Asa credeam si eu, ca n-as putea trai asa, daaar m-am obisnuit. in irlanda in orice oras casele sunt lipite una de alta, dar majoritatea au ceva spatiu verde in fata daca nu-s chiar la strada mare. te obisnuiesti cu orice in viata cred...

..... .....
foto 15 ................................................... foto16 ................................. foto17


Pe lungimea catorva zeci de metri parcul e flancat de corpuri de iluminat paralelipipedice mai inalte decat statura unui om. Pe fatetele din sticla sunt pictate crengi de cires inflorit (foto 17).

Designul lor e inspirat de lampioanele japoneze iar seara, atunci cand neoanele din interior intra in functiune, crengile pictate ies si mai bine in evidenta iar luminile lor verticale jaloneaza bulevardul intr-un mod original si placut.

In foto 15 si foto 16 am cautat sa prind in obiectiv copacii cu ramurile taiate. Ei au constituit o prezenta omniprezenta pe toate aleile parcului si mi s-au parut uneori stranii, ca niste maini cu degete uscate, intepenite pe cerul senin ...





Bulevardul Keshavarz e un bulevard vechi si pe anumite portiuni se mai afla inca cladiri cu trei sau patru nivele, construite in stilul arhitectonic al anilor'70, ascunse aproape in totalitate de vegetatia bogata, asa cum e si cazul acestei portiuni din foto16.
Am avut putin noroc ca din cauza frigului nu au infrunzit copacii. Printre crengile golase bulevardul a fost mai usor de captat.

Ce frumos e acel corp de iluminat. Ce idee interesantă!
Faptul că e în stil japonez, mă face să-mi placă și mai mult.

@Boudicca
In noptile de vara aceste lampioane uriase devin si mai interesante pentru ca fluturii pestriti roiesc ca nebunii in jurul lor

Alte cateva instantanee cu vegetatia parcului.
Cateva salcii pletoase aveau alura unor vrajitoare razbunatoare cu pletele in bataia vantului.


...... ...
foto18 ............................................ foto19 ...................................... foto20 ................................... foto21

Intregesc 'doza de clorofila' cu o fotografie mai veche.
Verdele era chiar asa de verde smile.gif ... nu am photoshopat nimic. Pacat insa ca imaginile nu pot reda mirosul ierbii incinse se soare si nici pe cel al sevei copacilor. Scoarta unor copaci emana un miros interesant, o combinatie de lamaie, fân proaspat cosit si nuci prajite.
Tin minte deoarece trecand printre ei mi se facuse brusc foame.

Cat timp ne-am plimbat prin parc am avut un insotitor discret
Pasarea asta m-a urmarit aproape pas cu pas. In timp ce fotografiam se aseza pe ramura unui copac din preajma iar cand terminam si schimbam directia, venea imediat dupa mine.
In cele din urma m-am gandit ca ar trebui s-o fotografiez ... ceea ce am si facut.

... ...
foto22 .................................................. foto23 .................................................... foto24

Poate ca va intrebati ce are deosebit ultima imagine din seria de azi?




S-ar putea sa nu fie evident ... dar daca veti descarca fotografia si o veti privi in marime originala veti observa ca statuia 'poarta' ochelari.
E prima si singura statuie cu ochelari pe care am vazut-o pana acum ...

Bustul in cauza il reprezinta pe un martir (shahid), nu reusesc sa-i deslusesc numele de pe placuta metalica batuta pe soclu, si nu cred sa reprezinte un personaj cheie al razboiului dintre Iran si Irak.

Este o cioara griva, in Romania este vanata fiind considerata un daunator, se hraneste cu puii altor pasari la fel ca si cotofana. Cioara fotografiata de tine pare a avea in cioc o bucata de lipie sau paine.

Probabil te-a urmărit din cauza a ceva strălucitor ce purtai sau aveai la vedere, poate chiar camera foto. Corvidele sunt foarte inteligente.

@Marduk
Deci e o cioara griva ! ... nu stiam ca asa se cheama
Tine in cioc o bucata de paine "lavash", o paine traditionala iraniana subtire ca foaia de hartie.

@Erwin
Probabil ca argintiul camerei foto sa-i fi atras atentia ... sau fermoarele metalice de la vesta.
N-ar fi prima cioara din Iran care a incercat sa 'interactioneze' cu mine. Am vreo trei intamplari interesante cu aceste pasari, la Teheran, la Kashan ... poate ca intr-o zi le voi povesti.

intru doar sa te imbratisez. Multumesc pentru raspunsul la intrebari. Imi place Teheran-ul din imaginile tale. E o metropola cu stil.

Foarte frumoase parcurile acolo. Îmi pot imagina numai ce miros și ce frumusețe e când totul înverzește. Și observ că e și foarte curat.
Mi-ar plăcea să citesc și întâmplările tale cu aceste păsări, de care eu nu am mai văzut până acum.

Frisky & Boudicca

Daca va place Teheranul va invit in continuare sa vizitati pe cale virtuala un muzeu

Ca o mica introducere amintesc faptul ca Parcul Laleh gazduieste doua muzee deosebit de importante : Muzeul de Arta Contemporana si Muzeul de Covoare - despre care am de gand sa povestesc mai mult in urmatoarele postari.

Pentru familiarizare anexez patru imagini din vecinatatea Muzeului de Covoare.

... ... ...

foto25 ............................................ foto26 ......................................... foto27 ....................................... foto28

Dar nu ma lasa inima sa continui calatoria fara sa spun cate ceva si despre Muzeul de Arta Contemporana.
Muzeul de Arta Contemporana poseda cea de a doua mare colectie de arta contemporana vestica din tarile asiatice, fiind surclasat doar de Japonia, si a luat fiinta la initiativa reginei Farah, sotia fostului sah al dinastiei Pahlavi.
Langa muzeu se afla cunoscuta "Gradina cu statui" in care pot fi vazute sculpturi realizate de cei mai celebri artisti ai secolului trecut : Henry Moore, Alberto Giacometti, Max Ernst, Marino Marini, Alexander Calder, Max Bill, Parviz Tanavoli, Arnaldo Pomodoro, Rene Magritte ....

Tot dansa a avut initiativa deschiderii unui muzeu de covoare, luand in considerare faptul ca tesutul covoarelor persane reprezenta un mestesug inventat si perfectionat de artizanii persani.
Despre acest muzeu si piesele unice din colectiile lui mi-am propus sa spun mai multe aici in jurnal.

Reginei Farah Diba, dupa peste trei decenii de la revolutia islamica, regimul ii recunoaste meritele pe taram cultural si ceea ce a facut pentru Iran, desi unii clerici nu renunta sa o categoriseasca drept o femeie naiva prinsa in tinerete de plasa sahului.

Dar vorbele sunt vorbe iar faptele fapte.
Naiva sau nu, in urma ei au ramas aceste doua muzee mai sus mentionate, plus Muzeul Reza Abassi despre care am povestit deja.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=725292

Pentru ca sahul, desi ii promisese, nu i-a dat bugetul fagaduit pentru deschiderea muzeului ce urma sa cuprinda exponate de caligrafie, manuscrise vechi din Koran, miniaturi si piese arheologice pre-islamice, Farah Diba si-a vandut o parte din bijuteriile personale ( kilograme de perle veritabile, diamante, smaralde, rubine ... si restul de pietris), si cu banii obtinuti a cumparat unicate de la traficantii de antichitati irenieni, zelosi foarte in a le scoate afara si a le vinde muzeelor din tarile vestice.
E vorba de acele piese din aur masiv si argint care sunt considerate acum drept cele mai valoroase piese ale muzeului Reza Abbasi.
Daca nu le-ar fi salvat, in mod sigur ca ar fi ajuns pe la Metropolitan, British Museum, Louvre, etc.

Mai raman si casele istorice din Kashan, deteriorate pe atunci, pe care le-a salvat de la 'moarte' si le-a redat circuitului international.

Voi reveni la Muzeul de Covoare.
Pentru azi am ales doar cateva imagini de jur imprejurul cladirii care, desi nu pare, are doua etaje deosebit de inalte.
Urmeaza ca pe parcurs sa dau explicatiile necesare.

Pentru inceput o scurta prezentare.

Muzeul de Covoare, inaugurat in 1976, a luat fiinta datoritei reginei Farah, dupa cum am precizat in postarea anterioara.
Dar e vorba mai mult decat atat. Farah Diba a fost si arhitecta cladirii, venind cu ideea ca peretii lacasului sa fie inspirati din geometria gherghefurilor de tesut covoare, luand in considerare si faptul ca piesele, in cea mai mare parte, urmau sa fie expuse pe verticala ( foto 26, foto 27 si foto 28).

Regina Farah si-a facut studiile de arhitectura la Paris, la École Spéciale d'Architecture, fiind eleva lui Albert Besson.

Din pacate mie nu-mi place cum arata la exterior cladirea ... mi se pare prea rece, asemnatoare cumva cu halele industriale


foto29

Am intrat inauntru.
Chiar in holul de la intrare, unde se vindeau albume de arta, CD-uri, DVD-uri si altele de genul acesta, ne-a intampinat traditionala masa festiva de No Ruz (foto 29), masa care in limba persana se numeste Haft Sin.
Pe pereti am remarcat mai multe covoare pe fond de culoare inchisa, visiniu, lemn ars, ciocolatiu, cum sunt si acestea doua chiar de langa masa.



foto30

Suprafata de 3400 m2 a muzeului e organizata pe doua nivele, ambele inalte, insa foarte comod de vizitat (foto 30). Pentru cei ce au obosit le-au fost puse la dispozitie niste fotolii albe, deosebit de moi. Am facut greseala sa ma asez ... si am simtit cum ma lua somnul desi nu sosise ora pranzului.




Am vizitat cu placere salonul de la parter, discret luminat, nu ca data trecuta cand erau aprinse toate neoanele si lampile din tavan si nu mi-a reusit ca lumea nici o fotografie.
De data asta am avut ceva mai mult noroc ... mi-au iesit bine cateva. Destule la numar mi-au iesit "rău cu cinci stele" si cred ca de vina sunt doar eu pentru ca nu am rabdare sa-mi setez asa cum trebuie aparatul foto. Interesant ca fotografiatul in exterior, fie ca-i vorba de vreme extrem de insorita, innorata, ploaie cu galeata sau ninsoare, nu-mi produce mari probleme.
Sunt incompatibila doar cu interiorul

Si mai e o chestie foarte interesanta pe care am descoperit-o pe cale practica : ori de cate ori am incercat sa fotografiez in interior miniaturi pe fond albastru turcoaz, mozaicuri preponderent albastre sau covoare cu mult albastru, fotografiile mi-au iesit total aiurea, indiferent de setarile facute.
Ma consolez insa cu faptul ca mi-au iesit destul de bine covoarele in tonalitati de toamna sau cele pe fond rosu.

Muzeul detine in colectie multe covoare unicat, atat ca model/design cat si ca finete de executie. Despre cateva voi povesti mai pe larg in zilele urmatoare. Acum insa imi iau la revedere cu acest covor 'de Kashan' bazat pe un model sofisticat de arabescuri, covor ce ilustreaza foarte bine ideea de 'Orient'.



foto31

Situl muzeului :
http://carpetmuseum.ir/home.htm

Imi stau la dispozitie vreo zece zile aproape libere, inainte de a intra in concediul de drept, asa ca imi pot permite sa navighez fara graba pe net, in cautare de trasee turistice de vacanta, dar si sa postez in jurnal.

Azi nu am chef de prea multa teorie in ceea ce priveste tehnica de executie a covoarelor.
Ma voi opri insa la un singur aspect : numele covoarelor in limba persana si clasificarea lor.

In limba persana covoarele sunt numite "farsh" sau "qali". Aceste cuvinte desemneaza doar covoarele persane cu dimensiuni mai mari de 3x2 m2, in special pe cele mai mari de 4x3 m2.
Covoarele persane mai mici de 3x2 m2 sunt denumite "qalicheh".
Pentru a-l desemnea pe tesatorul de covoare iranienii utilizeaza cuvantul "farshbaf", construit pe baza verbului "baftan".
"Baftan" are sensuri multiple: tesut, impletit, urzit ... ba chiar si mai mult, ca de exemplu in "durough bafi" care inseamna (tesere de) minciuni sau in "hyial bafi" care inseamna a inchipui, sau, pe romaneste spus, a bate campii


Calitativ, urmeaza la rand kilimurile/ghilimurile/qilimurile.
E adevarat ca europenii folosesc cuvantul covor pentru a desemna orice tesatura buna de acoperit podeaua ... insa pentru un iranian, farsh inseamna farsh iar kilim inseamna kilim, si doar 'farsh' inseamna covor.

Kilimurile au fost tesute din cele mai vechi timpuri de catre familiile oierilor in transhumanta si de catre populatia rurala, dar asta nu inseamna ca aceste obiecte ar fi lipsite de calitate artistica sau ca materiale folosite nu ar fi alese cu mare grija.
Dimpotriva, in ceea ce priveste finetea lanii, a culorilor folosite, dar si a modelelor super-stilizate, kilimurile sunt extrem de cautate de catre veritabilii colectionari de arta si, nu o data, s-au vandut la preturi mai mari decat covoarele persane originale.
Voi reveni pe marginea subiectului mai ales ca am descoperit o mare asemanare a covoarelor oltenesti cu kilimurile din partea vestica a Iranului ...

Mai exista si o alta categorie de covoare, din fire grosiere, denumite zilu/ziloo. Zilu ar fi echivalentul toalelor taranesti, in dungi sau cadrilate, tesute in satele din Romania.
Norocul mi-a suras si am putut vedea muzeul atelier din Maybod, provincia Yazd. Zilu-urile confectionate la Yazd sunt excelente pentru clima de desert.

"Jajim", se pronunta gea-gim, sunt niste tesaturi lucrate la Yazd, Shiraz ... si reprezinta cele mai ieftine 'acoperamante' de podea.
Iranienii le folosesc in mod special pentru iesirile la iarba verde. In trecut, locuitorii acestor provincii le foloseau in calatoriile cu camilele si cu carutele, iar cei foarte saraci le foloseau in case.

In perioada Evului Mediu, dar si dupa aceea, o serie de orase din Persia au atins apogeul in ceea ce priveste mestesugul teserii si negotului de covoare.
Trebuie neaparat sa le amintesc : Kerman, Kashan, Nain, Isfahan, Yazd, Tabriz, Heriz, Ardebil, Varamin, Shiraz, Mashhad, Qom, ...

Covoarele persane, adica farsh, se grupeaza in doua mari categorii : covoarele de pus pe jos si asa numitele 'tablo-farsh', adica 'covoarele tablou', special concepute pentru a fi puse pe perete.

Muzeul de Covoare din Teheran are o multime (finita totusi ) de covoare de genul 'tablo-farsh', care mai de care mai interesant, purtand titluri, asemenea tablourilor pictorilor celebri ..

M-am oprit la un covor remarcat cu foarte multi ani in urma.
Cred ca "Zodiacul", desi nu neaparat tablo-farsh, e cel mai fotografiat covor din incinta muzeului. A fost realizat la sfarsitul sec XIX intr-un atelier din Isfahan.




Designul e deosebit pentru ca reuneste zodiacul clasic, utilizat in Europa si Orientul Mijlociu, cu cel chinezesc.

Pe circumferinta interioara au fost aranjate simbolurile anilor din zodiacul chinezesc : dragonul, sarpele, capra, maimuta ...
Pe cercul exterior stau insirate simbolurile zodiilor celor 12 luni : leul, fecioara, balanta, capricornul ...

