Rezonanţe de marţi

Nu ştiu dacă v-aţi gîndit vreodata ce înseamnă gîndul. De unde vine , unde pleacă ... cum călătoreşte ...

Pentru mine gîndul reprezintă o însumare de forţe dinamice , o vibraţie care nu moare niciodată , chiar după ce trupul ce găzduieşte mintea ce l-a generat se întoarce în pămînt.
Probabil că cei care ne seamănă ne pot intercepta gîndurile, şi noi la rîndul nostru putem descîlci o parte din gîndurile lor.
La fel cum nu putem găsi doi oameni care să aibă amprente digitale identice , nu putem găsi doi oameni care să gîndească la fel.

Gîndul este în primul rînd informaţie ... şi aici toată lumea cade de acord.
Bun ... dacă e aşa , atunci pe ce suport este el imprimat ?
Informaţiile pot fi tipărite pe coli de hîrtie, imprimate pe benzi magnetice, stocate pe CD-uri sau transmise în eter prin intermediul undelor electromagnetice.
Făcînd o paralelă cu legile fizicii mi se pare firesc să afirm că şi gîndurile reprezintă nişte vibraţii , şi asemenea tuturor celorlalte vibraţii ele posedă energie , frecvenţă , lungime de undă ... pot interfera , se pot amplifica şi amortiza .
Privind lucrurile din această perspectivă a legilor fizicii avem tot dreptul să spunem că ele se deplasează în fronturi de unde , cîmpuri de unde ...

Gîndul este un impuls al minţii care se manifestă atît asupra lumii noastre interioare ... asupra celulelor care ne compun corpul , a enzimelor care ne controlează metabolismul , asupra terminaţiilor nervoase care ne coordonează integrarea în realitatea înconjurătoare în care suntem nevoiţi să trăim , dar şi asupra lumii exterioare ... făcîndu-ne să ne apropiem sufleteşte de unii oameni, şi să ne îndepărtăm de alţii ...

Un copil gîndeşte cu mult înainte să poată vorbi. Înainte de a se putea exprima el percepe lumea înconjurătoare şi gîndeşte asupra ei.

Ca produs al minţii , odata emis , gîndul nu mai poate fi retras . Chiar dacă este un rebut el va ieşi pe 'piaţă'. Un astfel de gînd rebut , mai repede sau mai tîrziu, va produce suferinţă.

Gîndurile pot schimba fizionomia cuiva şi aproape întotdeauna ele acţionează ca un periscop invers , reflectînd în afară peisajul de dinăuntru.
Chipul pe care îl avem la un moment dat este în mare măsură cioplit de cîmpurilor mentale pe care le emitem.

Cred ca fizionomia noastră este o matriţă a gîndurilor , şi aşa cum un metalurgist ştie ce formă va lua metalul topit după ce îl va turna în matriţă , tot aşa sunt oameni care privind fizionomia cuiva pot citi gîndurile turnate în matriţa sufletului celui care le stă în faţă.

Gîndurile asemănătoare vor intra în rezonanţă , iar cei ce le emit vor fi atraşi implacabil unul de celălalt. Legile fizicii actionează şi la acest nivel . Rezonanţa nu poate fi împiedicată. Putem rezona conştient sau inconştient ; de fiecare dată acest tip de rezonanţă se va răsfrînge pozitiv asupra noastră.

Cu ajutorul gîndului putem spulbera imposibilul care ni se aşterne în faţă. La concluzia asta am ajuns de nenumărate ori.

Cred in efectul de bumerang al gîndului , şi de aceea, atunci cînd cineva a incercat să mă rănească in vreun fel ... aproape că nu am reacţionat , pentru că nu mi-a produs nici cea mai mică suferinţă.
Întotdeauna am avut certitudinea că efectul lui negativ se va întoarce amplificat asupra celui care l-a emis , rănindu-l înzecit.
Atitudinea mea nu a fost înţeleasă de cei din jur ... poate şi de aceea , de mai multe ori , am fost acuzată de incapacitatea de a suferi.

Gîndurile ne reflectă în primul rînd slăbiciunile.
Poate părea absurd ce voi spune acum ... dar eu cred ca puterea omului stă ascunsă tocmai în slabiciunile sale ... şi cu cît el are mai multe slăbiciuni , cu atît mai mult are şansa de a deveni mai puternic.

Castelul cu nebănuite odăi


...
Nu stiu de unde ar trebui sa incep ... azi nu ma pot concentra , iar ideile par sa-mi alunece printre cuvinte .

Am sa incep asa : exista o distinctie majora intre capacitatea de memorare si stocare a informatiilor - pe de o parte , si capacitatea totala de lucru a creierului - pe de alta parte.

Sa presupunem urmatoarea situatie.
Cineva locuieste intr-un castel cu 100 de camere , insa nu are acces decit la 10 din ele ; ba mai mult , habar nu are ca exista si alte spatii in afara de cele la care are el acces.
In timpul vietii acest castelan va cumpara zeci de piese de mobilier , covoare , oglinzi , statuete , carti , tablouri , panoplii cu arme , candelabre , sfesnice , etc ... pe care va incerca sa le aranjeze cit mai bine in spatiul lui , evitind supra-aglomerarea.
Va face schimbari de succesive de decor pina va ajunge la o formula care din punctul lui de vedere va fi considerata optima.

Acum sa ne inchipuim ca vine cineva care ii deschide si celelalte camere incuiate.
In acel moment castelanul va realiza ca obiectele pe care le-a strins timp de o viata nu-i mai sint suficiente pentru a decora toate camerele.
Daca in prima situatie (10 camere) el ajunsese la suprasaturare ... in cea de-a doua (100 camere) el se va gasi intr-un spatiu aproape gol.

Dupa parerea mea aceasta analogie se poate aplica si creierului.
Nu folosim decit acea parte care ni s-a dat spre folosire , ... si tocmai aceasta partitie o utilizam aproape in totalitate.
Daca nu ar fi asa , atunci cum se pot explica in mod logic perceptiile extrasenzoriale pe care le au unii indivizi , sau puterea supraomeneasca de abstractizare a altora , sau alte asemenea lucruri , inclusiv starea de fericire ...?!
Imi vine in minte cazul micutei coreence de 9 ani care extragea radicali si facea operatii algebrice de inmultire si impartire a unor numere de ordinul milioanelor cu o viteza mai mare decit viteza de lucru a unui program de calculator.

Si de aici pina la a defini fericirea si nefericirea nu este decit un pas . Pentru ca eu vad fericirea ca pe ceva care depinde de interior , de strafundurile sufletului , de acele nebanuite odai la care prin accident avem acces pe o perioada limitata ... fericirea depinde prea putin de lumea materiala ce ne inconjoara . Nu riscam un plonjon in strafundurile fiintei noastre pentru a aduce la suprafata ceea ce zace acolo , temindu-se parca de faptul ca nu ne-am mai putea intoarce la suprafata.

Preferam sa ne deplasam obsesiv , uneori fara sens , alteori fara nici un scop , prin cele 10 binecunoscute odai ... nebanuind ca dincolo de peretii pe care ne atirnam iluziile zilnice se intinde o alta lume ; alte 90 de camere , 90 de misterioase odai . Poate ca fericirea s-a ratacit undeva in una din ele .

Nu-mi cere sa intru in labirintul unei banale realitati ; in vacuumul de acolo orice gind va ramine mut ... iar eu nu pot trai decit prin cuvinte .

(Imagine - radiografie a unei picturi de van Gogh )

Azi dimineaţa la ora şapte ...



... unul din copăceii din faţa biroului meu.
L-am pus acolo anul trecut avînd în gînd o dorinţă.
Am înrădăcinat în el o dorinţa ce am convingerea ca va ramîne vie chiar şi după ce voi pleca din acest loc, poate chiar şi după ce voi pleca definitiv ... din orice loc.

Proiectii neconventionale

Tu esti paravanul pe care-mi proiectez sentimentele ... si pentru aceasta trei lucruri imi sint necesare : intunericul din jur , lumina din suflet ... si distanta.



suficient

covor de brinduse ... mai frumos decit orice covor persan



... "Unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?"

Covor de maci ... poate rivaliza cu succes covoarele de Kashan sau cele de Kerman.



Alaltaieri dimineata, la prima ora, in spatele unuia din laboratoarele pe care le vizitez saptaminal.


... iar aici o vedere mai de aproape.

Nu degeaba in vechime Iranului i s-a spus Persia-Tara Opiumului.
In orice zona te-ai duce este imposibil sa nu dai de dealuri sau de cimpii acoperite cu maci. Ii poti gasi crescind printre stincile unei prapastii sau pe un pamint semiarid plin de nisip si pietre.
Vintul duce in aer semintele ... asa cred eu.
Anul trecut aici nu se putea vedea nici un mac ... si nici alte flori. Nici saptamina trecuta nu am vazut nimic.
In limba persana florea de mac se numeste gol-e shaqayeq , semintele de mac se cheama hash-hash , onomatopee care imita zgomotul semintelor atunci cind se agita o caciulie de mac uscata , hasisul se cheama hashish ... iar opiumului i se spune teryak.
In paranteza fie spus , hasisul se extrage dintr-o specie de cinepa , Cannabis indica, iar opiumul se extrage din laptisorul obtinut prin scrijelirea maciuliilor verzi ale unei anume specii de mac , nu orice fel de mac .

Pamintul din zona este nisipos si sarat . In jurul cladirilor s-au facut ronduri de flori , covoare de iarba si mici parculete cu fintini arteziene in miniatura, insa pentru aceasta s-a adus cernoziom din alta parte ... si a durat 2-3 ani ca sa se obtina un spatiu verde.

Cimpul cu maci este in afara incintei ... e plin de nisip si pietris.
Cind masina a trecut de zona in panta si am ajuns aproape de virful dealului nu mi-am putut putut crede ochilor. Totul in jur era punctat de matasea rosie a macilor. Vintul batea incet facind sa le tremure usor petalele . Din loc in loc puteam zari niste flori galbene marunte dar si niste clopotei mov.
Cred ca am facut vreo 20 de fotografii fara sa mai tin cont de sopirlele care misunau prin nisip si prin putinul de iarba crescut printre maci.

Comparatii (in)utile

Necunoscutul ne atrage intr-un mod caruia cu greu ii putem rezista. Dincolo de cortina cunoscutului se intinde un tarim neexplorat, un tarim care de multe ori nu admite comparatii.
Insa noi, prin firea noastra, suntem mereu tentati sa comparam.
Comparam peisaje, lucruri, oameni, evenimente , stari ... comparam chiar si incomparabilul!

