Continui cu cateva imagini din Palatul Niavaran, palatul in care a locuit o perioada de timp sahul si locul in care au fost invitati ambasadorii diverselor tari sau au fost gazduiti oameni politici ai acelei perioade.

Voi incepe cu niste portrete ale sotiei sahului, regina Farah, portrete ce pot fi intalnite la tot pasul in diverse pavilioane ale complexului muzeal si pe care, din fericire, regimul le-a lasat la locul lor.
Asa ca azi, la peste trei decenii de la revolutia islamica, portretele familiei regale ii intampina pe vizitatori.



... ... ...

Fotografiile le-am facut in 2012, in vacanta de No Ruz, si datorita numarului mare de vizitatori din perioada anului nou in stil iranian nu am reusit sa captez tot ce mi-ar fi placut deoarece ghizii ne conduceau in viteza, ca la un raliu automobilistic, scuzandu-se spunand ca trebuie sa intre toti oamenii care asteapta la coada pe treptele palatului.
Toate saloanele si dormitoarele au pereti din sticla securit in dreptul usilor de acces, ceea ce impiedica o buna fotografiere. In cele mai multe imagini captate a fost reflectata lumina, chipurile unor turisti sau obiecte de decor de pe peretele opus usilor de sticla.

Mi-a atras atentia o comoda din lemn lacuit, lucrata manual, si de abia cand m-am apropiat suficient de mult ca sa pot citi am realizat ca e vorba de o comoda pentru televizor (televizorul fiind inauntru).

... ...

Dintre toate saloanele si camerele Palatului Niavaran budoarul reginei Farah e cel mai simplu.
Nimic aurit sau argintat, nimic care sa indice snobism sau opulenta. Designul spatiului ei privat ii apartine si cred ca o caracterizeaza destul de bine
Despre garderoba de protocol a reginei, si cea care a realizat manual multe din aceste piese vestimentare, am vorbit pe larg in postarile dedicate triburilor de baluci.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=742796

In imaginea din mijloc se observa pe tavan camera video care tine sub supraveghere salonul. O alta, mult mai mica si mai ingenios plasata, am descoperit-o camuflata in decororatia de sustinere a candelabrului din dreptul usii de acces spre camera reginei.



Mi-am facut un obicei din a repera camerele de supraveghere din muzeele, palatele si obiectivele istorice iraniene. Obiceiul asta s-a transformat intr-un reflex caci m-am surprins facand acelasi lucru si in muzeele din Romania

Voi incheia cu imaginea unui spatiu intim pentru micul dejun.



Dintre toate obiectele din aceasta camera doar doua prezinta importanta artistica si un plus de valoare materiala. E vorba de paravanul din fundal si de covorul cu un motiv mai putin intalnit printre motivele covoarelor persane realizate in mod frecvent in Iran.
Traiesc cu impresia ca am vazut ceva asemanator la Muzeul National de Covoare din Teheran ...

... ... ...


Amintisem despre covoarele de la Palatul Niavaran. Iata cateva din incinta palatului principal, adica cel cu numele de Palatul Niavaran, dar si in celelalte pavilioane (Saheb Qaranyieh, Ahmad Shahi Kushki, etc) exista covoare deosebite.

La Palatul Niavaran insa pot fi admirate covoare unicat demne de Muzeul Covoarelor.

Dupa cum spuneam, din cauza aglomeratiei si a fluxului imposibil de vizitatori (ceva asemanator peronului unei gari in momentul anuntarii trenului ), nu am reusit sa fotografiez ceea ce as fi dorit.
Completez insa descrierea palatului cu imagini preluate de pe net.

Holul de la intrare ofera privirii un spatiu inalt cu elemente de decor nu foarte incarcate, spre deosebire de unele camere de la etaj care, mie personal, mi se par aproape de limita kitschului sau de decorurile din filmele cu milionarii anilor ' 60 - '70.







Cred ca oricine intra pentru prima oara in acest palat face un tur de onoare al covoarelor
Privitul lor poate suplini zeci de file dintr-un studiu stiintific dedicat artei teserii covoarelor in Persia medievala/Iranului modern.
Culorile ... cred ca ceea ce sare in ochi e combinatia de culori, fracturarea lor in motive ce amintesc tehnica mozaicului, si nu in ultimul rand luminozitatea lor in ciuda aglomerarii de imagini pe fiecare metru patrat.

... ... .

Alte imagini ale Palatului Niavaran. Ansamblul holului central, etajul superior si scara de serviciu cu tablouri nu chiar de aruncat

Linkurile acestor imagini le-am salvat cu vreo trei sau patru zile in urma pe format Notepad.
Acum insa, daca vreau sa le copii direct de pe 4shared si sa le introduc in postare mi se afiseaza eroare, insa daca le copii de pe formatul Notepad pe care le-am salvat cu cateva zile in urma, dupa cum se vede, imaginile imi apar fara probleme.

Iata ce mi se afiseaza :
THE FOLLOWING ERROR(S) WERE FOUND
You are not allowed to use that image extension on this board. A valid format is: http://www.domain.com/picture.gif, an invalid format is: http://www.domain.com/picture.one.gif


Am verificat litera cu litera linkul salvat anterior cu cel copiat azi si ce ma nedumireste e faptul ca ele sunt perfect identice !
Oare sa fie vorba de niste informatii ascunse in adresele fotografiilor incarcate pe 4shared si din cauza unor posibile probleme ale acestui site aceste informatii care nu sunt la vedere sa nu poata fi copiate si din aceasta cauza sa nu le pot introduce in postare?

Intreb si eu ... poate ma lamureste cineva

Acum, cand toata lumea ii scrie lui Mos Craciun, sunt tentata si eu sa-i cer un mic favor. Dar fiindca stiu ca nu-mi poate indeplini dorinta ... renunt. Renunt asa cum am renuntat la multe alte lucruri, dar nu fara parere de rau.
Stiu ca nici macar dânsul nu poate da timpul inapoi

Totusi exista un canal secret prin care pot ajunge sa-mi indeplinesc dorinta desi mi-e greu sa-l activez ori de cate ori as vrea. E vorba de canalul amintirilor pe luciul caruia aluneca tacute secvente din propria-mi existenta ca niste cadre de film a caror succesiune nu respecta absolut nici o regula.

De foarte multi ani, nu are rost sa spun cati la numar, nu am mai sarbatorit Craciunul in atmosfera aceea specifica de Craciun pe care mi-o reamintesc in cele mai mici detalii.
Jocul de puzzle al clipelor viscolite se schimba aleatoriu, de la gradinita cu pomul de iarna mirosind a cetina si bomboane de ciocolata cu umplutura de vanilie si pana la febra generala ce-i cuprindea pe studentii din Tudor cu cel putin o luna inainte de Revelion.

Toata lumea incepea sa-si faca planuri. Unde, cu cine si in ce fel isi va petrece sarbatorile de iarna si Revelionul.

Lipsurile comunismului nu insemnau nimic. Spiritul si initiativa studentilor reprezenta totul.

Ma uimea intodeauna cantitatea de energie consumata pentru acest eveniment, imaginatia si fantezia creatoare, pofta de viata ce tasnea ca un geyser printre sloiurile de gheata ale normelor de tot felul, nebanuitele resurse financiare puse la bataie, toaletele imaginate de fete, dexteritatea baietilor in a face rost de bilete la vreun hotel inaccesibil plebeilor sau in vreo statiune turistica ce avea sa fie suprapopulata in cele doua saptamani de vacanta.

Studentii din Iasi, si implicit cei din complexul Tudor Vladimirescu, aveau o preferinta indiscutabila pentru Tihuța si Vatra Dornei.
Era foarte cool sa-ti anunti colegii ca vei merge in vacanta la Tihuța sau ca ai reusit sa obții o rezervare pentru noaptea de Revelion undeva la Vatra Dornei. Denumirile erau pronuntate pe un ton afectat iar fericitii posesori ai biletelor lasau impresia ca urmau sa mearga la Acapulco sau Miami Beach
Privind retrospectiv toate astea mi se par acum atat de copilaresti ... atat de neinsemnate si totusi importante prin starea de spirit pe care reuseau sa o creeze.

N-am fost niciodata la Tihuța dar ma gandesc ca va trebui sa merg intr-o buna zi ca sa-mi satisfac curiozitatea.

Dupa obtinerea de rezervari in acele locatii paradisiace urma mobilizarea generala pentru cumpararea in avans a biletelor de tren.
Nu era vorba doar de cei ce plecau in statiuni sau la cabane cu nume incitante ci de toti studentii care plecau acasa lasand in urma lor un Iași pustiu si provincial.
Ceea ce dadea stralucire orasului erau tocmai studentii ... cu vestimentatia lor atipica, cu comportarea atipica, cu suflul acela tineresc pe care n-am mai reusit sa-l regasesc in nici una din vacantele mele din Romania.
E ca si cum ar fi disparut o lume. O lume in care ma regaseam cu usurinta si a caror sabloane imi erau perfect cunoscute.
Generatia de azi mi se pare foarte diferita de generatia mea in ceea ce priveste pofta de a-si trai viata. Tinerii de azi nu mai au incarcatura exploziva a celor din anii '80 - '90, cred eu.

Deci vorbeam despre trenuri ...
Nu am sa uit niciodata cozile de la agentia CFR din Piata Unirii, de langa libraria Junimea (sper sa nu se fi desfiintat), si de febrilitatea celor ce stateau la coada uneori doua trei ore in sir pentru a cumpara cateva tichete de calatorie.

Pentru cei nehotarati existau solutii. Pe piata neagra se gaseau intotdeauna bilete, la pret dublu sau chiar triplu, si daca doreai cu orice pret sa-ti faci revelionul la Sinaia sau la Slanic Moldova sau la restaurantul hotelului Ceahlau din Piatra Neamt ... il puteai face .

Urmatoarea faza a agitatiei generale se consuma in achizitionarea unei toalete adecvate pentru evenimentul anului dar si o tinuta cat mai comoda si eleganta compatibila totodata cu peisajul montan.

Baietii cautau innebuniti bocanci de schi, ghete Clujana, pulovere din lana sau mohair cu modele Jaquard si canadiene cu aspect occidental.
Fetele, in afara rochiei de revelion si a unor pantofi cu tocuri cat turnul Eiffel, cumparau si ele ghete Clujana, blugi mulati pe corp si geci cat mai fanteziste.
Cele mai chic modele se gaseau doar pe sub mână ... expresia asta, ce a tatuat mentalul tuturor generatiilor formate dupa cel de-al doilea razboi mondial, nu mai are nici o relevanta pentru copiii generatiei mele.
Cat de absurd suna azi, in epoca concurentei, a comertului on-line si a reducerilor masive de preturi practicate pana si de firme celebre, ca marfurile sa fie vandute pe sub mână.

Apoi toata lumea incepea cruciada cartuselor de tigari straine (Kent, Marlboro, Rothmans, Camel, Assos ), a pungilor de cafea si cutiilor de Ness, a sticlelor de bautura cu etichete ademenitoare si nume auzite in mod frecvent in filme (Martini, Campari, Cinzano, Johnnie Walker, Stolichnaya, Tequila, Metaxa, Angostura ... )

Privind retrospectiv nu-mi vine sa cred ca am trait in acel univers. Mi se pare atat de departe, intangibil, la mii de ani lumina, pietrificat intr-o galaxie de lucruri vii dar care nu reusesc sa ma faca sa vibrez emotional.

Nu știu de ce devin nostalgică la astfel de amintiri ... poate și pentru faptul că aici nu am cu cine sa le împărtășesc.

...le-ai impartasit cu noi acum....mi-ai smuls chiar o lacrima... ..sincer.


tinerii de azi insa vor afla si ei cum e cu nostalgia asta...E mult mai greu acum cand pentru ei viitorul nu exista, insa maine (care e atat de aproape) vor suferi la fel pentru valorile trecute ale timpului lor...generatie dupa generatie se intampla mereu aceleasi lucruri...

Craciun Fericit

La multi ani Exe! abia astept sa te citec...

Felina, multumesc ca nu m-ai uitat si ma bucur sa te vad 'pe val'

Iti doresc un an nou ... nou cu adevarat, in tot si in toate !

Astăzi despre răutate ...

Nu încetează să mă uimească răutatea unor oameni, ce pare sa iasă dintr-un sac fără fund, și felul în care se ospătează din ea.
Nu e vorba aici de o figura de stil. E realitatea necosmetizată. E vorba de o constatare făcuta de mulți alții înainte de mine : Răul, cu majusculă, constituie pentru unii hrana zilnica, doza de care au nevoie pentru a subzista și a face față frumuseții ce se ascunde în cele mai banale sau mai neașteptate lucruri.

Exista foarte multe feluri de răutați și combinații de răutați la fel cum există foarte multe tipuri umane compatibile cu fiecare model de răutate în parte.
Daca vei avea răbdarea să le analizezi în tăcere, pe o perioadă ceva mai îndelungată de timp, vei reuși să identifici o veritabilă comedie umană.

Nimeni nu e perfect și nimeni nu e bun pe toate fațetele sale. Fiecare om, la un moment dat, a dat dovada de răutate. Uneori drept răspuns la comportamentul reprobabil al cuiva, alteori din neștiință sau neputința de a acționa altfel sau poate din dorința de răzbunare.
Nu vorbesc aici de aceate forme de manifestare, pasagere, și atât de comune speciei umane. Nici de mici răutăți ... de duzină.

Vorbesc de varianta "hard" a Răutății, ridicata la rang de călăuza în toate acțiunile individului, de acea răutate ce constituie o constantă a vieții pe baza căreia își setează activitățile sale zilnice.

Exista o răutate elegantă camuflată în spatele unor fraze bombastice voit politicoase - dar din care transpare mojicia, există o alta directă - ca o lovitura plasată într-o secunda de neatenție atunci când a fost slabită garda.
Există o răutate ce se manifestă în rafale, secerând pur și simplu pe cei ce i se împotrivesc, dar și una perenă tatuată definitiv pe sufletul nefericit al individului.

Există o răutate pe care ești tentat să o ierți, în virtutea faptului că toți am experimentat-o și a ierta înseamna a da o șansa Binelui, dar și o răutate pe care ai vrea să te razbuni - chiar dacă răzbunarea e considerată arma prostului.

Răutatea persuasivă reprezintă o formă mai greu de identificat deoarece se manifestă undeva în imediata vecinătate a subliminalului, însă odată identificată nu-ți mai poate face rău, oricât de profesionist ar fi cel ce o pune în practică.

Răutatea iluzorie pare a nu fi răutate, deși e, necesitând o lunga perioada de incubație pentru a se manifesta malign.

Există răutăți aferate, răutăți ce se vor pline de spirit, răutăți ce slujesc unor cauze, răutăți gratuite, răutăți prostești, răutăți purtând masca Binelui, răutăți de dragul Artei Răului ...

După cum spuneam există multe feluri de răutăți ... și toate sunt dublate de frica și/sau minciună.

Covorul


Traversam o perioada incarcata. Zilele premergatoare examenului de admitere parca intrasera in sac. La ore imposibile din zi profu' de mate punea sedinte suplimentare de recapitulare. Norocul nostru ca noaptea liceul era inchis In acea zi, si nu numai, avusesem ore suplimentare de la 6.30 la 7.45 dimineata. La 8 incepea programul propriu zis; deci inca o portie consistenta de matematica dupa cea care ne-a fost servita in locul micului dejun

Spre inserat, acasa, am scos caietul cu exercitiile de rezolvat pentru a doua zi. Nu-mi gaseam o pozitie comoda la masa de scris asa ca m-am asezat jos, cu spatele rezemat de canapeaua pe care dormeam, incercand sa ma concentrez asupra unor ecuatii trigonometrice.

De oboseala ochii mi s-au inchis si caietul mi-a alunecat de pe genunchi.
Simteam cum ma desprind si plutesc intr-un aer auriu, racoros, si cum alunec cu viteza din ce in ce mai mare.

Cand am deschis ochii m-am trezit intr-o camera luminata orbitor. Am ridicat privirea spre tavan si, ca pe fundul unei ape limpezi, am vazut lustra imensa cu multe brate.
O fericire neinteleasa plutea in camera. O simteam prin toti porii.
Nu tu griji legate de admitere si bacalaureat. Nu tu griji legate de tema de matematica pentru maine. Nici un fel de griji, doar o stare de fericire fara sens ce nu deriva din vreun scop declarat sau ascuns al vietii cotidiene.