Centura exterioara, ce cuprinde ambele tipuri de simboluri, e guvernata de Luna si de Soare.
Luna, cu chip feminin, troneaza in partea de sus, in timp ce Soarelui i-a fost desemnat partea de jos a covorului.
In cele patru colturi au fost asezate planetele.

Culorile sunt extrem de placute si imbie la visare.

Priveam covorul si in acelasi timp ma intrebam : oare ce e adevarat din teoria cu zodiile?
Oare cat la suta din felul meu de a fi se datoreaza mostenirii genetice si cat la suta zodiei in care m-am nascut?
Oare chiar ora venirii pe lume si locatia geografica si-au pus amprenta pe caracterul meu? ... mi-au influentat cu ceva destinul?

Imi puneam aceste intrebari in ciuda faptului ca nu cred in zodii, nu urmaresc horoscoapele ... doar intamplator, si n-am consultat in viata mea nici o ghicitoare in carti, cafea, ghioc, bobi sau stele, pentru ca nu ma intereseaza vorbele lor.

Si cu toate asta, extrem de surprinzator, au fost destule persoane in Iran, calatori si ei, cu care am conversat pret de o ora sau doua, in aeroport sau autogara, care mi-au spus cu exactitate in ce zodie si in ce an chinezesc m-am nascut. Si asta fara sa stie absolut nimic despre mine ...




foto32

Ce este facinant la acest popor, partii, persii, iranienii este puterea de a supravietui de-a lungul timpului. Au fost cuceriti de macedoneni-greci, romani, arabi, mongoli, turci, englezi dar si-au pastrat nealterate traditiile, arta, limba (nu stiu daca inainte dea cucerirea araba aveau o scriere proprie), scrierea etc. E de admirat ca inca sunt mandrii de inaintasii lor, ca sunt constienti de puterea CREDINTEI, oricare ar fi ea, desi poate ca eu ca privitor din afara s-ar putea sa gresesc, avand in vedere ca religia islamica este mai restrictiva, mai ortodoxa fata de alte religii, secte chiar din lumea islamica. Am vazut cateva filme iraniene, englezesti, americane, documentare si artistice, despre viata din Iran despre influenta religiei asupra familiei, societatii, vietii de zi cu zi. Un lucru este cert, aceasta natiune vrea sa fie recunoscuta pe plan international, nu stiu daca asa cum se manifesta in acest moment, cu implicarea religiei in viata politica si sociala, dar vrea sa fie recunoscuta ca o forta economica, detinatoare de resurse, umane, spirituale si minerale. Sa speram ca iranienii nu vor fi nevoit sa-si impuna aceasta recunoastere cu ajutorul fortei, sau ca occidentul nu va dori sa recucereasca aceasta tara fascinanta, acest popor mandru care nu s-a inchinat nici macar religiei islamice venita de la Mecca sau de la Rabat.

Poate ca am fost off topic, scuze.

Cum sa nu fi avut o scriere proprie?
Pai textele din perioada ahemenida, inscriptiile in piatra de pe timpul regilor Cyrus, Darius, Xerxes ( Persepolis, Susa, Kermanshah, Ecbatana) sau cartile zoroastriene in ce au fost scrise?
In acele litere cuneiforme care, desi nu le pot citi, imi plac foarte mult.
Chiar aici in jurnal am postat imagini cu inscriptia lui Xerxes de la Ecbatana/Hamadan ... inscriptia Ganjnameh.

Si pentru ca ai pomenit de invazii mi-ai adus aminte de Alexandru Macedon.
Lui i se atribuie prima atestare a covoarelor persane . Dansul a ramas uimit de multitudinea si frumusetea coloristica a covoarelor vazute in incinta mausoleului construit la Pasargade in jurul mormantului lui Cyrus cel Mare.

Alexandru Macedon s-a lasat cucerit nu numai de covoarele persane, el si-a insusit practic si teoretic intrega cultura persana, era fascinat de aceasta cultura. Stiam ca persii au avut o scriere, ma gandeam insa la o scriere mai apropiata de cartusele egiptene, de sanscrita, dar faptul ca pana la scrierea araba se foloseau de o scriere cuneiforma, ma duce cu gandul la o alta ipoteza, cea a izvorului mesopotamian, sumerian, babilonian, ceea ce este extraordinar, daca ne gandim ca scrierea persana poate avea asemenea radacini.

P.S. Mi-as dori sa vizitez Iranul, mai ales zona locuita de zoroastristi, sa speram ca in viitor va fi mai usor de vizitat aceasta tara.

Un motiv interesant in istoria covoarelor persane il reprezinta modelul cu medalionul lui Shah Abbas, cel mai important shah din dinastia safavida.
Despre punctele pozitive si negative ale acestui controversat personaj am povestit timp de o vara ... si tot n-am terminat






Imaginea de mai sus, cu mustata de douazeci de centimetri, reprezinta bineinteles o exagerare, insa a devenit foarte populara in randul iranienilor.

Imi aduc aminte de primele zile in Teheran. Vizualul imi fusese suprasaturat de noutati iar creierul nu reusea sa stocheze si sa proceseze in mod ordonat informatiile. Papilele gustative isi modifiau in mod continuu setarile iar caldura de afara ma darama de-a dreptul.
De cate ori ieseam noaptea dupa cumparaturi simteam cum ma lua valul ... realitatea imediata se dilua pur si simplu inaintea ochilor si faceam eforturi sa ma adun. Aveam senzatia ca 'eu' nu mai sunt eu.

In una din zile, impreuna cu mai multe persoane recent cunoscute, am intrat intr-un pasaj comercial specializat in cristaluri, sticlarie, portelanuri, corpuri de iluminat si obiecte de decor.
Singurul lucru pe care mintea l-a inregistrat si l-a retinut in detaliu din acel pasaj cu multe magazine l-a reprezentat un ceainic de portelan cam cat o gutuie mai mare.
Avea si o culoare mai deosebita. Culoarea afinatei ... insa diluata cu putina apa.
Pe ceainic, intr-un chenar auriu dantelat, nu foarte inzorzonat, fusese pictat Shah Abbas cu aceasta mustata neagra imensa.
In acel moment nu stiam ca-i vorba de Shah Abbas, si nici nu am intrebat caci nu doream sa afle toti ca sunt 'pe langa subiect' , insa mi-am dat seama ca personajul de pe ceainic trebuie sa fie cineva important.

Dupa cateva saptamani l-am vazut din nou .... pe o carpeta intr-o vitrina. De data aceasta eram doar in doi asa ca imi puteam permite sa pun cele mai nastrusnice intrebari.
... m-am lamurit, desi sotul meu are obiceiul de a da explicatiile pe diagonala.


...
foto33 .......................................... foto34


La Muzeul de Covoare am vazut doua covoare cu Shah Abbas, ambele lucrate la Isfahan.
Covorul cu medalion pe fond albastru l-am vazut si in prima, si in a doua ... si in aceasta ultima vizita.

In covorul din foto 33 se observa foarte bine bijuteriile de pe turban si hainele brodate incheiate cu bumbi batuti in pietre scumpe.

In covorul din foto 34 medalionul cu chipul shahului e incadrat de un decor paradisiatic. Sau poate ca e vorba de gradinile regale de la Isfahan?

Dar ce importanta are decorul din moment ce mustata capteaza 100% atentia privitorilor ?

... ...
foto35 ......................................... foto36 .................................................. foto37

Dar nu numai sahii persani au fost imortalizati pe covoare.
Cuiva i-a venit ideea sa teasa un pom al personalitatilor. In acest pom, in loc de globuri, stelute, lumanari si beteala, au fost 'agatate' diverse personalitati, resedinte si cladiri istorice reprezentative pentru tara lor de origine.





La loc de mare cinste stau dusmanii declarati ai conducerii actuale a tarii
Presedintii americani zambesc grupati sub drapel in timp ce regina Victoria a Angliei are privilegiul de a fi 'unicul reprezentant' al regatului britanic.

De unde se vede ca designerului covorului pe care tocmai il priviti l-a durut in cot de politica.

Azi am chef de povestit

Intr-una din postarile precedente spuneam ca in Iran mi s-au intamplat cateva lucruri interesante legate de ciori sau alte reprezentante ale corvidelor. Iata o prima intamplare.

Cioara, despre care am aflat ulterior ca se numeste "griva", si care m-a urmarit prin Parcul Laleh, o puteti vedea in cele doua fotografii de pe la inceputul acestei pagini.

Nu e singura ...

La Kashan intrasem in partea veche a Bazarului in cautarea unei bai istorice aflata in reconstructie.
Va trebui ca in una din zile sa ilustrez cu imagini intamplarea pe care o voi povesti acum. Si asa pe jurnalul de la Kashan, "la est de Eden", s-a asternut un strat de praf mai sus de genunchi.

Am gasit respectiva baie. Stapanul ei, sau mai bine zis mostenitorul familiei ce pe timpul qajarilor a detinut acest spatiu, dupa procese de ani de zile cu Ministerul Culturii, a obtinut castig de cauza si dreptul de proprietar.
Nu era un om cu studii superioare insa dorea sa restaureze respectiva baie si sa o inscrie in circuitul turistic al orasului. Restaurarea o facea pe banii lui, fara nici un sprijin public sau de stat, asta in conditiile in care restauratorii cu atestat in lucrari de mozaic cer niste remuneratii egale cu cele ale specialistilor chirurgi.

Ferestrele si usile baii fusesera total deschise. Ele dadeau intr-o curte interioara, cu vegetatie, dar din pacate total neingrijita ...
Diferite pasari: vrabii, porumbei, ciori si sticleti (cred) fosneau prin copaci.
Niste vrabii au intrat inauntru insa restauratorii le-au dat afara imediat.

Doua pasari negre, ciori sau cotofene, nu stiu exact ce, au intrat impreuna cu mine.
Au intrat si m-au escortat prin incaperile alea cu saci de ciment, nisip, unelte imprastiate si mozaicuri sparte.
La inceput am incercat sa le gonesc ... dar fara rost. Ba mai mult, se tot bagau in fata mea si ma faceau sa ma opresc in locuri ciudate.

M-am enervat de-a binelea. Nu puteam fotografia ceva fara ca o pasare sa nu mi se aseze in obiectiv. Renuntam si dupa un minut sau doua incercam iarasi. Din nou se baga cate una drept in fata .
Sotul meu se distra copios pe seama situatiei creata. Restauratorii se amuzau ... Vazandu-ma nedumerita si iritata unul din ei mi-a explicat cauza : negrul trage la alb ... aluzie probabil la parul meu de culoare deschisa.
Se amuzau si pe seama faptului ca doream sa filmez șantierul din jur. Dupa spusele lor, in acea 'harabe' nu era nimic de filmat.
In limba persana 'harabe', cu accentul pe "e", inseamna darapanatura. Radacina cuvantului provine din 'harab' care inseamna lucru stricat, ceva ce nu functioneaza cum trebuie ...

Dar faza interesanta e ca datorita pasarilor am ajuns in incaperea unde functionase 'o instalatie' interesanta pentru extragerea esentelor din plante si petale de flori.
Nici prin minte sa-mi treaca ca, intr-o baie publica, cu secole in urma, pe langa 'serviciile' de imbaiat, functionau si altele cum ar fi de exemplu extragerea esentelor parfumate (la Kashan) sau vopsitul firelor si panzeturilor.

Revin la 'harab' si, de ce nu, la hârb .
E evidenta filiera persana, numai ca, dictionarele spun ca acest cuvant, adica hârb, ar proveni din limba bulgara, explicatie care mie mi se pare total inacceptabila.


HÂRB, hârburi, s. n. 1. (Pop.) Ciob, spărtură. 2. Vas (de bucătărie) vechi, uzat, spart sau de proastă calitate; p. gener. orice lucru lipsit de valoare, vechi, stricat. 2. Fig. Om bătrân, bolnav, neputincios. – Cf. bg. h ă r b e l .
Sursa: DEX '98

HÂRB ~uri n. 1) Bucată dintr-un vas spart; ciob. 2) Vas de bucătărie de calitate proastă sau știrbit. 3) fig. Lucru foarte uzat, care nu mai poate fi utilizat. 4) fig. Persoană neputincioasă (din cauza vârstei sau a unei boli). /cf. bulg. hărbel
Sursa: NODEX

Ba chiar si cuvantul 'harababură' il percep cumva legat de 'harab' in ciuda faptului ca nodex-ul il da preluat din neogrecul allabábulla ...

Ca ciorile sunt inteligente aveam sa ma conving personal in primele zile dupa aterizarea la Teheran ...

Diferenta de clima, de limba, dar mai ales de cultura si religie, imi daduse peste cap ritmul de viata cu care ma obisnuisem pe paralela 45.
N-as putea spune ca am suferit un soc, cultural sau de orice alta natura, insa imi dadeam bine seama ca-mi va lua ceva timp sa ma acomodez cu noul mediu, in timp ce subconstientul isi pregatea cu migala strategia de conservare a matricei interioare.

Cei ce m-au cunoscut la inceput, si cu care am pastrat legatura pana in ziua de azi, se mira cum de mediul social m-a influentat intr-o asa de mica masura si, paradoxal, m-am integrat atat de bine in el.
Nu stiu si nici nu mi-am pus intrebarea Nu detin un secret in aceasta privinta.

Primele zile in orasul supra-aglomerat, torid, asurzitor pentru urechile mele provinciale, prea colorat, prea divers, ca un vartej ce-i sleia de energie pe locuitori, le voi pastra pentru vecie in memorie.
In acele zile am inteles exact ce vrea sa insemne expresia "sulitele soarelui". Razele soarelui treceau prin haine arzandu-mi pielea ca pe o foita de tigara.

Una din preocuparile mele in acele prime luni, in afara de primirea musafirilor, il constituia scrierea de ilustrate si scrisori.
Pe atunci nu aveam net, chiar si in Romania foarte putini aveau calculatoare racordate la Internet, insa doream sa pastrez legatura cu 'acasa'.

Cu multa rabdare colindam librariile si magazinele specializate in miniaturi, de unde cumparam ilustrate cu monumente istorice si peisaje din Iran, miniaturi originale pe hartie cerata, sau copii dupa miniaturi celebre.
Alegerea cerea timp deoarece luam in calcul gusturile fiecarei persoane careia urma sa i le trimit.
Aceste ilustrate si miniaturi aveau dimesiuni mari, de la un vocabular de cuvinte ... pana la un caiet dictando.
Prima pagina era ocupata de imagine, insa cea de-a doua - fata si spate - era special conceputa pentru scris.

Impresiile de peste zi, sau de peste saptamana, isi gaseau reflectarea in siruri ordonate de cuvinte scrise cu stiloul pe suprafata lucioasa a ilustratelor.

Aproape in fiecare zi aveam oaspeti, uneori ramaneau cate doua trei zile la noi. Nu ma ocupam eu cu pregatitul pranzului, cinei si ceaiului, si nici de spalatul veselei ... aveam pe cineva specializat pentru activitatile mai sus enumerate. Insa obligatia mea era sa conversez cu ei, caci venisera sa ma vada pe mine, ori tocmai asta ma obosea cel mai mult.
Mi se pare dificil sa intretii conversatii, uneori lungi de peste trei ore, cu persoane necunoscute, fara pasiuni comune, si care pun aceleasi intrebari conventionale. Fiecare tura de oaspeti punea in proportie de 80-90% aceleasi intrebari.
Politetea ma obliga la multe dar norocul meu ca la pranz, in Iran, toata lumea isi face siesta.

