunii martie), altele insa doar cu citeva zile in urma.

Apoi a inceput sa circule zvonul ca furtul e opera '"baietilor" in haine civile care nu agreeaza personalitatile culturale.
Si ipoteza aceasta a cazut deoarece s-au furat nu doar busturile unor oameni de cultura ci si busturile unor personalitati politice.

Apoi a venit la rind ipoteza ca e o actiune a persanilor contra minoritatii azere ( cele mai multe statui furate au reprezentat personalitati de origine turco-azera : poetul Shahriar, revolutionarii Sattar Khan si Karim Khan, citiva artizani ce au lucrat piese pentru Palatul Saadabad ...)

Intre timp s-au furat busturilor altor personaje, ne-azere ... asa ca a cazut ipoteza in cauza.

Ultima stire senzationala care circula in Teheran e ca hotii sunt platiti de ambasada Marii Britanii ...

Astept sa vad ce va urma, cine va fi furat miine ...

Ce nu pot accepta eu in toata povestea asta tragi-comica e faptul ca nu se pot ridica statuile asa cum ridici cartile de pe raft.
Trebuie scule speciale pentru a taia sau a smulge statuia de pe soclu ... trebuie altele pentru a o deplasa. Unele busturi mai mari aveau peste o jumatate de tona.
Plus de asta, ma intreb cum e posibil ca cineva sa 'opereze' in mod repetat in pietele centrale sau in parcurile din oras fara ca politia sa observe?!

E mai usor sa dai vina pe altii, or poate ca bronzul asta se foloseste la rachete sau arme atomice si atunci se explica disparitiile.

... bronzul de la statui pentru rachete si arme atomice?!

Pai daca iranienii au produs bronzul pentru statui ( sa nu uitam ca statuile s-au turnat in atelierele unor sculptori), ce i-ar opri sa produca orice cantitate din acelasi fel de bronz?

Am uitat sa spun ieri ca statuia lui Avicenna/Ibn Sina a fost cea de a zecea statuie data disparuta.
Fusese amplasata intr-un mic parc din zona Karim Khan Zand, zona cu trafic intens ... acolo nici la miezul noptii nu e liniste.

Am ajuns la concluzia ca politistii astia ori sunt saraci cu duhul, ori joaca toata noaptea table in vreo ceainarie din parc ... altfel nu-mi pot explica cum de nu-i pot prinde pe faptasi.
Dislocarea statuilor de pe soclu nu se face intr-o secunda ...

M-ar intrista sa aflu ca a fost furata si statuia lui Alexander Griboyedov, diplomat rus linsat in 1829 la Teheran de catre o gloata scapata de sub control ...

cred ca stiu, iranienii se asteapta la un atac din partea israelienilor sau americanilor si atunci au pus la adapost statuile dar lasa sa para ca au fost furate sa nu intre cetatenii in panica.

M-am gindit ca nu e o idee rea sa va duc la plimbare prin complexul muzeal Saadabad, cunoscut indeosebi datorita Palatului Saadabad - fosta resedinta a sahilor dinastiei Pahlavi.
Complexul este alcatuit din optsprezece muzee si galerii, din care trei le reprezinta palatele-muzeu.

Voi incepe cu Galeria de Arta Farshchian, sau Muzeul Farshchian, deoarece m-am hotarit mai usor asupra imaginilor pe care aveam de gind sa le postez ....

Dar cine e Farshchian ( se pronunta Farşcian) ?

Mahmoud Farshchian e maestrul necontestat al miniaturii iraniene contemporane.
Nascut si crescut la Isfahan, capitala culturala a Iranului, Farshchian a avut sansa de a fi mereu inconjurat de lucruri frumoase.
Talentul sau a fost cizelat de artistii in atelierele carora si-a facut ucenicia, de profesorii de la Scoala de Arte Frumoase din Isfahan, dar si de familie.
Tatal sau a fost un prosper negustor de covoare persane. Atunci cind fiul si-a manifestat dorinta de a merge in Europa pentru a gusta arta europeana, el nu s-a opus.
L-a sustinut financiar si moral.
Mahmoud Farschian colinda citiva ani orasele europene si in anumite perioade de timp lucreaza in atelierele unor pictori.
La intoarcerea in Iran isi deschide propria scoala de pictura. In paralel preda cursuri la Facultatea de Arta din Teheran.