Peretii fusesera imbracati in tapet de culoare verde inchis cu aspect de acuarela proaspat uscata. In camera nu mirosea a vopsea ci a ciocolata. Aroma unei ciocolate de foarte buna calitate ma invaluia din toate partile. Instinctiv m-am uitat jur imprejur pentru a descoperi cutia pe care cineva, presupun, o desfacuse cu putin timp inainte.

Dar in camera nu se zareau multe obiecte de mobilier. O sofa fin arcuita de culoare crem, satinata, ce batea in ape galben lamai, cu lemaria inchisa la culoare, umplea golul de pe lungimea unui perete. In fata sofalei se afla o masa acoperita cu o panza delicat brodata si in aceeasi nuanta cu sofaua. Pe masa am zarit doar un ceas desteptator de moda veche. Atat. Arata ora patru fix.

Intr-un colt, un lampadar de salon, foarte inalt, cu abajurul din dantela neagra, arunca umbre ciudate pe peretele lateral intregind atmosfera nefireasca.
Pe jos am vazut un covor de culoare crem, ca o catifea mai groasa. M-am aplecat si l-am atins. O atingere stranie. Mi-am tras imediat degetele.

Altceva nu se afla in camera si privind inca o data mi-am dat seama ca nici ferestre nu avea.

Aroma de ciocolata ma facea sa salivez. “La naiba!” mi-am zis inciudata, “doar nu sunt copil de gradinita”.
Imediat insa am ripostat : “Mai stii, poate ca sunt! ” Apoi cateva secunde, cu creierul golit, am privit fugitiv peretii verzi in cautarea a ceva.

“In casa oare nu locuieste nimeni? … atunci de ce am impresia ca cineva m-ar astepta aici? ”
Era mai mult decat o impresie. Nu chiar o certitudine desi mi-ar fi placut extraordinar sa fie asa.

Usa intredeschisa dadea spre un hol intunecos in care nu m-am aventurat. Din pragul usii m-am reintors cu prudenta spre locul initial pasind aproape imponderabil prin ploaia de lumini orbitoare.
Am atins cu varful degetelor peretii cu tapetul aspru la pipait, m-am asezat pe sofa si mi-am fixat mainile pe lemnaria sculptata, am luat chiar desteptatorul nichelat de pe masa si l-am analizat cu atentie.
… nici un dubiu. Toate erau reale dar mai reala decat orice era aroma de ciocolata. Si totusi nimic nu ma putea convinge ca nu-i vorba de un vis.

E inexplicabil de ce, aproape in toate visele, caut sa ma conving ca sunt eu insami. De aceea imi pipai fata spre a identifica unele elemente care sa-mi confirme ca sunt Eu. Pornesc in cautarea ochelarilor, a cerceilor si a clamei de par.
Uneori imi pipai hainele ca, dupa nasturi, fermoare, textura tesaturii si croiala, sa-mi dau seama cu ce sunt imbracata si astfel sa ma conving ca sunt eu insami, nu altcineva, si ca-s imbracata in hainele mele.
De foarte multe ori ma intreb daca sunt “Eu – cea din momentul visarii” sau e vorba de “mine – cea dintr-o perioada anterioara”

Doream sa-mi aflu varsta dar in camera nu observasem vreo oglinda sau vreo alta suprafata lucioasa in care sa ma privesc.
Instantaneu imi venise o idee …
Ce-ar fi sa ma intind pe jos pe covorul din fata sofalei si, in raport cu sofaua, sa vad cat de lunga sunt.
Eram Eu – cea din liceu sau eram Eu – cea de la gradinita ?

M-am asezat paralel cu sofaua, punand calcaiele exact in dreptul picioarelor de mobilier, si mi-am intins mainile pe orizontala ca sa vad pana unde pot ajunge.
Covorul nu mi s-a parut chiar atat de catifelat ca la prima atingere. Ba chiar fire tepoase imi treceau prin camasa si-mi intepau in mod neplacut pielea. Am simtit mirosul de lana … dar si mirosul de pericol.
Achtung!
Imediat am dat sa ma ridic. Prea tarziu.

Simteam cum covorul se misca, cum se rula in jurul meu paralizandu-mi orice miscare si cum doar mainile imi raman afara, zbatandu-se in gol, fara putinta de a se agata de ceva.
Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic … devenisem prizoniera covorului viu.
Deocamdata putea respira. Ma bucuram ca aveam aer sa rasuflu. Mi-am incordat din nou corpul pentru a gasi o cale de a ma elibera. Trebuia sa ies. Cu orice pret.

Eforturi fara rezultat.
Dar chiar atunci am auzit o voce : “Prinde-ma de maini ca te trag afara! Am sa te scot de aici.”
Inima mi-a zvacnit in piept pompand dintr-o data prea mult sange in artere. Corpul mi se infiebantase ca inaintea unei batalii decisive.
“Peste cateva secunde voi fi salvata!” … strigam cu o bucurie navalnica in gand.

Am prins amandoua mainile ce mi se intindeau. Mai intai degetele iar apoi, pentru a gasi puncte de sprijin mai solide, am prins cu putere antebratele pana aproape de cot. Dansul facuse la fel, incolacindu-si bratele de-a lungul bratelor mele.
In zadar ma trageau afara. Nu ma clinteam nici macar cu un milimetru din stransoarea covorului.
Dar ca si cum asta ar fi fost prea putin, am simtit cum covorul de ridica, si asa sul, cu mine inauntru, incepe sa pluteasca. In ciuda faptului ca nu vedeam nimic stiam ca plutesc. Pielea infiebantata de pe dosul palmelor sesiza cu precizie curentii reci de aer.

Cel ce dorise sa ma ajute ramasese inclestat de bratele mele.
Covorul plutea iar eu, din ce in ce mai clar, imi dadeam seama ca ma voi intoarce in lumea mea.
Dar faptul de a fi vie in lumea mea putea insemna moarte pentru cel ce dorea sa ma salveze.
Daca nu-l lasam inainte de a fi prea tarziu as fi facut cu buna stiinta o crima.

Am vrut sa-i strig sa-si desclesteze mainile insa limba nu ma asculta deloc. O simteam cleioasa si fara de folos. Sunetele nu-mi ieseau din gat in ciuda faptului ca fortarile mele ajunsesera la limita.
Mi-am desfacut palmele incercand sa ma eliberez cumva din stransoarea bratelor lui, scuturand alandala mainile pentru a-i da de inteles ca trebuie sa ma lase … ca daca nu o va face va muri.
Va muri si eu voi fi vinovata de moartea lui caci apartineam unor lumi incompatibile in care el nu ar fi putut subzista. Fara sa vreau ma transformasem intr-o intrusa aducatoare de moarte. Un inger al mortii, asta eram acum, repetam mecanic ca o jucarie defecta.
Dar el nu-mi dadea drumul si pace …

Lupta prelungita din aer ma sleise de putere. Sentimentul de vinovatie ma coplesise intratat incat nu mi-am mai putut opri lacrimile … am simtit cum siroiesc pe fata si cum se imbiba in lana groasa a covorului. Nu-mi mai ramanea nimic de facut.

“Ba nu! … trebuie sa actionez! “ M-am zbatut cu ultimele puteri. Am reusit sa ma eliberez pe jumatate. Ca intr-o mangaiere palmele mi-au alunecat pe antebratele lui si, aproape de incheietura pumnului, am simtit o cicatrice.
Nu stiu de ce am ezitat …

Cand am deschis ochii ma aflam din nou in camera mea, cu capul pe caietul de teme pentru acasa, lungita langa canapea si cu ochii plini de lacrimi.

A fost cel de-al doilea vis din care m-am trezit cu lacrimi in ochi.

O postare de pe blogul CELLEI mi-a reamintit visul acesta de demult, straniu ca toate visele, caci visele nu sunt controlate de partea constienta a fiintei umane.
Si ce bine ca nu sunt

Pentru azi o poezie pe care-am postat-o mai demult la 'cele mai frumoase poezii' desi nu sunt intru-totul de acord cu poetul ...

José Hierro
Viaţă


La urma urmei, totu-a fost nimic,
Deşi fusese-n zorii zilei tot.
Acum, când praful s-a ales de tot,
Am înţeles că totu-a fost nimic.


Strig: „Tot!”. Ecoul îl aud: „Nimic!”
De strig: „Nimic!”, răspunsul vine: „Tot!”
Acuma ştiu: nimicnicie-i tot,
Cenuşă-i tot, e pulbere, nimic.


Nimic nu se alege din nimic.
(O-nchipuire-i ce credeam că-i tot;
La urma urmei, nu a fost nimic.)

Nimicnicie-i totul, şi nimic
Nu dăinuie, se ofileşte tot.
Din tot ce-a fost n-a mai rămas nimic.

(traducere de Andrei Ionescu)

(din arhiva )

şi mîine a fost o zi …

Şi mîine a fost o zi … Aş putea povesti pagini întregi despre ziua aceasta, aşa cum a fost ea, înainte ca să înceapa cu adevărat.

Mîine a fost o zi. A fost mereu. Înainte ca eu să fiu … înainte ca tu să fii. Înainte ca să ştiu ieri ce va fi.
Căci ieri nu va fi nimic din ceea ce mîine deja s-a întîmplat. S-a frînt săgeata timpului şi s-a întors clepsidra lăsînd să se scurgă
visele în albia din care au secat.

Am avut o perioada mai incarcata, dar bine ca s-a terminat. Acum sper sa reintru in ritmul normal si inceputul il fac chiar acum cu o portie generoasa de paste din faina dura, cu branza de pizza, sos de rosii, ghimbir si alte mirodenii. Miroase foarte imbietor

Ciudat ca in perioada asta in care am avut peste cap de lucru am reusit sa citesc vreo patru carti politiste ... e putin spus citit, cred ca le-am absorbit prin toti porii pentru a neutraliza stresul adunat peste zi.

Albul nu poate deveni intr-o clipa negru, de la sine, fara vreo interventie exterioara.
Cine se naste rotund nu poate deveni peste noapte patrat; si viceversa.
Melancolicul nu poate deveni dintr-o data cinic. A ! ... ca poate lasa impresia ca ar fi, daca-si da silinta, asta e o alta problema. Dar nu cred ca m-ar putea pacali. Melancolicii sunt pastratorii unui tip special de ironie.

Marturisesc ca, de cand ma stiu, mi-au placut persoanele ironice caci, intuitiv, simteam ca pot stabili cu ei o legatura de suflet.
Philip Marlowe sa fie oare de vina ?

Am bifat pe lista cu experiente interesante de viata si pe aceea de a cauta o locuinta in Romania.
Nu credeam ca o activitate obisnuita se poate transforma intr-una de pe urma careia sa ai atatea de invatat.

Prima tentativa a fost mai mult o gluma, o joaca, o provocare pentru a vedea ce as putea achizitiona cu o suma de bani prestabilita, nu prea mare, si daca se merita a fi investiti acei bani in ceea ce oferea piata imobiliara a momentului.

Rezultatele nu m-au multumit. Mi-am dat seama ca nu posed suficiente cunostinte pentru a incepe "odiseea cumpararii unei locuinte", ca nu sunt capabila sa apreciez in mod corect raportul pret calitate, ca nu sunt in stare sa interpretez obiectiv informatiile si imaginile de pe siturile investitorilor imobiliari, ca ma las 'sedusa' de aspectul interior al unei locuinte fara a cerceta partea tehnica, ca trebuie sa-mi pun la punct un bagaj de cunostinte ce se compunea din cuvinte pe care anterior nici nu le bagam in seama : Porotherm, Cersanit, Miraj, Veka, Vinarom, rigips, parchet triplu sau dublu stratificat, tamplarie PVC, vopsea lavabila, senzor incendiu, etc.

Tin minte ca in prima incursiune facuta in Pipera ramasesem dezolata de ceea ce vedeam la exterior si mi se parea ridicol sa dai acei bani pentru a locui pe o strada neasfaltata inca ...

A doua tentativa, efectuata la un an dupa, si cea de-a treia, efectuata mai tarziu, mi-au deschis apetitul pentru "aventura imobiliara".
Intre timp ma documentasem cat de cat, vizitasem mai multe apartamente in diverse orase din Romania, in cartiere diferite, incepusem sa ma acomodez cu limbajul tehnic si cu informatiile la vedere sau cele ce se puteau citi printre randuri in anumite oferte, superoferte. preturi bomba, ocazii exceptionale si alte vaxuri care atrag in mod obisnuit pe cei interesati de chilipiruri.

Ma hotarasem in final sa caut ceva in Bucuresti, iar acel "ceva" trebuia sa fie mai mult decat o garsoniera simpla sau dubla si sa fie intr-un cartier usor accesibil dinspre zona centrala.
Ne-am pus toata rabdarea la dispozitie pentru a porni o expeditie bine intentionata prin "jungla imobiliara".
Am capatat o oarece experienta si din discutiile cu fosti colegi sau cunostinte care cautasera, cumparasera sau renuntasera sa cumpere un apartament sau o casa in Bucuresti. Dar discutiile sunt una iar experienta personala e alta, si adunate impreuna nu fac nicidecum doua
Nu aveam pe nimeni apropiat care sa ne ajute - macar cu un sfat la obiect, si nici pe cineva la care am fi putut apela pentru unele indrumari ce tineau de latura financiara/investitionala, cineva care sa-si dea cu parerea daca se merita ca intr-un anume complex residential dintr-un anume cartier sa dam o anumita suma de bani pentru o anumita suprafata utila in m2.

Oricum, excursiile facute prin Berceni, Drumul Taberei, Militari, Pipera, Rahova, Mihai Bravu, Crangasi, Titan si zonele centrale si semicentrale mi-au deschis cumva ochii.

Pentru ceea ce doream eu, ca suprafata utila locuibila (fara balcon), etaj, numar de camere, de bai, tip de bucatarie, suprafata minima a livingului, proximitate fata ce centru si alte detalii mai putin importante dar totusi semnificative pentru mine, imi trebuia o suma de bani mai mare decat cea pe care mi-o propusesem intr-o prima faza si pe care o aveam la dispozitie la banca in Romania.
Ramanea sa-mi maresc fondul propus pentru investitii...

Multe lucruri se cristalizasera in mintea mea si o imagine vaga, a unui apartament (daca nu ideal macar confortabil) incepea sa se contureze.
Sotul meu ma incuraja zicandu-mi : De ce te grabesti ? Ai bani, si daca ai bani la sfarsit se va gasi ceva care sa-ti placa.
Lui ii erau indiferente multe din problemele mele deoarece considera ca poate locui oriunde si mai mult de 6m2 pe care sa se intinda si o baie simpla cu dus nu are nevoie de nimic altceva.

Banii nu reprezentau totul. Nu doream sa dau toti banii stransi de-a lungul timpului pentru patru pereti. O suma importanta o pusesem deoparte pentru ceea ce s-ar putea defini prin 'zile negre', boli sau vreo alta nenorocire si de ea nu m-as fi atins cu nici un pret.
O alta suma de bani, destul de consistenta, o reprezenta fondul meu de calatorii. Iar eu fara calatorii sunt pe jumatate moarta ... ele au intaietate in fata hainelor, bijuteriilor sau mobilierului. Asa a fost dintotdeauna. O bratara cu smaralde ma lasa rece daca mi se ofera ocazia unei excursii la Cordoba sau la Sankt Petersburg, spre exemplu.

Deci nu m-am grabit.

Dupa aceea a urmat scaderea preturilor pe piata imobiliara. Scaderea a continuat si la un moment dat m-am hotarat ca trebuie cu orice pret sa investesc banii aceia din banca.

Asa ca in urmatoarea vacanta am reluat odiseea imobiliara. Epuizata fiind de toate vizionarile facute in cel patru puncte cardinale ale Bucurestiului, cand imi apareau fragmente cu imagini de apartamente in somn sau se proiectau parca pe peretele de la hotel in timp ce-mi luam micul dejun, mi-am amintit pe neasteptate de un apartament vazut pe internet cu doi ani in urma intr-un complex rezidential proaspat construit, la un pret pe care la acea data nu mi-l puteam permite.

M-am gandit ca nu e rau sa trimit un mail persoanei ce se ocupa cu vanzarile si pe care o contactasem anterior pentru a afla detaliile ce ma interesau referitoare la cateva apartamente ce in urma cu doi ani erau disponibile.
Am primit imediat raspuns si, culmea culmilor caci altfel nu am cum sa-i zic ... poate doar "noroc chir", apartamentul care-mi placuse cel mai mult era inca disponibil si eram invitati sa-l vizionam!
Pretul scazuse cu aproximativ 20% fata de pretul initial.
Am tras aer adanc in piept si pret de cateva secunde am stat nemiscata fara sa expir.