Cum niciodata nu am putut dormi la pranz, cu exceptia cazurilor cand fusesem racita, asteptam sa treaca dimineata pentru ca, apoi, pana pe la vreo patru dupa masa, sa fiu libera sa gandesc in liniste.
Conversam de complezenta cu ei in timp ce gandurile imi forfoteau in creier alergand de colo colo ca furnicile intr-un musuroi.

Stateam intr-un apartament de tip vila, intr-o constructie cu parter si doua etaje dintr-un cartier linistit.
Casa o inchiriase familia sotului meu si au umblat mult pana au gasit ceva, ceva ce dupa parerea lor ar fi putut place unei europene.
Nu pot spune ca au gresit prea mult

Fiecare etaj avea un singur apartament spatios, doar sufrageria depasea 60 m2, ocupat de o singura familie, iar vila era situata in imediata vecinatate a unui parc cochet ... deschideam poarta, traversam strada si intram in parc. In total 7m distanta.

Noi stateam la etajul intai. Vila avea deasupra o terasa mare, frumos aranjata, facand abstractie de instalatiile de aer conditionat racite cu apa si locul de sub copertina de plexiglass special amenajat pentru uscatul rufelor.

Dupa amiaza, tocmai cand era caldura in toi, luam cu mine ilustratele, stiloul, un caiet tinut pe post de ciorna si de pseudo-jurnal, un suc de fructe de la gheata, o 'cuvertura' din pai de orez intretesuta cu matase, si cu foarte multa buna dispozitie, urcam sus.
Pe vremea aceea nu stiam ca o ceasca de ceai fierbinte e mai eficienta impotriva caldurii decat o galeata cu apa rece

De acolo de sus, privind spre nord, puteam vedea zapada de pe varful Damavand ... si de fiecare data ma intriga faptul ca in iadul termic de afara muntele isi pastreaza caciula alba racoroasa.

Scriam in liniste, adancita in cuvinte, incat nu mai simteam razele intepatoare ale soarelui.

Chiar din primele zile am fost vizitata de o cioara.
Venise de peste drum, din parc, si se asezase pe marginea zidului de care ma rezemasem pentru a scrie. S-a uitat la mine. M-am uitat la ea. Si-a schimbat pozitia si a venit mai aproape. Chiar m-a surprins ca venise asa de aproape. Ma gandeam ca e o cioara sociabila, 'de parc', obisnuita cu oamenii si copiii.

Mi-am vazut de ale scrisului si de abia cand am terminat am realizat ca cioara statuse tot timpul la doi metri de mine.

A doua zi, nici nu apucasem sa pun jos ustensilele de scris, ca am auzit falfait de aripi.
Cred ca era aceeasi cioara, cel putin ca dimensiuni parea sa fie aceeasi
N-a facut nimic deosebit. Doar a stat acolo si s-a uitat.

In ziua urmatoare imi propusesem sa scriu mai mult, pentru ca la sfarsit de saptamana trebuia sa mergem la un party afara din oras, urmand sa stam doua nopti in casa celor ce ne-au invitat, si ca sa-mi suplinesc resursele energetice am adus cu mine un bol cu ajeel (fistic, alune, migdale, naut prajit, stafide, seminte japoneze, migdale indiene ...)

Numai bine am inceput, ca prietena mea isi facuse aparitia.
Am luat un pumn din amestec si i-am sa manance. A ciugulit cateva apoi am vazut-o cum ia in cioc cate una si zboara in parc. Poate ca avea pui, m-am gandit pe moment, sau poate ca-si facea provizii .... ma gandesc acum.

A fost harnica si a transportat in parc toate semintele, pana la ultima.

Zilele treceau, vorba lui Khayyam - ca undele pe râu, fara schimbari de anvergura in programul cotidian.
Nu era zi in care sa urc pe terasa si cioara sa nu vina sa-si prezinte omagiile.

Dar intr-o zi s-a produs un lucru neasteptat.

Ca de obicei am rasfirat miniaturile si ilustratele cu monumente istorice meditand intens inainte de a alege una pentru a o scrie.
Cioara se asezase pe un cooler de pe terasa si ma privea, asa cum facea de obicei. Apoi a disparut.

Dupa cateva minute s-a intors si s-a asezat drept in fata mea ... aproape in poala. Vorba vine 'in poala', caci purtam pantaloni

Cu stupoare am vazut ca deschide ciocul si lasa sa-i cada ceva chiar pe hartia pe care tocmai scriam.
Am ridicat obiectul. Era un creion chinezesc alb, cu desene gri si verzi, si cu o radiera roz prinsa intr-o banda metalica aurie.
Un creion chinezesc obisnuit, la fel ca multe alte creione chinezesti din scoala generala ...
Chiar mi-a venit sa rad. Creionul adus in dar fusese inainte folosit, avea aproape jumatate din lungimea unuia intreg, si era putin decolorat pe o parte.
Cred ca vreun copil il pierduses prin parc. Statuse mult in soare, de aceea era decolorat.

Am luat creionul si m-am uitat atenta la pasarea neagra. Un sentiment straniu a pus stapanire pe mine. Abia acum ii observam ochii si felul cum ma privea.
Mi se parea imposibil ca o cioara sa stie ca obiectul pe care mi l-a adus e bun pentru scris. Da, să știe !!!
Nu fusese adus in mod intamplator. Pasarea asta chiar stia ce fac eu in fiecare dupa-amiaza pe terasa.

Simteam cum imi pulseaza inima, de emotie cred, si un gand mi se insuruba in creier ca un tirbuson intr-un dop moale din pluta : animalele gandesc.

Nu stiam ce sa fac cu creionul. Am intins mana spre ea, avand impulsul de a o mangaia, de a-i vorbi, de a-i arata in vreun fel ca am inteles gestul ei.
Oare nu-i stupid sa vrei sa-i dovedesti unui specimen din regnul animal ca i-ai inteles gandurile?

M-am oprit in ultimul moment cu mana in aer.
Am luat creionul, si desi avea varful pe jumatate tocit, pe foaia caietului am scris in romaneste : Multumesc.
Apoi dedesubt, cat m-am priceput de bine, am desenat o cioara

I-am dat sa se uite si .. ar trebui sa ma crezi pe cuvant; s-a uitat lung, in tacere, cateva minute bune chiar, asa cum se uita un critic de arta la un tablou expus in salonul de vernisaj.

O cioara, imi spuneam in gand ... cuvantul a pornit avalansa amintirilor.

Damavandul cu piscul inzapezit a inceput sa se distorsioneze, din ce in ce mai mult, apoi a disparut aspirat de un aspirator invizibil cu zumzet de albine.
Muntii, dealurile, padurile, marile, Bosforul, norii .... toate se comprimau in paharul gol din față.
Paharul s-a umplut cu un fum alb, un abur alb stralucitor ce mirosea a clei de vișin .... apoi s-a destramat si in locul lui a aparul cladirea scolii generale.

Urcam din nou treptelea acelea vechi pe care urcasera sute de elevi contemporani cu imparatul Franz Josef. Scoala noastra era vizavi de parc. Un parc ce, patru anotimpuri din patru, era plin de ciori. Noi insa nu le dadeam importanta.

Veneam din sala de sport si urma sa avem ora de zoologie.
A cincea - Botanica, a sasea - Zoologie, a saptea - Anatomie, a opta - Ecologie ...

In fata ochilor s-a materializat profesorul nostru de zoologie. Stiam ca murise cu ani in urma dar acum il vedeam aievea parca, viu, cu un simt al umorului ce-i socase pe multi, cu pretentii de neinteles pentru noi si cu idei interesante, in ciuda varstei inaintate.

Una din pretentii, si de pe urma careia au suferit destui colegi de clasa, era ca la ora lui nimeni sa nu vina in trening, tricou, tenisi, bascheti si adidasi.
"Pentru ce aveti vestiar la sala de sport ?", ne intreba incruntat. "Ca sa va schimabati hainele", raspundea tot el zambind amenintator.
"Aha, dar unora le e lene sa-si aduca uniforma in ziua in care au educatie fizica!", se prefacea dansul a descoperi instantaneu cauza.
"Nu-i nimic", isi continua imperturbabil monologul, "orice invat are si dezvat ! Aici e scoala nu maidan de fotbal. Un elev vine la scoala in uniforma, nu in tricou si adidasi ..."

Peroratiile continuau pe aceeasi tema.
Dar de la vorbe a trecut repede la fapte si, fara nici o exceptie, i-a dat afara din clasa pe cei 'necorespunzatori vestimentar', marindu-le sirul absentelor prevestitoare de nenorociri mai mari, cum ar fi de exemplu o corigenta sau scaderea notei la purtare, obligandu-i in final sa respecte tinuta.

In ziua aceea de vara, ce mirosea a cirese si a vacanta, venisem alergand de la ora de sport.
Am intrat cu totii in clasa, unii sarind peste banci, altii baletând prin fata tablei si-a catedrei, sporind larma prezenta. Dar adevarata galagie nu o faceam noi.

Clasa avea geamurile inspre parc ... iar in parc se petrecea ceva ciudat.
Zeci de ciori croncaneau simultan. Prin frunzisul bogat nu le vedeam decat pe unele, dar tipetele lor ne-au impietrit pe marginea pervazelor, unde ne stransesem unii peste altii, neputand intelege ce se intampla afara.

O tanguire prelunga, o revolta, un ceva ce nu mai auzisem vreodata, ne facusera sa stam muti, ca niste statui, privind intrebatori spre coroana copacilor.

De undeva de pe hol s-a auzit o voce : "Șase, șase, profu' ! "

Unul din colegii mei, spectator si el al spectacolului din parc, uitase sa-si schimbe tinuta. Din mers si-a aruncat adidasii, ce au cazut in spatele clasei, si asa in sosete a sarit pe locul lui cautandu-si febril pantofii in pupitrul bancii.

Alt coleg i-a cules si i-a aruncat in graba dupa dulapul din spatele clasei, cel in care diriginta depozitase de toate pentru toti, de la harti turistice la solzi de 'crocobaur' ...

In graba ne-am asezat pe locurile noastre. Profesorul a intrat. Fosnetul din clasa s-a stins insa vaierul din parc capatase si mai multa intensitate.

Dansul s-a apropiat de geamul de langa catedra si a privit avid afara. A ascultat un minut dupa care ne-a spus " ciorile ... niste pasari foarte interesante". A tacut si a privit din nou pe geam.

In clasa nimeni nu sufla un cuvant. Am stat asa, ascultand in continuare ce se petrece in parc, apoi, ca si cum cineva ar fi apasat pe un buton, galagia iscata de ciori s-a oprit brusc.

"Dupa cum spuneam" a reluat profesorul ideea " ciorile sunt niste pasari interesante. Si foarte istete. Destepte chiar."

Mai destepte decat oamenii? - a intrebat la misto unul din baieti.

A raspuns prompt : "Cu siguranta ca mai destepte decat unii dintre ei."
Am inceput sa radem pe infundate in timp ce el isi desfacea tacticos mapa spre a ne dicta inceputul noii lectii.

La un moment dat insa s-a oprit adulmecand in aer.
A facut cativa pasi inainte, cativa la stanga, a mers de-a lungul peretelui si ... si a bagat mana dupa dulap de unde a scos perechea de adidasi.

I-a luat de siret ca si cum ar fi luat in mana obiectele unui lepros.
"Ai cui sunt mirositorii astia ?" a intrebat cu o voce de tunet.

Liniste in clasa. Linistea de dinaintea furtunii.
Nici un raspuns.

"Foarte bine", a continuat dansul nervos, " vom elucida imediat".

A luat adidasii la catedra. O secunda sau doua a stat pe ganduri apoi i-a ridicat in dreptul ferestrei deschise si a dat ultimatumul .
"Daca nu-s ai nimanui atunci sa-i dam drumul afara."

Nu a venit nci un raspuns. Impasibil a desfacut degetele cu care tinea sireturile. "Mirositorii" au disparut din campul nostru vizual si, la vreo doua secunde dupa, am auzit afara un tipat de femeie.
Instinctiv ne-am uitat spre geam, cei de langa geam s-au ridicat in picioare incercand sa priveasca afara, profesorul s-a aplecat la randul lui pe pervaz ...

L-am auzit ca spune : "Scuzele mele doamna."

Raspunsul 'doamnei' a venit imediat : "Magar batran! Nu te uiti unde-ti arunci papucii? "

Clasa urmarea cu sufletul la gura schimbul de replici.

"Aveti perfecta dreptate. Inca o data scuzele mele!" i-a raspuns vesel profu' vizibil amuzat de situatie.

S-a asezat pe scaun, a deschis in sfarsit mapa si, mai mult pentru sine, a intrebat : " Ce facea cucoana la ora asta sub zidul scolii? "

Faza la care orice stavila s-a rupt si am inceput sa radem. Si am ras in hohote, o clasa intreaga, fara sa ne pese, fara sa stim exact de ce radem.
Profesorul ne-a lasat sa radem in voie si de abia dupa ce ultimele hohote s-au potolit, ne-a dictat calm titlul lectiei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.


PS. Creionul acela l-am pastrat ani de zile. Vacanta trecuta l-am dus acasa si l-am depozitat in caseta mea cu suveniruri si amintiri.

am mai descoperit un pasionat de Iran-Alexandru Balasescu (il cunosti?);m-a cucerit din prima;stie persana ; pun un interviu ca sa-ti faci o parere si recomand si o carte pe care am sa o caut si eu "Paris elegant,Teheran incitant";sper sa fie o surpriza placuta

Nu, nu-l cunosc personal dar, cu mai mult timp in urma, pe blog, cineva mi-a recomandat cartea lui

In perioada de No Ruz la etajul Muzeului de Covoare din Teheran fusese amenajata o expozitie cu kilimurile tesute de ashayeri.

Ashayerii reprezinta acei locuitori ai Iranului ce, indiferent de limba vorbita (farsi, luri, kurdi/kurdă, turca azera, turcmenă, baluchi, taleshi, gilani, tati ...) si indiferent de religie (shiită, sunnită, secte desprinse din acestea doua), cresc oi si practica tranhumanta.
Modul de viata, transhumanta deci, reprezinta liantul dintre ei.

Dictionarele traduc cuvantul "ash-ayer" prin nomad, insa mie acest cuvant 'imi suna fonetic' mai mult a oier decat a nomad ... si beduinii sunt nomazi, si tiganii au fost nomazi, insa nici unii din ei nu au fost ashayeri.
Complicat de explicat.

Triburile de ashayeri traiesc practic in toate zonele Iranului, au chiar un departament al lor in structurile guvernamentale de la Teheran. Se numeste Sazeman-e Ilat va Ashayer.
Au un festival interesant - Jashn-e Ashayer, un post de radio - Radio Ashayer, si un buget separat pe care il administreaza prin intermediul reprezentantilor alesi din sanul triburilor si clanurilor.

In unele zone ei detin case si pamant, la fel ca taranii sedentari, dar practica totodata transhumanta.
In alte zone insa acesti pastori isi traiesc toata viata in corturi pe care, fie vara fie iarna, le ridica in apropierea stânilor.
De-a lungul istoriei pastorii ashayeri au avut un rol important in asigurarea stabilitatii Persiei insa Reza Khan, dupa inlaturarea dinastiei Qajare si instaurarea dinastiei Pahlavi, a dus pe fata o politica de sedentarizare a ashayerilor si de decimare a triburilor neobediente.