Sunt convinsa ca succesul i se datoreaza in primul rind ilustratiilor facute unor volume de versuri.
Farshchian a ilustrat cu miniaturi poeziile lui Rumi ( pentru care a declarat ca are o afinitate speciala ... ceea ce se vede clar si in lucrarile grafice facute), lui Omar Khayyam ( seria de miniaturi pe tema savantului indragostit la batrinete de o fata gingasa si frumoasa imi place cel mai mult), dar si poeziile lui Hafez - poetul national iranian.

Pe mine personal nu ma incinta foarte mult stilul său caci amestecul de culori tari si contrastante imi provoaca ameteala, insa miniaturile neaglomerate, in culori inchise, executate pe fond caramiziu, crem, negru si indigo, le am la suflet.

Pentru a va face o idee puteti intra aici si aici.

Imaginile postate in jurnal reprezinta doar tablourile admirate in incinta acestui muzeu.
Reproduceri de buna calitate grafica, lavabile, de tip poster, de marime medie sau in marime originala, imprimate pe hirtie de matase sau pe alte suporturi grafice, pot fi cumparate de la magazinul din incinta muzeului.
Am cumparat citeva reproduceri, insa, din pacate, cele cu batrinul cufundat in lectura se epuizasera.



Am observat ca multi vizitatori, pot spune ca majoritatea, se opreau in fata acestei miniaturi, fotografiind-o de aproape si de la distanta.




Pentru detaliu dati click pe imagine

Din lucrarile expuse acolo l-am retinut pe batrinul intelept ...
Dar pe cine intereseaza un savant cu barba alba cind alaturi de el danseaza o fata frumoasa?



The Down a fost pictata de Farshchian in 1973, deci cu vreo treizeci de ani in urma ... pe vremea cind maestrul avea inca ochi pentru femeile frumoase.
In ultimii ani a pictat cu predilectie tablouri alegorice, mitologice si scene inspirate din texte religioase.
O bila alba s-ar cuveni data pictorului, caci, in primii ani de dupa revolutie, cind cenzura era in floare, el a pictat miniaturi inspirate din textele biblice dar si scene cu femei senzuale si le-a expus in galerii renumite din Teheran, fara sa aiba aprobare pentru ele.
In ziua de azi lucrurile stau cu totul altfel.
Miniaturi cu fete mai mult sau mai putin dezbracate se gasesc peste tot in magazinele de arta ( nu expuse in vitrine - caci i-ar enerva la culme pe cei religiosi) sau pot fi comandate on-line.
Site-urile artistilor miniaturisti expun la vedere 'imagini imorale'.
Guvernul are stiinta de ele, la fel cum are stiinta de muzica inregistrata in 'underground' sau de filmele turnate ilegal in studiouri improvizate.
Adevarul e ca nu mai poate face nimic in fata valului ... eventual anti - propaganda inutila.

Voi incheia cu o miniatura invalmasita ... .
Spun "invalmasita" pentru ca, oricit de aproape ai privi-o, nu poti identifica imediat toate elementele ce o compun.
Personaje umane, plante, pasari exotice, esarfe, sabii, cerbi, cai ... se rasucesc incet in spatiul tablourilor.
Cred ca aceasta e caracteristica miniaturilor lui Farshchian : unduirea, miscarea, rotirea, dansul nuantelor, balansul, leganarea intr-un ritm anume pentru fiecare lucrare in parte ...

La Muzeul Documentelor Istorice Contemporane am stat aproape doua ore. Nu mi-a venit sa cred cind m-am uitat pe ceas si am vazut cum a trecut timpul.
Am intilnit foarte putin vizitatori in incinta acestei cladiri.
Majoritatea viziteaza doar fostele palate - resedinta, cele trei muzee de miniaturi si Muzeul de Arte Frumoase, mai putin restul muzeelor din complex.

Fotografiile expuse reprezinta de fapt copii marite dupa fotografiile originale.
Originalele se gasesc in arhiva palatului.