Ne-am deplasat la adresa, am vizionat apartamentul (de care sotul meu s-a indragostit pe loc ), ne-am plimbat prin imprejurimi (de care nu am fost prea incantata dar le-am gasit acceptabile, un plus constituind bulevardul cu trotuare largi) si am localizat cateva puncte de reper esentiale pentru un trai linistit (supermarket in apropiere la doar doua trei minute de mers pe jos, farmacie, parc ).

M-am reintors sa negociez pretul de achizitie. Stiam ca la plata integrala cash se face o reducere de 5% din pretul oferit pe situl dezvoltatorului dar mi-am zis ca nu pierd nimic daca propun un pret mai mic, tinand cont ca piata imobiliara se afla in declin si ei nu reusisera sa vanda toate apartamentele din complexul nou construit. Si mai aveam un atu : toate parcarile din subteran se vandusera; ramasesera disponibile doar cele in aer liber. Zic atu deoarece nu am de gand sa-mi iau masina cu care sa rulez in Romania ... dar faptul ca nu mai erau disponibile parcari in subteranul imobilului imi era favorabil in negociere.

Deci am inceput discutia la obiect. L-am intrebat pe tipul de la vanzari daca mai poate acorda o reducere suplimentara.
Dansul mi-a zis ca nu are calitatea sa negocieze preturile si ca doar imputernicitul firmei imobiliare poate face asta. Ulterior am aflat ca imputernicitul e unul dintre actionarii firmei.

M-a intrebat cat sunt dispusa sa ofer.
I-am zis asa la nimereala, fara sa calculez matematic, un pret care mi-ar fi suras si pe care-l consideram de bun simt ... faza la care tipul de la vanzari s-a uitat la mine nestiind daca glumesc sau o spun la modul serios.
Nu glumeam.

L-a contactat pe imputernicitul firmei si su discutat cu glas scazut vreo doua minute. Din franturile de discutii am reusit sa-mi dau seama cam ce spuneau.
Tipul l-a informat ca pot plati cash in valuta in termen de 24 de ore valoarea integrala a apartamentului.

Discutia a mai continuat inca un minut, daca nu mai putin, dupa care am fost anuntata ca pretul oferit de mine a fost acceptat.

Toata tranzactia, de la A la Z, a durat cateva zile deoarece notarul cere un ragaz sa verifice autenticitatea actelor.
Plata am facut-o dupa semnarea actului de vanzare cumparare insa cheile de la apartament le-am primit in ziua precontractului si am fost placut impresionata de imputernicit deoarece, chiar daca apartamentul era nou cu toate etichetele pe obiectele sanitare geamuri si centrala termica, el pusese pe cineva sa aspire de praf parchetul si balconul si sa inlocuiasca sistemul de dus de la cada caci mi se parea prost pozitionat din cauza furtunului metalic prea scurt.

In final nu numai ca m-am ales cu un apartament care-mi place la interior, cu spatiu suficient ce-mi da libertatea de a transforma al doilea dormitor in camera mea (in Iran am avut intotdeauna camera mea in care-mi puteam aduna gandurile intr-un decor conceput 100 % de mine), dar am ramas si cu un mic surplus de valuta in cont.

Festina lente (cum spuneau romanii) sau "ai putina rabdare azi ca sa nu te caiesti maine" (cum imi spunea bunica) s-a dovedit cu folos in cazul meu.
Si de ce sa nu recunosc ca am avut un dram de noroc

Bravo! Să-l stăpâniți sănătoși.

Bravo! Sa fie intr-un ceas bun!

Multumesc Erwin

Felina sper ca foarte curand sa-ti gasesti casa mult visata

Felicitari pentru casa si pentru rabdare! Ma bucur ca ai gasit ceea ce doreai si ca ai avut acel dram de noroc!

Multumesc Dascaliata
Rabdarea a cam venit de la sine deoarece nu eram presata de timp, nu eram constransa sa cumpar ceva, orice, caci de stat aveam unde sa stau.

Cu ocazia asta am invatat multe ... atat despre case cat si despre oameni !

Dascalita, mii de scuze dar abia acum observ ca ti-am scris numele anapoda

Azi am descoperit un articol detaliat despre absint si "ustensilele" folosite in secolul trecut pentru consumarea acestei bauturi a artistilor.

Tunetele s-au intetit iar lumina fulgerelor aluneca bezmetica pe fatada din sticla maturata de siroaiele de ploaie. La lumina neoanelor calatorii mi se pareau personaje din muzeul figurilor de ceara si doar buzele in miscare, spunand cuvinte ce erau acoperite de larma specifica aeroporturilor, dovedeau ca purtatorii acelor chipuri sunt fiinte vii.

Aveam de asteptat vreo doua ore si jumatate intre cursa ce sosise din Bucuresti si cea care urma sa plece din Instanbul inspre Teheran. Ca de obicei, asa cum faceam intotdeuna, ma strecuram printre suvoaiele de calatori manati de un du-te vino ritmic si cautam un loc mai retras, eventual o masa unde sa pot bea o cafea fierbinte si inspida, asa cum doar in acest aeroport am gasit in aproape toate escalele mele, si sa privesc in liniste oamenii ... fizionomiile lor ce tradau rasa, varsta si uneori conditia sociala (sau doar o savanta camuflare a acesteia), hainele cu care erau imbracati, felul in care mergeau si limbajul trupurilor atunci cand calatoreau in grupuri, bagajele purtate sau galagia pe care accidental o provocau. Adica tot acel amalgam de natii, culori, limbi straine, vestimentatii si gesturi in spatele carora incercam sa-mi imaginez cum arata pe dinauntru posesorii lor.

Singura mea ingrijorare din acea noapte infrumusetata nu doar de luminile balizelor ci si de fulgerele ce se miscau ca niste tipari pe cerul ca de cerneala era legata de posibilitatea ca sa ni se amane zborul.
Eram deja prea obosita inca din Bucuresti datorita caldurii lui august si pe deasupra eram indispusa din cauza unei mancari greoaie cu rosii, ceapa, ciuperi Mu Err, muguri de bambus si un sos dulceag, condimentat din plin, pe care inca il simteam in cerul gurii. Mi-am promis mie insami ca niciodata nu voi mai face greseala sa mananc astfel de ciudatenii chinezesti inaintea unui zbor

Sotul meu ramasese in salonul de asteptare la poarta unde fusese anuntat zborul nostru conversand cu alti iranieni ce veneau din Europa sau de aiurea.

Dupa "primul tur de sala" m-am intors in salonul de asteptare urmand apoi sa fac un alt tur in partea cealalta a salonului de tranzit.
Dansul statea de vorba cu o femeie ceva mai in varsta imbracata in niste haine pestrite, bleumarin cu gri si verde inchis, ce amintea cumva de penajul unor pasari salbatice, si un par scurt de culoarea rumegusului.
Buzele rujate intr-o nuanta de rosu prea tare pentru varsta ei atrageau cel mai mult atentia.

Am facut cunostinta si imediat a inceput sa repete ceea ce-i spusese si sotului meu. Ca e de loc din Teheran si ca se intoarce de la fiul ei din Australia care lucreaza ca inginer la nu stiu ce firma producatoare de mase plastice, si care e stabilit de mai multi ani in aceasta tara.
Apoi incepu sa povesteasca alte amanunte legate de familia ei, ce pe mine nu ma interesau absolut deloc, si indirect se tot chinuia sa afle detalii din viata mea personala dand dovada de o tehnica care presupunea o experienta de multi ani in acest domeniu
Raspundeam pe scurt, atat doar ca sa nu par nepoliticoasa, sau ocoleam artistic intrebarile.

Tunetele si ploaia s-au intetit iar vocea metalica din difuzor parea sa anunte o anulare de zbor.
Nu, nu se anulase nimic insa eu, din cauza ingrijorarii, incepeam sa am halucinatii auditive.

Doamna continua sa povesteasca tot felul de chestii care chiar ca nu aveau cum sa intereseze. Asa am aflat ca pe langa fiul din Australia mai are o fiica in America, in Colorado parca. Spunea ca face doua calatorii pe an : vara pleaca o luna la fiul ei din Australia, unde timp de o saptamana vine si fiica ei cu familia, iar o alta calatorie o face de Craciun, ocazie cu care zboara in America si sta cateva saptamani la fiica ei, fiul ei venind sa o vada acolo.

La un moment dat m-a intrebat cu o voce mai joasa daca stiu in ce parte sunt cele mai apropiate toalete si daca pot sa o conduc acolo.
Nu am avut incotro si am insotit-o. Cateva minute mi-a povestit fluviu despre nepotii ei, casa fiicei, mobila si decorurile din living, ginere, pisoi, catel si cam tot ce vietuia in casa cu pricina.
Avea un mers saltat si era plina de o voiosie careia ii acordam un coeficient energetic maxim.
Sa calatoresti ore in sir, de la Sydney si pana la Istanbul, si sa fii asa fresh si cu chef de vorba nu era ceva chiar la indemana oricui !

A mai incercat dansa sa scoata de la mine niste informatii, dar am rezistat eroic

In sfarsit, ne-am reintors la locul nostru si am plecat in graba motivand ca mi-am amintit ca trebuie sa cumpar ceva de la Duty Free.
Nu aveam de cumparat nimic dar a fost singura scuza plauzibila pe care am putut-o gasi pe moment pentru a scapa de afluxul ei verbal.

Cand am revenit, sotul meu, deja saturat de povestile doamnei cu pricina, m-a intrebat in romana de ce-am plecat si l-am lasat cu ea pe cap.
I-am zis ca nu-mi place de dansa si el a fost curios sa afle de ce.
I-am zis ca traiesc cu impresia ca e o profitoare.
De vina sa fi fost fizionomia si coafura ce aminteau vag de o bufnita? ... sa fi fost vorba de imbracamintea ca un penaj pestrit? ... sa fi fost tonul neplacut al vocii si senzatia ca cineva te dezbraca de ganduri si te cantareste cu o balanta foarte exacta pentru a te prinde in piuneze undeva in ierarhia sociala ?

Cred ca putin din fiecare.

In cele din urma am auzit ca suntem chemati pentru imbarcare si am rasuflat pe jumatate usurata. Urma sa ma relaxez cu totul de abia dupa decolare.
Culmea ghinionului, caci daca ghinion nu era atunci ce putea fi?, tipa avea bilet exact pe marginea randului nostru.
M-am grabit sa ocup locul de la fereastra, l-am lasat pe sotul meu sa stea la mijloc - indeplinind functia tampon de izolator acustic - iar tipa s-a asezat pe locul ei turuind mai departe amanunte despre familie.

Cand am ajuns aproape de Teheran, luminile orasului zarindu-se dedesubt ca un cer spuzit de stele sau ca o armata de licurici marsaluind prin noapte, am auzit-o intr-o engleza aproximativa ca-i cere stewardesei un scaun cu rotile.

Avionul a aterizat. Eram la Teheran, deci trebuia sa ne acoperim capul cu ceva.
Aveam in geanta o esarfa usoara numai buna pentru caldura lunii lui cuptor, asa ca mi-am pus-o pe cap.
Tipa a scos din geanta ei de voaiaj un batic gri cu niste arabescuri stilizate in culori terne, iesite la apa dupa spalari succesive, si un mantou ponosit de culoare gri. Si-a sters rujul de pe buze si si-a potrivit pe nas o pereche de ochelari cu rama din sarma si lentile groase.
Apoi a mai scos un garou, sau cum s-o fi numind bandajul acela alb si elastic, si l-a tras peste picior.

Fara sa spuna nici un cuvant, la revedere sau ceva asemanator, s-a ridicat si s-a deplasat spre iesire.
Urmaream fascinata cum s-a deghizat. Nimic nu mai amintea de femeia plina de energie si vorbareata pe care am cunoscut-o la Istanbul.

Se deplasa putin aplecata, cu umerii incovoiati, schiopatand cu un picior si sprijinindu-se din cand in cand pe manerul glisant al bagajului de mana cu rotile minuscule din cauciuc negru.
Megeam in spatele ei prin burduful ce unea avionul cu sala de tranzit avand impresia ca ma misc pe un platou de fimare.

La capatul burdufului astepta un tanar imbracat cu o uniforma ce avea pe spate insemnele aeroportului Imam Khomeini din Teheran, sprijinindu-si mainele pe bara rosie a unui ciudat carucior cu rotile.
A ajutat-o pe doamna sa se suie, i-a pus bagajul de mana in spatiul din spate destinat bagajelor, apoi s-a strecurat cu abilitate printre calatori si bagaje.

Noi ne-am asezat la rand pentru verificarea pasapoartelor si primirea stampilei de intrare.
Tanarul a manevrat scaunul cu rotile spre un ghiseu lateral destinal persoanelor cu dizabilitati fizice. Nici nu observasem pana in acel moment ca exista un astfel de punct de control pe aeroportul din Teheran.

Nu mai era nimeni la acel ghiseu in schimb la ghiseele normale, cum era si cel la care stateam noi, fiecare coada avea cel putin douazeci de persoane.

Functionarul de la ghiseul pentru persoanele cu dizabilitati i-a pus imediat stampila pe pasaport si i-a facut semn tanarului insotitor sa o conduca in partea cealalta spunandu-i sa o ajute sa-si recupereze bagajele de pe banda rulanta.

Tanarul a incuviintat si s-a deplasat cu caruciorul mai departe scotand-o pe doamna cu fiul "australian" din campul nostru vizual.

Noi ramasesm asa, ca niste privitori de teatru ce asista la o piesa cu final neasteptat, fara sa comentam pe moment nimic.

Dupa ce ne-am luat bagajele de pe banda ne-am pornit pe ras.

Nu stiu cum as putea defini purtarea doamnei aceleia, probabil ca in persana s-ar potrivi cuvantul "zaranghi", insa la mai multe zile dupa acea intamplare, rememorand transformarea personajului ce ar fi facut invidioasa orice artista de teatru, am ajuns la concluzia ca deghizarea nu putea avea ca scop doar trecerea fara prea multa pierdere de timp prin punctul vamal.

Probabil ca scopul adevarat a fost acela de a introduce ceva in tara, nu neparat ilegal (poate o suma mare in valuta pentru care i s-ar fi cerut explicatii) ... si cine si-ar fi batut capul sa controleze bagajul unei doamne in varsta, suferinde, intr-un scaun cu rotile ?!

PS. De cate ori am calatorit din Romania inspre Teheran, si invers, niciodata nu mi s-a cerut sa desfac geamantanele la ghiseul de predare sau geanta de voiaj pe care o luam in avion.
O treceau prin scanner si atat!
Apoi treceam si noi prin poarta de scanare ... si in asta constituia tot controlul, in ciuda a ceea ce se afirma prin unele articole cum ca la aeroport, la intrarea in Iran, ti se desfac geamantanele si ti se umbla prin lucruri.

Nu am vazut pe nimeni caruia sa i se fi cerut sa-si prezinte geamantanul la control; doar in cazul in care bagajele depaseau greutatea de 30 kg per pasager, reprezentantul liniilor aeriene (in cazul nostru Turkish Airlines) intervenea spunand calatorilor sa-si mai scoata lucruri din bagajele ce urmau sa fie predate iar surplusul de obiecte sa-l ia cu dansii in avion, cu conditia ca bagajele pentru avion sa nu depaseasca 5 kg.

Mda...Intuitia ta a fost corecta, exergy!
Dincolo de motivele ...bufnitei, scrii foarte frumos!

Hmmm...interesanta poveste, ca un fragment dintr-un roman de spionaj.

Dascalita, multumesc ca ai ramas o cititoare fidela in ciuda faptului ca in unele din textetele postate s-au strecurat dezacorduri gramaticale, greseli de ortografie sau cuvinte cu litere lipsa


Cine stie ... poate ca e doamna respectiva era mai mult decat ceea ce lasa sa se vada la suprafata !

Poveștile tale denotă un fin spirit de observație și o memorie excelentă. Ai mulți cititori fideli chiar dacă nu se manifestă ca niște fani. Cine mai bagă de seamă greșelile când în ziua de azi sunt peste tot în media? Dar dacă vrei să tipărești un roman sau un jurnal de călătorii ne poți da să citim șpaltul.

Bine. Acum stiu in viitor la cine as putea apela !

Daca s-a deschis o lista a fanilor, te rog nu uita sa ma treci si pe mine.

Stai linistit! Nu s-a infiintat nici un fan club, nu s-a deschis nici un fel de lista ...