A nu se intelege ca ar fi ramasi in urma ... copiii lor merg la scoala, pentru ca statul iranian are un serviciu special pentru educatia acestor copii, foarte inteligenti, care in fiecare an se afla pe primele locuri ale celor mai cunoscute universitati din orase importante ca Teheran, Isfahan, Shiraz, Tabriz, Kermanshah, Mashahd, Yazd, Kerman sau Hamadan.
Copiii ashayerilor isi iau doctoratele 'pe bune' si-si fac constiiinciosi specializarile in domenii ce n-au legatura cu oieritul, tesutul covoarelor sau prelucrarea pieilor, cum am fi tentati sa credem.
Scolarizarea ashayerilor nu reprezinta meritul actualului regim. Alfabetizarea lor se datoreaza in mare masura lui Mohammad Bahmanbeigi, el insusi fiu de ashayer, ce a infiintat primele scoli mobile pentru a-i putea scolariza pe copiii pastorilor nomazi.

Ashayerii batrani au un simt fantastic in a investi, in a face bani.
Exista familii, as putea sa le zic clanuri, din diverse triburi etnice, care poseda actiuni de bursa ce depasesc milionul de dolari. Nu mai vorbesc de restul lichiditatilor.
Poseda actiuni la diferite intreprinderi, vile extrem de scumpe in cele mai selecte cartiere ale Teheranului - pe care le inchiriaza reprezentantelor firmelor straine, ambasadelor, si chiar statului iranian, detin conturi prin Dubai, Zurich, Los Angeles si Munchen si spatii comerciale cu toptanul de-a lungul si de-a latul tarii.

Ashayerii asigura necesarul de carne de oaie al Iranului, carnea oilor crescute in mediu natural fiind cea mai cautata, mai scumpa si mai consumata, carnea de import gatindu-se doar in cazarmi militare si cantine studentesti, dar totodata asigura materia prima pentru fabricile de branzeturi si lana necesara industriei textile.

Ei au dus o parte din greul razboiului cu Irakul suplinind frontul cu proteine.

Dar aici mi-am propus sa vorbesc despre simtul artistic al ashayerilor si despre covorele tesute de ei de-a lungul timpului, in diverse zone geografice ale Iranului.




Voi incepe cu un kilim inedit de pe la inceputul anilor 1800. N-am mai vazut inainte un asemenea model, cu tabla de șah in centru, si de aceea nu numai ca pe moment m-a uimit, dar mi-a ramas pentru totdeauna in memorie : kilimul cu tablă de șah!

Este vorba de un kilim pentru asternut pe jos, in cort. Ceea ce mi-a placut la nebunie a fost ingeniozitatea celui sau celei ce l-a conceput si am acordat nota 10 utilitatii kilimului in serile lungi de iarna, cu vanturi suieratoare, cand, pe timpul Imperiului Otoman, la lumina opaitului, band un ceai fierbinte, doi pastori jucau sah iar ceilalti din preajma le urmareau mutarile

Superb covorul! Cred că ştiu cui pot face cadou asa ceva... Şi cred că trebuie sa mă apuc de împletit; poate până va ieşi la pensie, când va avea timp să stea tolănit alături de nepoţi, îl termin.

exergy33, îmi place mult consecvenţa cu care scrii. (Câteodată mă întreb de ce aici, la han... ) Te admir.

Multe salutări!

@LINICA

Multumesc de vizita.

De ce la Han?
Cred ca din obisnuinta sau poate pentru ca aici am inceput

Cat despre impletit ... sa stii ca e o arta, un sport al degetelor si un mod de a-ti intari puterea de concentrare ... iar pentru hainute de copii, daca vrei sa iasa ceva deosebit, trebuie sa-ti pui in functiune imaginatia la turatie maxima.

... ...
foto38 ........................................................ foto39 .............................................. foto40


Din expozitia amenajata la etajul muzeului am remarcat cateva kilimuri. As vrea sa le prezint macar pe unele ...

Dar mai intai de toate voi vorbi putin despre modul de viata al ashayerilor, acei pastori nomazi si familiile lor, care, potrivit ultimului recensamant oficial, ar reprezenta in jur de 1.5 mil locuitori.
Semi-oficial, departamentul ashayerilor din guvernul iranian are inregistrate in evidente peste 4 mil de persoane, incluzand si familiile pe jumatate sedentare, adica familiile acelor ashayeri ce au locuinte permanente unde se retrag pe perioada rece.

Pe vremuri familiile formau clanuri iar clanurile un fel de confederatii ce stapaneau diverse portiuni din Iran neprielnice agriculturii.

Pana la primul razboi mondial situatia se prezenta in felul urmator.
La orase traiau orasenii, in general mestesugari, comercianti, functionari in administratie, lucratori in serviciile publice, osteni, oamenii de arta, invatatii, nobilii si servitorii lor.

La sate traiau taranii sedentari ce se ocupau cu agricultura ( cultura cerealelor, gradinaritul, cultura pomilor fructiferi si a vitei de vie, cultura plantelor pentru condimente, a canepii si bumbacului ...) dar si cu 'zootehnia' ( cresterea vitelor, oilor, cailor, camilelor, a pasarilor - de la obisnuita gaina la curcan si fazani, dar si a pasarilor exotice cum ar fi paunii, papagalii, canarii .... cu albinaritul, cultura viermilor de matase ..)
Multe sate aveau redutabile centre mestesugaresti ... vopsitul lanii, matasii si bumbacului, torsul firelor, tabacitul pieilor, olarit, tesutul covoarelor, panzeturilor si al stofelor, confectionatul incaltamintei si al harnasamentelor, producerea de condimente si plante medicinale, ba chiar si morarit sau minerit.

Ashayerii ocupau zonele montane, dealurile cu pasune si in general orice zona neocupata de tarani. Asa se face ca anumite confederatii de triburi de ashayeri au ajuns sa se extinda pe suprafete foarte mari. Ii pot da exemplu pe lurii bakhtiari care controlau un spatiu cam de dimensiunea unei jumatati din actuala Romanie sau pe triburile de turci qashqaei ce au patruns pe mari intinderi din sudul Iranului, si mai ales in provincia Fars - inima Persiei.
De aceea orice sah ce venea la putere negocia de la egal la egal cu sefii acestor confederatii, asa numitii khani locali, pentru a le castiga increderea caci, ashayerii, intotdeauna, au avut oameni de arme foarte buni. Nu-i vorba de ciobani ce au luptat cu bâta si ghioga. Ashayerii au avut de fapt regimente bine instruite de osteni, dotate cu cele mai noi modele de pusti, in unele cazuri mai noi decat cele din armata oficiala. Avand bani la discretie isi puteau permite sa cumpere orice de la piratii ce jefuiau corabiile genovezilor, venetienilor, olandezilor, portughezilor, britanicilor si rusilor.

Bineinteles ca de-a lungul istoriei sahii le-au acordat tot soiul de privilegii iar khanii si-au cam uitat lungul nasului.

In caz de nevoie acesti "luptatori păstori" sprijineau si completau armata sahului. Nu intru in detalii istorice. Vreau sa spun doar ca Reza Khan, aka Reza Shah, in efortul sau de a construi statul iranian modern, a dus o politica de subminare a khanilor zonali - prin introducerea serviciului militar obligatoriu in armata tarii pentru toti pastorii nomazi, si de sedentarizare a asahyerilor.

Ashayerii practica trashumanta. In limba persana plecatul la iernat, sau la vărat, se numeste kooch (koch kardan). Pentru a marca mai exact despre ce fel de 'plecat' este vorba se adauga cuvintele 'garm-sir'- adica plecatul spre zona calda, si 'sard-sir' sau plecatul spre zona rece.
Ashayerii din zona de nord pleaca la iernat spre sudul Iranului si ajung cu turmele pana in Khuzistan, Ilam si Fars.
Cei din zona calda a tarii vin pe perioada de vara cu turmele la pasunat pana in zonele extrem nordice ale tarii deoarece in sud, din cauza caldurii ce parjoleste totul, animalele nu ar avea ce manca si bea.
Ei strabat cu turmele sute de kilometri. Femeile si copiii ii insotesc.

Exista triburi care, dupa cum spuneam, isi duc toata viata in corturi, pe drum, de la o pasune la alta.
Cei mai multi ashayeri insa au sate cu case, la fel ca restul taranilor, case unde raman femeile cu copii mici, cei in varsta, cei bolnavi si cei ce se ocupa cu mici mestesuguri legate de ovine.

Plecarile si venirile sunt marcate de sarbatori cu muzica, dans, jocuri traditionale ce includ calaritul si trasul cu arcul, la care, in unele triburi, in special in cele de kurzi, luri bakhtyari, luri mamasani si turkmeni, participa si fetele , dar si de mese regesti cu mancaruri demne de cartile de bucate.

Alte cuvinte ce desemneaza iernatul si văratul le reprezinta yeilaq si kishlaq. Aceste doua cuvinte provin din limbile turcice si pot fi intalnite la toate triburile de ashayeri din zona Asiei Centrale ... la uzbeci, tadjici, kirghizi, turkmeni, uyghuri, afgani, azeri, kazahi ... ba chiar si in China
Ele se intalnesc in toponimia diverselor tari, inclusiv in Iran.

Kisklaq/kishlak/qeshlaq/gheshlaq .... are la radacina cuvantul ghish sau qish, cuvant care in dialectele turcice inseamna 'iarnă'.

Yeilaq/yaylaq/eylak/yeilagh ... are la radacina cuvantul turcic yay, sau yaz, care inseamna 'vară'.
Lagh sau laq reprezinta un sufix ce se adauga cuvintelor turcice si are semnificatia de 'loc'.

Am vazut ca pastorii de origine turcica pronunta kâșlagh ( loc de iernat) si yaylagh (loc de vărat).

Ashayerii tin si sarbatorile religioase, fiecare trib in functie de religia avuta, shiita sau sunnita.
Acest covor adus in muzeu e mai deosebit datorita faptului ca, intr-o forma caligrafica stilizata, prezinta numele imamului Ali.






Lectia de istorie va continua putin si in postarea viitoare ... nu scapati asa usor, doar cu uitatul la imagini

Ar putea fi si hruba

###

Dupa cum spuneam, voi continua lectia de istorie inceputa aici




foto41

Nomadismul pastoral in Iran a reprezentat o societate mobila ce a functionat, si inca mai functioneaza, dupa reguli stricte si ierarhii ancestrale.
Ierarhia ashayerilor sau pastorilor nomazi de origine iranica se prezinta in felul urmator:

- cel mai mic in grad e "baba", adica capul unei familii (khanevar) ce detine animale si cort si care se ocupa cu pastoritul si agricultura.

- in pozitia superioara se situeaza "rish sefid" (barba alba ), adica batranul ce coordoneaza intr-un clan mai multe familii inrudite pe linie paterna. In persana clanul se numeste "oulad".
Un clan, in afara de animale si cort, trebuie sa aiba drept de proprietate asupra unei pasuni, sa aiba o stana si sa fie capabil sa proceseze produsele naturale obtinute de la oi ( sa produca lana, covoare, branza, piei ..)
Deasemeni clanul are in componenta si familii sedentare ce se ocupa cu agricultura.

- mai multe clanuri formeaza o structura sociala mai mare denumita "tash" sau "tire" ce e condusa de un "kadkhoda". Acesta imparte suprafetele de pasunat intre clanuri si stabileste ruta de migratie pentru iernat si varat, "keshlagh-yaylagh", si totodata se ocupa de controlul financiar al clanurilor, deoarece e raspunzator la nivel superior.

- nivelul superior il detine o persoana cu titlul de khan, khan-chupan ( han cioban ... adica marele baci), sau kalantar.
El conduce mai multe sub-triburi ( tash sau tire) reunite intr-o "taifeh". Aceasta grupare sociala e constituita atat pe baza de legaturi patriliniare cat si pe cele matriliniare.
Taifeh reprezinta cea mai importanta structura caci, chiar si dupa generatii nascute si traite la oras, chiar si dupa ce ajung in posturi importante, persanii se identifica prin taifeh. Provenienta familiei dintr-o taifeh importanta reprezinta o garantie a originii sanatoase, fara nici o aluzie la comunism , a acelei familii.
Khanul stapaneste un teritoriu, recunoscut drept teritoriul acelei taifeh, imparte dreptul de pasunat intre subtriburile conduse de kadkhoda, strange taxele de la clanuri si se ocupa cu masurile de aparare.
Aceste masuri presupun crearea unei armate proprii, cu arme si munitii, cu calauze si spioni, deci cu tot tacamul strategic.

De multe ori hanii s-au luptat intre ei, s-au luptat cu sahii, chiar si cu trupele straine stationate in Persia antebelica, si si-au impus punctul de vedere.
Tot khanul avea obligatia de a rezolva litigiile dintre clanuri si subtriburi, in cazul in care nu puteau fi rezolvate de catre "rish sefid" (batranul clanului) sau "kadkhoda" ( seful subtribului), de a aproba formal casatoriile si de a ajuta financiar pe familiile din taifeh in caz de nevoie.

Ziceam ca aproba formal casatoriile deoarece, chiar si azi, casatoriile dintre baietii si fetele ashayerilor trebuie sa aiba mai intai incuviintarea clanului.
Ashayerii de origine iranica nu practica casatoriile endogame ( strict in cadrul clanului constituit pe linie paterna). Ei se casatoresc liber in cadrul unei taifeh ... problema apare insa atunci cand doi tineri, din doua taifeh diferite, vor sa se casatoreasca.
Daca khanii celor doua taifeh nu cad de acord asupra tranzactiei, cum s-a intamplat de multe ori, se lasa cu zarva mare si varsare de sange.
Khanul poate pretinde o suma mare de bani petitorului, pentru a-l descuraja, sau poate pretinde o alta fata din taifa-ua viitorului mire, de obicei o fata frumoasa, poate chiar fata unui rish sefid sau kadkhoda, pentru a o da de sotie cuiva din propria familie.
Filmele iraniene abunda in astfel de subiecte .

- ultimul nivel il reprezinta confederatia, denumita "il" ce e condusa de un "il-khan" adica marele han. El avea dreptul de a semna acte oficiale cu reprezentantii din conducerea tarii si de a negocia cu reprezentantii sahului.

Acum sa vedem cum erau organizatii ashayerii de origine turcica.
Sistemul e foarte asemanator.

- Cel mai mic nivel il constituia "oba", formata din cateva familii. Seful unei oba era denumit "aqsaqal", adica "barba sură" . O 'oba' avea animale, cort si o stana de vara.
Cand familiile depaseau numarul de zece, uneori cinsprezece, ele se grupau intr-o oba mai mare ce iernau impreuna intr-un loc stabilit.
Intr-o oba intrau in mod strict familile inrudite pe linie paterna (agnati). Aceasta legatura patriliniara, denumita gobek, intareste puterea familiei ce are mai multi baieti.

- Mai multe oba formau un subtrib, denumit " tira" conduse de un aqsaqal batran. Subtribul poseda animale, corturi, locuri de iernat, pasune, si toata infrastructura necesara migratiei. Nomadismul pastoral, cu mii de oi, nu e chiar floare la ureche .
Acest aqsaqal batran oficia si ceremoniile religioase, inclusiv casatoriile.