Comparatia aceasta ne distruge puterea de a a accepta si de a intelege . Ne atrofiaza capacitatea de a simti. Ne transforma in simple ordinatoare prin care pulseaza milioane de biti , informatii imperceptibile inecate in plasma si singe.
Dar nu cred ca intelegi pina la capat ce vreau sa spun. Poate doar, daca si tu, la rindul tau, ai simtit asta.

Pentru citeva clipe am incercat sa-mi imaginez orizontul unei insecte deplasindu-se de zor prin iarba. Cred ca ar arata cam asa :



Pentru acea insecta papadiile capata proportiile unor arbori inalti, iar firele de iarba tes o adevarata padure tropicala.
Dar comparatia mea se opreste in mod firesc aici. Pentru ca eu nu am capacitatea de a vedea lumea asa cum o are o libelula, o buburuza sau o furnica.
Putem compara la nesfirsit aceste doua lumi, a noastra cu a lor, insa taina celei de a doua ne va fi intotdeauna refuzata.

Cind duci cu succes o comparatie pina la capat traiesti sentimentul ca ai pierdut ceva ce nu ai avut cu adevarat vreodata. Ceva ce nu vei putea avea altadata. Niciodata.
La acel punct terminus sau la acel capat, magia decade in cotidian, taina in derizoriu, misterul in ... banalitate.

Recunosc, de nenumarate ori am incercat ... dar imunitatea ta (la comparatii) m-a tinut mereu aproape. Periculos de aproape .

( Fotografie facuta intr-un original spatiu verde in apropierea biroului meu )

Îmi plac mai mult pozele tale decât cele gãsite pe net

... în pulbere de stele

Pe pînza alba-a zilei poţi scrie şi rescrie
cu tuşul negru-al nopţii, fiece nebunie.
Poţi preschimba în bine oricare dintre rele
Şi praful de pe suflet, în pulbere de stele.

Poţi zăvorî iubirea la porţi de infinit
Poţi să te ierţi pe tine, întîiului greşit
Poţi cere chiar Uitarea, spre a putea uita
Dar asta, niciodată, ţie nu ţi se va da.


@Erwin

uite niºte maci rãzleþi pe un câmp, seara

Nu Erwin, nu cred ca sunt o perfectionista. Dar mi-ar placea sa (cu)prind in pixeli ceea ce poate sa (cu)prinda retina ochiului.
Multumesc pentru maci .

M-am gindit ca pe parcursul acestei saptamini sa postez citeva imagini din incinta institutiei unde lucrez.
Voi incepe azi cu spatiul verde din fata bibliotecii tehnice . Cind nu am ce face ma plimb pe aici.
... peisajul ma face sa ma gindesc la o melodie compusa de Thong.M.Do ... si anume, Within a Dream .



Din rondul de flori care se vede in fundal am ales niste panselute. Nu stiu daca puteti sa va dati seama din fotografii , insa petalele celor de culoare rosie sunt mult mai pline la pipait decit cele ale panselele pe care le-am vazut in Romania.
... iar acestea de culoare vinetie sunt extrem de catifelate si matasoase.

continui seria de imagini ...

Azi voi continua cu un pin pitic, sper sa nu ma insel.
Botanica nu e tocmai domeniul in care excelez. E (relativ) putin mai inalt decit mine ... ajunge maximum la 2.5 m.
Fotografiile sunt facute simbata trecuta. La prima ora era cam innorat.




Iar aici o imagine captata citeva ore mai tirziu, pe la prinz, cind si-a facut aparitia si soarele .



E singurul arbore de genul acesta din toata incinta. Nu pot sa-mi explic de ce, de cite ori trec pe linga el, si trec in fiecare dimineata , imi aduce o adiere de ciudat amestecata cu liniste. La fel ca si melodia pe care o ascult acum , Won't Last Long cintata de Elu.

Trec in fiecare dimineata pe linga copacul asta pentru ca se afla exact pe aleea dintre parcare si birou.
Iarna crengile sunt infasurate pur si simplu in zapada. De la distanta fiecare creanga seamana cu o vata pe bat .

Impalpabilitate



De multe ori te întrebi cum ai ajuns aici, în acest punct al vieţii tale, sau în acest loc, nu atît departe geografic de locul în care te-ai născut, cît îndepărtat de felul în care sufletul tău percepe nuanţele substantivului comun viaţă .
Nu e neapărat nevoie ca acest loc să fie pe un alt continent sau într-o alta ţară , el poate fi chiar şi în oraşul în care te-ai născut.
Te poţi trezi dimineaţa cu sentimentul că eşti un străin acolo, pentru că tot ceea ce era legat de EUL tău s-a dizolvat în timpuri, în oameni şi în evenimente pe care nu le mai recunoşti.
[...]
Simţi că pierzi ceva ce ai crezut că îţi va aparţine pentru totdeauna, şi te întrebi dacă nu cumva tot ceea ce ţi se perindă prin spatele pleoapelor închise nu este decît o halucinaţie ... ceva ce niciodată nu ai trăit cu adevărat.
Nimic din acele scene nu mai este palpabil ... şi ce ciudat că tocmai aceasta impalpabilitate face ca acolo, înăuntru, pînă şi respiraţia să doară.
Vara aceasta am fost un copil al nimănui.

( Rhythm of the Sea , pictura de Victoria Brooks )

Cuvintele astea... parca eu le-as fi scris. Multumesc.

Stiati ca ? ...

Each King on playing cards represent a King in real history:

♦ Diamonds: Julius Cesar
♠ Spades: King David
♣ Clubs: Alexander The Great
♥ Hearts: Charlemagne

آيا ميدانستيد که: هر کدام از شاه هاي ورقهاي بازي نشانگر شاهي در واقعيت است؟

♦ خشت: ژوليوس سزار
♠ پيک: شاه ديويد
♣ خاج: اسکندر کبير
♥ دل: شارلماني
...............................................................................

In ancient England, people could not have sex without consent from the King.
When people wanted to have a child, they had to solicit a permission to the monarchy, in turn they would supply a plaque to hang on their door when they had sexual relations.
The plaque read … "Fornication Under Consent of the King" (F.U.C.K).
This is the origin of the word.

آيا ميدانستيد که: در انگلستان باستان روابط جنسي بدون اجازه پادشاه قدغن بود است. کساني که تصميم به بچه دار شدن داشتند بايد درخواست رسمي خود را به دولت پادشاهي عرضه ميداشتند و به آنها لوحي داده ميشده که هنگام برقراري روابط جنسي بر در خانه خود آويزان کنند که بر روي آن اين جمله حک شده بوده است:
Fornication Under Consent of the King (F.U.C.K)
...............................................................................

During historic civil wars, when troops returned without any casualties, a writing was put up so all can see, which read
"0 Killed".
From here we get the expression "O.K." which means all is good.

آيا ميدانستيد که: در زمان جنگهاي باستاني هنگامي که سپاهيان بدون تلفات از جنگ بر ميگشته اند پلاکاردي حمل ميکردند که روي آن نوشته بود:
(تعداد تلفات 0)
ريشه OK از اين اصطلاح است.
...............................................................................
All polar bears are left handed

آيا ميدانستيد که: خرسهاي قطبي چپ دست هستند؟
...............................................................................

A duck’s quack has no echo, and nobody knows why

آيا ميدانستيد که: صداي اردک اکو ندارد وهيچکس هم دليل آنرا نميداند؟
...............................................................................

Multiplying 111,111,111 x 111,111,111 = 12,345,678,987,654,321

آيا مي‌دانستيد که: 111،111،111 × 111،111،111 = 12،345،678،987،654،321
...............................................................................

♥ & ♥



Nu ştiu ce anume mi-a declanşat acum amintirea asta ? ... cum de se face că după atîta amar de ani să-mi amintesc de ea?
Să simt cum se opreşte timpul în loc şi să înţeleg cum poate fi veşnicia mai scurtă decît o secundă.

... casa bunicilor mei era aşezată între o livadă şi o grădină mai mică. În acea grădiniţă erau doi cireşi mici, care la vremea aceea nu făceau cireşe, şi trei salcîmi, din care unul foarte înalt.
De cîţiva ani buni berzele îşi făceau cuib acolo. Era vorba de două berze.
Îmi aduc aminte ca prin vis de acele vremuri ... de clămpanitul puilor care îmi spărgeau somnul de sîmbata , odată cu răsăritul soarelui.
Bunicul susţinea că e vorba de una şi aceeaşi pereche de berze care revin anual, însă bunica îl contrazicea spunînd ca nu.
Barbaţii cu greu se lasă convinşi de o femeie iar bunicul nu vroia să încalce regula. Aşa că i-a trecut prin cap un gînd. Avea nişte monezi mici de argint de pe timpul imperiului austro-ungar. A luat una din ele şi l-a rugat pe un prieten care era ceasornicar să facă un inel de recunoaştere , o veriga mai lată, cu laturile rotunjite , după dimensiunile pe care le scrisese pe hîrtie.

Bunica avea un dar neobişnuit de a atrage păsările şi animalele ... în fiecare dimineaţă punea boabe de grîu si crupe în curte şi aştepta să vină berzele la masă... ele veneau cu regularitate, iar atunci bunica turna apă intr-o ulcică înaltă de lut şi le dădea să bea.
În una din acele dimineţi bunicul i-a cerut să măsoare cu un şiret grosimea piciorului berzei care stătea pe ouă.

A doua zi bunicul a prins acel inel de argint pe piciorul berzei. L-a potrivit în aşa fel încît să nu o incomodeze ... iar mai apoi , la cîteva zile după, a verificat să vadă dacă inelul îi lăsase urme sau zgîrieturi. Inelul se potrivea de minune pe picior aşa că bunicul l-a lasat acolo şi i-a zis bunicii că la anul viitor se va vedea cine a avut dreptate.

Dar pentru bunicul meu anul viitor nu avea sa vină niciodată.
Ultimele zile pe care le-a trăit au fost primele zile de august , luna lui preferată ...

Timpul trece iar lucrurile care trebuiesc dovedite vor fi întotdeauna dovedite, căci legea firii e mai presus de legea oamenilor.

O noua primăvară a venit şi odată cu ea perechea de berze călătoare.
Bunicul avusese dreptate. Inelul de la picior era dovada.
Respectiva barză a mai venit şi în anii următori ... îmi dădeam seama ca ea reprezenta o legătură nefiresc de vie cu bunicul meu, dar cred ca bunica simţea cel mai bine asta.
Ţin minte că patru ani la rînd am aşteptat primăvara , am aşteptat ca să vină ea , barza călătoare , pe care eu mi-o închipuiam cum planează peste dealuri aurii, peste munţii îngropaţi în ceaţă, peste rîurile de-a lungul cărora se întindeau sate şi oraşe pline de oameni care rătăceau în căutarea fericirii ...
Nu ştiu de unde căpătasem convingerea ca ea pleca în China !!!