Vremea rece mi-a redeschis apetitul pentru romanele politiste, insotite bineinteles de o ceasca de ceai fierbinte, una de cafea, sau alune sarate si bine prajite

Uneori descopar in aceste pagini facile adevaruri complicate spuse in cuvinte foarte simple.
Pentru azi m-am oprit la zicerea unui personaj creat de Raymond Chandler...

"Nu exista capcana mai fatala decat cea pe care ti-o intinzi singur."
~ Philip Marlowe ~

Anul trecut nu mi-am propus sa fac prea multe lucruri; asta probabil pentru ca intrasem deja pe curba descenda a energiei, insa faptul in sine l-am constientizat abia mai tarziu.
Dar tocmai acele lucruri pe care nu mi-am propus sa le fac mi-au iesit cel mai bine

Printre altele am descoperit ca "ganditul" poate dauna destul de grav sanatatii, nu doar tutunul. Uneori e mai bine sa actionezi impulsiv, sub actiunea unui imbold de moment, decat sa cerni prin sita detalii si date si tot felul de amanunte pe care mintea le scoate la suprafata tocmai atunci cand te astepti cel mai putin.

Iarna aducea cu ea nu doar zapada imaculata pe care saniile lasau urme alambicate ci si răceli trecatoare, tuse si dureri de gât.
Nu cred ca e existat vreo iarna a copilariei mele in care sa nu fi stat macar doua trei zile la spital, desi, acum sunt convinsa, de cele mai multe ori nu era cazul sa fi stat caci gravitatea racelilor mele nu o depasea pe cea a colegilor de clasa. Mama insa se alarma degeaba la cel mai mic stranut sau daca termometrul sărea doua liniute peste 37 C.
Si uite asa, fara sa fi avut timp sa protestez, ma trezeam la spital. Situatia a continuat până in clasa a VII-a, an in care m-am razvratit si i-am anuntat pe ai mei ca nu am de gand sa ma las dusa la spital pentru orice fleac

Sincera sa fiu mie imi placea spitalul. Imi placea atmosfera lui calma, curatenia, pardoseala in patrate alb negru, ca de șah, desprinsa parca din picturile maestrilor olandezi, ficușii ce strajuiau tacuti prin unghere, mirosul de ciorba 'la cazan', asistentele cu bonete apretate si figuri severe atunci cand ne vedeau facand galagie pe coridor, copiii din salon (cei mai multi veniti din satele de langa oras) si posibilitatea de a auzi din gura lor lucruri care ma uimeau si-mi dadeau sansa sa inteleg ca lumea asta nu se reduce la clopotul de sticla sub care traiam.

Dar mai era ceva care-mi placea nespus. Povestile ...
Povestile spuse de femeile din salonul cu copii mai mici de trei ani.
Aici trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca pe vremea aceea sectia de copii a spitalului orasanesc pe langa saloanele pentru copii avea si doua saloane pentru copiii cu insotitor, adica copiii mici ce trebuiau alaptati sau nu-si puteau purta singuri de grija.
Femeile acelea de la tara se strangeau noaptea intr-un salon cu luminile stinse, dar cu usa deschisa pentru a lasa sa se strecoare lumina de pe coridor, si-si spuneau păsurile, povesteau amintiri de la nunta lor, intamplari fantastice auzite din gura bunicilor, radiografiau os cu os barbatii (ai lor sau altora), comentau evenimentele zilei si se sfatuiau reciproc in problemele lor marunte din viata de zi cu zi.

Pe mine nu ma lua somnul mai ales ca zumzetul vocilor, ca al unor albine carora li s-a intezis sa munceasca, plus susurul râsetelor innabusite pentru a nu-si trezi copiii bolnavi ce dormeau in patuțurile cu grilaj inalt, ma atragea ca un magnet.

Uneori, intinsa in pat, reuseam sa deslusesc ce vorbeau. Alteori insa ma strecuram afara din salonul meu si ma furisam in cel al lor, fara sa ma observe, si ascultam ce povesteau.
Mica fiind, nu puteam patrunde sensul vorbelor lor. Mai apoi insa, prin clasa a cincea si a sasea, incepusem sa ma dumiresc si sa le descopar universul vietii.

Cel mai mult imi placea cand cate una isi aducea aminte de o intamplare inspaimantatoare petrecuta in satul lor, sau prin imprejurimi, si o relata cu lux de amanunte. Multe intamplari erau la limita fantasticului, a imaginarului, si exercitau asupra mea o atractie pe care am inteles-o mult mai tarziu, prin liceu, dupa ce am lecturat cate ceva din Mircea Eliade.

Astazi, in timp ce faceam cumparaturile intr-un supermarket aproape de casa, impingand caruciorul cu rotile, mi-a venit in fata ochilor chipul unei femei ... o femeie din "salonul cu povesti" de pe vremea cand aveam unsprezece ani.
O tin minte deoarece avea un par superb, doua cozi lungi si groase de culoarea scortisoarei pe care le incolacea de doua ori deasupra capului. Coafura ii dadea un aer de regina in ciuda pijamalei vargate cu doua numere mai mare si a lipsei oricarui fel de podoaba.

***
Era vorba de o femeie din satul ei de pe vremea cand dansa era de-o schioapă.
Acea femeie, dupa ani lungi de asteptare si tratamente medicale facute sub supravegherea unor 'doctori mari de la oraș', ramasese insarcinata.
Nascu un baiat si dadu o masa mare, ca de nunta, la care invita tot satul.
Trecu un an si, dupa cum era obiceiul pe acolo, trebuia taiat motul copilului. In acea noapte dânsa avusese un vis straniu : baiatul ei statea pe un scaun sclipitor la o masa pe care se afla un tort urias in care erau infipte zece lumanari rosii care-si picurau ceara, ca niste picaturi de sange, pe frisca alba. Un fior de teama, ca un ghimpe, ii zgaraie inima.
Intinse mainile pentru a-l lua pe baiat de acolo, presimtind parca ca se va intampla ceva rău, când un val mare de apa se ivi dintr-un perete si-i zmulse copilul ducându-l undeva la vale.

Se trezi din cosmar cu hainele ude de transpiratie si dardaind din dinti.
Totul era bine, copilul dormea la locul lui, si isi facu suficient curaj pentru a alunga imaginile din vis.

A doua zi, adica ziua in care urma sa fie taiat moâul, se trezi de dimineata si incepu sa pregateasca casa pentru cei ce urmau sa participe la mica ceremonie de familie.
Iesise afara pentru a aduce din beci inca o cana de vin rece. Cărăruia de la beci inspre pridvorul casei trecea exact pe sub fereastra camerei in care dormea copilul. O fractiune de secunda se uita inauntru si vazu valuri până aproape de tavan. Deasupra plutea tortul cu cele zece lumanari iar sub apa, cu ochii bulbucati, isi vazu copilul care se inneca.
Ca o furtuna, de abia inghitindu-si strigatul, intra in casa ... aproape că scoase ușa din balamale si intra in camera copilului. Totul era bine. Copilul dormea in pătuț si aerul era inmiresmat de vaza cu liliac de pe masa.

Lumea isi daduse seama ca s-a intamplat ceva. Oricum, dânsa nu le-a dezvaluit nimic, dar celei mai bune prietene i-a povestit visul si vedenia ei.
Amandoua iau hotararea sa mearga la nu stiu ce schit sau manastire pentru a sta de vorba cu un calugar.
Calugarul le-ar fi spus ca e vorba de o cumpana pe care o va avea baiatul la zece ani, si daca va trece de acea cumpana, va trai multi ani inainte.
Calugarul o sfatuieste pe femeie sa nu-l scape din ochi pe baiat in ziua in care va implini zece ani.

Din ziua aceea viata femeii se transforma in calvar, o numaratoare inversa spre ziua nefasta.
Nimic nu o bucura, nici casa noua pe care i-o facuse sotul, nici livada care dadea rod greu spre invidia vecinilor, nici rezultatele bune la scoala ale baiatului, nimic ...
Avusese totusi intelepciunea sa ascunda toatea astea de familie si vecini si astfel sa protejeze psihicul copilului.

Intre timp sotul ei afla ce o chinuie si se supara foc cand ea ii marturisi ce-i spusese calugarul.
El nu credea o iota din acele vorbe despre cumpana, viata si moarte ... ba mai mult, o amenintase ca exact in ziua cand va face zece ani isi va duce baiatul la râu si-l va azvarli de pe mal exact acolo unde e apa mai mare.
Inutil sa mai zic ca femeia nu-si lasa niciodata baiatul la apa, nici macar pe marginea unui parau oarecare, de teama sa nu i se intample vreo nenorocire.

Zilele treceau greu ... dar treceau. Se crapasera de ziua zorii acelei zile nefaste.

Pentru a fi sigura ca baiatul nu va iesi din casa il incuiase in camera si puse cheia in buzunarul de la sorț.
Din cand in cand intra să-i lase ceva de mancare sau sa il duca sa-si faca nevoile.
Secundele treceau greu iar acele ceasornicului pareau sa traga dupa ele bucati grele de piatra.
Incet incet soarele se rostogolea pe cer si culoarea asfintitului incepea sa curga peste acoperisurile caselor.
Mai ramasesera una sau doua ore pana sa se lase noaptea.

Femeia trebaluia in bucatarie cu inima plina de speranta. La un moment dat auzi parca un zgomot. Urmara altele mai slabe. Se ridica de pe scaun, alerga spre usa camerei unde-si inchisese baiatul, si, cu mainile tremurande, baga cheia in broasca.
Deschisese usa. Prăvălit peste masă zăcea baiatul care murise innecat cu o inghititura de apă.
Pe masa mai era o foaie rupta dintr-un caiet de scoala pe care dânsul desenase un tort cu zece lumânări.

In acel moment, stupefiata, femeia realiza ca baiatul aflase de undeva,cumva, ce s-ar fi putut să i se intample. Tot timpul acesta, fara sa spuna cuiva, baiatul trăise cu povara acelui cosmar.

Deseori m-am gandit la intamplarea acesta adevarata ... si nu o data mi-a trecut prin cap ideea ca baiatul, de frica, s-a innnecat bând apa tocmai pentru a-si domoli sentimentul de frica.

Frumos, parca de V. Voiculescu am citit ceva asemantor.

Nu stiam ca exista o asemenea povestire ! ... am incercat sa o gasesc pe net dar nu am reusit. Imi poti da titlul ei sau volumul in care a aparut?
Sunt curioasa sa le compar. Chiar foarte curioasa

Nu exista o alta povestire ca a ta, este doar o parerea mea, in privinta visului ca putere a destinului, a premonitiei, a viziunii ce transcede dincolo de realitate etc. as zice ca seamana cu "Caprioara din Vis" de V.Voiculescu.

Recent am descoperit ceva interesant, o surpriza extrem de placuta ... despre care am scris o postare insotita de imagini.

p" de la percepție, "P" de la Praga




Maurits Cornelis Escher, Fish


Stăteam de mai bine de-o ora în curtea spitalului, tot schimbând băncile din spațiul verde destul de bine întreținut din fața clădirii principale, așteptându-l pe soțul meu să-și ridice rezultatul analizelor și să intre apoi la doctorul care l-a trimis să și le facă.

Iarna se materializa doar cu numele căci afară adia un aer primăvăratic, cu miros de zambile și pământ reavăn, a sălcii proaspăt înverzite și a scorțișoară.
Mirosul de scorțișoară venea probabil de la cantina spitalului, pe care însă nu reușisem să o identific printre celelalte clădiri construite la început de secol XX. Spitalul în sine aducea mai mult a muzeu sau a centru cultural decât a instituție spitalicească și dacă nu ar fi fost multitudinea de studenți și studente în halate albe cu mape străvezii sub braț, ce pășeau plini de importanță în urma câte unui doctor renumit al urbei, sau vociferând pe tonuri diferite în jurul asistentelor ce urmau să-i duca în saloanele bolnavilor, nu mi-aș fi dat seama că e vorba de un templu al lui Hypocrate.

Timpul trecea greu. Minutarele ceasului încastrat în fațada clădirii se mișcau leneș și chiar ajunsesem să mă întreb dacă obiectul în cauză funcționează ori ba

Am deschis telefonul mobil și cu stupoare am constatat ca funcționează, dacă nu la secundă, atunci la minut în mod sigur.

Un bătrân mă confudase cu o doctoriță și imediat ce m-a vazut că intru în clădirea "de urgențe" a alergat după mine și, precipitat, și-a scos din buzunarul halatului un flacon întrebându-mă la câte ore trebuie sa ia pastilele, căci nu înțelesese ce-i spusese asistenta de salon, și peste câteva ore avea să se externeze.
Purta un halat in patrate de șah, vișiniu cu albastru, și privindu-i figura nedumerită la auzul că mă confundase, am zâmbit involuntar. Semăna cu un arlechin batrân săturat de viață.

Am ieșit din nou afară, printr-o altă ușă, și m-am așezat pe altă bancă. Aici era umbră iar lemnul băncii păstra un soi de umezeală enervantă pe care o simțeam prin stofa subțire a sacoului.
O familie numeroasă discuta aprins în capătul aleii ce tăia părculețul în doua părți egale. Femeile purtau esarfe înflorate, de primăvară, si pantofi cu toc înalt, în timp ce bărbații nu renunțaseră la scurtele lor groase și la fularele scoțiene înfășurate de două ori în jurul gâtului.

Am zâmbit din nou. Deci și anotimpurile reprezintă o chestie de percepție, nu o delimitare strict calendaristică.

M-am ridicat iarăși. Nu-mi găseam locul, nu aveam chef să navighez pe net cu ajutorul celularului, nu îmi era foame, nu simțeam nevoia să fac conversație … și deși tot încercam să mă concentrez asupra unui lucru, nu reușeam deloc să-mi adun gândurile. O mână nevăzută le împrăștia cu abilitate râzându-și parcă de încercările mele repetate care nu duceau nicăieri.

Mergeam agale printre bănci, printre mașinile din parcare, printre bolnavii grăbiți și asistentele cu figuri severe, printre studentele în halate albe cu croieli moderne, anume parcă să sfideze restricțiile impuse de regim, printre stâlpii de iluminat cu feronerie veche, autentică, ce păreau decupați de pe planșeta unui pictor Art Nouveau … mă deplasam fără țintă în acest univers minuscul delimitat de curtea spitalului.

Undeva în capătul spațiului verde, aproape de peretele de cărămidă din spatele căruia răzbăteau zgomote de mașini și glasurile copiilor ce tocmai ieșeau de la școală, am depistat doua bănci la o distanță relativa de trei patru metri.
Pe una din ele stătea o studentă in halat alb, butonând de zor un telefon, cu corpul ghemuit în mod nefiresc și picioarele stânse in X pe be bara de jos a băncii.

M-am așezat pe banca liberă eliberată de febra gândurilor. Ramurile copacilor păreau confecționate din sârme subțiri de aluminiu, lucind strident în soarele prea obraznic pentru luna ianuarie, și printre ele, de o frumusețe calmă, senină, se întindea albastrul cerului.
Simțeam că-mi dau lacrimile de atâta albastru.

Fata de pe banca de alături nu-și terminase butonatul. Cred că trimitea SMS-uri. La intervale egale de timp o auzeam cum își trage nasul. Zgomotul mă agasa și mă intrebam de ce naiba nu și-l șterge, tocmai ea, studentă la medicină sau la secția de asistente medicale. Halal igienă, am exclamat în gând.
Dânsa însă nu părea să remarce că mai există cineva în proxima-i vecinătate. Butona fără încetare și-și tot trăgea nasul, uneori cu răsuflarea întretăiată și cu o expirare zgomotoasă a aerului.

Primul impuls a fost acela să mă ridic și să-i dau un șervețel, gândindu-mă că nu avea unul la îndemână. M-am oprit însă căci gestul meu, fără nici un fel de conotații, putea fi interpretat și altfel.

M-am uitat într-o doară la dânsa. Purta un halat bine scrobit, cu o croială ce-mi amintea de o rochie Fendi, poate din cauza multitudinii de fermoare fine cu biluțe argintii la capete, si avea unghiile lungi lăcuite într-o nuanță ciudată … un arămiu pastelat.

Continua să tasteze. Câteva lacrimi i s-au scurs pe obraz în timp ce viteza de tastare i se dublase.