Subliniez aici ca dintre toti pastorii nomazi doar pastorii de origine turcica sunt mai religiosi, in sensul definit de cler.
Triburile de pastori de origine iranica nu au respectat niciodata canoanele stricte ale islamului ( tinuta femeilor, dansurile ... in special dansurile mixte, rugaciunile, zekatul, casatoria religioasa incheiata de un mollah, obedienta fata de conducerea religioasa) si din aceasta cauza sunt considerati de catre actuala putere drept un factor de risc mai ales ca istoria a dovedit ca ei nu putut fi ingenunchiati de nici o dinastie.

- Revin la triburile turcice si urmatorul nivel de organizare, "taifeh" sau "tayfah", condusa de un "beg".
Intr-o taifeh pot intra de la 50 de familii pana la 1000. Ca si in cazul lui kadhkoda de origine iranica, begul de origine turcica are aceleasi drepturi si indatoriri.

- Mai multe taifeh se reunesc intr-o confederatie denumita "el" sau "il" ce e condusa de un "khan" - daca numarul familiilor nu depaseste 3000, sau de un "el-beg/il-beg" - in cazul in care numarul familiilor e mai mare.

Am pierdut o ora cu scrisul acestui text nu pentru ca as vrea sa le fac reclama pastorilor nomazi ci pentru ca vreau sa limpezesc un lucru : nu toti cei ce traiesc in corturi si duc o viata nomada sunt tigani.
Aceasta reprezinta una din conceptiile gresite pe care inca le au oamenii crescuti intr-o cultura "sedentara"...
Chiar si mie mi-a fost greu sa diger in amanunt toate aspectele existentei ashayerilor.





E greu de inteles cum de sute de oameni, cu mii de oi, se deplaseaza sute de kilometri, insotiti de femei si copii.
E greu de inteles cum de aceste femei, in conditiile mai sus mentionate, au reusit sa prelucreze lana, sa o vopseasca in nuante placute ochiului, ce au rezistat cu brio secolelor, si cum de au reusit sa teasa superbele chilimuri cu modele abstracte sofisticate ce le-ar zgandari orgoliul multor pictori contemporani.
Chilimul din imagine, datat aproximativ 1850, a fost adus din provincia Fars, cu capitala la Shiraz (anticul Persepolis), si a fost introdus in colectia permanenta a muzeului.
Nu mai tin minte provenienta tribului de ashayeri ... din pacate.

Chiar si acum, analizandu-l pe ecranul compului, ma minunez de puzderia de culori ce creeaza un minunat echilibru cromatic.

... ...
foto 42.............................................. foto43 .......................................................... foto44

Ma gandeam ca, in Iran cel putin, tesutul covoarelor, atat ca arta cat si ca mestesug, ar trebui analizat prin prisma "feminin-masculin" ...

Voi explica de unde mi-a venit ideea asta buclucasa, caci nu am citit-o nicaieri altundeva.

Punctul de start l-a constituit un fapt mai putin cunoscut de cei din afara Iranului, si aici ma refer la oamenii obisnuiti nu la specialisti.

In Persia secolelor trecute covoarele persane erau semnate, la fel ca picturilor renascentistilor sau cele ale artistilor olandezi si flamanzi.
Semnatura era tesuta si prin ea se certifica autenticitatea tesatorului care, in cele mai multe cazuri, fusese si designerul modelului.
Originalitatea desenului covorului constituia o parte din valoarea lui si, nu de putine ori, nobilii au platit in aur pentru a avea un covor cu model unic, original, covor pe care mesterul tesator nu-l mai tesea niciodata, pentru nimeni.
Mesterii aveau ateliere si ucenici, idem ca pictorii europeni. Cei mai multi isi fabricau singuri culorile necesare vopsitului lanii si isi desenau modelele in variante multiple ... un fel de 'studii' executate pe coli speciale de hartie asemanatoare colilor milimetrice.
Cand imbatraneau sau erau asaltati de comenzi tesatorii se limitau la a desena modelele si la a-i supraveghea pe ucenicii pusi sa teasa.

Analizand covoarele din acea perioada am dedus ca printre maestrii tesatori foarte cunoscuti nu se afla nici o femeie ... nici macar la nivel zonal.
Am intrebat pe mai multi, am citit cate ceva prin cartile in farsi, am investigat si prin galeriile ce vindeau covoare persane si m-am lamurit

Tesatorii de covoare persane fusesera oraseni, avusesera un nivel de cultura peste media populatiei si, in demersul lor de a castiga bani, nu au uitat niciodata sa-si rafineze gusturile, sa recreeze frumusetile naturii, sa le stilizeze, sa puna pe covor personaje legendare sau mitologice, sa obtina echilibrul coloristic si sa induca starea de feerie ... ori asta presupunea perseveranta.
Iranienii batrani afirma ca femeilor nascute si traite doar in mediu citadin le-ar lipsi perseveranta, pe de o parte, si pe de alta parte ca s-ar ocupa doar cu lucruri minore, a se subintelege frivole .
Ba mai mult, orasencele insele considerau ca femeile de la oras se cuvine sa se deosebeasca de cele de la tara, deosebirea fiind in primul rand data de imbracaminte, culoarea pielii si faptul de a nu presta nici o munca ... deci doamna de la oras.

E adevarat ca si in acele timpuri existau in orase femei ce teseau covoare insa numarul lor era relativ mic, de obicei copiau modele banale si, dupa cum stau marturie documentele, nici o femeie nu a reusit sa conceapa un desen/model/design de covor care sa se ridice din punct de vedere estetic la nivelul celor concepute de marii tesatori.
Nu stiu de ce, mie personal, modelele de covoare persane, in ciuda faptului ca au fost concepute de barbati, mi se par extrem de feminine.

In ceea ce priveste chilimurile/kilimurile situatia se prezinta exact pe dos.

Chilimurile au fost si sunt tesute de femeile din triburile de ashayeri si de cele de la sate. Pot afirma chiar ca ele detineau exclusivitatea caci nu am auzit de 'pastori nomazi tesatori'.

Aici lucrurile sunt foarte clare si au legatura cu diviziunea muncii.
Barbatii si baietii apti de munca se ocupau cu oieritul ... pasunatul oilor, producerea branzeturilor, ba chiar si cu tabacitul pieilor. Mai aveau in grija si animalele de povara - cai, magari, catari - cu ajutorul carora isi transportau corturile si celelalte obiecte necesare vietii,
In aceste conditii femeile au fost nevoite sa preia o parte din sarcini, printre care si spalatul, scarmanatul si vopsitul lanii, toarcerea firelor si teserea covoarelor.
La oras aceste activitati, cu exceptia tesutului, erau facute exclusiv de barbati.

In familiile de tarani sedentari se intampla in mare la fel. Femeile nu munceau pe camp la recoltarea graului, orzului, nautului, trestiei de zahar, bumbacului, etc .. si nici nu mergeu cu cirezile de vite la pascut ... exceptie faceau femeile din nord, de la Marea Caspica, ce munceau din greu la plantatul si recoltatul orezului.
Pe timp de vara se ocupau de cresterea legumelor, de vie si de livada, insa de pe la mijlocul toamnei si pana la venirea primaverii nu mai aveau ce sa faca pe afara. In acele timpuri, fara radio si televizor , cu nopti lungi de iarna, oamenii (indiferent de locatia geografica) isi puneau in practica imaginatia si creativitatea.

Toamna si iarna reprezentau pentru femeile de la sate anotimpurile prielnice teserii de chilimuri.
Femeile de ashayeri teseau non-stop, unele triburi dezvoltand chiar tehnici de tesere fara cunoscutul razboi masiv din lemn.
Am vazut cu ochii mei cum se poate tese un chilim pe orizontala cu ajutorul unor tarusi batuti direct in pamant si a unor 'piepteni' din lemn prin care se trece urzeala.

De-a lungul timpului aceste femei imaginative au conceput modele variate. Fiecare trib, ba chiar fiecare clan in parte, avea patterne unicat ce nu puteau fi copiate de alte clanuri sau triburi.
Deci exista inca de pe atunci o lege mutuala a copy-right-ului





Ceea ce-mi place mie e faptul ca nu incetez sa ma minunez de puterea de abstractizare a acestor femei fara scoala, caci modelele de chilimuri reprezinta in proportie de, sa-i zicem 90%, modelele ancestrale din timpuri de nimeni stiute sau modele mai noi, asta insemnand cam perioada de sfarsit a Imperiului Otoman.
Pe vremea aceea cea mai mare parte a femeilor de la sate si a celor din familiile de pastori nu stiau sa scrie si sa citeasca.
Aceste femei, artiste anonime, nu aveau pe ce sa-si deseneze modelele si nici posibilitatea de a le modifica, geometric sau coloristic.
Dar totusi, cu puterea mintii, ele desenau zeci de variante, le inmagazinau in memorie, le prelucrau virtual cu un software mai bun decat Photoshopul si in final alegeau varianta ultima ce se materializa sub forma unui chilim deosebit, cum ar fi acesta la care tocmai va uitati.
In lipsa hartiei si culorilor creierul lucreaza mult mai bine ...

Parca ar exista o legatura inversa intre gradul de cultura si capacitatea de abstractizare. Nu de putine ori arta primitiva ne-a dezvaluit acest lucru.

Puterea de abstractizare inseamna inteligenta

Nu am spus nimic despre covorul din foto44.

E o piesa interesanta si foarte veche (sfarsitul sec XVII) dar pentru a vedea detaliile trebuie ca mai intai sa descarcati fotografia si apoi sa o studiati la o rezolutie mai buna.
Remarcabil e roșul obtinut prin vopsirea cu ingredienti naturali si faptul ca si-a pastrat stralucirea timp de peste doua sute de ani.

Am postat acest 'covor de nunta' ce provine dintr-o zona locuita de ahayerii de origine kurda din doua motive :

1) - mi-a placut modul cum au fost stilizate cele doua chipuri de pe covor: obrajii imbujorati, sprancenele unite, trasaturile faciale ce degaja un aer grav si totodata copilaresc ...
2) - m-a ajutat sa descopar un fapt
Candva citisem că obiceiul ca mirii sa paseasca in ziua nuntii pe un covor rosu a fost introdus in Europa de regina Victoria a Angliei, ea fiind considerata drept prima mireasa ce a calcat pe un astfel de covor.
In mod aproape sigur ca regina 'a preluat' obiceiul de undeva din Orient, se prea poate că din India - perla coroanei britanice.
Se afirma ca tot dansa a introdus moda rochiilor de mireasa de culoare alba.

In urma vizitei la Muzeul de Covoare din Teheran, avand sansa sa vad expozitia de No-Ruz dedicata chilimurilor pastorilor nomazi, m-am convins că obiceiul e mult mai vechi si că se practica si in triburile de pastori kurzi.

Deci inaintea reginei Victoria, mii si mii de mirese au avut onoarea unui covor rosu ... rosu ca macii de la poalele muntilor Zagros, rosu ca lalelele imperiale cu cupa rasturnata din tinuturile bakhtyarilor, rosu ca vinul (interzis) de Shiraz

Cred c-am povestit destul despre shahi, palate, moschei, invatati, poeti, oameni de arme, cetati, muzee, parcuri si gradini ... asa ca pastorii nomazi si arta lor vor aduce un plus de noutate jurnalului.
Dintre turistii ce viziteaza Iranul putini posteaza pe blogurile lor informatii despre ashayeri.

Si pentru ca anterior am pomenit de nunta mi-am amintit de o expozitie vazuta tot de No-Ruz dar cu doi ani in urma, o expozitie cu obiecte de artizanat facute de ashayerii Shahsavan.
Acolo am remarcat cateva chilimuri interesante. Cerand explicatii am aflat ca-i vorba de zestrea unei mirese, virtuale fireste , ceea ce mi-a accentuat curiozitatea.

..... .....
foto45 ................................................... foto46 ................................................. foto47



Lada de zestre din foto45 mi-a produs un deja-vu ... iar gandul mi-a zburat spre Romania.

Dar cine sunt acesti pastori nomazi cu un nume atat de muzical : shah-savan ?

Voi lasa lectia de istorie, etnografie si folclor pentru maine sau poimaine .
Acum va invit sa priviti in liniste acest chilim festiv si nu cred ca-i nevoie sa mai spun ca fetele ashayerilor shahsavan incepeau sa-si lucreze singure zestrea de pe la opt noua ani.






Inca de pe timpul dinastiei safavide femeile confederatiei Shahsavan si-au facut un renume din maiestria lor, chilimurile tesute de dansele impodobind chiar iatacurile familiei regale.

Nici calatorii europeni nu au ramas insensibili la frumusetea creata de aceste artiste anonime. Daca nu credeti rasfoiti cataloagele diverselor case de licitatii

... ...
foto48 ......................................... foto40 .................................................... foto50

Ashayerii Shahsavan populeaza la ora actuala o parte din nord-vestul Iranului pastorindu-si oile la poalele muntelui Savalan, in stepele Dasht-e Moghan, dar fac incursiuni pana pe serpentinele Heyran din apropierea Marii Caspice.

Sunt clasificati drept nomazi din ramura turcilor azeri desi, la baza, ei au fost si inca sunt o populatie de origine turcmena.

Mahmud Ghazni, shah al dinastiei ghaznavide ce a ramas in istorie si ca protector al lui Avicenna/Ibn Sina, le-a permis unor triburi turcmene denumite Qoz sa se stabileasca in Persia impreuna cu bogatele turme pe care le aduceau.

Acesti pastori veneau din stepele Asiei Centrale. Ei au traversat Khorasanul iranian, au patruns in interiorul tarii apoi au migrat catre nord, in cautarea unor pasuni mai bune.

Au ramas intr-un spatiu montan destul de intins dar viata nu le-a fost usoara deoarece acolo se sedentarizasera alte populatii migratoare de origine turcica. E vorba de triburile Aq Qoyounlou (Turmele Albe) si Qara Qoyounlou (Turmele Negre) din care apoi s-a dezvoltat masa compacta de locuitori cunoscuti sub denumirea de turci azeri.

Ismail I, fondatorul dinastiei safavide, s-a gandit ca s-ar putea folosi de acesti nomazi pentru a-i contracara pe cei din triburile Qoyounlou, si de aceea le-a acordat unele drepturi.
Shah Abbas I, cel mai important shah safavid, a reunit triburi de pastori nomazi intr-o confederatie ce a primit numele de Shahsavan, adica Protectorii Shahului sau Aparatorii Shahului, dandu-le in stapanire pe viata pasunile din nord-vest, la granita cu fostul Azerbaijan sovietic (care pe atunci apartinea Iranului) si cu Imperiul Otoman.

Pastori nomazi shahsavan au intarit granita de nord a Persiei.

Dupa cum spuneam si mai inainte, khanii locali se ingrijeau de formarea si instruirea ostenilor proprii.
De-a lungul timpului confederatia s-a despartit in doua mari grupuri : grupul ashayerilor din Ardebil si cel al ashayerilor din Meshkin.

Puterea lor a crescut, atat datorita oieritului cat si comertului cu chilimurile deosebit de originale tesute de femeile lor, astfel incat au devenit "un stat in stat".

Situatia s-a perpetuat pana in 1923 cand Reza Khan, aka Reza Shah, a inlaturat de la putere dinastia Qajara si a apus bazele dinastiei Pahlavi.

Militar de cariera, dansul si-a dat seama ca singura solutie pentru consolidarea statului de drept, ce nu de foarte mult timp se transformase intr-o monarhie constitutionala oarecum controlata de Parlament, o reprezinta dezarmarea triburilor de pastori nomazi : luri bakhtyari, kurzi, shahsavan, etc iar apoi confiscarea marilor proprietati latifundiare detinute de khani.