În cel de-al patrulea an unchiul meu i-a spus bunicii că vrea să scoată inelul şi să-l dea ei în păstrare , ca o ultimă amintire de-a bunicului.

Deci într-o dimineaţă, după ce barza îşi scosese puii, unchiul meu i-a desprins inelul.
Cînd l-a desfacut bunica a rămas cîteva secunde cu răsuflarea întretăiată ... după care s-a ridicat brusc fără să ştie încotro vrea să meargă.
Unchiul meu şi-a dat seama că se întîmplă ceva ... a luat inelul şi cu mirare a văzut că în interior era gravat un nume ... numele bunicii.
Iar sub numele ei mai era gravat ceva ... Ich Liebe Dich.

PS.
Imagine - covor de plante necunoscute (mie) intins pe un colt de pamint intre doua cladiri. In el am regasit ceva din spiritul si cromatica lui van Gogh, ceva din ceea ce ma atinge, fara sa pot explica in mod logic, de ce .

Ce poveste minunata!

La vamile copilariei



Daca ar fi sa asociez copilaria cu mirosul unei flori, atunci as asocia-o cu cel de crizanteme ... miros care ma urmareste de multe ori si in vis.

Daca ar fi sa-i atasez o culoare, fara ezitare, as alege negrul ... culoarea interzisa a hainelor mele. Intr-un final parintii mei au fost nevoiti sa capituleze si sa se obisnuiasca cu fustele mele negre si lungi, din stofa, catifea, matase, sau chiar pinza simpla.
De puloverele negre si largi in care ma pierdeam cu totul, ... de tricourile negre, de costumele de baie cu predilectie spre negru sau combinatii de negru ... de posetele mele, invariabil negre.
De obicei asortam negrul cu nuantele peisajelor de toamna ... zahar ars, caramiziu, ocru stins, maro deschis, crem , galben pal, indigo , gri stralucitor, olive sau chiar verde inchis.
Am ramas surprinsa cind am auzit ca la facultate colegii mei imi ziceau , pe ascuns, calugarita.

Daca ar fi sa dau o aroma acelei perioade, atunci i-as da aroma murelor negre si brumate pe care in asfintit le culegeam cu bagare de seama, sa nu se scuture de pe crengi. Simt si acum in cerul gurii gustul lor acrisor . Aroma aceea nu am regasit-o in alta parte.

Pentru simtul tactil cred ca as alege nisipul grunjos amestecat cu pietris pe care alergam desculta sau pe care ma intindeam dupa ce ieseam din apa. Nu-mi placea sa simt cum mi se lipeste nisipul pe pielea uda si de aceea cautam un loc cu pietris.
In apropiere , pe malul apei, crestea menta salbatica, pelin, ruguri de mure , coada soricelului ... iar din loc in loc tufe de macies si malaies.

In mod intentionat am lasat la sfirsit senzatiile legate de auditiv.
Pentru ca mereu aveam impresia ca aud niste ritmuri muzicale pe care nu-mi aminteam sa le fi auzit undeva, vreodata.
Fiind afona, nu puteam sa le reproduc ... iar lucrul acesta ma facea sa ma simt neputincioasa in dorinta de a ma exprima.
Mult mai tirziu am recunoscut exact despre ce instrument era vorba.
Inainte de a ma naste parintii mei au locuit intr-o casa inchiriata care se invecina cu locuinta unui lipovean, mos Vania-Lipoveanul.
El avea obiceiul ca sa iasa serile in curte si sa cinte la garmoşcă ... acea armonica sau acel mic acordeon rusesc.
Parintii mei ieseau si ei afara ca sa-l asculte ... iar mama era insarcinata cu mine.
Ritmurile acelea mi-au intrat pentru totdeauna in memorie, in singe chiar ... si nu exagerez cind spun asta.
Pentru ca muzica ruseasca este SINGURA muzica care imi da senzatia ca cineva, cu o lama extrem de bine ascutita, imi taie incet venele.

Inchei cu al sasea simt , care dupa parerea unora nici nu ar exista.
E vorba de acel simt sau de acea voce interioara care iti spune ce ar trebui sa faci, cum ar trebui sa actionezi, ce sa alegi, ... daca sa continui , sau sa te opresti.
Toata copilaria mea a stat sub zodia celui de-al saselea simt.
Viata mea cu toate deciziile ei, care nu de putine ori a socat pe cei din jurul meu, ii este tributara.
Intotdeauna am ascultat de acel impuls interior, si niciodata, dar absolut niciodata pina acum , nu am regretat ca am facut-o.

Sub nucul de linga casa bunicilor te poti regasi pe tine, asa cum ai fost odinioara. Fiorul pe care ti-l da copacul acela nu ti-l va putea da nici un copac din lume . Niciodata.

flori

Proportia optima

Cineva m-a intrebat cindva ce apreciez mai mult si mai mult la un barbat? Ce caracteristici ar trebui sa aiba ca sa mi se para interesant?
... pentru mine este necesar un singur lucru : simtul umorului, pentru ca acesta presupune doua atribute esentiale : sensibilitate si inteligenta, amestecate fara gres intr-o proportie optima.



... la fel poate ca si proportiile de umbre si culoare din aceasta imagine surprinsa pe o alee laturalnica in apropierea biroului meu

Nu stiu cum se cheama arbustul asta cu frunzele grena. E ciudat pentru ca nu are nici cea mai mica urma de verde. Chiar si atunci cind era imbobocit numai, culoarea oscila intre mov inchis si grena, functie de lumina soarelui. Ma intreb pe unde s-a ratacit clorofila ?
Frunzele par a fi confectionate din piele de caprioara pe care s-au presat nervurile. Cind le-am atins cu degetele am ramas surprinsa de textura atit de asemanatoare cu cea a pielei de caprioara.



flori & Kristin

Ce imi displace cel mai mult la un barbat?
Nehotarirea.

Imi creaza aceeasi senzatie ca si atunci cind vad afisat pe monitor Error 404 ...

Am descoperit o piesa de Nick Cave & Leonard Cohen tocmai acum. Imi place foarte mult cum suna ...

Flash (8)



Atuncea când încerc sa-mi smulg
cuvinte tainice din suflet
nu vreau să înţelegi,
nici să mă judeci ...
vreau doar sa simţi -
exact aşa cum simt eu.
Pentru ca eu trăiesc doar atât
cât ţine cuprinsul necuprins
al unei file albe de hârtie.
Pentru ca eu trăiesc de sus în jos,
desfăşurându-mă în silabe fără noimă,
adunându-ma apoi în cuvânt,
murind, puţin câte puţin,
de la prima literă din titlu
la punctul de final
al unui ultim rând.

Sinestezia: cum e sa vezi sunetele si sa simti gustul formelor geometrice?




Un fenomen ciudat ofera o fereastra catre felul in care functioneaza gandirea

Sinestezia, combinarea simturilor, considerata multa vreme o simpla curiozitate, ofera indicii importante despre cum este organizat si cum functioneaza creierul. De ce au unii oameni o senzatie de culoare atunci cand aud sau cand vad forma unui numar sau a unei litere? Sau de ce unii oameni simt un anumit gust atunci cand ating lucruri? Si ce legatura exista, daca exista vreuna, intre acest fenomen si capacitatea noastra obisnuita de a crea si intelege metafore? Este metafora o forma abstracta de sinestezie?

Multa vreme, fenomenul sinesteziei nu a fost luat in serios de catre oamenii de stiinta. Una dintre explicatiile oferite de psihologi adeseori era ca oamenii care au experiente sinestezice de fapt nu fac decat sa experimenteze anumite amintiri intr-o maniera neobisnuit de puternica. De exemplu, cuiva i s-ar putea parea ca vede culoarea rosie atunci cand vede litera A (colorata cu, sa zicem, negru) pentru ca, pur si simplu, a invatat literele cu un joc in care litera A era rosie si a fost foarte impresionat copil fiind de acel joc. Aceasta explicatie parea sa fie sustinuta de faptul ca sinestezicii isi dau seama ca litera A nu este realmente rosie, dar ei au in plus, pe langa senzatiile obisnuite, si o senzatie de rosu. Cateodata, sinestezicii insisi credeau ca ceea ce simt nu este poate decat o simpla amintire.

O alta explicatie oferita era ca sinestezia este pur si simplu o metafora. Ca atunci cand un sinestezic spune ca vede culoarea albastra atunci cand aude nota do, el nu are realmente o senzatie vizuala a culorii albastre, ci doar face un fel de metafora. Asa cum noi putem spune despre o anumita melodie ca este “tare” sau despre o branza ca are un miros “ascutit”, tot la fel fac si sinestezicii. Limbajul este plin de asemenea metafore in care simturile sunt amestecate. Poate ca ei pur si simplu au o capacitate mai mare decat media pentru a face astfel de metafore.

Oamenii de stiinta au inceput sa ia in serios fenomenul sinesteziei pe la sfirsitul anilor '90, cand au fost realizate dupa toate normele stiintifice o serie de teste foarte simple care sugereaza ca ceea ce experimenteaza sinestezicii este realmente un anumit tip de perceptie. Un astfel de test simplu este in imaginea alaturata.



Atunci cand imaginea din stanga este prezentata unor oameni obisnuiti, ei reusesc destul de greu sa distinga 2-urile de 5-uri. Insa cand i se arata aceeasi imagine unui sinestezic, el identifica 2-urile instantaneu, la fel de repede cum un om obisnuit identifica 2-urile in imaginea din dreapta. Acest test simplu arata ca atunci cand sinestezicii declara ca au o senzatie de culoare, nu fac o simpla metafora, ci chiar au o senzatie reala de culoare.

Oamenii de stiinta au inceput atunci sa se intrebe care este cauza neurologica a acestui fenomen. Atunci cand au inventariat fenomenele sinestezice existente (precum cel sunet-culoare, forma-culoare, forma-gust etc.), ei au constatat ca acele zone din creier care sunt specializate intr-un anumit aspect, de pilda interpretarea formelor, este chiar langa zona din creier specializata in celalalt aspect, de pilda interpretarea culorii.
In plus, au constatat ca acele zone specializate in interpretarea unui anumit lucru (culoare, forme etc.) isi trimit semnalele in alte zone din creier, specializate in forme mai avansate de interpretare, care, de asemenea, sunt situate una in apropierea celorlalte (si anume undeva langa jonctiunea TPO, unde se intalnesc lobii temporal, parietal si occipital).
In plus, documentand multe cazuri de sinestezie, ei au constatat ca este o conditie transmisa genetic.
Prin urmare, mai multe intrebari au aparut: Cum exact influenteaza o zona din creier alta zona din creier, prin intermediul conectarii neuronale efective sau prin intermediul unei activari chimice? Si unde exact are loc aceasta influentare, intre zonele specializate in formele mai avansate de interpretare sau, dimpotriva, in zonele specializate in formele primare de interpretare?