Ce mi-a placut foarte mult a fost spatiul aerisit, liber, fara prea mult mobilier, vase decorative sau covoare.
In acest fel m-am putut concentra in liniste pe imaginile si documentele expuse in cele citeva camere.

In doua camere am vazut fotografii, acte, sigilii si obiecte de uz personal ce au apartinut lui Reza Shah si fiului acestuia, Mohammad Reza Shah Pahlavi.
In altele au fost grupate cele referitoare la Imam Khomeini si alte personaje importante pe scena revolutiei din 1979 ce a dus la rasturnarea de la putere a dinastiei Pahlavi.

Am refotografiat rind pe rind toate fotografiile sahilor. Cele mai interesante le voi posta in jurnal.
Dar inainte de a le prezenta voi spune citeva cuvinte despre Reza Shah. Iranienii il numesc cu predilectie Reza Khan. Astfel se face mai usor distinctie intre el si fiul sau, Mohammad Reza Shah.

Reza Khan a fost un ofiter din Brigada de Cazaci de la Teheran ( brigada ce a fost instruita de ofiteri rusi din armata tarului).
Propulsia lui pe scena politica s-a datorat in primul rind faptului ca Reza Khan a fost de o disciplina exemplara ... morbida.

In 1923, printr-o lovitura militara, il inlatura de la putere pe Ahmad Shah Qajar.
In 1925 se autoinvesteste cu titlul de "Pahlavi Aryamehr" si se autointituleaza "shah".
Azi, dupa aproape un secol, chiar si regimul incepe sa-i recunoasca unele merite.

Ce a facut Reza Khan?
Printre altele a facut multe .
A reorganizat administratia si guvernul, a modernizat transporturile introducind autobuze si construind reteaua de cai ferate ( cu ajutorul inginerilor straini), a emis diferite legi in favoarea emanciparii femeilor, a infiintat Radio Teheran, a construit cinematografe, a infiintat Universitatea Teheran, a pus bazele industriei petroliere, a transferat de la British Imperial Bank la Bank-e Melli Iran dreptul de a tipari bancnote, in cel de-al doilea razboi mondial a refuzat survolarea spatiului aerian iranian de catre aviatia nazista ...

In 1935 ordona corpurilor diplomatice ca sa foloseasca antete pe care in loc de Persia sa apara numele Iran.
Ordonanta emisa duce la schimbarea numelui tarii. Pe toate hartile tiparite dupa 1935 va fi utilizata denumirea Iran ( denumire derivata de la cuvintul "aryan")

Toate lucrurile acestea le-a facut in perioada 1925 -1941 ( cind a fost obligat sa abdice in favoarea fiului sau).


Ce i se reproseaza lui Reza Khan?
I se reproseaza ca a neglijat sanatatea publica si invatamintul primar, ca a facut concesii consortiilor straine, ca a incercat prin forta sa 'aseze' triburile nomade, sa le alfabetizeze copii si sa-i faca sa duca o viata sedentara, ca a insistat foarte mult pentru emanciparea femeilor intr-o tara cu conceptii patriarhal - religioase.
Nu s-a temut sa afirme ca hijabul complet reprezinta un simbol al inapoierii, afirmatie ce i-a atras valuri succesive de mânie din partea clericilor.
In 1936 emite o lege prin care se acorda fortelor de ordine dreptul de a smulge valul de pe fata femeilor ce apar cu fata acoperita in public (sahii qajari ai sec al XVIII-lea au fost cei ce au introdus moda vălului pe fata ... anterior, nici o dinastie nu si-a pierdut timpul cu ţinuta femeilor).
I se reproseaza mai ales ca a considerat ca doar secularizarea societatii poate duce la progres.

Dar sa revin la fotografii.

... ...

Prima fotografie il prezinta pe Reza Khan intr-o inspectie la o garnizoana militara. Personajul tinar din fata automobilului e fiul sau, viitorul shah al Iranului.

In cea de a doua fotografie am incercat sa surprind spatiul si atmosfera muzeului.
Daca o veti descarca si o veti privi in marime originala (in Paint), veti putea identifica chipurile de pe pereti.