Am început să speculez. Posibil să fie vorba de o poveste de dragoste. Părea cel mai probabil să fie așa. Îmi imaginam cu zel pe cel de la capătul invizibill al firului … un coleg de facultate, sau medic, sau unul din tinerii ce frecventau același mediu cu dânsa.
Multă lume își închipuie că în Iran, din cauza restricțiilor religioase, fetele și băieții nu au nici un fel de contacte, dar nu e deloc așa. Facultățile, în mare majoritate, sunt mixte. Dar chiar și fetele de liceu din orașele mai mari au câte un boyfriend, dacă nu chiar mai mulți , și nici măcar familia nu le poate împiedica să nu participe la party-urile private, desi dânsele sunt minore, iar în paranteză fie spus, la multe din aceste petreceri în cadru restrâns nu se petrec fapte tocmai ortodoxe … iar consumul de stupefiante sau produse halucinogene a devenit prea banal ca să mai fie luat în discuție de mass-media.
Pe mine nu încetează să mă uimească lipsa aceasta de inhibiții si nu de puține ori am ajuns la concluzia că percepția mea are de suferit din cauză că din start mi-a fost distorsionată de propaganda vestică ce și-a axat mult timp discursul politic pe lipsa de libertate a femeilor iraniene.
Mi-a trebuit mai bine de un an de zile să mă conving că realitatea nu corespunde cu imaginea propagandistică. În sfârșit, asta-i însă altă poveste…

"Deci relația lor a ajuns în impas !" am filozofat pentru sine antrenată de comportamentul personajului de lângă mine.
Din când în când lacrimi mari, de mărimea mărgelelor – fără nici o exagerare literară sau de altă natură, îi șiroiau înspre bărbie. Nasul i se înfundase cu totul iar mâinile înțepeniseră pe telefon. Se lăsă în jur o tăcere cleioasă, ca de gelatină.

" Cât suferă ființa asta! " m-am pomenit că o admir în gând. Doream să-i văd chipul, ochii în special, dar in poziția chircită în care stătea nu reușeam să-i vad decât creștetul capului, îmbrăcat cu o magne de culoare neagră, genunchii încordați ce se reliefau uniform sub materialul pantalonilor albi mulați pe corp, și telefonul din poală pe ecranul căruia se odihneau de câteva secunde degetele ei lungi cu unghii atent lăcuite.

Ecranul telefonului se luminase. De la celalalt capăt, acel cineva nevăzut, îi trimisese un alt mesaj.
Simțeam cum îl citea cu înfrigurare.
Știam că nu va dura mult și va începe să plângă. Se uita fix pe ecran. O liniște înșelătoare se strecurase în acel colț cu pomi desfrunziți. Aș zice o liniște tensionata, exact ca aceea premergătoare unei dezlănțuiri atmosferice, iar tensiunea momentului mă cuprinsese în mod bizar și pe mine.

Pentru o secundă mi-a trecut prin minte un gând nebunesc : dacă l-aș cunoaște pe cel ce o făcea să sufere, i-aș fi spart în cap o cărămidă.
Am rămas surprinsă de violența și stupiditatea gândului, căci nu mă mai recunoșteam deloc pe mine – acea ființa imperturbabilă ce privea lumea printr-un periscop invers, și căutam cu febrilitate o scuză acestei ieșiri intempestive pe portativul prost acordat al sentimentelor.

În liniștea perfectă s-a auzit trilul prelung, în descrescendo, al unei păsări. Ea incepuse să plângă în hohote. Un plâns nestăvilit, nu cu furia la care mă așteptasem, mai degrabă un plâns dezlănțuit, în rafale cu încărcătură afectivă din ce în ce mai mare, care s-a încheiat pe neașteptate, neconcordând deloc cu finalul pe care îl imaginasem.

Nu știu ce se petrecea în sufletul ei însă un lucru îmi clar: acceptarea. Dânsa acceptase ceea ce se întâmpla. Iar ceea ce se întâmpla o făcea să sufere profund. Atât de simplu la prima vedere … dar în adânc ?
În structura intimă a ființei – acolo unde armăturile trecutului trebuiesc sudate cu cele ale prezentului iar cele ale viitorului făcute compatibile cu cele ale prezentului – cât de complicat și elaborat, energofag și cronofag, se derulează acest proces al acceptării.

Pe pavajul bicolor cadența unor pași hotărâți m-a scos din meditație.

- Afsaneh, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Fata de pe bancă și-a ridicat pentru o clipă privirea spre colega ei. Atunci i-am zărit ochii. Negri, mari și lucioși. Ca doua masline scoase din ulei. Din ei izvora ura. Neagră și fierbinte ca smoala iadului.
A spus pe un ton incredibil de calm:
- Au închis cafeneaua Praga.

S-a ridicat de pe bancă și-au mers împreună spre parcare, trecând pe lângă mine ca și cum nu aș fi existat, iar în momentul în care au dispărut din câmpul vizual m-am întrebat dacă nu cumva am avut o halucinație … o reverie de primăvară sau un vis de scurtă durată.

Vorbele ei imi reverberau in timpane …. au închis cafeneau Praga, au închis cafeneaua Praga, au închis ….
În mod automat mâna mi-a alunecat în geantă prin deschizătura fermoarului, a pescuit telefonul și l-a scos de acolo cu nerăbdare, zgâriindu-se ușor în timp ce ieșea afară.

Am deschis IE si am tastat cuvintele cheie. În câteva secunde atotputernicul Google mă informa că autoritățile au închis definitiv cel mai reușit și intim loc al tineretului boem din Teheran, Cafeneaua Praga, pe motiv că proprietarul a refuzat să instaleze camere de supraveghere video la care să aibă acces forțele de poliție.

Oricine a băut o cafea la Praga, pe ritmuri life de chitară, muzicuță sau setar/sitar … niciodată nu o va uita.

PS1. În limba persană numele feminin Afsaneh înseamnă Legendă … acum Cafeneaua Praga s-a transformat în legendă.

PS2. Aparențele înșeală … și cât de mult !

Uite o poveste mai vesela

*********************






Se implinesc trei ani de cand am venit in apartamentul in care locuiesc in clipa de fata. Aproape toate locuintele mele au fost schimbate toamna si de aceea nici nu ma mir ca atunci cand urmaresc pasarile calatoare imi vin imediat in minte locurile in care am poposit temporar, pentru cateva luni sau cativa ani, si simt cum se zbate in inima ceva nedefinit. Ceva ce se revarsa apoi in tot corpul, ca o fierbinteala rece ce cade in cascada.

In acest cartier mai statusem si inainte, pe vremea cand de abia incepea sa se dezvolte, iar faptul ca am revenit aici se datoreaza in primul rand spatiilor verzi care il inconjoara cu generozitate, tihnei atat de greu de gasit in trepidantul mileniu trei cat si proximitatii locului de munca.

Am revenit asadar 'ca la mine acasa' … si nu exagerez deloc folosind acest cliseu de exprimare.

Dar povestea de azi nu va fi axata pe descrierea apartamentului, cu exceptia unui mic amanunt, presul din fata usii.

A trebuit sa cumpar mai multe lucruri printre care si un banal pres de sters picioarele. Nimic complicat in aparenta, dar Balanta fiind, aspectul estetic al covorasului, cat si capacitatea lui de a curata intradevar incaltamintea, nu ma puteau lasa rece.
Asa se face ca achizitionarea unui obiect banal mi-a luat mai mult timp decat mi-am inchipuit.
Colindatul prin magazine parea un lung maraton pe 'culoarul ghinionului' … pana cand am intrat intr-un magazin mic in care am descoperit exact ceea ce-mi placea. Un covoras in culori vii, de dimensiunea potrivita, inspirat din pictura moderna, cu o textura ce-mi inspira incredere …

Privindu-l imi veneau in minte picturile Soniei Terk – Dalaunay, ba chiar si cele ale lui Kandinsky

Sotul meu nu s-a aratat nici incantat dar nici nu a lasat sa se inteleaga ca i-ar displace presul. Il amuza insa faptul ca facea nota discordanta cu presurile celorlalti vecini din cartier, presuri in culori inchise, in dungi sau cu modele in culori sterse ce pareau a fi vechi.

Nu reusisem sa despachetez si sa pun la locul lor toate lucrurile, bineinteles ca bucataria avea o indiscutabila prioritate, dar nici chef sa ma ocup de oale, tacamuri, condimente si provizii nu prea aveam. Aveam in schimb un chef nebun de plimbare caci era o zi aurie de septembrie, calda ca de august si cu un cer albastru ca de aprilie
M-am imbracat sa ies afara. Am deschis usa si … stupoare. Presul nu mai era acolo. In fata usii doar mozaicul cenusiu cu picatele.
Mi se parea absurd sa dispara asa dintr-o data. Inutil sa mai spun ca in acest cartier, in care am mai stat si in care stau si acum, nu s-a furat nimic niciodata.

Sotul meu tocmai urca scarile si vazandu-ma ca privesc prea meditativ dreptunghiul gol din fata usii mi-a zis ca nici in urma cu o ora presul nu era acolo si ca e posibil ca persoana care face curatenie in vila sa-l fi luat la spalat sau curatat.
Nu mi se parea o explicatie logica, mai ales ca oricine isi putea da seama ca e vorba de un pres nou nout.

Am plecat deci sa fac un tur prin imprejurimi, sa vad ce magazine s-au mai deschis, cum au fost amenajate spatiile verzi si, eventual, sa reperez personaje cunoscute in prima mea escala prin acest cartier.

Aleile dintre vile si blocuri erau acum umbrite de copaci ( imi amintisem de saptamana in care fusesera plantati) si parca numarul copiilor de varsta prescolara crescuse … cei mai multi circulau pe biciclete sau role si trebuia mereu sa ma feresc din calea lor … caci ei nu se fereau din calea mea. Parca se schimbase ceva in ambianta, ceva legat de intimitate si liniste.
Prin aer zburau strigatele copiilor, sonerii de celulare, zgomote de masini, lovituri de mingi si, din cand in cand, croncanit de ciori.
Nu dadeam atentie la scenele derulate in jurul meu, deci nu sesizasem ca vocea subtire care striga in spatele meu "khanoum, khanoum" (doamna, doamna) imi e adresata.
De abia cand am auzit in engleza "excuse me" am intors mirata capul.

O fetita de nici un metru inaltime, cu zulufi si gene foarte frumoase, imbracata intr-o salopeta de blugi si un tricou colorat, ambele pline de fermoare si tinte metalice, ma privea cu un aer candid.
Sa fi avut patru ani … poate cinci. Oricum, chiar si pentru patru ani mi se parea mica de inaltime.
Ma privea drept in ochi spunandu-mi ca dansa a luat presul din fata usii mele pentru a-l duce la casa papusilor.
In timp ce-mi explica a intins mana in directia unui parculet din fata unde un grup de copii de varsta ei vociferau si aranjau niste obiecte in module din plastic colorat montate, presupun, de primarie.
Nu eram prea atenta la ce-mi spunea caci ramasesem asa cu gandurile suspendate … fetita asta a realizat faptul ca, straina fiind, ma voi opri din mers daca ma va striga in engleza.

"Papusilor le place covorasul dumneavoastra, de aceea l-am luat" mi-a zis ea cu atata seriozitate incat am fost tentata pentru o secunda sa cred ca gusturile mele estetice se ridicasera la nivelul papusilor.
"Cand terminam sa ne jucam il aducem inapoi."

Nu stiam cum sa reactionez. Sa-i zic ca ar fi trebuit sa ceara voie ca sa se joace cu "pretiosul" obiect ? Dar poate ca sunase la usa si nu auzisem, caci intre timp iesisem sa fac curatenie pe cele doua balcoane in care vantul adusese frunze cu duiumul.
Sa-i zic ca poate sa-l ia ori de cate ori doreste sa se joace la 'casa papusilor' … ca oricum papusilor le place modelul
Nu cred ca avea rost sa-i spun asa ceva. Ma uimea la ea amestecul dintre gandirea de copil mic si dezinvoltura unui om mare. Tot timpul incerca sa stabileasca cu mine un contact vizual. Vorbea foarte fluent, cu o pronuntie deosebit de corecta si un zambet pe jumatate ascuns.

"Daca vreti puteti veni cu mine la 'casa papusilor' sa vedeti cum am aranjat-o. "

Asta mai lipsea. Sa ma duc sa le multumesc papusilor ca le place presul meu

I-am zis ca ma grabesc, caci am si alte treburi, dar ca intr-o alta zi voi sta mai mult de vorba cu dansa.
La plecare s-a recomandat cu o mina extrem de serioasa. "Eu sunt Pariya si locuiesc peste drum de dumneavoastra, acolo unde e parcat Nissanul acela visiniu."

***

Deci ma imprietenisem cu Pariya ( cu accentual pe ultimul "a" ) si ma bine dispunea sa vad cu cat zel imi aduce ultimele stiri din cartier si cat de ordonat mi le prezinta.
Pe mine nu inceteaza sa ma uimeasca felul in care absorb copiii informatiile si algoritmul dupa care le acorda prioritate.
Cert e ca Pariya reprezenta o sursa deosebit de credibila, in ciuda varstei, si cu un discernamant izvorat de nu stiu unde. De fiecare data cand nu era sigura de ceva ma punea in garda si-mi prezenta alte variante posibile ale unui eveniment, de pilda, sau ale unei concluzii personale.
Nu ma indoiam de faptul ca Pariya are un grad de inteligenta peste medie insa parintii ei o considerau zapacita si cu tendinta de a-si inchipui lumi inexistente.

Presul din fata usii disparea din cand in cand, facandu-l pe sotul meu sa se intrebe de ce, si aparea la fel de misterios, producandu-i dureri de cap.
Pe mine ma distra teribil situatia vazandu-l ca nu-i in stare sa elucideze misterul, dar nici in ruptul capului nu i-as fi spus ce se intampla.
Odata cu venirea zapezii covorasul nu a mai zburat de la locul lui

Dar sa revin la Paria.
Intr-o zi, exact in scuarul dintre vile, am vazut-o pe Pariya inconjurata de mai multi copii ceva mai mari decat dansa.
Se agitau, nu stiu de ce, si auzeam cum Pariya le striga inciudata : Divane-ha, divane-ha ! (Nebunilor, nebunilor !)
Ei radeau in continuare si vociferau.

In momentul in care am ajuns in dreptul lor galagia a incetat. Pariya m-a vazut si a venit langa mine. Am intrebat-o ce s-a intamplat si ea mi-a zis ca unul din ei i-a zis Qorbaghe-e koucholou (Broscuta mica).
In acel moment am realizat ca era imbracata cu o pereche de pantaloni stretch cu floricele stilizate roz si gri. Culoarea de baza a pantalonilor era un verde ca pielea broastelor.
Constatarea m-a facut sa rad. Nu ma gandisem la o astfel de paralela desi o mai vazusem pe Pariya imbracata la fel.

Dupa alte cateva saptamani am vazut-o cu o sapca de marinar pe cap, ce-i cadea peste ochi pana pe nas, si o camasa alba cu epoleti aurii.
Doar zulufii negri i se zareau de sub sapca prea mare.
Am intrebat-o de unde are hainele astea ciudate si ea mi-a zis ca sunt ale fratelui ei. Fratele ei umbla la scoala, pe atunci in clasa a treia, si primise respectiva costumatie deoarece in vacanta de vara se inscrisese in clubul "Prietenii Marinei".

Ma uimea sa o vad cu tot felul de costumatii, improvizate din cele mai diverse obiecte neutilizabile, si placerea cu care le purta printre copii. Ii admiram felul in care isi personaliza tinutele, coafurile fanteziste, accesoriile colorate si felul in care se impunea in fata copiilor din cartier. De fapt Pariya era un fel de mica vedeta protejata de cei mai mari care, in mod vizibil, in ciuda faptului ca uneori o necajeau, o indrageau.
Nu-mi era greu sa-mi dau seama ca peste zece sau cinsprezece ani Paria se va transforma intr-o domnisoara mult ravnita. Toate detaliile indicau asta : ochii negri inteligenti, nasul fin, genele extrem de lungi si matasoase, buzele ce de pe acum aveau o forma senzuala, mersul princiar, trupul subtire, picioarele lungi ca de balerina, pielea fina, zambetul ce parca te imbia sa o mangai pe cap, licarirea jucausa din priviri, intonatiile muzicale ale glasului, o cochetarie dezarmanta si, nu in ultimul rand, pofta ei de viata.

Intr-o zi, setandu-mi ceva pe telefon, mi-am dat seama ca Pariya cunoaste literele alfabetului latin.
Am intrebat-o de unde si cu nonsolanta mi-a raspuns ca de la desene animate dar ca 'exerseaza' pe ambalajele dulciurilor si pe cutiile cu cosmeticale ale mamei.