Initial, oamenii de stiinta au fost tentati sa presupuna ca sinestezia are loc datorita unei conectari neuronale intre zonele specializate in formele primare de interpretare. Pana la urma au ajuns la concluzia ca ea este datorata activarii chimice intre zonele specializate in formele superioare de interpretare.
Exista mai multe dovezi care sustin acest lucru, insa nu voi prezenta decat doua.
In primul rand, ideea ca sinestezia nu este cauzata de conectarea neuronala, ci de un anumit dezechilibru chimic este sutinuta de faptul ca anumite droguri, precum LSD sau mescalina, produc si ele efecte sinestezice. Aceste droguri au o structura chimica similara cu cea a neutransmitatorilor (substantele chimice care fac legatura de la un neuron la altul).




Prin urmare, atunci cand un asemenea drog intra in creier neuronii incept sa emita semnale fara sa existe vreun stimul extern real (de aceea produc tot felul de halucinatii). Unele boli mintale precum schizofrenia paranoica au si ele cauze similare: o supraabundenta a neurotransmitatorilor produsi in mod natural de organism.
Prin urmare, sinestezia are o cauza chimica: este produsa fie de faptul ca anumiti neurotransmitatori naturali se “scurg” dintr-o zona in alta, fie de absenta unor inhibitori (creierul gestioneaza chimic contradictiile cu ajutorul substantelor inhibitoare: atunci cand un proces are loc alte procese sunt inhibate). Dupa toate aparentele sinestezia este cauzata de al doilea fenomen: absenta inhibitorilor. De aceea cineva poate avea o senzatie de rosu chiar daca in acelasi timp are si o senzatie de albastru (pentru ca de pilda se uita la o numar desenat cu albastru) – culoarea reala a numarului produce o senzatie de culoare, in timp ce numarul insusi produce o alta senzatie de culoare, iar sinestezicul nu are nici o dificultate in a gestiona aceste doua senzatii aparent contradictorii.

In al doilea rand, a fost descoperit ca sinestezicii care au o forma de sinestezie sunt predispusi sa aiba si alte forme de sinestezie. Mai mult, un studiu a aratat ca exista de sapte ori mai multi sinestezici printre artisti si printre persoanele creative decat exista in medie in intreaga populatie. Un ingredient foarte important al creativitatii este abilitatea de a face metafore si analogii intre domenii aparent fara nici o legatura. Prin urmare, acest lucru pare sa sugereze pe de o parte ca metafora este ea insasi o forma de sinestezie si, pe de alta parte, ca sinestezia are loc in acele zone din creier specializate in formele superiore de interpretare.
“Pe langa clarificarea motivelor pentru care artistii sunt mai predispusi catre sinestezie decat restul populatiei, studiul nostru arata si ca noi toti avem de fapt o anumita capacitate redusa pentru ea, si ca aceasta capacitate ar fi fost stadiul initial de-a lungul unei evolutii care are o abstractizare din ce in ce mai mare – o abilitate in care oamenii exceleaza. Zona TPO (si girusul unghiular din interiorul ei), care joaca un rol important in aceasta conditie, este in mod obisnuit implicata in sinteze. Este acea regiune din creier in care ajunge informatia de la simtul tactil, de la vedere si auz. Se crede ca aici are loc sinteza tuturor acestor informatii si constructia unor perceptii mai avansate”, scriu Vilayanur S. Ramachandran si Edward M. Hubbard, autorii unui studiu detaliat despre acest fenomen.

Avem cu totii abilitati sinestezice? Uitati-va la acest test conceput de Wolfgang Kohler.


Care dintre cele doua figuri se numeste 'buuba' si care dintre ele se numeste 'kiki'? Kohler a constatat ca 95 pana la 98 la suta dintre oameni aleg 'kiki' pentru forma portocalie cu unghiuri ascutite, si 'buuba' pentru cea cu forme rotunjite.
“Acest lucru se intampla poate din cauza ca curbele figurii ca o amiba imita metaforic ondulatiile sunetului 'buuba' asa cum este reprezentat el in centrii auzului din creier, dupa cum imita poate si maniera in care ne arcuim buzele pentru a pronunta sunetul 'buuba'. Pe de alta parte, forma sunetului 'kiki' si inflexiunea ascutita a limbii poate ca imita metaforic shimbarile bruste din figura cu unghiuri ascutite. Singurul lucru pe care il au in comun aceste doua lucruri este proprietatea abstracta de a fi 'ascutit', care este extrasa undeva in vecinatatea TPO, probabil in girusul unghiular. (Am descoperit recent ca oamenii care aveau girusul unghiular afectat isi pierd si efectul buuba-kiki – ei nu mai reusesc sa asocieze forma cu sunetul corect.) Intr-un anumit sens, poate ca suntem cu totii aproape sinestezici.
Prin urmare, girusul unghiular desfasoara un tip elementar de abstractizare – extrage numitorul comun dintr-un set de entitati foarte deosebite. Nu stim exact cum anume reuseste el sa faca acest lucru. Insa odata ce a aparut aceasta capacitate pentru sinteze modale, ea probabil ca a pavat drumul catre formele mai complexe de abstractizare”, au mai scris autorii studiului.

articol scris de Vlad Tarko, Senior Editor, Sci-Tech News

Oare faptul ca imi imaginez spatial zilele saptamanii si deceniile e tot o forma de sinestezie? Banuiesc ca da.

TU , fractalul ... prima parte
(o sinteza a unor lucruri pe care le-am mai spus pe aici, pe la Han )

De la particulele subatomice pina la corpurile stelare si galaxii , toata materia care compune Universul este stratificata ierarhic.
A fost avansata si ideea unei similaritati cu sine , self- similarity , si de aici ipoteza ca natura si cosmosul sint compuse din fractali.
Toata lumea stie ca atomii sint compusi din particule subatomice , elementare , iar stelele sint compuse din atomi ... insa putini oameni s-au gindit ca si stelele pot fi asemanate unor atomi galactici care la rindul lor compun ceva mult mai complex care depaseste puterea de investigatie a omului mileniului trei.

Ce este un fractal ?
Cea mai simpla definitie cred ca ar fi aceasta :
- repetarea la infinit si pe mai multe straturi ierarhice a unor motive geometice sau paternuri care au la baza un raport matematic din categoria "proportiilor de aur" - golden proportion , ca de exemplu numarul PI(3.14) ... , numarul lui Fibonacci , baza logaritmului natural , ...
Cuvintul fractal provine de latinescul frangere - a fringe , a sparge..
Un fractal este o formă care are dimensiunea Hausdorff-Besicovitch mai mare decât dimensiunea sa topologică tradiţională.
Ar trebui amintita si teoria haosului care incearca , printre altele, sa explice fractalizarea materiei si a proceselor , ba mai mult decit atit a fost avansata si ipoteza "simetriei haosului".


(Triunghiurile lui Sierpiński )

De la fractalii lui Mandelbrot , la cristalele de gheata ale lui Fournier , la triunghiul lui Sierpinski , vasele sanguine , frunzele copacilor , aripile fluturilor , frunzele de feriga , cochiliile melcilor , conopida , floarea soarelui , dunele de nisip ale desertului , molecula ADN/DNA , apa , vintul , muzica , dragostea ...totul este de fapt o repetare a unor motive , patterns , dupa un anume algoritm si anumite reguli care guverneaza Universul .


Numarul lui Fibonacci : 34 / 55 = 0.618 sau 55 /34 = 1.618 care in imagini arata astfel


Vasele capilare...fractalizate :


Matematicianul Michel Barnsley a fost fascinat din copilarie de ferigi , de uluitoarea repetare a formelor acestor crengi....insa multi ani mai tirziu a reusit sa inteleaga modul in care fiecare frunza se aseamana cu intregul , a reusit sa scrie un program de calcul pentru a modela aceste caracteristici de crestere si a transformat banala feriga in unul dintre cei mai cunoscuti fractali.
Barnsley a continuat să dezvolte o metoda nouă, unică, de desenare a fractalilor: Jocul Haosului . Chiar şi mai important , în 1985, Barnsley şi John Elton (nici o legatura cu cintaretul Elton John ) au demonstrat că orice imagine din lume poate fi reprezentată cu ajutorul unei binecunoscute categorii de fractali.
Geometria fractala nu a patruns numai in fizica .
Medicina , climatologia , geologia , seismica si chiar marketingul si economia utilizeaza programele de simulare fractala.
Seismologii vorbesc de valuri fractale, fractal waves , care strabat scoarta pamintului.
Psihologii vorbesc de asa numitele boli dinamice care apar in momentul desincronizarii fractalilor, sau cum ar spune medicina indiana - atunci cind omul iese din armonia Universului.
Cu ajutorul simularilor fractale (sau fractaliere) ale lui Mandelbrot din 1953 a fost posibila prezicerea cu mare exactitate a variatiei pretului de bursa al bumbacului.

Geneticienii sint convinsi ca molecula ADN/DNA este unul dintre cele mai complicate fractale existente in natura si reprezinta prin excelenta acea "similariate cu sinele", self - similarity , cit si principiul "partii asemanatoare cu intregul".
Ma gindesc la Eminescu care spunea in Scrisoarea I :
"Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate "...

Din punctul de vedere al darwinistilor Natura este rezultatul a doi factori majori : mutatiile genetice si selectia naturala, random genetic mutation and natural selection .
Astazi insa, oricine vrea sa scrie o lucrare despre designul entitatilor naturale ... specia umana , regnul animal , regnul vegetal...si terminind cu cele mai simple celule sau cu molecula ADN/DNA , este nevoit sa faca apel la geometria fractalilor.

Aventura fractalilor incepe in 1975 cind matematicianul francez Benoit Mandelbrot publica celebra sa carte Les Objets Fractal.


Un deceniu mai tirziu Gleick observa ca multi biologi reusisera sa faca unele analogii intre fractali si organe anatomice sau tesuturile care le compun , ex: branchiile , tesutul inimii , etc.
Iata ce scrie Gleick :
"some theoretical biologists began to find fractal organisation controlling structures all through the body. The standard "exponential" description of bronchial branching proved to be quite wrong; a fractal description turned out to fit the data. The urinary collecting system proved fractal. The biliary duct in the liver. The network of special fibres in the heart that carry pulses of electric current to the contracting muscles...."
Gleick pune retorica intrebare : " Cum a reusit natura sa evolueze catre aceasta complicata arhitectura si cum reuseste sa o controleze ?"

In cartea sa Mandelbrot nota ca numai in geometria euclidiana se poate vorbi de complexitate .
Geometria fractalilor se bazeaza pe seturi foarte simple.
Celebrul set fractalier Mandelbrot are la baza o ecuatie simpla de forma : z'=z2 + c.