In muntii Azerbaijanului s-au dat lupte grele intre pastorii nomazi inarmati si armata shahului. In cele din urma armata a castigat iar capeteniile ostenilor shahsavan au fost nevoite fie sa fuga in Azerbaijanul deja sovietic, fie sa se predea shahului.
Cei ce s-au predat au fost exilati. Cei ce au continuat lupta de hartuire au fost in cele din urma prinsi si executati.

Reza Shah a emis un ordin prin care a desfiintat confederatia Shahsavan, anulandu-le toate puterile legislative.
Dar acest ordin a avut efect nul in randul membrilor confederatiei deoarece ei, chiar si in lipsa unor trupe armate, au continuat sa-i respecte pe khanii si begii lor, pe aqsaqal si pe toti cei ce reprezentau scheletul comunitatii.

Despre istoria moderna a ashayerilor shahsavan ma voi ocupa in viitoarea postare.

Nu stiu pe cati din cititori ii intereseaza explicatiile referitoare la nomadismul pastoral din Iran insa pe mine ma pasioneaza acest aspect al societatii iraniene si de aceea voi vorbi pe marginea subiectului, bineinteles ilustrandu-l cu imagini.

Pentru azi am propus doua chilimuri si un covor persan.
Da, e vorba de o inovatie a sotiilor si fetelor de pastori care, neducand lipsa de imaginatie si maiestrie, au tesut covoare persane insa cu modele de chilimuri.
Un exemplu convingator il reprezinta acest covor pe fond albastru inchis populat de caini, pisici, turturici


Chiar in momentul in care l-am zarit m-am gandit ca ar fi fost un cadou perfect pentru Wassily Kandinsky.
Cunoscatorii stiu de ce ...

... ... ...

foto51.................................................... foto52 .................................. foto53 .............................. foto54

Dupa cum spuneam, ashayerii Shahsavan isi duc existenta in spatiul sintre muntele Savalan si stepele Dasht-e Moghan. In limba persana "dasht" inseamna campie.

La ora actuala numarul lor a fost estimat in jur de 120 000 de suflete dar mai putin de jumatate practica transhumanta. Restul s-au sedentarizat in sate in apropiere de orasele Meshkin-Shahr si Ardebil.

Daca Reza Shah le-a luat multe din drepturi, urmasul acestuia, Mohammad Reza Shah nu le-a restituit. Totusi in perioada lui de domnie transhumanta acestor oieri incepuse sa intre din nou pe un fagas aproape normal, asta dupa ce Reza Shah impusese cu forta sedentarizarea lor.

E bine de stiut ca inainte de 1921 ei plecau la pasunat pana in Azerbaijanul de Nord dar dupa revolutia bolshevica granitele s-au inchis si multe clanuri, cu animale cu tot, au ramas prizoniere pe pamantul Azerbaijanului sovietic.
O parte din ei totusi s-au intors fortand granita, ucigandu-i pe soldatii rusi ce s-au impotrivit trecererii.
Cei ce au ramas in spatiul sovietic au fost sedentarizati cu forta si si-au pierdut identitatea.

Revolutia islamica din Iran parea sa aduca o imbunatatire in viata ashayerilor. Acesti pastori, nu numai cei din ramura Shahsavan, asteptau reparatii din partea noului regim, inapoierea teritoriilor confiscate de dinastia Pahlavi si recunoasterea oficiala a capeteniilor alese de ei prin vot democratic.
Dar nu s-a intamplat asa. Voi reveni poate pe marginea subiectului.

Dupa terminarea razboiului cu Irakul a inceput reconstructia tarii.
Ghinionul pastorilor nomazi Shahsavan a fost acela ca ei populau cea mai buna zona de pasunat din tot Iranul si aveau in proprietate cele mai bune pamanturi pentru agricultura.
Regimul a inceput constructia unui mare complex agro-alimentar in zona Dasht-e Moghan si sub acest pretext a dispus dupa bunul plac de pamanturile ashayerilor.
Ashayerii au inteles ca pamanturile lor sunt de valoare pentru agricultura moderna si au fost dispusi sa le cedeze la schimb, adica sa li se dea alte pamanturi in loc. Regimul nu a cazut de acord, ba chiar si-a permis sa confiste tot ce le-ar fi fost de trebuinta, culmea ironiei, afirmand ca actele lor de proprietate au fost anterior anulate de catre shah.

Conflictele mocnite dintre ashayeri si puterea oficiala s-au aprins ca o valvataie.
Dar pastorii au gasit solutii pasnice pentru a-i infrange pe cei din conducere.

Au inceput prin a scoate tevile de canalizare ale complexului aflat in constructie, au distrus partial soselele asfaltate din zona, au taiat firele liniilor electrice, au dislocat pompele din sistemele de irigatii ... ba chiar au demontat instalatia de telecabine de la Alvarz.
Au refuzat sa vanda carne si lactate statului, ori pe baza acestor produse functionau vreo trei fabrici ale complexului.
Necooperand cu conducerea ashayerii au reusit sa puna pe butuci complexul respectiv.
Fara arme, fara o armata proprie, khanii si begii locali si-au impus vointa lor si pe cea a oamenilor pe care-i reprezentau.

Devenise limpede ca ashayerii au nevoie de o organizatie a lor, de proceduri legislative specifice, de drepturi si obligatii clar specificate, de o legatura vie cu celelalte ministere.
Unul din cele mai bune lucruri ce s-a intamplat in viata comunitatilor de pastori nomazi a fost infiintarea Sazeman-e Ashayer va Illat. In aceasta structura au intrat oamenii alesi de pastori iar bugetele primite sunt gestionate de catre capii pastorilor si, chiar foarte interesant, desi vorbesc limbi diferite, apartin unor etnii diferite, au credinte diferite, pastorii au ajuns intotdeauna la un conses si nu a fost nevoie ca statul sa medieze intre ei.

Deci exista un limbaj universal al pastorilor si pastoritului, un limbaj ancestral ce are ca vocabular de baza Transhumanta, un limbaj pe care populatiile sedentare nu-l pot invata de la televizor sau citind carti despre acesti oameni ai muntilor


Am ilustrat postarea de azi cu niste covoare din zona Meshkinshahr. Fotografiile le-am facut in concediul de anul trecut, cand am vizitat complexul arheologic Shahr-e Yeri.
Tot atunci am vizitat si orasul Meshkin Shahr dar n-am mai avut rabdare sa povestesc in jurnal.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=713822

E de observat tenta ruginie a chilimurilor tesute de femeile pastorilor din zona Meshkih-Shahr si totusi e interesant ca acel romb in trepte se regaseste in toate chilimurile ashayerilor shahsavan, indiferent de clan sau sub-trib.
Alt model geometric specific il reprezinta modelul cruciform, a se vedea foto51.

In foto52 puteti vedea un alt covor persan ce copie cu fidelitate un chilim. Spuneam anterior ca aceste femei nu au dus lipsa de imaginatie si inovatiile introduse de dansele sunt cu adevarat interesante.

Aceasta icoana (foto54), tesuta prin tehnica covorului persan, e incadrata intr-o rama cu motive traditionale din zona. Cred ca tesatoarea s-a inspirat dintr-o carte postala sau vreo revista.
In acea expozitie cu vanzare din incinta mausoleului lui Sheykh Haydar - stramosul safavizilor - am vazut mai multe icoane "tablo-farsh".
Ashayerii shahsavan sunt pastori musulmani shiiti, deci poate parea ciudat ca sotiile si fetele lor sa teasa covoare de inspiratie crestina.

Nu este ciudat. Subiectele biblice nu au constituit un tabu printre locuitorii Iranului, am repetat deseori acest lucru. Iranienii nu au respectat niciodata stricto senso normele impuse de islam cu privire la reprezentarea chipurilor umane, dansul, vinul, etc.
Acelasi lucru e valabil si pentru triburile de pastori de origine turcica sau iranica din arealul persan.
Am omis sa spun ca in sudul Iranului exista o mica comunitate de ashayeri arabi ... dar despre ei si modul lor de viata nu am suficiente informatii.

Pentru viitor mi-am propus sa postez cateva fotografii inedite de la un eveniment inedit din viata ashayerilor.
Imaginile vor vorbi mai bine decat mine despre mentalitatea acestor oameni.

Jurnalul si pozele tale sunt un Balsam de Cocos pt Inima mea :-)

.... ....




Spuneam ca voi posta niste imagini inedite. Inspiratia mi-a venit datorita jocurilor olimpice de la Londra
Mi-am amintit ca triburile de ashayeri/pastori nomazi din Iran au o olimpiada sportiva cu unele probe interesante ... si mi-am zis de ce sa nu vorbesc despre aceast eveniment al vietii lor?!

Desi nu are nici pe departe anvergura unor jocuri olimpice, aceste olimpiade pastorale ce se numesc Rukhsana, merita sa fie vazuta pe viu, la fata locului.
Eu am vizionat doar selectiuni la televizor, selectiuni in care scenele cu fetele dansand sau cantand la instrumente muzicale au fost scoase in totalitate pentru a nu 'leza' minoritatea foarte religioasa din Iran.
Dar cu toate astea o serie de CD-uri, mai mult sau mai putin oficiale, circula pe piata neagra si piata gri din Iran.

Jocurile poarta denumirea Ruhksana.
Rukhsana, sau Roxana, sau Roshanak, a fost o printesa bactriana ce a devenit sotia lui Alexandru Macedon , urmandu-l in campania din India.
In mass-media iraniana nu apare nicaieri denumirea Rukhsana pentru jocurile sportive ale ashayerilor, caci nu convine celor din conducere ... dar oamenii o folosesc in mod curent.
http://en.wikipedia.org/wiki/Roxana

Deci va invit la Rukhsana, eveniment ce s-a tinut ultima oara in orasul Fereydun-Shahr, un mic oras din muntii Zagros - provincia Isfahan.
Fereydun Shahr inseamna orasul lui Fereydun. Fereydun a fost un erou din Shah-Name-ul lui Ferdowsi, o cronica in versuri a regilor si personajelor mitologice de dinainte de islamizarea Persiei.

Deci dupa cum bine va dati seama, pastorii nomazi de origina iranica (luri, kurzi, baluchi ...) nu-si uita radacinile.

Dar ca sa puteti intelege esenta imaginilor propuse pentru postare in urmatoarele zile, trebuie neaparat sa fac o lectie de istorie.

Pentru azi am ales fotografii cu ashayeri de origine iranica, in special fete , ce au participat cu brio la probe dificile.

Pastorii nomazi de origine iranica pot fi clasificati in patru mari ramuri : luri, kurzi, balouchi si ghilani (Marea Caspica).

Azi voi vorbi despre luri despre care se spune ca depasesc cifra de 4 milioane de locuitori - atat ashayeri (nomazi) cat si sedentari.

Lurii/Lorii se impart in doua mari familii :

- Lurii Mici (Lor-e Koochik) ce traiesc in Luristan, dar si in Kermanshah (in amestec cu kurzii), Ilam si Hamedan. Dialectele vorbite de ei se aseamna mai mult cu limba kurda vorbita in zona orasului Kermanshah.
Kurzii din provincia Kurdistan (orasul Sanandaj) au un alt dialect.

- Lurii Mari (Lor-e Bozorg) ce traiesc in provinciile Chahar Mahal-e Bakhtiari ( Cele Patru Meleaguri ale Bakhtiarilor ), Isfahan, districtul Mamasani din provincia Fars, Kuh Ghiluye Boyer Ahmad , dar si in unele regiuni din Khuzestan/Khuzistan si Bushehr - aceste doua regiuni din urma aflandu-se in sudul Iranului, la Golful Persic.

Dintre toti lurii, lurii bakhtiari, sau pe scurt "bakhtiarii", sunt cei pe care-i simpatizez cel mai mult, deci sa nu mire pe nimeni daca voi vorbi mai mult despre ei.

Kurzii si lurii sunt descendentii mezilor si chiar daca dialectele lor sunt inter-inteligibile, ei reprezinta totusi doua triburi distincte.
Bakhtiarii se considera urmasii eroului legendar Fereydun iar Lurii Mamasani afirma ca stramosul lor ar fi Surena - un important comandant de arme part.
Mai demult am pus in jurnal statuia lui Surena de la Muzeul Iran Bastam din Teheran.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=686836

Deci din moment ce ei au constiinta a ceea ce sunt, isi duc viata ca atare.
Putini dintre acesti nomazi pun copiilor lor nume islamice, aka arabe.
Copiii pastorilor nomazi de origine iranica au in general nume vechi, venite din istorie si consemnate in Cronica Regilor scrisa de Ferdowsi sau in cartea sfanta a zoroastrienilor - Avesta.

Desi societatile acestea nomade sunt conduse de batrani (rish sefid = barbile albe) si desi datorita conditiilor aspre de viata ar trebui ca barbatilor sa li se ofere un loc privilegiat, cu toate astea in comunitatile lor fetele si femeile s-au bucurat si se bucura de libertati inacceptabile pentru musulmanii indoctrinati.

Inca de mici, fetele lurilor si kurzilor nomazi au fost invatate sa foloseasca pusca, sa calareasca si sa se apere singure. Isi aleg singure sotii, din tayfaua lor, si apoi le cer socoteala la bani marunti

Spuneam ca pastorii nomazi au fost dezarmati de catre Reza Shah si Mohammad Reza Shah si li s-a interzis sa aiba armate proprii, cum avusesera inainte.

Dar cu toate astea, pe cai ilicite, dansii si-au facut mereu rost de arme si munitii.
La ora actuala regimul islamic le-a permis sa detina o serie de arme. Lista cu modelele de pusti permise, pusti de vanatoare, poate fi gasita la orice magazin de specialitate.
Cei ce vor pusca trebuie sa-si scoata mai intai permis ... dar nu ma indoiesc de faptul ca mii de pusti de contrabanda, ba chiar mai mult decat pusti, pot fi descoperite in taberele bakhtiarilor .... caci asa cum spune un cantec de jale " ce e bakhtiarul fara pusca lui ? "

Un lur bahktiar, destul de respectabil ca varsta, vrea sa arate participantilor ce va sa insemne sa dobori din goana calului, intr-un timp record si cu o singura mana, tintele insirate pe panori






O participanta de origine lura, am dedus dupa vestimentatie, isi arata maiestria.







O alta fata, de data aceasta kurda ( i-am recunoscut imprimeul specific al baticului) trece si ea la fapte.





Apoi o alta, nu stiu din ce trib face parte, intra in concurs.




Se pare ca fetele astea nu au probleme nici cu pusca si nici cu strunitul cailor

Merg pe aceeasi linie si mai adaug in jurnal trei fotografii. Intre timp l-am descoperit pe sotul tinerei femei lure si privindu-le chipurile alaturate am avut sentimentul ca se potrivesc




un păstor nomad mândru de soața lui






Chiar vreau sa postez cat mai multe prim planuri cu figuri de pastori nomazi, cu femeile si copiii acestor ashayeri, pentru a putea vedea si altfel de fizionomii si pentru a va convinge singuri ca locuitorii Iranului, arieni sau nearieni, arata cu totul altfel decat cei din delegatiile oficiale pe care-i vedeti la televizor ... mici de statura, barbosi, sfrijiti si urati.

Aminteam de faptul ca lurii si kurzii sunt considerati urmasii mezilor. In orice caz, mostenirea lor sasanida e foarte evidenta.
Elemente decorative de pe hainele lor traditionale, de pe podoabe, de pe chilimuri chiar, se regasesc pe diverse piese arheologice scoase la lumina in deceniile trecute.