Incet incet descopeream in Pariya o energie latenta incredibila pusa in slujba cunoasterii.
Am intrebat-o pe mama ei daca stie ca fetita cunoaste alfabetul latin. Mi-a raspuns ca da, insa raspunsul venise sec ca si cum ar fi fost un lucru extrem de normal ca un copil de patru sau cinci ani dintr-o tara cu un alt alfabet sa se familiarizeze de una singura cu literele latine si sa fie in stare sa citeasca cuvinte simple in limba engleza.
Nu i se parea ca fiica ei dadea dovada de inteligenta.

Pariya invata din joaca si transforma joaca intr-un mecanism al cunoasterii.

De ce va vorbesc acum despre Pariya?
Pentru ca saptamana trecuta am aflat ca Pariya, dupa examenele medicale si cele de aptitudini ce se cer fiecarui elev din clasa intai, a fost invitata sa dea o serie de teste.
A urmat o a doua runda de testare in urma careia a fost trimisa la o scoala pentru 'genii'. In limba persana scolile pentru copiii cu grad ridicat de inteligenta sunt numite 'scoli de genii'
Asta inseamna ca la cei sapte ani ai ei 'Mica Broscuta' va pleca de una singura la Teheran, bineinteles in internatul acelei scoli, lasand un loc gol in cartier.

Stiu ca imi va fi dor de dansa caci ma obisnuisem cu prezenta ei exploziva.
Ce m-a mirat si m-a miscat totodata a fost faptul ca a venit sa-si ia la revedere. Atunci mi-a zis ca are o dorinta. Sa-i dau presul din fata usii deoarece o face sa se gandeasca la lucruri bune.
(Poate te va face si pe tine sa te gandesti la lucruri bune … )

Ciudati mai sunt copiii. Bineinteles ca i l-am dat.
Si m-am bucurat ca si-a gasit un proprietar pe masura !

PS. Am rescris numele deoarece cred ca transliterarea Pariya e mai corecta decat Paria
In limba persana "pari" inseamna "zână" …

...

Zilele trecute am revizionat un film despre care s-au scris tot felul de cronici. Ceea ce-mi place cel mai mult in aceasta ecranizare sunt situatiile generatoare de umor ... un fel de umor special ce se muleaza perfect pe jocul actorilor.

Nu voi face o cronica a filmului ; departe de mine acest gand !
Doresc insa sa fac cunoscuta o descoperire pe care o datorez in exclusivitate acestei pelicule.

Dupa ce-am revazut filmul mi-am zis sa caut pe net mai multe informații referitoare la cartea pe baza careia a fost scris scenariul.
Zis și făcut !

Acțiunea filmului se bazează in mare pe actiunea romanului de (semi) ficțiune ”The Devil Wears Prada” scris de Lauren Weisenberger și devenit best-seller imediat după publicarea lui in 2003.
De ce s-a întâmplat asta?
În foarte mare măsură datorita faptului că autoarea a lucrat o perioada de timp ca asistenta personală a Annei Wintour - director artistic al celebrei reviste de modă Vogue - considerată drept o eminență cenușie în lumea designului vestimentar si a tot ceea ce tine de fashion si look.
Criticii nu s-au temut sa afirme ca Miranda Priestly ( editoarea revistei Runway din cartea si filmul omonim) ar reprezenta întruchiparea Annei Wintour. O serie lunga de coincidente indică asta, plus faptul ca autoarea a lucrat in imediata ei apropiere.

În sfârșit, am trecut la strangerea de date despre Anna Wintour, caci incepea sa ma intereseze personajul, și asa am aflat ca pasul decisiv facut de dânsa in lumea modei se datoreaza primei coperti a revistei Vogue publicata in momentul in care a devenit editoare.
Pe acea coperta din 1988 aparea un top-model care prin tinuta si look se deosebea net de toate imaginile aparute pe prima coperta a revistelor Vogue publicate până în acel moment.
Ruptura aceasta avea sa o defineasca cel mai bine pe doamna Wintour, poreclita ulterior doamna Nuclear Wintour, si avea să schimbe in mod radical lumea modei.

Coperta infatiseaza o fata frumoasa, cu un look foarte natural pe care nu se observa maiestria machiorului, imbracata in pantaloni de blue-jeans prespălați e valorau doar 50$ (e prima aparitie a blugilor prespalati pe coperta unei mari revista de moda) si un bluzon unicat de 10 000 $ creat de Christian Lacroix (pretul estimativ de la acea data).
Numele modelului israelian mi-a atras imediat atentia, nu doar frumusetea si râsul ce-i pornea din inima si i se revarsa pe chip ca o cascada luminoasa.

Michaela Bercu ....
Numele imi suna românesc asa că am pornit in cautarea lui. Chiar asa si era.
Am descoperit ca ambii parinti ai Michaelei Bercu sunt evrei originari din Romania si ca dânsa, printre alte limbi, cunoaste si vorbeste limba româna. In plus de asta are si cetatenie romana.

Dar nu aici doream sa ajung cu aceasta postare.
Curiozitatea m-a impins sa caut mai multe detalii despre Michaela si sa vad cum arata azi, cu ce se ocupa, ce-a realizat intre timp ...

Am descoperit ca s-a maritat cu Ron Zuckerman, un multi-milionar israelian si ca impreuna au patru copii!
Final inedit pentru un top-model de calibrul ei.
Dar cu tristete am descoperit in ce fel s-a schimbat. Ma intreb unde a zburat stralucirea chipului ei ... si nu-mi vine sa cred ca electrizanta frumusete a fost inlocuita de ceva ce nu pot descrie.
La doar patruzeci si opt de ani Michaela Bercu de azi e neverosimil de departe de Michaela Bercu ce poza in jurul anilor '90 pentru celebre reviste de moda.

Nu e vorba de riduri ... e vorba de altceva. E ca si cum in interiorul ei ar fi existat o baterie magica care acum s-a descarcat.
http://imgkid.com/michaela-bercu-ron-zuckerman.shtml

Va invit sa cititi ceva ...
Chiar as vrea sa vad filmul asta

Azi am aflat un lucru interesant
Pe prima modeda batuta in America (1787) scria : Mind Your Own Bussiness. Adica "Vezi-ti de treaba ta".

Cautam pe net noi variante de preparare ale unor muraturi care-mi plac : torshi liteh/turshi liteh. Sunt niste muraturi mai speciale din vinete asezonate cu verdeturi si chimen; in unele variante culinare se adauga morcov, ardei iute rosu, telina si chiar frunze de salata taiate foarte marunt. Pentru a spori calitatea gustativa se foloseste sofran. In Iran sofranul e denumit "aur vegetal" atat datorita pretului ridicat cat si proprietatilor farmaceutice ce au facut ca renumitii medici persani sa-l utilizeze in multe medicamente, pomezi si lotiuni.

Deci, cum spuneam, cautand pe net aceste informatii am descoperit pe un blog o postare care mi-a placut prin felul in care a fost scrisa.
Printre amintiri din perioada studentiei, sau mai recente, autorul blogului si sotia sa insereaza o reteta persana migaloasa. Migaloasa chiar in comparatie cu alte retete persane traditionale. In general bucataria persana/iraniana e foarte migaloasa si cere mult timp, pricepere si chemare.

Reteta in cauza e Fesenjan (Fesenjoon), o mancare de pui cu sos de rodie si nuci.
Cred ca poate constitui o provocare pentru amatorii de mancaruri rafinate, pentru iubitorii bucatariei orientale dar si pentru cei ce-si doresc la sfarsitul saptamanii o cina care sa iasa din cotidianul saptamanal.

PS. Eu am gatit-o candva in Romania si am fost nevoita sa inlocuiesc sosul de rodii cu un sos preparat ad-hoc din gem de macese ... si daca e sa ma iau dupa aprecierile celor din familie, mancarea a iesit perfect.
In Iran am facut o mica inovatie si am adaugat putin leustean uscat in finalul procesului de gatire. Aroma leusteanului i-a dat gata pe invitatii mei asa ca la urmatoarea calatorie in RO a trebuit sa cumpar zeci de pliculete cu leustean uscat.

I-am invatat sa adauge leustean in sarmale si ardei umpluti. Le-a placut atat de mult cum au iesit incat la vara cred ca va trebui sa pornesc in cautare de seminte de leustean pe care sa le puna ei insisi in gradina cu flori sau in ghivece pe balcon ... caci i-am 'drogat' cu aceasta planta placut mirositoare.

Bune sfaturi, multumesc, am marcat noua reteta o s-o prepar cu prima ocazie. Miam ....

Cand o prepari sa ne spui daca ti-a placut sau nu

*****************************************************

două cuvinte



imagine - Sohrab Sepehri


motto

„Oglinda vede un om, îl socoteşte frumos şi-l îndrăgeşte ; altă oglindă vede omul, îl socoteşte înspăimîntător şi îl urăşte ; şi fiinţa care produce impresia e mereu aceeaşi."


La inceput am crezut ca totul mi se trage de la pijamaua aceea. O pijama noua din tricot alb cu imprimeuri abstracte in nuante de albastru turcoaz si mustar. Combinatia mai putin obisnuita de culori mi-a atras atentia si i-am zis mamei ca mi-o doresc drept cadou de ziua mea.

Ma trezisem in mijlocul marii, pe puntea unei ambarcatiuni inguste din lemn, in spatele unui sir de vaslasi tineri, toti bruneti, toti imbracati cu camasi albe. Le vedeam spatele incovoindu-se sub greutatea vaslelor si le auzeam respiratia sacadata ritmata de glasul carmaciului ce statea in fata lor, deci cu fata spre mine. Era un pic mai in varsta, dar tot tanar, cu trasaturi inasprite de soare si vant. Mirosul persistent de catran se amesteca cu cel de apa sarata.
Ambarcatiunea s-a leganat si am simtit cum alunec. Spatele mi s-a lipit de niste cutii din lemn pe care pana atunci nu le observasem. Tineam in maini o tava. Pe tava erau cateva cescute foarte mici, de marimea unei jumatati de ou, umplute cu un lichid inchis la culoare. Cestile din lut ars nu aveau modele decorative si mi se parea ca seamana cu niste coji de nuci.

Carmaciul mi-a facut un semn prietenos cu capul. Inseamna ca ma cunoaste, am constatat cu uimire. Il vedeam ca prin ceata. Intelesesem totusi ca trebuia sa le dau vaslasilor sa bea.

Stateam intepenita pe puntea proaspat catranita si ma intrebam ce caut acolo. Cum am ajuns? Nu-mi aminteam nimic. Ma incurajam spunandu-mi ca acesta e un vis si ca nu va mai dura mult si ma voi trezi.
Dar daca e realitate? Daca sunt altcineva decat persoana care-mi inchipui ca sunt?
Ineditul ideii mi-a taiat rasuflarea.
Incet am ridicat o mana, sprijinind tava pe cealalta, si am pipait fata in cautarea ochelarilor, element ce-mi putea confirma ca sunt Eu.

Nu aveam ochelari. Oh! … e explicabil, mi-am zis relaxata. De asta il vad pe carmaci ca prin ceata.
Am continuat cu lobul urechilor in cautarea cerceilor. Cu doar cateva luni in urma, in vacanta de dupa clasa a patra, imi facusem gauri in urechi. Ultima mea achizitie o reprezentau niste cercei din argint cu agate cumparati de la o bijuterie unde se vindeau produse din argint chinezesc.

Dar degetele mele pipaiau in zadar lobul urechii. Nu era nici urma de cercei si nici urma de gauri.

In acel moment am avut senzatia ca ma topesc aidoma unei bucati de gheata in lumina soarelui.

Cum adica sa nu fiu eu din moment ce am constiinta a ceea ce sunt?!!!
Cu frica m-am gandit la si mai rau. Adica s-ar putea sa nu fiu fata … sa fiu baiat?
Ce absurd sunau intrebarile dar cat de logica era situatia in sine, caci ce sa caute o fata de unsprezece ani pe o corabie cu baieti tineri?

Glasurile si rasetele lor imi ajungeau la urechi fara insa sa pot deslusi ce se spune.

Parca cineva, cu un pieptene din fier inrosit, imi aranja artistic gandurile.

Eram undeva departe, departe atat in timp cat si in spatiu. O spuneam cu sange rece incapabila fiind sa ma emotionez de extraordinarul situatiei.

Ne apropiam de tarm caci in departare se zarea un sir de cladiri orbitor de albe ce contrastau cu albastrul cerului si al marii. Aerul vibra de lumina. Lumina imi patrundea prin pori. Vantul adia atat cat sa-mi usuce fruntea transpirata.

O fericire stranie m-a cuprins exact in momentul in care m-am trezit.
M-am trezit in patul meu cu ochii tintuiti de tavan. Cateva secunde am rememorat visul. Corpul imi ardea. La fel si ochii.

Mama a intrat in camera probabil sa ia ceva, si, dupa cateva ecunde in care a stat pe loc, m-a intrebat nedumerita : De ce miroase a benzina?
Vazand ca nu-i raspund a adaugat : Nu cumva te-ai apucat din nou de experimente?
Aluzia ei m-a facut sa zambesc din doua motive. Mi-a amintit ca vara trecuta incercasem si reusisem sa confectionez o baterie artizanala.
Dar zambeam si la gandul ca mirosul din camera nu era de benzina, era de catran … si mi se parea extraordinar faptul sa fi adus acel miros cu mine la revenirea din lumea viselor

Au trecut multe saptamani fara sa mai visez ceva desi imi doream cu ardoare sa stiu ce s-a intamplat cu cei de pe corabia din lemn.

Al doilea vis a venit odata cu prima zapada.

Exact ca si prima oara, m-am trezit direct pe punte. Era ca si cum intrerupsesem un film pe caseta video si m-as fi reintors sa vad continuarea.
Stateam exact in aceeasi pozitie, cu tava in maini, cu spatele lipit de cutiile mari si greoaie ca niste lazi de zestre. Oare ce-o fi in cutiile astea? – m-am intrebat cu curiozitate.

Am pasit incet pe puntea data cu catran. Pentru o clipa mi-am zarit piciorul incaltat cu o sanda din fasii de piele legate jur-imprejurul
gleznei.
Treceam printre vaslasi. Fiecare lua cate o ceasca de pe tava, o sorbea intr-o clipa, inclina usor capul in semn de multumire si o aseza la loc.
Ii priveam cu uimire pe oamenii aceeia plini de viata. Camasile albe dintr-o tesatura grosiera se potriveau cu parul ravasit de vant.
Din vorbele lor am retinut doua cuvinte. Le repetam in gand spre a le memora cat mai bine.

Nici nu mi-am dat seama ca ne-am apropiat de tarm. In ritm vioi, gesticuland amplu, insotind gesturile cu rasete sanatoase, tinerii au coborat. Am coborat si eu nestiind incotro s-o apuc. Nimeni nu ma bagase in seama. Nimeni nu ma intrebase nimic. Incepeam sa inteleg ca eram 'de-al casei' si deci nu trebuia ca cineva sa aiba grija de mine.

Paseam incet apropiindu-ma de ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte piata orasului. Cladiri modeste din piatra de calcar marcau drumul batatorit.
Totul era atat de rudimentar in jur, simplu, fara inflorituri, dar totusi frumos. Un fel de frumusete ce ti se aseza pe imima ca polenul florilor.
Undeva in fata trona impunatoare o statuie din piatra alba. Dupa cateva minute de mers, apropiindu-ma, am constatat ca e vorba de un delfin.
M-am indreptat intr-acolo.

Strada pe care mergeam si piata din fata se umpluse de oameni. Din vestimentatia lor lipseau culorile vii. Mult alb, crem, culoarea nisipului, negru, aramiu, uneori verde masliniu, galben sters sau un rozaliu incert.
Purtam aceeasi camasa alba din panza groasa dar nu lipsita de moliciune.

Un grup de copii s-a apropiat de mine. In mod sigur ma cunosteau caci incepusera sa gesticuleze prietenosi. Chipul niciunuia nu-mi era cunoscut. Nimic din memorie nu ma lega de ei. De acel loc nu ma lega nimic. Nu-mi aminteam sa ma fi legat ceva.

Intre ei si mine nu ramasesera mai mult de zece metri. In acel moment am zarit havuzul din fata statuii delfinului.

Un soc electric mi-a zdruncinat neuronii. Am schimbat directia si am alergat intracolo. Oglinda apei ma va ajuta sa-mi vad chipul … sa vad cine sunt.