Mandelbtrot a spus : "Take a number, multiply it by itself, and add the original number".
Setul Julia are la baza urmatoarea formula : Cλ(z) = iλ cos z
Pentru λ aproximativ egal cu 0.67 se obtine imaginea de mai jos :



Este suficient ca λ sa creasca foarte putin ca valoare pentru a se trece din starea de ordine in cea de haos , iar figura urmatoare ilustreaza foarte bine ce se intimpla atunci cind λ variaza cu o cantitate aproape infinitezimala in raport cu valoarea proprie.



Tragem concluzia ca intre ORDINE si HAOS nu sint decit niste diferente MINIME.
Matematica si geometria fractalilor reprezinta un pod de legatura intre ordine si dezordine , intre intimplare si prezicere , intre unitate si intreg , ...asemanator celebrului model al oului chinezesc, chinesse egg.
Iata ce scria William. F. Allman in articolul "The Mathematics of Human Life" :
"The body's overall structure bears the signature of the chaotic processes that shape it - right down to the DNA molecule that serves as its genetic blueprint. The fractal nature of DNA appears to play a role in its ability to pass on biological information that controls development of the various parts of the body. Because fractals represent a midway point between randomness and predictability, DNA's fractal structure may represent a compromise between encoding the maximum amount of information, while still being extremely resilient to damage."

Dr.Lipton are citeva carti si articole interesante pe tema structurii fractaliere a moleculei DNA/ADN. El a lansat si conceptul omului fractal.
"I was sitting in my laboratory looking at a eukaryotic cell through an electron microscope. I was reiterating in my mind the common understanding that all the physiologic systems that can be found in the human being are in the eukaryotic cell when it really struck me... the cell I was looking at was a fractal of the human being. Alternatively, the human being is a fractal of the cell - a version on a greater order of magnitude.”
...deci dupa parerea lui Lipton omul este un fractal al ... celulei !!!

Frumusetea din noi este dincolo de puterea noastra de intelegere. O putem privi doar cu ochii mintii. Iar atunci cind vom putea trece de anumite bariere de gindire si de egoism, vom constata cu stupoare ca nu avem cum sa fim ... nefericiti.
Cind am ascultat-o pentru prima data pe Vanessa Mae cintind la vioara Tango de los exilados ... am avut in minte ceva asemanator cu ceea ce se vede mai jos ... numai ca ritmul era cu mult mai alert .


Pentru cine a avut curajul sa parcurga textul pina la capat , si nu a adormit citindu-l , un mic cadou muzical : Pink Floyd ... unlimited ... de pe un site gruzin/georgian.
'save target as' pe titlul melodiei care va intereseaza.

PS.
Kristin , intr-o buna zi am sa-ti dau un raspuns in detaliu la intrebarea ta.

Nu-mi plac nici coincidentele, nici lucrurile prea evidente, si nici faptul ca deseori, desi ar trebui, nu ma incred in ele.
Dar in toata povestea asta este ceva care imi place ... iluzia ca ma insel exact atunci cind am dreptate.




O fisie dintr-un cer de vara , undeva in muntii Azerbaijanului ... sotul meu o prefera tuturor celorlalte imagini pe care am reusit sa le captez in partea asta de lume, ... dar nu poate sa explice, de ce.

seamãnã cu o parte dintr-o imagine biblicã: coborârea Duhului Sfânt

Trecãtorul s-a dus, a rãmas doar -X- ?

Primul plonjon

... expresia Duhul Sfint ma face sa vorbesc despre un eveniment din primele mele zile de viata.

Inainte ca sa ma nasc parintii mei au locuit o perioada undeva departe de orasul nostru, totusi au avut grija sa se intoarca pentru ca eu sa ma nasc acolo.
Dupa citeva zile pe care le-am petrecut la spital am fost externata si trimisa sa-mi prind viata din urma. Si astazi alerg dupa ea ...
Am venit pe lume exact la amiaza, intr-o zi insorita de toamna, numai cu citeva zeci de grame peste limita minima admisa, dar spre norocul meu toate erau la locul lor si functionau cum trebuie.
Urma ca sa fiu botezata, si desi bunica ar fi vrut sa ma boteze in religia catolica, mama s-a opus si a zis ca vrea sa ma boteze la biserica unde a fost botezata si ea, chiar de catre preotul care o botezase cu ani in urma.
Bunica nu a insistat si a lasat ca totul sa se desfasoare asa cum planuisera ai mei.

Mi-au placut multe din trasaturile de caracter pe care le-a avut bunica, dar in special felul in care interactiona cu mama mea ... adica fiica ei, si felul in care o facea sa inteleaga ca unui copil trebuie sa-i impui limite minime, neobservabile ... nu sa-i interzici, ci sa-l faci sa inteleaga si sa patrunda in miezul unor lucruri de care va avea nevoie in viata.

Deci mama a vorbit cu preotul cel batrin, care iesise la pensie si nu mai oficia , sa ma boteze. El a acceptat.
Apoi ai mei au mers si au vorbit cu preotul cel tinar, in functie, care bineinteles ca nu s-a opus. Mama traia cu impresia ca daca ma va boteza preotul cel batrin voi avea mai mult noroc . O superstitie inutila, la fel ca toate superstitiile dealtfel.

Botezul a fost fixat intr-o zi dupa masa, cam pe la ora patru. Era sfirsitul toamnei si destul de rece.
Ce mi s-a intimplat in ziua aceea tine intr-un fel de domeniul comediei.

O cristelnita mare de argint cu marginile gravate cu litere grecesti, plina cu apa sfintita, trona in mijlocul bisericii.
Incerc sa vizualizez cele citeva zeci de persoane care s-au strins acolo ... Totul a inceput dupa tipicul binecunoscut.
Urma botezul propriu zis. M-au dezbracat de haine si m-au invelit cu un prosop . Crisma sau pinza alba cu care trebuiau sa ma infasoare dupa botez au pus-o pe spatarul unui scaun din apropiere. Preotul a indeplinit ritualurile, a spus ce trebuia sa spuna, dupa care m-a luat in brate ca sa ma scufunde de trei ori in cristelnita .
Probabil ca la primul contact cu apa rece eu am reactionat violent, pentru ca nimeni nu stie cum si cind am zvicnit pur si simplu din bratele slabite de batrinete ale preotului si am aterizat pe fundul cazanului cu apa sfintita.
Parintele s-a aplecat sa ma scoata, insa miinile nu ii ajungeau pina la mine.
In agitatia generala unul dintre vecinii mei s-a bagat cu capul sub apa, m-a prins de picioare si m-a tras afara. Tot atunci s-a stins si luminarea mea de botez ... iar cei prezenti, din lipsa de altceva mai bun de facut, au interpretat-o ca pe un semn rau ... ca nu voi ramine prea mult in viata. Ce prostie !... dar chestia asta a marcat-o definitiv pe mama mea, care tot timpul traia cu o frica ascunsa in suflet ca mi se va intimpla ceva rau ... si-mi pare extrem de bine ca viata a demonstrat contrariul.

Unchiul meu imi povestea ca tuturor li s-a parut ciudat ca nu am tusit, ca nu m-am sufocat, ca nu am plins ... cind m-au scos afara m-am comportat ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat.
Nu inghitisem apa, rasuflarea era ritmica ... iar culoarea fetei absolut normala.
Posibil ca in acele citeva secunde pe care le-am petrecut sub apa, complet izolata de lume, din instinct, mi-am tinut rasuflarea.
Nu am sa stiu niciodata ce s-a intimplat atunci.

Stiu un lucru . Prima mea amintire se leaga de niste picaturi de apa.
De mic copil m-a atras apa. Sunt si acum in stare sa stau ore in sir pe malul unei ape ... riu , lac , mare sau ocean ... fara sa ma plictisesc.
Cu timpul am invatat sa inot in toate stilurile pe care le-am vazut la altii, la televizor sau in carti ... imi place sa sar de la trambulina sau de pe pilonii unui pod .
Desi nu rezist multe minute sub apa nu ezit sa ma scufund.
Ziua in care am vislit de una singura o barca simpla de lemn nu am sa o uit niciodata. Din cind in cind ma folosesc de barcile cu motor, insa cele pinze si visle vor ramine pasiunea mea dintotdeauna.
In parcurile care au lacuri sau pe malul marii ma uit in disperare dupa hidrobiciclete, indiferent daca e vorba de lacul Neptun sau de lacurile parcului Meli din Teheran, de Marea Caspica, cea Neagra, Mediterana sau Golful Persic.

Imi plac la nebunie zilele ploioase, atunci cind strazile, aleile si parcurile devin pustii ... in acele zile imi regasesc o libertate inimaginabila, o stare de bine inexplicabila , senzatia ca lumea cu tot ce are ea mai frumos imi apartine.
Daca intimplator se lasa si ceata prin parcurile pustiite de ploaie si vint decorul devine aproape perfect.

Nu stiu daca ati observat, dar inainte sa vina ploaia vazduhul capata un miros anume ... placut si odihnitor.
Cind ploua peste un cimp proaspat cosit, la marginea unei paduri, toate aromele florilor de cimp se ridica in aer, se amesteca cu cel de fin, cu cel de brazi si rasina ... atunci si acolo poti capata pentru citeva clipe certitudinea ca sufletul e nemuritor.

tare faine sunt stelutele din semnatura ta

Doi pumni de nisip




Casa bunicilor mei reprezenta un tarim al necunoscutului, iar eu, copilul de 4-5 ani, un explorator neobosit care se bucura la fiecare descoperire facuta ... borcane de portelan pline cu scortisoara, chimen, vanilie, coriandru sau boabe negre de piper ... aparatul acela ciudat cu care bunica facea taitei si spagetti, ... cutiile de tabla colorata de dinainte de razboi , care cindva fusesera pline cu ceai din India, cafea din Brazilia sau piscoturi vieneze , ... ceasul de perete pe care daca il deschideai ca sa il fixezi te trezeai fata in fata cu mustata lui Franz Jozef, tabachera argintie a bunicului, ... si multe atitea altele .

Intr-o zi atentia mi-a fost atrasa de o cutie lacuita, paralelipipedica, cu capacul usor bombat. Pe capac era pictata o fata orientala, indianca poate, care mingiia un paun . In jurul ei se vedeau fori si arbori exotici vibrind de culoare.
Bunicul a observat ca analizez cu interes cutia si m-a intrebat daca stiu cum se cheama pasarea aceea cu penele colorate in verde, albastru turcoaz si negru.
Nu stiam ... era prima data cind vedeam asa ceva.
El mi-a zis ca acela e un paun .