Ultima imagine il infatiseaza pe Reza Khan in timpul unui discurs.
Fiul sau, caruia el ii conferise titlul de regent, il insoteste aproape in toate activitatile ... pentru a deprinde meserie ..

Voi incheia textul de azi cu aceasta imagine.

Tata si fiu intr-un moment de destindere si intimitate.

E una din putinele imagini ce il infatiseaza pe Reza Khan zimbind.
Reza Khan a fost un tip dur ce a impus reguli militare pina si in familie. In caietul sau secret de notite Mohammad Reza Shah a marturisit cit de timorat se simtea in prezenta tatalui si cit de mult se indoia de faptul ca tatal ar avea vreun sentiment de afectiune fata de el sau fata de fratii si mama lui.

Îmi dai voie sa mi se rupe?
Cu ce

Îmi dai voie sa mi se rupe?
Cu ce

Îmi dai voie sa mi se rupe?
Cu ce adica ai rupturi de inima?
Reza Shah a fost sustinut de CIA. Hai chiar ca-mi vin lacrimile.
Glorifica-ti-l, va sta bine

Cut. Doubled posted.

...

In incinta muzeului, intr-o vitrina extrem de simpla, e expusa tinuta militara a lui Reza Khan/Reza Shah : pantalon, veston, manta, cizme si cascheta.
Nu stiu citi din anturajul lui l-au vazut imbracat si in altfel de haine ...

Dar sa reaiau firul povestii .
Incepe cel de-al doilea razboi mondial. In acei ani Germania constituia cel mai important partener economic al Iranului, in afara faptului ca ingineri germani de prima mina erau implicati in tot felul de proiecte pe teritoriu iranian.
Suportul tacit al lui Reza Khan pentru armata nazista nu era vazut cu ochi buni de nici o mare putere. Firesc, voi zice eu.
Totusi marile puteri i-au cerut sprijinul pentru a permite trimiterea de ajutoare militare Rusiei. Asta insemna ca iranienii sa puna la dispozitia trupelor aliate trenuri, de a le permite utilizarea cailor ferate si drumurilor si, bineinteles, ancorarea in apele teritoriale.

Era foarte evident ca sahul avea vederi filo-germane si pro-naziste, deci refuzul sau mi se pare normal.
Acest refuz i-a fost fatal.
Americanii si englezii pun la cale invazia Iranului.
In 1941 aliatii invadeaza Iranul si-l forteaza pe Reza Khan/Reza Shah sa abdice, facindu-i totusi o concesie.
La tron ii va urma fiul sau, Mohammad Reza.

Umilit la maximum Reza Khan paraseste tara .
Dupa o escala in Mauritius el se va stabili in Africa de Sud, loc unde, trei ani mai tirziu, va muri bolnav si singur.
Trupul ii va fi dus si inmormintat in Cairo, la moscheea Al-Rifa.
Nimeni nu avea de unde sa stie ca in aceeasi moschee va fi ingropat si fiul ...

Deci, imediat, Mohammad Reza Shah (Aryamehr Pahlavi) preia controlul asupra tarii.
Vorba vine "control".
Reza-fiul a fost instalat la putere de aliati, iar mai apoi va fi sprijinit de cei ce aveau interese in zona Golfului Persic.
In septembrie 1943 el va declara razboi Germaniei.
La sfirsitul lui noiembrie va avea loc celebra conferinta de la Teheran.
Teheran'43 ... Churchill, Stalin si Roosvelt impreuna ...

Serviciul CIA ia fiinta in 1947, si la putina vreme, in 1953, va pune la cale operatiunea Ajax, operatiune c e va duce la rasturnarea de la putere a guvernului Mosaddeq/Mosaddegh (Dr.Mossadeq e cel ce a instrumentat nationalizarea rezervelor petroliere din Iran).

Biografia tinarului shah poate face obiectul unui scenariu hollywoodian.

Egiptul nu a fost doar tara mormintului tatalui sau, a fost si tara ce i-a adus in dar prima sotie : Fawzia ( fiica regelui Fuad I si sora regelui Farouk I).
Au impreuna o fata, Shahnaz, dar se vor desparti in 1945.
Motivul divortului e neclar insa birfele ce au circulat la Teheran spuneau ca Fawzia ar fi incercat sa-l otraveasca pe shah.
Sahul a refuzat sa-i dea fiica, de care, nu e nici un dubiu, se simtea foarte legat sufleteste.