Baticul, valul, esarfa - ca elemente ale tinutei femeii, in mod sigur ca existau si inainte de islamizare, numai ca, asa cum veti deduce mai incolo din imaginile pe care le-am pregatit pentru viitor, erau si sunt purtate intr-un alt fel de catre femeile din triburile de pastori nomazi. Nu dupa moda islamica

Ba mai mult, inainte de islamizare, fetele si femeile tinere, mai ales in zilele de sarbatoare, purtau un acoperamant de cap facut din zale metalice. Chiar si la ora actuala exista triburi de pastori nomazi de origine iranica care si-au pastrat in patrimoniu aceste elemente din tinuta traditionala ce sunt identice pana in detaliu cu cele din timpurile dinastiei sasanide.






De remarcat fizionomia acestor fete si ciudata bratara legata prin lanturi de cele patru inele, puse pe patru degete, purtata de cea din stanga imaginii.

Banda impodobita cu banuti, purtata de femeia lură din primele doua fotografii, reprezinta de fapt o forma extrem de simplificata a coifurilor cu zale din perioada sasanida.

Nu am terminat cu probele de tir ... dupa cum se vede, una din 'disciplinele' predilecte ale fetelor de pastori nomazi
De data aceasta e vorba de trasul la tinta in picioare, din pozitia stat.
Voi incepe cu o reprezentanta a kurzilor. Mi-a fost usor sa o identific datorita baticului atat de specific : motive geometrice in rosu grena si alb pe fond negru. Acest batic e specific femeilor kurde din provincia Kermanshah.

Exact ca la o olimpiada adevarata, prietenele ei asteapta nerabdatoare rezultatul : va fi sau nu va fi reprezentata lor campioana probei?







Pe tipele astea doua nu le pot identifica carui clan de ashayeri/pastori nomazi apartin ... dar se pare ca fac parte din triburi diferite. Oricum, am remarcat profesionalismul fetei cu pusca ... e evident din felul in care tine arma.




Nici pe aceasta fata din prim plan nu stiu in ce zona geografica sa o incadrez.
Albastru cu portocaliu ... si o toca pe cap !
Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata ceva asemanator ... si nici modelele astea de tunica si fusta.
In sfarsit ... de remarcat ca si dansa e experimentata. Am studiat atent modul in care isi concentreaza privirea asupra tintei dar fi precizia cu care sprijina pusca in deschiderea palmei.




In imaginea de final puteti vedea o fata de ashayer, nu stiu din ce clan sau trib, legitimata la un club sportiv. Costumatia ei nu-i o costumatie traditionala ci e costumatia oficiala a unui club sportiv.

Nu stiu daca SORIN mai trece pe la Han si prin acest jurnal, dar pentru ca in momentul in care am privit fotografia acestei fete mi-am adus aminte de topicul referitor la arme pe care l-a deschis dansul mai demult aici pe forum, ii dedic fotografia in cauza

Voi incheia probele de tir cu imaginea unei tragatoare din triburile turcmene/turkmene.
Vălul cu pauni mi-a ramas in minte din secventele prezentate de televiziunea iraniana
Nu stiu daca dansa e castigatoarea acestei probe de tir dar m-a amuzat felul in care a captat atentia jurnalistilor prezenti la eveniment.


...

Cu aceasta ocazie imi voi muta focarul asupra altor triburi nomade, de data aceasta de la granita de nord-est a Iranului, in vecinatatea Turkmenistanului fost sovietic. Dupa cum bine v-ati dat seama e vorba de turcmeni. Ei populeaza cu precadere provinciile Golestan si Khorasan. Din punct de vedere etnic se impart in patru mari familii : Guklan, Yomut, Tekke si Nokhorli.
Marea lor majoritate sunt de religie sunnita - ramura Hanafi, si desi practica namazul si respecta unele norme islamice, nu sunt considerati 'sunniti adevarati'. Probabil si faptul ca tin No-Ruzul (sarbatoare anului nou iranian in stil zoroastrian) si alte sarbatori pagane, de dinainte de islamizare, au contribuit la aceasta perceptie.
In plus de asta triburile nomade turcmene au o serie de muzicanti șamani, denumiti bakshy, ce colinda satele si taberele de pastori pentru a-i vindeca pe cei bolnavi.
Șamanismul reprezinta o practica interzisa de islam dar cu toate astea cei de la putere nu au putut face nimic pentru a-i impiedica pe șamani de la datoria lor ancestrala

Asa cum spuneam mai inainte pe aici pe undeva, toate triburile din Iran ce au imbratisat religia islamica fac mari derogari de la ea ... cu toate astea, triburile nomade de origine turcica si turcmena, in comparatie cu cele de origine iranica, sunt considerate cele mai religioase.
Femeile din aceste triburi sunt usor de recunoscut deoarece atunci cand vin la oras cu diverse treburi sau in vizita la rudele sedentarizate, isi leaga intr-un mod special baticul, astfel incat sa acopere gura. Chiar si cele foarte batrane se imbrobodesc asa.
La inceput am crezut ca la mijloc e vorba de religiozitate si de islam dar cineva de origine turcmena m-a lamurit ca la mijloc e vorba de niste tabuuri de dinainte de islam. Turcmenii au convingerea ca rasuflarea unei femei maritate trebuie sa-i apartina exclusiv sotului si de aceea ele isi acopera gura

Populatia turcmena din Iran depaseste usor cifra de doua milioane, din care cea mai mare parte o reprezinta populatia sedentara sau semi-sedentara. Triburile turcmene "nomade 100% " sunt foarte putine.
O parte din clanurile si subtriburile turcmenilor se ocupa cu cresterea oilor, practicand tranhumanta, dar totodata se ocupa si cu mestesugaritul.
Alte triburi, in special cele semi-sedentare, sunt renumite pentru cresterea cailor din rasa Akhal-Teke ... cred ca cea mai reusita rasa de cai de pe fata pamantului.
In Golestan am vazut cateva exemplare pe viu. Aveau pielea ca ciocolata amaruie, sau ca arama topita, si niste glezne atat de fine ca m-am minunat cum de nu se rup. Urmaream miscarea gleznelor cailor in timp ce alergau si nu o data am avut impresia ca ma uit la picioarele unor balerine de la renumitele teatre de balet rusesc

Din pacate, in comunitatile turcmene, femeia este considerata pe față ceva de rang inferior. Nu se bucura nici pe departe de libertatile femeilor din triburile de luri, bakhtiari sau kurzi.
Turcmenii nu considera o rusine a "tranzactiona" fetele frumoase. In vechime au existat clanuri care au acceptat ca fiicele sa intre in haremuri contra greutatii lor in aur.
Cu toate astea, daca un baiat sarac caruia ii place o fata, fie chiar si fata marelui han, reuseste sa o fure, ei ii respecta istetimea si vitejia si considera ca si-a castigat dreptul ca sa o aiba de sotie.


...


La jocurile olimpice ale ashayerilor fetele turcmene au participat la mai multe probe : tir, calarie, aruncatul greutatii, etc. Voi reveni cu explicatii si fotografii.

Am ales aceste imagini cu delegatia confederatiei de triburi turcmene pentru ca am observat ca doua triburi diferite si-au ales ca simbol al etnicitatii lor dutarul.
Dutar, sau do-tar, reprezinta o lauta cu doua corzi ( do= doi, doua iar tar=coarda)





Cu aceasta ocazie amintesc si de muzica traditionala a turcmenilor. In ciuda restrictiei islamice in ceea ce priveste interpretarea vocala sau instrumentala a fetelor si femeilor, in triburile turcmene ele aveau libertate deplina in ceea ce priveste muzica si, la diverse sarbatori intertribale, la nunti sau cu prilejul circumciziei baietilor, ele sustineau adevarate concerte indelung aplaudate de asistenta.





Din pacate televiziunea iraniana nu a transmis nimic din programele muzicale ale femeilor turcmene prezente la olimpiada deoarece ar fi intrat in contradictie cu legile islamice legiferate de parlament.

Acest aspect al vietii femeilor turcmene mi se pare putin iesit din comun deoarece dintre toate triburile de origine turcica doar turcmenii 'isi scoteau in public' fetele si femeile.
Nomazii de origine turcica, adica azerii, sunt foarte stricti in ceea ce priveste 'elementul feminin' si chiar in mileniul trei, si chiar sub presiunea organizatorilor jocurilor olimpice ale nomazilor, nu si-au inscris fetele in competitiile sportive.

Amanuntul in cauza m-a ajutat sa inteleg mai bine carui fapt i se datoreaza islamismul din Turcia.

Scriind despre turcmeni mi-am adus aminte cu nostalgie de o fata cu care am lucrat candva la un proiect. De la ea am aflat multe lucruri interesante.
Altin stia sa povesteasca frumos, vedea intotdeauna latura hazlie a lucrurilor, si in plus de asta pricepea repede ce are de facut fara sa fiu nevoita sa-i dau explicatii obositoare.

Dar mie imi placea in primul rand de Altin datorita faptului cum stia sa se impuna. Iar pentru cineva ca dansa - adica fata, tanara, frumoasa, singura de religie musulmana sunnita intr-un mediu shiit si 90% masculin - putea parea un lucru dificil.
Altin insa nu stia ce sunt alea complexe si facea fata cu succes la tot felul de piedici marunte, prin reactii imprevizibile pentru o fata de religia ei; ba chiar o data am fost surprinsa deoarece a reactionat asa cum as fi reactionat si eu daca as fi fost in aceeasi situatie.

Era mica de statura, cu osatura fina. Avea un par castaniu roscat natural si ochii usor migdalati, de culoarea mierii de albine.
Atuul ei il constituia pe departe dezinvoltura.

Toata lumea cunostea faptul ca Altin e de origine turcmena dar mie mi-a povestit mai multe, eu fiind amatoare de povesti iar dansa dornica sa-si aminteasca de locurile copilariei.

Ambii stra-strabunici se nascusera la oras, in Gonbad-e Qabus/Kavoos (Dasht-e Gorgan dupa numele vechi), si ambii isi aveau radacinile in tribul turcmen Tekke.
Stra-strabunicii, strabunicii, bunicii si parintii lui Altin traisera in oras dar ea avea chemarea nomadismului, a vietii libere in natura, mod de viata ce-i era ingaduit timp de cateva saptamani, pe perioada vacantelor, dupa care era nevoita sa se intoarca din nou acasa ... la studiu.
In treacat imi spusese ca tatal fusese medic si ca i-ar fi placut ca macar unul din copiii lui sa studieze medicina.
Altin urmase politehnica, fara ca parintii sa se impotriveasca, si nu-i parea rau de alegerea facuta.
Ca studenta nu fusese stralucita, daca era sa ma iau dupa foaia matricola, insa avea un simt ingineresc incontestabil si invata extraordinar din mers.

***

Intr-o zi, stand la taclale, Altin mi-a povestit o intamplare care m-a facut sa rad in reprize.

Intr-un sat de pe taramul de basm al Gorganului, relativ aproape de Gonbad-e Qabus, se tinea un fel de sarbatoare de toamna foarte asemanatoare cu sarbatoarea recoltei.
Oamenii din satele vecine participau si ei pentru ca acesta constituia un bun prilej ca sa se cunoasca, sa puna la cale afaceri, casatorii, sa schimbe idei si sa se simta bine laolalta.

In acel an insa o echipa de la televiziunea locala s-a hotarat sa vina sa filmeze cum decurge sarbatoarea.

La intrarea in locul special amenajat pentru adunare, trei fete in haine traditionale ii intampinau pe oaspeti cu tavi mari incarcate de dulciuri traditionale.
Deci nu-i de mirare ca cele trei fete au aparut in foarte multe secvente, de fapt ori de cate ori intampinau cate o personalitate locala, un invitat de vaza sau pe mai marii satelor vecine.

La respectivul program, ghinionul lui , se uita si un cleric cu o functie destul de importanta prin nu stiu ce organizatie, trecut binisor de saizeci de ani.
Acestui molah ii cade cu tronc una din cele trei fete. Si ce-si zice "dumnealui" ?
- Ia sa mearga la petit in Golestan ... desi acasa avea o sotie, copii si nepoti.

Zis si facut.
Daca ar fi fost sa fi mers in petit pe vremea tineretii sale, cu siguranta ca ar fi mers pe catar sau magar, dar acum omul se ajunsese, asa ca "incalecase" BMW-ul, cu sofer si body guard, si plecase in cautarea alesei inimii.

Ajunsese in satul cu pricina.
Bietii sateni crezusera ca respectivul cleric venise sa le rezolve o parte din greutati, dar mare le-a fost mirarea sa vada la ce 'pohteste' dumnealui.
Fata dupa care venise in petit de abia isi luase bacalaureatul. Deci avea in jur de optsprezece ani.
Era orfana de ambii parinti si traia impreuna cu bunicii. Bunicul confectiona instrumente muzicale traditionale iar bunica, asemenea celorlalte femei din sat, tesea chilimuri si facea cuverturi din lana. Din asta traiau ei.

'Generos', respectivul cleric spusese ca, dupa casatorie, ii va permite fetei sa-si pastreze religia sunnita in ciuda faptului ca el e cleric shiit, si ca da 'in scris' la notariat acest lucru . LOL
Ca sa-i imbuneze pe bunicii fetei a promis pentru mehrie o mie de fise de aur Bahar-e Azadi. ( fiecare moneda din aur de 22 k cantarind in jur de 8 gr)

Fata nici n-a vrut sa auda de propunere iar bunicul ei, cel ce o crestea, a spus ca nu are nepoata de vanzare.

Vazand ca n-o scoate la capat cu bunicii fetei molahul a apelat la mai marele satului (dehqan) si i-a promis ca daca o va face pe fata sa-i accepte propunerea in casatorie va construi nu stiu ce fabrica in apropiere - ca sa aiba tinerii din zona unde sa munceasca - ca va face un hotel de lux pentru turisti, si alte asemenea promisiuni menite sa tulbure mintea satenilor.

Dehqanul nu i-a raspuns, dar a doua zi, dupa ce-a stat de vorba cu fata si bunicii ei, a respins toate propunerile molahului ce dadea semne ca fierbe de ciuda.
Cand si-a dat seama ca nici pe calea asta nu obtine ceea ce vrea a inceput cu amenintari voalate, apoi a trecut pe fata la amenintari directe ... c-o sa le trimita securitatea pe cap, c-o sa faca , c-o sa dreaga, c-o sa-i faca zile negre dehqanului ... si altele pe tema asta.

Fata, bunicii, mai marele satului ... toti au ramas pe pozitii.

Primul episod al petitului s-a incheiat la scor nul.

Nu-i ramanea altceva de facut decat sa se suie in BMW si sa se intoarca umilit, cu coada intre picioare, la Teheran.

Drumul dinspre acel sat spre oras (Gonbad-e Kavoos) trecea prin valea unui parau mlastinit, cu salcii batrane pe jumatate putrede si cu mult papuris.

Cum mergeau ei pe drumul neasfaltat, iscand in urma o tromba de praf, aproape sa nu observe trunchiul gaunos de copac cazut in fata.
Soferul a franat la timp si toti trei - sofer, popa, body guard - au iesit afara sa-l dea deoparte.

Partea comica a intamplarii incepe de abia aici.

Cum au iesit afara din masina s-au pomenit inconjurati de o ceata de barbati mascati. S-au trezit imobilizati pe loc.
Soferul si garda de corp nu au avut de suferit, dar vreo trei patru din ceata i-au aplicat un tratament zdravan 'petitorului', de i-a zburat turbanul intre trestii, si l-au lasat cu omoplatul rupt, dupa care s-au facut nevazuti printre dealuri.