La doua sau trei saptamini dupa acest eveniment am mers iarasi in vizita la bunici. Bunica mi-a zis sa inchid ochii si m-a dus in gradina. Cind i-am deschis nu puteam sa inteleg cum de in fata mea statea o pereche de pauni, un paun si o paunita.
Bunicul a facut imposibilul pentru a obtine perechea de pauni ... dar a ramas usor dezamagit cind a vazut ca nu exalt de bucurie, ca nu sar in sus, ca nu ma agit ...

In prima zi am invatat sa le dau mincare, mincarea lor speciala ... un fel de farimituri amestecate cu faina si boabe sparte de porumb pe care le luam dintr-o cutie de plastic.
A doua zi am descoperit in curte o pana frumos colorata. Am pus-o deoparte si am asteptat sa mai cada si altele.
Intre timp copii din vecini au aflat de pauni si vroiau si ei sa-i vada. In fiecare zi venea cineva iar eu ma simteam plina de importanta ca pot sa le explic cite ceva despre pasarile acelea ciudate care uneori se suiau pina in cires.
Penajul paunului atragea pe oricine ... dar in special pe cei de virsta mea.
Fiecare din ei ma ruga sa le dau o pana.
Bunica mi-a zis ca pot sa dau oricui penele cazute dar nu care cumva sa incerc sa le zmulg de pe bietele pasari.
Cererile erau multe iar paunul unul singur. Paunita nu avea un penaj care sa atraga atentia.

Intr-o zi unul din vecinii bunicii, care umbla la scoala si care avea pe atunci 9-10 ani, mi-a zis sa arunc un pumn de nisip sau de pamint pe paun. Paunul se va scutura si asa sunt sanse ca sa-i cada cite o pana. Nu stiu daca citise undeva asta sau daca ii trecuse lui prin cap ... dar mie mi s-a parut o idee extrem de interesanta si ingenioasa .
Asa ca dupa amiaza cind m-am dus sa le schimb apa si sa le dau mincare am umplut o jucarie de galetica cu nisip si am asteptat ca paunul sa se apropie de mine.
Cind distanta mi s-a parut suficient de mica am aruncat un pumn de nisip peste el. Paunul s-a speriat si a sarit citiva pasi mai incolo ... dupa care a inceput sa-si agite corpul si sa se scuture cu putere.
Operatia a durat ceva timp ... si spre bucuria mea am vazut ca i-a cazut o pana.
Nu m-am multumit cu una singura. Am mai stat ce am mai stat dupa care am luat hotarirea sa mai arunc un pumn de nisip.
Saracul paun nu piridea sa-si scuture corpul ca sa scape de nisipul care ii ajunsese la piele.
... si a mai cazut o pana ...
Am luat-o si am pus-o linga prima pana cazuta.
Tocmai cind ma gindeam daca sa continui sau sa ma opresc din operatiunea cu nisipul mi-am dat seama ca bunica statea si se uita sa vada ce fac eu. Nu am stiut cum sa reactionez. Eram perfect constienta ca am facut un lucru pe care nu trebuia sa-l fac.
Bunica , cu o voce calma , m-a intrebat : "cine te-a invatat sa faci asta?" I-am raspuns, si ea a zis la fel de calm : "Bravo ... faci ce spun altii fara sa gindesti cu mintea ta." Nu stiam ce sa-i raspund dar totusi am incercat sa ma apar : " nu cred ca il doare cind arunc cu nisip pe el".
"Nu il doare , dar il enerveaza ... ti-ar placea ca cineva sa lase sa-ti toarne nisip in par? Te-ai simti bine?" ... aici bunica s-a oprit si mi-a asteptat raspunsul.
Nu am zis nimic, dar bunica a adaugat ..."nu inteleg de nu aveti rabdare sa cada penele de la sine ... si nu inteleg de ce trebuie sa faci ceea ce-ti spun altii, fara sa te gindesti daca e bine sau e rau". Probabil ca ea isi inchipuia ca nu am minte nici macar cit o nuca, iar eu as fi vrut sa-i spun ca nu am facut in mod mecanic ce mi s-a spus ... ca eram curioasa sa verific pe viu daca metoda asta functioneaza ... si adevarat, in acel moment nu m-am gindit ca paunul ar putea fi avut de suferit. Sau mai bine zis , desi realizam foarte bine ca paunul e ceva viu totusi il consideram inferior omului, si deci fara capacitatea de a simti durerea la fel ca mine. In acel moment am realizat gindirea mea limitata ...

Bunica a plecat in casa si a luat peria cu care de obicei curata palariile iar apoi cu grija a inceput sa perieze paunul.
Am asistat neputincioasa la operatiunea de cleaning dar in sinea mea mi-am zis ca de azi incolo trebuie sa gindesc.
Si numai simpla pronuntie in gind a cuvintului gindesc ma facea sa simt cum un musuroi intreg de furnici mi se deplaseaza pe sira spinarii.

Punctul eutectic

Voi continua sa vorbesc despre bunica mea. E foarte greu sa-i fac ei un portret in cuvinte ... dar ma voi stradui. Adica voi incerca sa astern pe hirtie amintiri desperecheate, asa cum imi vin ele in minte, si va voi lasa pe voi sa adaugati tusa finala a portretului.

Imi vine minte ziua aceea de primavara cind am descoperit ceva interesant in gradina. Vroiam sa rup o creanga dintr-un cires inflorit ... dar nu ajungeam pina acolo ... si in timp ce-mi framintam mintea, si oscilam intre doua posibilitati : ori sa ma descalt si sa ma sui in cires, ori sa o strig pe bunica, ochii mi-au cazut pe ceva ce se misca in iarba.

M-am apropiat si am vazut un animal ciudat. Nu stiam ce era ... din trei pasi am ajuns in casa. Simteam ca sufletul vrea sa-si ia zborul din colivia pieptului si aveam impresia ca o apa rece mi se rostogoleste prin stomac. Din cauza emotiei nu puteam sa spun ce as fi vrut sa spun.
In fine, am reusit sa o faca pe bunica sa inteleaga ca am vazut in gradina ceva nemaipomenit ...
Bunica m-a tras de mina afara, si in timp ce mergeam spre gradina mi-a zis sa-i descriu ce am vazut ... si desi la acea virsta vorbeam destul de bine ( aveam vreo patru ani ), nu eram in stare sa ma concentrez si sa-i zic ce trebuie ... intr-un final, dupa citeva propozitii neterminate, am reusit sa spun ca animalul acela seamana cu un ghem de lina in care sunt infipte niste scobitori.
Ea a ris cind a auzit comparatia mea zicindu-mi ca animalul acela se numeste arici.
Cind am ajuns in gradina am vazut ca a disparut de linga cires ... dar bunica l-a depistat la citiva metri mai incolo.
Era de fapt un pui de arici care probabil ca venise din gradina vecinilor.
M-am uitat lung la el pentru ca mi se parea foarte ciudat. L-am atins cu o crenguta uscata luata de pe jos si am vazut cum se ghemuieste si se stringe. Imediat s-a transformat intr-o minge cu tepi.
Bunica mi-a zis ca atunci cind vulpea vrea sa manince un arici, il rostogoleste cu botul pina la un piriu, o apa, sau chiar o balta mai mare ... Cind ajunge in apa ariciul este nevoit sa-si deschida miinile si picioarele ca sa nu se inece. Atunci vulpea isi baga botul sub apa si-l prinde pe arici de burta, singurul loc in care el nu are tepi.
M-a intristat sa aud asa ceva.

Nu cred ca bunica mea stia sa spuna povesti ... nu am auzit-o niciodata sa pomeneasca de zine si vrajitoare, de printi si printese, de cai nazdravani, de castele si de nunti imparatesti ... dar stia sa povesteasca nemaipomenit de frumos intimplari despre oameni. Despre cei pe care i-a cunoscut in copilaria ei, despre cei de o virsta cu ea ... Toata galeria de imagini a orasului nostru, inclusiv cei pe care nu i-am vazut niciodata, mi-a fost zugravita in copilarie de bunica.

Dar ea vorbea si despre plante, pomi si nori , despre pamint, pasari si animale, despre obiectele din casa, ... parea un izvor nesecat de informatii si felul in care le punea cap la coada mi se parea cu adevarat extraordinar.



Era pe principiul ca orice trebuie incercat. Daca se intimpla sa-i spun ca nu pot sa fac un lucru imediat ma intreba : "ai incercat?"
Intrebarea asta ma urmareste si acum ... acum cind ea nu mai e in viata.
Ea m-a invatat ca nu ai de unde sa stii daca esti sau nu esti in stare sa faci ceva pina cind nu incerci acel ceva . Si daca ai incercat si nu ai reusit, asta nu inseamna ca nu esti in stare ... inseamna ca trebuie sa mai incerci.

Tin minte ca intr-o zi m-a chemat sa ma uit cum aranjeaza si curata straturile de flori, asta pentru ca i-am marturisit ca nu ma atrag florile din gradina. Ca trandafirii, gladiolele, garoafele, lalelele, bujorii si narcisele mi se par urite in comparatie cu florile din padure sau cele de pe dealuri ...
Imi placeau insa tufele de liliac.
Nu a obiectat , chiar mi-a dat dreptate si mi-a explicat ca florile care-mi plac mie au un sezon al lor, dupa care mor, ... ca nu pot fi crescute in gradina .

A scos o planta din pamint si mi-a zis : "uitata-te la ea."
M-am uitat. Nimic deosebit.
A mai scos una zicindu-mi : "acum uitate-te si la asta. Ce vezi?"
M-am uitat. Cind la una , cind la cealalta.
Si dintr-o data mi-am dat seama ... una avea radacina mult mai lunga decit cealalta.
I-am zis ce diferenta vad, iar ea cu zimbetul pe buze mi-a zis sa-i spun ce cred eu despre cele doua plante.
Pe atunci eram eleva in clasa intii si nu aveam decit niste cunostinte minime despre natura.
Dupa ce m-am gindit i-am zis ca planta cu radacina mai lunga va putea sa adune mai multa apa.
"Foarte bine", a zis bunica, "continua".
M-am oprit pentru ca nu stiam ce sa mai spun.
Atunci ea a continuat explicatiile. "Planta cu radacina lunga e o buruiana, cea cu radacina scurta o garofita neinflorita. La timp de seceta garofita se va ofili pentru ca nu va putea sa stringa apa dupa nevoie, iar daca linga ea se va afla o buruiana atunci vai de capul bietei flori, pentru ca buruiana va trage toata apa prin radacinile ei lungi.
Asta e unul din motivele pentru care trebuiesc scoase buruienile din pamint."
Lectiile despre botanica, zoologie, si in general cunostinte despre natura pe care mi le dadea bunica ar merita trecute intr-o carte.
Ea m-a invatat sa fac primele experimente, in cel mai adevarat sens al cuvintului.