Mai tirziu se va casatori cu Soraya Esfandiari Bakhtiari, o fata extrem de frumoasa.
Tatal ei era ambasadorul Iranului in Germania iar mama, Eva Karl, era nemtoaica.
Dupa sapte-opt ani de casatorie se despart.
Cauza: Soraya nu a putut face copii.
De fapt divortul a fost impus de mama sahului, ( sa nu-i vorbim de rau pe morti) ce a stricat cit a putut viata particulara a fiului.

A treia si ultima sotie e unica fata unui capitan din garda regala.
Acesta isi educa fiica in spirit vestic. Farrah Diba va urma scoala italiana si liceul francez la Teheran, in institutii special deschise pentru copiii de ambasadori, reprezentantii firmelor straine si ai protipendatei iraniene.
Unchiul ei, arhitectul Diba, ii insufla pasiunea pentru arhitectura.
Farah obtine o bursa si isi continua studiile la École Spéciale d'Architecture din Paris.

La o intilnire a sahului cu studentii din capitala Frantei, la ambasada din Paris, ei se vad prima oara.
In vacanta de vara, Shahnaz (fiica din prima casatorie cu Fawzia), o invita pe Farah la palat.
A doua invitatie urmeaza la putin timp dupa prima, moment in care Farah isi da seama de intentia sahului de a o cere in casatorie.

Pe mine m-a impresionat pasajul acesta din autobiografia ei.

Este 'petita' de fiica sahului din prima casatorie care ii povesteste cu lacrimi in ochi cit de distrus psihic e tatal din cauza divortului de Soraya, a doua sotie (deci femeia ce a luat locul mamei ei).

Casatoria sahului cu Farah/Farrah Diba nu a avut la baza ratiuni politice. A ales-o de sotie pentru ca i-a placut de ea. Suna foarte simplu ... desi nu e.
Au avut impreuna patru copii, doua fete si doi baieti, si dupa fiecare nastere Farah a devenit parca mai frumoasa.

In fine, de abia in 1967 Reza-fiul va deveni in mod oficial sahul Iranului .
In acel an are loc incoronarea lui. Ceea ce e foarte important e faptul ca simultan cu el a fost incoronata si Farah, conferindu-i-se titlul de Shah Banou si putere in stat.
Niciodata in istoria Persiei nu a fost incoronata sotia unui sah

Mohammad Reza Shah a fost un sah aservit puterilor vremii. A incercat sa modernizeze tara, sa puna o baza economica solida, sa propulsioneze invatamintul si cercetarea ... dar in acelasi timp a controlat la singe opozitia si a condus in stil dictatorial.



In aceasta fotografie, tinarul viitor shah, alaturi de Reza Khan, participa la o intilnire cu membrii parlamentului.
Mohammad Reza Shah a invatat la Institute La Rosay, in Elvetia, dupa care a facut Academia Militara din Teheran.

Nu peste mult timp de la captarea acestei fotografii Reza Khan va fi fortat sa abdice.

Peste alti ani, Mohammad Reza Shah va fi obligat sa paraseasca tara, fugind impreuna cu familia si citiva oameni de incredere.
Revolutia din 1979 va pune capat dinastiei Pahlavi.
Mohammad Reza Shah isi va trai ultimul an de viata in exil, in Egipt, loc in care va si muri.
Va fi inmormintat la moscheea Al Rifa, acolo unde fusese inmormintat si tatal sau.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial osemintele lui Reza Khan au fost aduse in Iran.
Cele ale lui Mohammad Reza Shah se afla deocamdata la Al Rifa.

Priveam fotografiile si obiectele din jur si ma gindeam ce malaxor neiertator e istoria. Putine lucruri de pe fata pamintului sunt mai murdare decit politica, dar nu si mai necesare.
Politica ... un rau necesar.

Se spune ca diplomatia e o arta.
Poate. Dar e o arta ce-si imbolnaveste de moarte "artistii".