Pana sa-si revina din soc, pana sa reuseasca sa prinda pe mobil dispeceratul politiei din Gonbad-e Qabus, pana sa apara un echipaj la fata locului, a trecut suficient timp ca oamenii din ceata atacatoare sa dispara din zona.

Clericul a fost transportat la spital si pus in ghips. Au necesitat cateva saptamani bune ca sa se faca bine. Deh, ce sa-i faci, oasele batrane se sudeaza mai greu!

La ordinele lui a inceput ancheta pentru a-i depista pe atacatori si s-a zbatut din rasputeri sa dea o conotatie politica 'cazului' ... niste huligani sunniti au atacat un cleric shiit aflat la datorie in slujba islamului

Mai intai s-a crezut ca bunicul fetei a organizat razbunarea. A stat batranul cateva zile la politie fara sa se poata dovedi ceva. Apoi politistii au speculat ca s-ar putea sa fie vorba de vreun baiat de prin imprejurimi indragostit de acea fata si care ar fi fost in stare sa faca moarte de om ca sa n-o piarda.
Au mers pe pista asta dar nu au descoperit nimic cu toate ca i-au anchetat pe toti baietii si fetele din sat de-o varsta cu fata aducatoare de bucluc.

Unor anchetatori le-a trecut prin cap ideea ca respectivul atac ar fi fost pus la cale de mai marele satului, ca reactie la amenintarile clericului in caz nu ar fi obtinut consimtamantul casatoriei.
Respectivul era cunoscut in zona pentru mandria si nationalismul lui.
A stat dehqanul la carcera vreo cateva saptamani dar i-au dat si lui drumul din lipsa de dovezi.

Afacerea s-a incheiat fara nici un rezultat concret in afara oaselor rupte ale 'petitorului'

Ba chiar si cameramanul echipei TV care a filmat sarbatoarea sateasca a fost somat la politie sa dea explicatii de ce in loc sa filmeze ce se petrece in incinta locului de adunare le-a filmat mai mult pe fetele acelea tinere si frumoase ce-i intampinau pe oaspeti cu baclavale

La vreo cateva luni dupa incident, o alta echipa de televiziune, de data asta de la Teheran, sosise pentru a realiza un documentar dedicat frumusetilor geografice ale zonei. In provincia Golestan se gaseste cel mai spectaculos parc natural din Iran.

O masina cu doi tipi din echipa s-a deplasat in apropierea acelui sat, pentru a filma niste plante declarate monumente ale naturii, cand s-au trezit inconjurati de sateni cu bate.
Nu au patit nimic numai ca satenii au taiat cauciucurile microbuzului, le-au facut arșice aparatura, si le-au promis ca vor rupe oasele oricui va avea indrazneala sa se apropie de satul lor cu o camera de fimat in mana

Anul urmator frumoasa turcmena generatoare de buclucuri s-a casatorit cu un baiat localnic.

Pe atunci Altin era eleva de liceu si auzind de nunta fetei a dorit sa mearga sa o vada mireasa.
Tatal ei a dus-o cu masina pana in satul respectiv, unde au petrecut cateva ore, si unde venise puhoi de lume sa asiste la eveniment.
Oamenii aruncau bani de aur in baldachinul mirilor, asa de multe fise de aur spunea Altin, ca daca le-ar fi adunat de pe jos ar fi avut nevoie de vreo doua trei galeti din alea mari cu care se adapa caii ...

La randul ei, Altin s-a casatorit cu un inginer turcmen si s-a reintors in provincia natala.
Dupa mai multi ani am facut cunostinta cu altcineva din Gonbad si stiind ca in orasele mici localnicii se cunosc bine intre ei, am intrebat de Altin.
N-o cunostea personal, fiind prea tanara in comparatie cu el, dar existau toate sansele sa-i cunoasca "geatul", caci Altin era getbeget din zona.

I-am zis numele de familie si faptul ca tatal fusese doctor.
Respectiva persoana s-a animat brusc : " A! ... fata doctorului M. Nu exista sat din apropiere care sa nu fi auzit de dansul!"
Si a inceput sa-mi povesteasca despre doctor si sotia lui, adica despre parintii lui Altin.

Altin daduse dovada de o modestie extrema. Niciodata n-a spus ce om deosebit fusese tatal ei.

ce frumos, exergy... Povestea asta o trimit la maica-mea

Deci si mama ta e amatoare de povesti!

Sa-i trimiti versiunea update. Am adaugat literele mancate si am corectat dezacordurile gramaticale. Asa se intampla mereu cand scriu in viteza ...

Draga mea, nu conteaza cum ai scris ci ce ai scris.
Azi a fost maica-mea la mine si a spus ca a citit-o si a plâns...
.
.
.
... la fel ca mine...

Nu inteleg de ce. E o poveste cu happy end ..

Pai tocmai, ne-a atins pozitiv

.........



... cei din urma vor fi cei dintai !

Nu stiu daca eroina cursei hipice apartine triburilor turcmene; dupa caftanul colorat ce-l poarta s-ar parea ca da insa calul pe care calareste nu-i un cal din rasa Akhal - Teke ... asa ca nu stiu ce sa zic.

Dar m-a impresionat perseverenta acestei fetite de opt ani si modul intuitiv de management al cursei, stapanirea de sine, faptul ca nu s-a lasat coplesita psihologic de pozitia codasa - fiind mereu ultima din pluton, si felul cum a tasnit pe ultimele sute de metri.
Avea dreptate crainicul televiziunii iraniene : in ciuda celor opt ani dansa castigase pentru ca in piept ii batea o inima de campioana.






Am vizionat la TV inregistrarile facute la jocurile sportive ale ashayerilor incercand sa patrund in lumea si mentalitatea lor.
O urmaream pe fetita cum plesneste biciul in aer, fara sa atinga calul, si cum, in apropierea liniei de finish, a prins cu ambele maini biciusca deasupra capului scotand strigate prelungi de bucurie.

I-am invidiat energia si vigoarea, seva navalnica ce-i curgea prin arterele tinere, candoarea si frumusetea bruta, inteligenta copilareasca, tot ceea ce primise in dar pe linie genetica - prin sangele diriguit de secole de la o generatie la alta - si brusc mi s-a facut mila de toti acei copii de la oras, de varsta ei, ce se trezesc vlaguiti pe la noua zece dimineata si, cu ochii carpiti de somn, de abia tarandu-si picioarele, se aseaza la masa asteptand ca mama sa le puna in fata micul dejun.

Si mi-am mai amintit de vacantele de vara si de bunica care, in intelepciunea data de varsta, fara sa lectureze tratate de psihologie, ma oprea sa ma uit la televizor si sa citesc carti inainte de inserat si, in mod constant, imi spunea : du-te si te joaca.
Si-i chema pe copiii si nepotii vecinilor si ne trimitea in livada sa ne cataram si sa ne leganam in copaci pentru ca sa ni se lungeasca oasele si sa nu ramanem pitici

Fetita a coborat de pe cal si s-a agatat bucuroasa de gatul lui. A stat suspendata de gatul calului cateva minute, l-a sarutat si i-a vorbit si i-a mangaiat coama. In timp ce o priveam ma gandeam la regele Arthur al III-lea care, daca e sa ne luam dupa Shakespeare, ar fi spus : Dau un regat pentru un cal!

Lumea din jurul ei, cameramanii si reporterii, prietenii de-o seama ... toti se volatilizasera.
Acolo, pe linia de finish, era doar ea si calul ei ... cal si calaret formand impreuna un tot.

E timpul sa inchei probele hipice - varianta feminina - si sa-i iau in colimator pe baieti. In caz contrar se va trage concluzia ca doar fetele ashayerilor/pastorilor nomazi din Iran au veleitati sportive, ceea ce nu e cazul.
Probele baietilor au avut hazul lor.


..............


Pentru azi am ales o proba "1-1" ... "unu pe unu".
Acest gen de intrecere e foarte vechi si, pe timpurile in care inca nu exista ceas si cronometru, constituia o metoda interesanta de a 'cantari' viteza calaretilor.


Iata cum se desfasura proba in comunitatile de luri, kurzi si bakhtyari.
Pentru concurs era nevoie de un numar egal de fete si baieti. Apoi se trageau la sorti - cate o fata si cate un baiat - ce concurau in mod direct intr-o proba pe care azi o numim 'eliminatorie'.
In faza urmatoare, concurentii castigatori ai fazei precedente trebuiau sa se confrunte din nou "1 -1" intr-o alta runda eliminatorie.
Se trageau din nou la sorti si in functie de sexul castigatorilor etapei precedente se incerca din nou un aranjament fata-baiat.

Se continua asa pana la semifinale si finala

Nu de putine ori fetele au castigat dificila proba. Mi se pare un joc frumos si cu sanse egale, fara nici un fel de discriminare, exceptand ghinionul de a te confrunta in prima proba cu un partener pe un cal foarte bun.






Chiar si la aceasta olimpiada sportiva a pastorilor nomazi din Iran se pare ca tot o fata a castigat proba pentru ca, ghidandu-ma dupa imbracamintea fetei, le-am descoperit pe prietenele si sustinatoarele ei de clan si de trib cum jubileaza si radiaza de bucurie. In loc de 'clan' era aproape sa scriu 'club' ...





In final partenerul ei direct de intrecere isi arata maiestria executand figuri acrobatice, dupa parerea mea asemanatoare cu cele ale calaretilor kazahi.

Nu pot merge mai departe cu scrisul fara sa o prezint pe una din arbitrele cursei hipice pe lunga distanta . Are o costumatie 'mortala' in care elementele noi se imbina cu cele traditionale intr-un stil ce m-a lasat fara cuvinte. Camuflajul 'feței' e perfect!

Fusta e parte constituenta a costumului popular din zona de unde provine, pantaloni stretch, adidasi, batic traditional cu care-si acopera gura sa nu inghita praful iscat de cai, ochelari ciudati - care seamana mai mult cu ochelarii de scafandru decat cu cei de soare , manusi albe - probabil ca sa-si protejeze pielea mainilor de arsurile solare, cronometru si borseta cu fisele participantelor la concurs ...





O combinatie interesanta, dar de data aceasta chiar mi se pare OK, o reprezinta si aceasta fata de pastor nomad ce cu nonsalanta - parca de cand lumea - si-a asortat o pereche de ochelari de soare cu design modern la costumul ei traditional.
Se pare ca si dansa are probleme cu praful ...

Cand ma voi intoarce voi continua cu probele sportive ale baietilor. Unele au fost distractive de-a dreptul si cred ca tocmai asta este cel mai mare castig al acestor tipuri de jocuri practicate de ashayeri si de tarani: faptul ca oamenii participa la intrecere sa se distreze si sa se simta bine impreuna.

Superb!
Imi amintesc cu bucurie de fetele din Darmanesti, care joaca Ursul. Fete mici (7-10 ani), dar si mai mari (15-22), care fluiera, se invart, cu obrajii imbujorati, costumatia cu batiste, sau pene la palariile mari...
Si apoi, baietii... Dar parca ei nu surprind atat de mult. Sau poate doar baietii mici, "ursuletii"...

Salutari, draga mea!

Multumesc pentru vizita LINICA

************


In noaptea de dinaintea primei zile de concediu, poate si din cauza alergaturii pentru ultimele cumparaturi, am avut un somn greu intersectat de mai multe vise scurte.
Rar mi s-a intamplat sa visez mai multe vise intr-o singura noapte ... vise absolut fara nici o legatura unul cu celalalt.

Primul vis se leaga de prima mea tabara la mare din vacanta mare de dupa clasa întâi.
Ciudat ca peste ani si ani imi amintesc cu claritate unele secvențe ... ca si cum s-ar derula in momentul in care le povestesc.
A fost prima mea tabara, prima mea iesire de una singura din 'găoace', primul meu salt intr-o lume ceva mai diferita decat cea in care mi se desfasura existenta de zi cu zi.
A fost tabara in care am cunoscut-o pe domnisoara Diana si in care am invatat sa inot in mare.


Dar in visul meu, pe neasteptate, a aparut o fată cu vreo doi ani mai mare decat mine pe care o cunoscusem acolo.
Nu-i mai tin minte numele dar o vad aievea in fata ochilor. Subtirica, cu parul negru tuns scurt si un breton ce-i cadea exact pe linia sprancenelor si cu un accent ciudat, moldovenesc.
Avea dormitorul chiar langa dormitorul meu si aproape in fiecare seara venea la noi si ne povestea tot felul de chestii amuzante.
Era din Falticeni si se umfla de mandrie ca un păun zicându-ne ca e concetateana lui Mihail Sadoveanu.

La inceput imi venea greu s-o urmaresc, din cauza accentului si a unor cuvinte pe care nu le auzisem niciodata, dar incet incet m-am obisnuit si chiar asteptam ca sa vina seara si sa ne mai povesteasca ceva. Intotdeauna povestea despre familia ei. Asa ajunsesem sa-i cunoastem pe unchiul Mirica si matusa Ecaterina, pe verisorul Neluțu si motanul Chinezu', pe baba Parasca, pe nașa Sofica, pe unchiul Gligore si un lung sir de verisori, verisoare, unchi si matusi cu nume si tabieturi ciudate.

Visul se derula atat de real incat simteam in aer mirosul de apa sarata si aveam in suflet starea acea lipsita de griji pe care zilele vacantei mari le inoculeaza benefic.

Ma vedeam pe mine in curtea taberei, in dormitor, in sala de mese, in leaganele din gradina din spatele cantinei, pe malul marii ... o dedublare ce-mi producea o usoara ameteala si o stare indescriptibila de fericire.
Timpul era undeva in urma mea ... viata era undeva in față și mă aștepta să o trăiesc.

M-am vazut cum am intrat la pranz in dormitorul ei sa-i spun ca am auzit in curte ca cine vrea sa mearga la ora patru la film sa vina sa-si scrie numele in registrul de la comandament.
Mi-a zis ca vrea sa mearga. Trebuia deci sa mergem sa ne inscriem.

Am vrut sa ies din camera, crezand ca va veni si ea, dar am auzit ca-mi spune : "stai putin sa-mi lepăd hainele."

Era imbracata in tricou si pantaloni scurti. S-a dezbracat imediat si s-a imbracat cu o rochie inflorata. Niste frunzulite mici de culoare verde inchis pe un fond alb si o platca alba si severa in față.
"Hai sa mergem", am auzit ca-mi spune.

Stateam neclintita la jumatate de metru de dansa. Am intrebat-o : " ce faci, nu-ti lepezi hainele?"

Ea s-a uitat lung la mine de sub bretonul sârmos si foarte mirata mi-a raspuns : "păi nu mi le-am lepădat?"

In acel moment am inteles ce inseamna 'a lepada' caci cu doua minute inainte nu stiam si, in mintea mea incalcita cu tot felul de lucruri mai mult sau mai putin trebuincioase unui copil de sapte opt ani, traiam cu impresia ca 'a lepada hainele ' inseamna a le călca, a le spăla sau a le curăța

In vis m-am vazut cum am pus capul in bărbie si-am ras pe ascuns de ignoranța mea. M-am vazut pasind in spatele ei pe aleea ingusta ce ducea la comandament, strajuita de-o parte și alta de gard viu, si pentru cateva clipe m-am simțit ușoară ca un fulg gata să-și ia zborul din așternut.