Tot pe atunci, in vacanta de Craciun, am observat ca un borcan cu varza murata ce se gasea pe o banca afara nu inghetase ... in timp ce apa obisnuita care curgea din burlan se preschimbase intr-un sloi de gheata.
Atunci bunica mi-a zis ca apa din borcanul cu varza nu e apa obisnuita ci apa sarata ... si ca sarea nu lasa sa inghete apa.
Mintea mea de copil percepea acest lucru ca pe ceva nemaipomenit de interesant.
Am intrebat-o cita sare trebuie sa pui ca sa nu inghete apa ...
Atunci ea mi-a zis : "Hai sa vedem" .
A luat citeva sticle de jumatate de litru. In una am pus apa curata. In alta apa amestecata cu doua linguri de sare. In a treia si a patra sticla am pus din ce in ce mai multa sare. Pe gitul fiecareia am legat cite o ata de alta culoare . Sticla cu apa putin sarata am legat-o cu albastru, cea mai sarata am legat-o cu un fir de lina de culoare verde inchis, cea fara sare am legat-o cu un snur multicolor de la unul din pantofii mei ... iar ultima , cea cu sare - nici multa, nici putina - am lasat-o fara nici un semn.
Bunica m-a atentionat ca atunci cind ingheata, apa se umfla ... si din cauza asta o sa crape si sticla cu snur multicolor. Am asezat toate sticlele afara pe banca.
Noaptea acea nu am putut sa dorm ... asteptam sa vina cit mai repede dimineata sa vad ce s-a intimplat cu apa dulce si cu apa sarata.

Frigul noptii a fost de partea mea.
Dimineata, inainte sa mancam ne-am dus sa cercetam sticlele.
Adevarat ... cea cu apa fara sare crapase cu totul iar gheata se revarsa pur si simplu afara prin gitul ei strimt.
Ce mi s-a parut ciudat a fost faptul ca si sticla in care dizolvasem cea mai multa sare ... inghetase.
Nu ma inselam ... era sticla legata cu ata verde.
Atunci bunica cu o voce vesela si binedispusa m-a intrebat : " Ce am descoperit noi astazi? "... adaugind tot ea, ... "conteaza cita sare pui sa nu inghete apa ... ca daca pui mai mult decit trebuie, apa va ingheta."

Mult mai tirziu, prin liceu, aveam sa invat despre punctul eutectic si solutii eutectice, despre faptul ca temperatura de solidificare a unui amestec de apa si saruri depinde de concentratia sarurilor ... ca ea atinge un minim, dupa care incepe din nou sa creasca.

La prinz ai mei au venit sa ma ia acasa. Atunci au vazut si sticlele insirate pe banca. Le-am povestit ce am facut si ce am descoperit, faza la care tatal meu a comentat in gluma ... "e clar ... bunica ori nu are destula treaba, ori a gasit in tine un prieten de joaca!"

...urmeazã sã ne povesteºti despre inovaþiile bunicii tale prin gospodãrie...

Nu cred , pentru ca, chiar daca bunica ar fi facut vreo inovatie prin gospodarie, nu eram eu la nivelul sa-mi dau seama.
Singurele inovatii pe care le-am remarcat si apreciat erau cele legate de ... arta culinara ... nu vreau sa-mi amintesc ... imi lasa si acum gura apa.

Portret fara retus

Niciodata nu mi-am dorit sa gasesc pe cineva caruia sa-i placa ceea ce-mi place mie ... nici sa-mi cada la picioare , nici sa-mi ghiceasca dorintele si nici sa-mi treaca cu vederea greselile.

Nu mi-ar place ca cineva sa inteleaga de unde vine valul de tristete caruia ii cad prada uneori; ideal ar fi ca in acele momente sa fiu ironizata sau ignorata.
Complimentele induc in mine o unda de violenta pe care cu greu pot sa mi-o reprim.
Vorbele compatimitoare au darul sa ma irite ... dar mi-ar place ca cineva , cu un deosebit simt al umorului sa ma ironizeze ... nu asa oricum, ci intr-un asemenea hal incit sa aud noaptea cum imi tiuie linistea neagra in urechi si cum imi zvicneste prostia sub timple.

Si ar fi culmea ca cineva sa accepte toata caravana mea de defecte fara sa se intrebe daca am si ceva care sa le contrabalanseze. Sa-i placa de mine fara sa stie, de ce.

Potret sau autoportret?

Am citit amintirile tale din copilãrie. ªtii ce mã uimeºte? Acurateþea lor. Abundenþa amãnuntelor. Eºti norocoasã...ºi bãnuiesc cã eºti recunoscãtoare bunicilor tãi, þi-au deschis de timpuriu poarta cunoaºterii.

Vaccin anti-eşec

Pe la marginea orasul nostru trece un riu ... si ca peste orice riu s-au construit din loc in loc poduri.
Mai jos de unul din poduri era intins un cablu metalic destul de gros iar de el era prins un dispozitiv mecanic , pe undeva asemanator cu o mulineta, legat de un obiect asemanator cu o barca ... doi cilindri metalici plutitori pe care era fixata o platforma facuta dintr-un schelet de aluminiu pe care erau prinse scinduri de lemn. Cu ajutorul lopetilor se putea pune in miscare obiectul acela plutitor care culisa de-a lungul cablului intins intre un mal si celalalt.

Intr-o zi trecind pe acolo am fost lovita dintr-o data de o ambitie ciudata.
Sa trec riul. Dar nu cu ajutorul barcii ... ci sa-l trec in miini, suspendata de cablu. Apa nu cred ca era mai adinca de doi metri iar distanta dintre cablu si suprafata apei era de maximum trei metri.

Am luat hotarirea dintr-o data. Mi-am inchis fermoarul de la hanorac si mi-am strins sireturile de la adidasi. Am fixat mai bine ochelarii pe nas , mi-am despletit parul si mi l-am impletit cit mai strins intr-o singura coada pe care am incolacit-o in virful capului cu ajutorul clamei cu care anterior imi prinsesem parul.

Nu batea vintul, nu era nici soare dar nici innorat . Copacii de pe margine se oglindeau linistitor in apa verde.

Trebuie sa-l treci, mi-am zis in gind.
Daca nu poti sa-l treci nu vei fi niciodata in stare de nimic, parca-mi spunea o voce usor ironica de undeva din gind.
Bineinteles ca pot sa-l trec, am replicat eu ... si chiar in acel moment m-am aruncat inainte si m-am prins de cablul care vibrase sub greutatea mea de nici patruzeci de kilograme. Am inaintat usor punind miinile una in fata alteia ... mai facusem asta si inainte in sala de gimnastica. Cred ca am parcurs cam o treime din distanta ... poate chiar mai mult.
Dar in momentul in care am mutat mina cu citiva centimetri inainte am simtit cum niste sirme plesnite imi inteapa podul palmei. Cablul impletit din zeci de fire de sirma se ruginise si plesnise.
Am suportat durerea si am miscat si o doua mina inainte. Am strins cablul desi firele ruginite imi intrau in piele. Am simtit mina umeda si cind m-am uitat in sus am vazut ca era plina de singe.

Suspendata acolo in aer incercam sa gasesc o solutie. Puteam sa-mi dau drumul in apa. Stiam sa inot iar apa nu cred sa fi fost chiar asa de rece ...
dar vocea aceea ironica mi se prelingea pe linga urechi ...daca nu poti sa-l treci nu vei fi niciodata in stare de nimic ...

Nu, solutia nu era asta ... pentru nimic in lume nu-mi voi da drumul in apa.

Atunci un gind salvator mi-a strafulgerat mintea. Mi-am incolacit si picioarele pe cablu. Asa parea mult mai usor sa inaintez. Am avansat vreo doi sau trei metri cu greu . Miinile erau puternic zgiriate si nu puteam sa ma folosesc de ele asa cum as fi vrut.
Distanta ramasa pina la celalalt mal mi se parea enorma. Inaintam si eu ... insa aveam impresia ca si distanta se lungeste.
Incercam sa respir ritmic dar faptul ca stateam cu capul in jos imi ingreuna respiratia si facea sa-mi fuga tot singele in obraji.
Imi era din ce in ce mai cald. La un moment dat soarele parca a tisnit pe cer ... simteam sagetile lui cum imi tintesc crestetul capului. O picla s-a lasat peste apa .
Ma intrebam ce caut eu acolo suspendata de cablul acela ... vroiam sa-mi dovedesc in mod constient ca sunt in stare de ceva sau era vorba de o ambitie copilareasca de moment.
Am avut impresia ca vrea sa ploua ... o, nu mi-am zis in gind ! . Nu se poate! ... Dar era adevarat . Apa care curgea dedesubtul meu sorbea cu nesat picaturile.
Picaturile ma loveau din toate partile racorindu-mi trupul dar in acelasi timp aburindu-mi ochelarii. Nu mai vedeam nimic in jur. Eram rupta de realitate.
Nu mai puteam vedea capatul malului . Miscam in mod ritmic miinile si picioarele in timp ce repetam cu voce tare : Ich habe die Hefte zu Hause vergessen ... Ich habe die Hefte zu Hause vergessen ... dar oricit de mult inaintam nu ajungeam la pilonul de beton de care era ancorat cablul.

Pentru o secunda m-am intrebat daca nu cumva m-am zapacit ... si daca nu cumva in loc sa merg inainte , merg inapoi. Dar in urmatoarea fractiune de secunda mi-am dat seama ca e absurd ce gindesc pentru ca eu pornisem inaintarea spre celalalt mal cu picioarele inainte .... iar pozitia mea era cea corecta.
Am continuat aproape ca intr-un vis ... si la un moment dat virful adidasului s-a lovit de placa de beton. Din citeva miscari am ajuns pe placa, si de acolo pe trepte.
Mi-am scos ochelarii ca sa-i sterg cu partea de jos de la tricou . In acel moment am vazut ca miinile si hainele imi sunt patate cu singe.
Nu cred ca simteam vreo durere pentru ca valul de bucurie care ma cuprinsese in momentul cind am ajuns la punctul terminus imi anesteziase toate durerile. O energie noua imi inunda trupul si o ameteala mai dulce decit cea declansata de orice vin imi acapara toate gindurile.

Stiam ca de acum incolo orice imi va sta in putinta . Cred ca in acel moment am devenit o alta . O alta in sensul ca devenisem pregatita pentru esecuri. Ca le asteptam. Imi spuneam in gind .... ele sunt inevitabile ... pot sa vina in orice moment ... chiar si miine. Dar nu-mi pasa. Important e ca astazi nu m-am dat batuta.

Ce poate sti un copil de doisprezece ani despre esecuri? Nu mare lucru.
Dar le poate intui lasindu-si zalog inocenta.