Am atins cu mainile bordura din piatra colturoasa. Varfurile degetelor s-au inmuiat in apa.
In momentul in care mi-am apropiat fata de luciul apei am simtit un vuiet prelung si o forta nemaivazuta care m-a smuls din locul in care eram.
Eram trasa cu spatele, cu o viteza de racheta, printr-un tunel luminos.
Degetele atingeau peretii inexistenti ai tunelului. Fiecare atingere se materializa in secunde, ore, ani, milenii.

Niciodata ca atunci n-am simtit mai concret ce inseamna calatoria in timp. Pentru mine Timpul devenise palpabil. O senzatie pe care chiar de-as trai-o zilnic nu as putea-o descrie prin cuvinte.

M-am trezit cu sentimentul unei revelatii desi deocamdata nu o puteam constientiza.

Cu ochii semiinchisi am notat pe ziarul de pe masa cele doua cuvinte memorate in vis.
Zile de-a randul le-am cautat in atlas. Convingerea mea era ca aceste doua cuvinte reprezinta numele unor porturi, iar dupa sonoritate, cel putin unul, mi se pareau a fi un port din Grecia.

Nenumarate ore am buchisit denumirile geografice ale unor localitati insignifiante de pe insule minuscule risipite in Marea Mediterana, Egee si Adriatica.
Nici o localitate nu semana dupa nume cu cele doua cuvinte notate pe pagina de ziar.


Esecul nu m-a marcat foarte mult. Renuntasem sa caut si nici nu ma incumetam sa povestesc cuiva ce visasem. Nu aveam nici un chef sa devin motiv de distractie pentru unii.

Au trecut doi ani si ceva fara sa mai visez locul acela, corabia aceea, oamenii aceia …

Intr-o zi, in vacanta de vara dintre a saptea si a opta, am trecut pe la biblioteca orasaneasca. Mergeam des acolo si, in ciuda varstei, aveam vechime ca cititoare.
Hazardul, caruia se cuvine sa-i multumesc in fiecare zi, mi-o scoate in cale pe profesoara de franceza de la generala.

Ne-am intalnit exact pe culoarul din fata salonului cu carti de referinta, albume de arta, enciclopedii, atlase si compendii, deci, intr-un cuvant, acele carti ce nu se dadeau cu imprumut acasa si la care noi, cei sub 14 ani, nu aveam acces.
Atunci imi scapara prin minte o idee. O salut si o rog sa ma ajute sa gasesc o denumire.
Amabila dansa ma intreaba despre ce-i vorba. Ii spun primul cuvant : Mariotis, dupa care adaug si o minciuna. Ca l-am auzit la radio dar nu stiu in ce tara se afla.

Foarte amabila cauta intr-un sir de tomuri groase, posibil Larousse.
In sfarsit. Se pare ca a gasit. Citeste in gand si imi traduce cuvant cu cuvant.
Am surpriza sa descopar ca Mareotis, nu Mariotis cum notasem eu in momentul trezirii, reprezinta numele unui lac din Egipt in apropiere de Alexandria.

Deci numele exista in realitate! aproape ca tip triumfatoare in gand.
Dar nu corespunde cu ceea ce vazusem in vis. Eram sigura ca-i vorba de mare …
Doamna profesoara continua cu explicatiile din enciclopedie. Lacul s-a format datorita unui istm pe care ulterior a fost ridicat orasul Alexandria, istm ce separa uscatul de Marea Mediterana.

Ii multumesc si ies pe usa in goana fara sa predau cartile aduse. Simt cum mi se desprind talpile de pamant. Daca nu as sti ca levitatia e imposibila pentru oameni, caci niciodata nu am luat in serios discutiile despre levitatia yoghinilor, as putea sa jur ca plutesc prin aer.

La putin timp, si presimteam ca asa se va intampla, m-am trezit din nou in mijlocul acelui vis.

Stateam rezemat(a) de cutiile de lemn. Corabia se legana iar eu imi spuneam ca acum e ultima sansa de a afla ce se ascunde in cutiile din spate. Margaritare, diamante, smaralde, rubine, peruzele, obiecte din aur masiv, dinamita, mirodenii ? … oare ce?

Cu varful degetelor am tras capacul cutiei de deasupra. Prin fanta ingusta, de vreo doi centimetri, mi-am strecurat palma stanga. Cu dreapta tineam intr-un echilibru precar tava cu cestile de lut.

Degetele au atins niste obiecte ce pareau a fi caramizi cu striatii.
Am plimbat varful degetelor de-a lungul si de-a latul cutiei. Nu ma inselam. Era vorba de niste caramizi. Nimic senzational, mi-am zis dezamagita in gand.

In acel moment m-am trezit. Un sentiment profund de usurare a pus stapanire pe mine.

Dar aventura mea nu se terminase aici. Pot spune ca de abia acum incolo avea sa se desfasoare partea cea mai importanta.

Vacanta de vara reprezenta pentru mine cel mai potrivit sezon pentru lectura, caci in viata exista sezoane pentru te miri ce lucruri

Citisem cartile imprumutate de la biblioteca asa ca trebuia sa merg sa le predau si sa iau altele noi. Aveam notate cateva titluri dar, ca de obicei, la fata locului imi schimbam deciziile caci nu o data se intamplase sa descopar titluri mai incitante decat cele de pe lista de lectura obligatorie.

In acea zi masa bibliotecarei fusese incarcata la refuz de cartile predate de cititori. Probabil ca nu avusese timp, sau chef, sa le reaseze in raft.

M-a rugat sa i le mut pe o bancheta de langa perete.
Le-am luat in teancuri si le-am pus pe locul indicat de dansa. Pe masa ramasesera doar doua teancuri. Am luat jumatate din primul teanc.
Privirea insa mi-a ramas lipita de coperta primei carti din jumatatea de teanc de pe masa : Balthazar – Cvartetul din Alexandria.

Alexandria ! … numele mi-a revenit in memorie cu o precizie dulce dureroasa. Am pus cartile deoparte si cu febrilitate am luat cartea aceea. Am deschis-o la intamplare.
Dar ce intamplare! Privirea mi-a cazut exact pe un nume : Mareotis.
Acolo se pomenea despre Mareotis. A fost indeajuns pentru a o lua acasa.

Am citit-o cu setea celui ce traverseaza desertul in speranta ca va nimeri oaza cu apa rece. Cuvintele imi alergau prin fata ochilor. Am descoperit in Lawrence Durrell un magician al cuvintelor, al starilor, al sentimentelor, al amintirilor cvadruple, al unei lumi ce ma atragea prin forta descriptiva
Celelalte trei volume ale cvartetului le-am citit cu aceeasi sete.

Justine, Clea, Mountolive …

Justine, Clea, Balthazar si Mountolive isi povestesc amintirile. E vorba de patru personaje, doua feminine si doua masculine, ce povestesc aceleasi intamplari. Mult mai tarziu, de la Deidra – o prietena virtuala descoperita pe yahoo 360 tocmai datorita acestei preferinte comune, am aflat ca e vorba de un roman polifonic. Deidra isi daduse licenta cu Cvartetul din Alexandria

Intamplarile sunt redate in viziune proprie, filtrate de sensibilitatea fiecarui povestitor in parte, si tocmai de aceea devine superinteresanta lecturarea lor. Cititorului i se ofera posibilitatea unei analize psihologice ample a unor intamplari pe care insusi autorul le prezinta a fi drept ireale. Si totusi amintirile se între-ţes, se între-pătrund, se între-amestecă intr-un complicat proces alchimic ce are loc in laboratorul ideatic al cititorului.

Cvartetul m-a marcat in mod definitiv. In scurt timp viziunea mea despre "a fi" s-a intors cu susul in jos.

In paginile lui Lawrence Durrell descopeream esenta ascunsa a vietii, finitudinea, nemarginirea, dimensiunile iubirii, ale deceptiei, platitudinea, ineditul, rutina si unicitatea, nevoia de regasire in celalalt, refuzul de aliniere la actiuni sablonarde, nebunia drept forta eliberatoare, valoarea nula a adevarului dovedit dar nedorit, placerea de a te materializa in realitatea apropiata asa cum esti nu asa cum altii au pretentia sa fii, riscul de a-ti cunoaste limitele, raportul labil dintre real si imaginar, pledoaria pentru naturaletea gesturilor, dominatia la nivel sentimental, si cate altele.

Acum se va intelege de ce in profilurile de pe yahoo360 si blogspot seria Cvartetului din Alexandria a fost trecut in topul preferintelor. Top 10 cu cele mai bune carti citite.
De-a lungul anilor Cvartetul a ramas in top … o prima iubire careia ii datorez matricea interioara.

Dupa foarte multi ani, in era Internetului, a trebuit sa caut informatii despre eductoare

Tastasem primele trei litere. Cat de neprevazut lucreaza creierul uman!
Degetele s-au oprit in aer datorita unui flash ce-mi traversa memoria cu viteza luminii.
Al doilea cuvant !… am soptit cu vocea gatuita de emotie.
Am tastat si urmatoarele litere : Eduba.

A durat cateva secunde pana cand sa mi se afiseze pagina in intregime. Alunecam printre randuri aproape fara sa le vad. Undeva pe la jumatatea paginii m-am oprit impiedicata de un titlu : Eduba, Ancient Sumerian School.

Simteam cum imi clocoteste sangele.
Caramizile acelea cu striatii din cutia de lemn de pe corabia din vis erau de fapt placute cu litere cuneiforme. Baietii aceia pe care-i credeam vaslasi erau de fapt elevii unei "Eduba" din Sumerul antic. Ei erau viitorii scribi.
Acum totul se lega in mintea mea si se facea definitiv lumina.
Prin panza de lacrimi nu mai reuseam sa citesc textul afisat pe laptop.

Gandurile o luasera razna de-a binelea.
Daca ar fi sa gasesc o explicatie logica viselor de atunci nu as ezita sa spun că si azi sunt bulversata de precizia informatiilor cuprinse in cele doua cuvinte aduse cu mine in momentul trezirii.

Daca ar fi sa gasesc o logica celor intamplate atunci, si partea enervanta e ca mereu incerc sa gasesc explicatii lucrurilor aparent ilogice, ar trebui sa incep prin a spune ca legatura dintre acele vise si descoperirea Cvartetului din Alexandria a lui Lawrence Durrell nu a fost decat o intamplare fericita bazata pe coincidenta numelui lacului Mareotis.

Mirosul de benzina ce zgandarise simtul olfactiv al mamei fusese un miros real si provenea de la pijamaua mea. Pijamaua fusese imprimata cu culori din derivate petroliere, caci astfel se explica de ce la contactul cu corpul infierbantat anumite fractiuni s-au volatilizat generand mirosul de benzina.

Mai ramane sa accept ideea ca mirosul avusese un rol in generarea visului de pe puntea corabiei proaspat data cu catran

Oare cine pe cine a influentat?

Logic e si faptul ca numele auzit de mine reprezenta un nume vechi ce, de secole, iesise din uz, caci si arabii si europenii in trecere prin Egipt au folosit si folosesc in continuare denumirea de Mariout.
In vis eu retinusem Mariotis, adica exact acea denumire din timpul reginei Cleopatra si inainte de epoca ei.

Ilogica ramane doar stradania mea de a-mi baga in cap ideea ca a fost vorba de un simplu vis din perioada copilariei.

Ceva, mult mai puternic decat vointa mea, decat Logica careia ii aduc drept ofranda lucruri vitale a caror lipsa ulterioara imi va decolora existenta, ma obliga sa cred ca exista o prelungire a visului. O radacina adanc infipta intr-o dimensiune inaccesibila.

Sunt fascinată de această istorisire, exergy! Cât de frumos ...
Mă regăsesc în în câteva elemente de vis conştient şi de investigaţie. Am să caut topicul cu vise, sigur avem vreunul pe aici ... ca să nu divaghez.

Spor la istorisit!

Daca ti-a placut te invit la o alta

Mi s-a intamplat si mie sa ma regasesc in elemente din visele altora, sau mai bine zis sa gasesc surprinzatoare puncte comune intre visele mele si cele ale unor persoane cu care nu aveam mai nimic in comun ...

************************************************************

"geometriile" unui vis





De-a lungul timpului am avut citeva vise inexplicabil de reale, caci, si acum, dupa atitia ani, traiesc cu sentimentul ca au fost mai mult decit simple vise.
Nici prin cap nu mi-a trecut sa le povestesc cuiva. Stiam prea bine cum s-ar fi manifestat ignoranta ironica a unora.

Primul vis mi-a lasat impresii foarte puternice. Lumina, mirosurile, taria aerului pe care il respiram printre dinti, de teama sa nu mi se opreasca rasuflarea … imi inunda memoria acum in timp ce scriu.

Cred ca prin clasa a patra am vazut prima oara un Magazin Istoric. Parintii mei aveau de mai mult timp abonament insa nu stiu de ce nu remarcasem revista.
In acea zi am deschis la intimplare un numar si tot la intimplare am rasfoit citeva pagini. Printre file am zarit un model geometric interesant.
Am citit explicatiile de sub fotografie : Cucuteni.

Numele nu-mi spunea nimic.

Peste aproape inca un an, dupa ce incepusem sa frecventez in paralel cercul de desen si cel de matematica, am vazut din nou niste imagini cu vasele de Cucuteni.
Combinatia de ocru si negru, dar si eleganta liniilor, incepuse sa ma captiveze. Desenam fara incetare modelele, sau compuneam modele in 'stilul Cucuteni', fara sa ma plictisesc.
In timp ce desenam incercam sa mi-i inchipui pe oamenii aceia ce au fost in stare sa inventeze modele geometrice alunecoase ca pestii in apa riului …

Citisem cite ceva despre cultura Cucuteni, dar informatiile seci din cartile de istorie nu ma multumeau. Am aflat ca in Ucraina e denumita cultura Tripolie, ca aveau obiceiul ca din cind in cind sa-si arda satele si apoi sa se mute in alta parte, ca faceau vase frumos colorate pe care le ardeau in cuptoare special construite, ca modelau figurine umane cu incizii pe corp, ca au inceput sa se organizeze in comunitati (matriarhale) cu aproape sapte mii de ani in urma …
Desi citisem toate astea traiam cu impresia ca nu stiu nimic despre ei.

Era spre sfirsitul primaverii. O zi rece si ploioasa. Am imbracat un pulover pe git, cu fermoar, si niste pantaloni grosi, dar tot nu reuseam sa ma incalzesc.
Asa imbracata m-am bagat sub patura. Poate ca si din cauza frigului m-a luat deindata somnul.

Se facea ca mergeam pe un deal inverzit plin de flori de cimp: galbene, mov, albe, albastre … sclipeau in soare de ma dureau ochii. Cerul era incredibil de albastru. Nu era un cer obisnuit. Nici aerul nu era obisnuit. Era pur si ametitor. Din cauza asta il respiram cu teama, cu portia. Ma temeam ca daca as fi inspirat mai mult decit trebuie as fi lesinat.

Foarte aproape de cararea pe care mergeam am zarit niste oameni. Imbracati in camasi lungi de un alb-galbui si incinsi cu niste braie colorate, stateau in cerc si discutau. Le urmaream miscarea buzelor dar nici un sunet nu razbatea pina la mine.

M-am apropiat si mai mult, insa ei nu dadeau de inteles ca m-ar fi observat.
Toti aveau capetele rase iar ochii le erau creionati cu negru. Din cauza asta ochii pareau foarte mari si stranii.
I-am privit cu atentie si dupa forma corpului mi-am dat seama ca printre ei se afla citeva femei. Partea de sus a bratelor le era tatuata cu portocaliu si negru. Niste bratari cu modele complicate si fine se vedeau desenate pe piele. Buzele femeilor erau pline, usor arcuite si senzuale.
Si barbatii si femeile aveau pielea bronzata. Un aramiu placut acoperit de o pulbere fina si stralucitoare.
Ma intrebam daca descoperisera metalele. Daca nu, atunci cu ce isi radeau capetele?

Toti, femei si barbati, purtau aceleasi camasi lungi, pina in pamint, cu bordura colorata si fara mineci. Pana si braiele colorate nu se deosebeau prea mult.
Poala camasilor si braiele le erau impodobite cu desenele identice cu cele de pe vasele civilizatiei Cucuteni.





Nu-mi venea sa cred ca e posibil ca cineva sa ajunga acolo. Emotia descoperirii mi-a intepenit miscarile. De abia indrazneam sa mai trag aer in piept.
Nu cred ca m-au observat.
Discutia lor s-a incheiat, si, toti impreuna, au pornit-o inainte pe carare.
Eu mergeam in urma lor.
Nu stiu cit de mult am mers.
Ei s-au oprit. M-am oprit si eu. In acel moment am vazut ca la poala dealului sunt niste case imprejmuite cu garduri din nuiele. Nuielele erau inca verzi.

Casele aveau prispe inalte, cu stilpi subtiri, ciopliti in lemn, asezati jur imprejur, si acoperisuri tuguiate din stuf. Nu vazusem niciodata acoperisuri din stuf in realitate. Doar la televizor.

Nu stiu de unde a aparut un cird de copii. Erau multi, poate douazeci, poate treizeci …
Aveau capetele rase, genele vizibil innegrite si camasi lungi, identice cu cele ale parintilor.
Nu stiam ce sa fac. Nu mi-a trecut prin cap sa fug. Nu simteam nici un pericol.
Ei s-au strins roata in jurul meu si ma priveau cu interes.
Eram bucuroasa ca ma vad si ca nu sunt invizibila.

As fi vrut sa le vorbesc. Dar ei nu scoteau nici un cuvint.
Articulasem ceva, simteam ca buzele s-au miscat, insa nu-mi auzeam vocea.
Nu am intrat in panica.

Un fel de liniste ciudata s-a asezat peste toate. Am privit din nou cerul. Parea o cupola inalta din care se revarsa azurul.

Un copil, caruia eu ii dadeam vreo patru-cinci ani, a facut un pas inainte. Am facut si eu un pas inspre el. As fi dorit sa il iau in brate.
M-am aplecat, iar el, cu o miscare rapida, mi-a tras fermoarul de la pulover. Fermoarul avea lungimea unei palme. L-a tras in jos si in sus de citeva ori.

M-a mirat indrazneala lui.

Ceilalti stateau si priveau fara sa spuna ceva.
Baiatul a zimbit inspre ceilalti copii. Mi-a zimbit si mie.
Nu stiam ce sa-i spun. Gindurile incremenisera in asteptare. Il priveam si aveam senzatia ca el incepe sa pluteasca.
Nu, nu era o iluzie optica. L-am vazut cum isi stringe picioarele sub el, turceste, si in pozitia asta sta suspendat in aer.
Restul copiilor au facut la fel. Toti pluteau in aer. Fara dificultate.

Singura care statea cu picioarele pe pamint eram eu.
Simteam cum ma invaluie caldura. Simteam cum imi ard obrajii. Simteam cum ei imi puteau citi gindurile.
Partea aceea rationala din mine imi spunea ca e imposibil ca sa pluteasca. Legea gravitatiei …
Insa partea irationala a mintii imi spunea ca de asta nu pot sa plutesc la fel ca ei, pentru ca sunt convinsa ca sunt supusa gravitatiei.

Desi totul parea foarte real, stiam ca visez. Repetam in gind : asa ceva nu poate fi adevarat.

Copiii se uitau la mine cu ochii lor hipnotici. Acum puteam si eu sa le citesc gindurile. Ei stiau ce ma opreste sa ma ridic in aer … si ma compatimeau. Le simteam compatimirea sincera, asa cum compatimim noi pe cineva cu un handicap fizic sau psihic.

Exact asta eram eu in ochii lor. O handicapata.

M-am intors cu spatele la ei si am pornit la vale pe carare. Alegam aproape sa ma rostogolesc. Iarba era foarte inalta iar vintul o pieptana cind intr-o directie , cind in alta.

M-am trezit in fata unei case lungi, ca un tunel semicircular, asezata pe o prispa cu trepte din lut pe toate cele patru directii.
Nu avea usa. Nu avea ferestre. Doar o intrare boltita cam de statura unui om inalt.

Am intrat inauntru. De undeva de sus, prin niste ferestruici din acoperisul semicircular, patrundea lumina soarelui.
In primele secunde, din cauza intunericului ce parea si mai intunecat in comparatie cu lumina orbitoare de afara, nu reuseam sa vad.
Apoi insa am inceput sa deslusesc cite ceva.

Am cercetat peretii cu privirea. Pe un perete, sus, era fixat un cap de cerb cu niste coarne imense. M-a trecut un fior cind am vazut ca de-a lungul peretilor, direct pe pamintul galben batatorit, au fost asezate zeci de coarne de cerb. Perimetrul incaperii era marcat de coarne puse unele linga altele pe podeaua de lut.

Peretii aveau o culoare intre ocru si roscat. Un miros iute, intepator, se simtea in acea camera dreptunghiulara.
Inauntru, in afara de mine, nu se mai zarea nimeni.





Un loc de inchinaciune, un templu … cred ca asta e, imi spuneam in gind in timp ce cautam cu febrilitate noi informatii.
M-am apropiat de peretele cu capul de cerb. Ochii i-au fost scosi, iar in locul lor, cineva a bagat doua pietricele slefuite, apoi i-a conturat cu o nuanta de bleumarin.
Ma uitam impietrita la capul de cerb impaiat.
Din spate patrundea lumina prin unica intrare a incaperii. Patrundea mirosul florilor de cimp de afara si mirosul de iarba proaspat cosita.

Nu poate fi vis, imi spuneam eu insami in vis.

M-am apropiat si mai mult de perete. L-am atins cu mina. Am simtit lutul amestecat cu paie si mirosul iute emanat de pereti.
M-am ghemuit jos si am trecut cu degetele peste coarnele ce cerb asezate pe pamint. Oasele reci cu striatii faceau sa ma infior.

Nu poate fi vis, repetam in vis.

De ce ma incapatinam sa cred ca nu visez? Nu stiu.

Doream sa ma pot ridica in aer, la fel ca ei. De ce lucruri banale pentru ei, mie imi erau interzise?
Ce aveam eu in minus? Ce-mi lipsea? Mi se parea atit de nedrept sa trebuiasca sa umblu cu picioarele pe pamint.

M-am intins jos pe podeaua de lut. Soarele o incalzise. Mirosea a pamint, a paie, apa si flori de cimp. Lumina imprastia un polen auriu in incaperea semiinunecata. Fâşiii de lumina polenizata strabateau incaperea. As fi dorit ca in fiecare zi sa vin aici.

Simteam ca ma cuprinde somnul.

M-am trezit in patul meu, cu parul despletit si patura trasa pe fata.

PS. Nu cred in levitatia umana. Daca cineva cunoaste exemple concrete, rog sa le dea

o muză moldavă … Maria Cantacuzino



Théodore Chassériau, Princess Marie Cantacuzène (1855-56)
private collection



Familia Cantacuzino, descendentă din împăratul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzinul, a dat istoriei României un lung șir de personalități.
Azi mă voi opri asupra uneia mai puțin mediatizate. E vorba de Maria Cantacuzino, sau Marie Cantacuzène cum e cunoscută peste hotare, născută in 1820 la conacul familiei de la Horodniceni (lângă Fălticeni) ca fiică a Marelui Logofăt Nicolae Cantacuzino – Deleanu Măgureanu și a Pulcheriei Sturdza – descendentă a altei ilustre familii nobiliare ce și-a lăsat amprenta asupra veacurilor.

Tatăl ei, poreclit Nicolae Canta, era iubitor de cărți și deopotrivă admirator al artelor, dar și francofil.
Maria a fost copilul lui preferat, poate că și datorită sensibilitătii ei artistice, fapt ce l-a făcut să acorde o atenție specială educației fetei.
Maria va trăi și va fi educată in acel mediu … un mediu intelectual, liberal și francofil mult mai apropiat de Europa Apuseană decât de orientalismul turco-bizantin ce domina viața boierimii moldave.

La doar șaisprezece ani, datorită insistențelor mamei, va fi dată de soție tânărului boier George Stratulat. Această căsătorie impusă se va încheia repede cu un divorț.
Va urma în 1839 o a doua căsătorie, cu un văr îndepărtat, dar care nu îi va aduce visata fericire.
Alexandru Cantacuzino, Director al Curtii de Casație din București, se pare că nu a reprezentat idealul ei romantic de domnișoară.
Intr-o prima fază va incerca să-și neutralizeze neîmplinirile sentimentale avântându-se în politică. Poate părea ciudat ca o femeie tânără, atrăgătoare fizic, bogată și de neam ales să devină o pașoptistă înflăcărată.
În cercul ei de prieteni se număra poetul Vasile Alecsandri – care îi va dedica legenda Mărioara Florioara (1852) și revoluționarul Nicolae Bălcescu, ambii francmasoni, precum și alți pașoptiști ce militau pentru unirea principatelor.
S-a speculat chiar că Vasile Alecsandri ar fi fost îndrăgostit de tânăra prințesă proaspăt divorțată.

La doar treizeci de ani, bolnavă de tuberculoză, Maria Cantacuzino va pleca în 1850 la Paris pentru tratament.
Orașul de pe Sena îi va schimba destinul și viața.

Vreau mai întâi să adaug o informație care pe mine m-a făcut să o privesc pe Maria Cantacuzino într-o altă lumină.
Drumul spre Paris, în care a fost însoțită de Iancu Alecsandri, fratele lui Vasile Alecsandri ( poetul a condus-o doar până la Cernăuți ) avea de fapt ca ultimă destinație zona mediteraneană a Franței … acolo unde, bolnav tot de tuberculoză, se trata Nicolae Bălcescu.
Maria se va face bine, Bălcescu însă nu.
În ultimele luni ale vieții Maria i-a fost alături în sanatoriu, l-a încurajat mereu și a scris după dictare multe pagini din „Istoria Românilor sub Mihai Viteazul" – căci Bălcescu nu mai putea scrie.
Cu puțin timp înainte de a muri, Bălcescu a rechemat-o la Hyeres pentru a o revedea. Resemnat în fața sfârșitului i-a zis : La urma urmei, ce importanta are ? Sa traiasca tara noastra!

Revin la Paris, la reședința soților Cantacuzino de pe Avenue de Villiers, loc unde Maria va da recepții și va lega prietenii cu personalități de mare calibru ale timpului : scriitorii Victor Hugo (pe care îl va ajuta să evadeze din Franța – unde era proscris) și Theophile Gautier, istoricul Jules Michelet, Edgar Quinet (soțul Hermionei Asachi – fiica lui Gheorghe Asachi), pictorul Theodor Chasseriau, lingvistul Ernest Renan …
Alexandru Cantacuzino, soțul Mariei, fusese trimisul special al domnitorului Alexandru Ioan Cuza la curtea împăratului Napoleon al III-lea.
În această calitate, soții Cantacuzino participau la recepțiile și balurile date la Versailles si Tuleries.

Dar la un moment se produce în biografia ei un eveniment deosebit de interesant.
În 1854, fratele ei, Vasile, îi va face cunoștință cu pictorul Théodore Chassériau care era unul din cei mai cunoscuți pictori francezi ai epocii respective.
Relația lor va fi una complicată și dureroasă.
Maria, nefericită în căsătorie, va încerca să divorțeze de soțul ei, insa acesta nu va fi de acord.




Théodore Chassériau, Adorația Magilor (1856)
(Maria Cantacuzino pozează pentru Sfânta Fecioară )



Chassériau a constituit marea iubire a Mariei Cantacuzino. Sfidând canoanele acelor timpuri ea îi va poza pentru o serie de tablouri. Chipul ei a fost împrumutat chipului Sfintei Fecioare în Adorația Magilor.
Pictorul o va imortaliza în doua portrete în creion (1855-56). Maria va darui unul din aceste portrete tatălui ei.
Dar în atelierul lui Chassériau se produce al doilea eveniment important din biografia Mariei Cantacuzino.
Îl va cunoaste pe pictorul Pierre-Cecile Puvis de Chavannes, cel care se va îndrăgosti o dată și pentru totdeauna de "Maria de la Iași" – cum avea obiceiul să o alinte ulterior


Pierre Puvis de Chavannes, Marie Cantacuzène (1880)
(Paris, private collection)



Relația lor. la început una de prietenie, se va înfiripa în 1856 sau 1857 și va continua timp de patruzeci de ani, adică până ce moartea îi va despărți.




Pierre Puvis de Chavannes, The Beheading of John the Baptist (cca 1869)
National Gallery of Irland

http://www.nationalgallery.org.uk/painting...ohn-the-baptist

http://www.romlit.ro/despre_un_tablou_de_puvis_de_chavannes

://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl..._de_chavannes

://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl..._de_chavannes://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl....._de_chavannes://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl....._de_chavannes://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl....._de_chavannes://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl....._de_chavannes://http://www.romlit.ro/despre_un_tabl....._de_chavannes

Deși legal Maria era soția lui Alexandru (Alecu) Cantacuzino, nu se va reîntoarce cu dânsul în țară. Va rămâne la Paris și va trăi independentă.

Chavannes va dezvolta un adevărat cult pentru prințesa moldoveancă. Intuind faptul că atata timp cât Chassériau e în viață el nu va putea pătrunde în inima Mariei, Chavannes a așteptat cuminte pe margine.

Dar Chassériau moare subit în octombrie 1856, la doar treizeci și sapte de ani. După moartea lui Chassériau legătura dintre Puvis de Chavannes și Maria devine foarte profundă.
În aceasta primă perioada Maria Cantacuzino îi va poza pentru mai multe tablouri, va deveni muza lui, criticul său de artă, inspiratoare de idei și partener de discuții.
Biograful și criticul de arta Marius Vachont a scos foarte bine în evidență rolul Mariei în opera pictorului francez și a încercat să explice atracția exercitată de această femeie cu un aer de sfântă asupra unor personalități franceze și române. Concluzia lui e că dânsa i-a cucerit prin spirit, prin cultură și capacitatea de a-i face să creeze.



Puvis de Chavannes, Princess Marie Cantacuzène – Chavannes (1883 )
Musee des Beaux-Arts – Lyon



Puvis de Chavannes si Maria Cantacuzino își vor legaliza tardiv legătura, în 1897, dupa moartea lui Alexandru Cantacuzino survenită în 1884 la Atena care, singur și bătrân, bântuia prin lumea mare în căutarea mulțumirii sufletești.
În momentul căsătoriei ambii miri aveau peste șaptezeci de ani, pictorul fiind mai tânăr cu patru ani.

Maria va muri in august 1898. Chiar și pe patul de moarte ea va fi muza soțului ei caci Chavannes îi va creiona cu febrilitate trasaturile pentru seria de picturi murale din clădirea Pantheonului, locul unde îsi dorm somnul de veci numeroase personalități ale culturii franceze.



Puvis de Chavannes – Saint Genevieve (1898)


Exegeții operei sale spun că pictorul a făcut un efort supraomenesc pentru a trăi și picta fără Maria, singurul fapt ce-l ținea în viață fiind tocmai această serie de picturi murale în care Sfânta Genoveva, salvatoarea și patroana orașului Paris, a fost întruchipată de Prințesa Cantacuzino.
Pictorul se va stinge din viață doua luni mai tîrziu, pe 24 octombrie 1898.

Dar să revin la rolul de muză al Mariei.
Chavannes a imortalizat-o ca Sf. Agnes în pictura „Sfânta Radegonda dă azil poeților" de la Primăria din Poitiers, în „ Alma Mater" din amfiteatrul principal de la Sorbona, ca Salomeea din „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul "- pictură aflată actualmente în Galeria Națională a Irlandei din Dublin, ca Sf. Geneveva – salvatoarea Parisului – din frescele executate de Chavannes pentru cladirea Pantheonului.

http://www.romlit.ro/despre_un_tablou_de_puvis_de_chavannes

Pe buna dreptate pictorul afirma : „Ce que je suis et ce que j-ai fait c-est a elle que je dois" – „Tot ce sunt si tot ce am facut, ei ii datoresc."

În final aș dori să mai spun ceva. Maria Cantacuzino a fost sora bunicului pe linie maternă a(l) pictorului ieșean Theodor Pallady. (nu stiu care e acordul corect )
Acesta, împreună cu Ștefan Luchian, o va vizita la Paris. Acolo, prin intermediul prințesei Cantacuzino cei doi vor face cunoștință cu pictorul Puvis de Chavannes.
In acel moment Maria avea șaizeci de ani dar dânșii rămân profund impresionați de vigoarea ei fizică – în ciuda bolii care o măcina, de cultura sclipitoare și darul de a povesti despre cei pe care i-a cunoscut îndeaproape …

Stiu ca există o fundatie Puvis de Chavannes care are în posesie o parte din corespondența Mariei Cantacuzino cu familia, prieteni din țară și din străinătate sau cu diverse personalități ale timpului.
Oare nu se găsește nimeni să le studieze, clasifice, compileze, traducă și apoi să le publice în format de carte ? … sau măcar să le însereze într-o lucrare de masterat?