Am coborit treptele pina jos si m-am spalat pe miini dupa care mi-am infundat miinile in milul inca umed de pe mal. Era racoros si moale ca o catifea. Am stat asa citeva minute . Cind le-am scos afara am vazut ca nu mai singereaza. M-am spalat din nou si m-am pregatit sa merg acasa.
Nu stiu de ce, desi trebuia sa fie la servici, mama era acasa. Ghinion.
Prea tirziu ca sa ma strecor tiptil in casa. Intrasem deja in toata spendoarea hainelor mele pline de mil si de singe.
Comunicarea intre noi doua s-a facut numai din priviri. Ii obisnuisem pe ai mei cu astfel de aparitii .
Nu mi-a zis nimic dar am vazut ca a plecat pe hol si am auzit ca vorbeste cu cineva la telefon ...

A venit la mine in camera si mi-a zis ... te speli, te schimbi si mergi imediat la spital . O cauti pe doamna ...escu.
Te asteapta sa-ti faca un vaccin antitetanos.

@Frisky
portret ... autoportretele mi le fac altii ...

Pseudo-diagnostic de miercuri

Undeva la hotarul dintre Nimeni şi Tine
Se adună cuvinte lipsite de sensuri şi sens
Undeva la hotarul dintre Totul şi Sine
Neînţelesu-ţi devine tăios, dulce şi dens.

Şi doar acolo clipele dezlînate
Ţes iţele unui Azi legat de mii de Ieri
Adunîndu-se în zile rotund de pătrate
Şi-n polinoame de ani ce duc Nicăieri.

Acolo poţi găsi o clipa infinit de prelungă
Racordată la veşnicia ce-n zori a murit
Şi celulele-acelea bolnave de iubire, încă ...
Ce dor fără durere în doru-ţi dezmorţit.



Misty Evening at Shinobazu Pond - imagine de Shiro Kasamatsu

Constatare de vineri,13

Azi am constatat ca am un tic.
La fiecare rasarit de soare ma scutur de Timp, si-mi zic :
" ... hei exergy ! ... khosh bash ... khoshhal , azad va khande-ru ...
azi esti prea ocupata
ca sa mai si imbatrinesti.
La naiba!
Las-o pe alta data
pentru atunci cind vei fi indeajuns de plictisita
sa mai traiesti,
pentru atunci cind nu vei avea
pe cine, ce, si cum
sa mai iubesti."


( imagine de Matt Brown )

Workshop

De mai multe ori mi s-a promis bataie, si desi au fost cazuri in care o meritam din plin , nu am primit-o niciodata.
Poate si de aceea aveam curajul sa ma aventurez in tot felul de lucruri pe care imaginatia mi le asternea aproape cu ostentatie in fata, deindata ce ma trezeam din somn.

Istoria nu era pentru mine un simplu obiect la scoala ci un prilej de a visa si de a-mi inchipui cum au fost vremurile de odinioara. De multe ori ma vedeam imbracata in hainele unei epoci anume, cum mergeam printre constructiile acelea ciudate pe care le gaseam in manual sau in enciclopedii. Imaginatia era in unele momente atit de puternica incit reuseam sa reconstitui ruinele, le insufleteam cu oameni si glasuri, mirosurile de plante sau de mincaruri necunoscute razbateau din neantul intunecat pina la mine ...
Pictogramele, cuneiformele si toate alfabetele limbilor disparute exercitau asupra mea o atractie dureroasa de care nu ma puteam desprinde.
As fi dat orice sa pot citi papirusurile sau tablitele scrise in cuneiforme.

Profesoara mea de istorie din clasa a cincea era un magician al cuvintelor pentru ca stia sa ne poarte cu usurinta peste orice fel de granite.
La sfirsitul fiecarui nou capitol scria pe tabla numele a doua sau trei carti care aveau legatura cu ceea ce ne vorbise anterior. Intotdeauna le cautam la biblioteca sau prin librarii.
Dintr-o data mi-am dat seama ca de fapt eu incercam sa-mi rup de la gura timpul real si sa ma pierd intr-un timp paralel sincron insa cu evenimentele care au avut loc odata.

Tin minte ca era pe la sfirsitul lui aprilie, intre pastele catolic si cel ortodox.
Ideea imi venise asa dintr-o data. Oare nu sunt in stare sa fac si eu niste tablite de lut pe care sa scriu citeva cuneiforme ? ... si ce daca nu stiu sa le citesc ? ... le pot copia ... pot face ceea ce au facut asirienii, fenicienii si babilonienii cu milenii in urma
Ideea aceasta imi aluneca zimbitoare prin toate cotloanele creierului ...

Mi-am facut planurile, pas cu pas.
Mai intii trebuia sa merg pe malul apei intr-un loc anume in care se gasea huma . Dupa aceea trebuia sa o framint cu apa si cu putin nisip ca sa obtin un fel de pasta ... dupa care urma sa intind huma prelucrata in ceva ca sa obtin placutele ... pe deasupra voi scrie exact literele vazute pe desenele din manual ... le voi lasa la uscat pina a doua zi , dupa care le voi arde in soba de teracota.
Bun ... planurile mi s-au parut functionale asa ca le-am impartasit celor citiva prieteni pe care ii aveam prin vecini.
Entuziasmul a fost general. Cred ca ne-am strins vreo 6-7 persoane ... fara sa o pun la socoteala si pe sora mea care era prea mica ca sa inteleaga ce vrem sa facem noi .
Am gasit locul pe malul apei si ne-am aprovizionat cu pamint galben.
L-am dus la mine in curte si dupa ce am indepartat pietricelele am adaugat apa si am inceput sa-l framintam. Operatia asta a fost executa impecabil de unul din noii mei vecini care pe atunci era numai in clasa a doua.
O alta fata a adus niste tavite metalice ... le luase de la mama ei din dulap ... mama ei era medic stomatolog.
Tot ea a presat huma prelucrata inauntru, le-a netezit si le-a spalat cu apa . Dupa parerea mea aratau formidabil.
Atunci am luat un cutit si am incercat sa scriu literele cuneiforme pe care anterior le-am copiat pe o bucata de hirtie.
Operatie nereusita .... huma se lipea de virful subtire al cutitului si semnele scrijelite aproape ca nu se vedeau.
Am scos huma afara din tavite. Operatiile de framintare si presare au fost reluate. Cind totul a fost pus la punct am incercat sa scriu cu ajutorul unui cui mai gros. Era mult mai bine, chiar daca nu ieseau exact ca in cartea de istorie. Prin liceu aveam sa aflu ca popoarele antice aveau niste sabloane sau niste stante speciale pentru fiecare cuneiforma, stante pe care le presau pe lutul moale.
Nu stiu ce am scris, dar am umplut tabiltele cu litere cuneiforme.
Din lutul ramas fiecare din noi a incercat sa faca o figurina. Pe unele din ele am scris insemne pe care le consideram magice.
Le-am lasat sa se usuce la soare urmind ca a doua zi, cind mama pleca la servici , sa le ardem in foc.

Casa noastra avea niste sobe mari de teracota aproape pina in tavan .
Era locul ideal in care sa punem la coacere 'antichitatile'.
Nu mai faceam foc in soba de vreo doua saptamini pentru ca vremea era calda iar seara daca se facea frig puneam in priza radiatorul electric.

A doua zi ne-am instalat cartierul general la mine in camera. Am dat covorul la o parte si am pus direct pe parchet toate obiectele uscate la soare , citeva bucati de lemne si o sticla cu benzina.
Eu am destupat sticla si am lasat sa curga putina benzina pe lemne si pe surcele. Le-am pus in soba ... peste ele am pus un gratar vechi pe care ai mei nu il mai foloseau , pe el am aranjat 'antichitatile' ... am dus sticla de benzina afara ... m-am intors ... si am scaparat bricheta.
Flacara s-a aprins dintr-o data si a invaluit totul. Am inchis soba de teracota asteptind sa treaca timpul.
Dupa citeva minute ne-am dat cu totii seama ca de undeva vine fum ...
Fumul venea din soba, nu era nici o indoiala .... iar eu nu puteam sa inteleg de ce.
In primul moment nu am stiut ce sa fac ... dar dintr-o data am deschis usa sobei, faza la care tot fumul inecacios s-a napustit pur si simplu in camera. Am alergat dupa apa ca sa-l sting.
Apa a taiat cu repeziciune limbile de foc eliberind in incapere un miros de scrum si aburi.
Tot ce pusesem inauntru se facuse una cu pamintul ... dar nu asta era durerea mea , ci faptul ca nu stiam ce explicatii le voi putea da parintilor cind vor veni acasa si vor vedea in ce hal arata camera mea, proaspat zugravita inainte de Pasti ...
Prima de la servici a venit mama. Cind a deschis usa si a vazut dezastrul din camera si a simtit mirosul de fum , desi se stapinea, cu o voce inecata de nervi a intrebat : "Cine- mi explica ce s-a intimplat aici."
Sora mea . cu o voce foarte senina i-a replicat ... "faceam tablite feniciene ... ca alea de la muzeu."
Dar mama nu o mai auzea ... cu o cirpa umeda in mina incepuse sa stearga tocul de la usa, usa si parchetul.
In acest rastimp si-a facut aparitia si tata ... l-a inceput s-a speriat crezind ca a luat foc ceva in casa, dar dupa ce mi-a ascultat explicatiile si-a revenit la normal ... chiar a avut inspiratia sa faca o gluma .
" E numai bine tamiiata pentru Pasti " ... dupa care s-a adresat mamei ... "lasa ca ai sa cureti miine ...".
Dar mama nu avea urechi sa il auda . Pina aproape de miezul noptii a trebaluit pe acolo. A dat jos draperiile si perdelele si le-a pus in masina de spalat. A spalat parchetul , a aerisit ... si a schimbat lenjeria de pat.

Dupa ce i-a mai trecut supararea am intrebat-o ce s-a intimplat ca tot fumul a venit in camera in loc sa mearga afara.
Am primit pe loc explicatiile. Totul parea atit de simplu acum. Acum, adica dupa ce am afumat cu totul camera.
Deci pe traseul dintre soba si cosul de fum de pe acoperis , in canalul acela de legatura care trece prin pod, se gaseste ceva cu numele de şibăr. Un fel de clapa cu ajutorul caruia se inchide si se deschide canalul.
Şibăr ... cuvintul suna extrem de ciudat, ca un cuvint strain limbii romane. Era pentru prima oara cind il auzeam. Eram suta la suta convinsa de faptul ca nu il mai auzisem nicaieri. Repetam cu ciuda in gind ... şibăr, şibăr ...
Nu intelegeam de ce ar trebui ca cineva sa inchida canalul ... oare rostul lui nu era ca sa traga fumul din soba si sa-l imprastie afara ?
Bineinteles ca asta este rostul ... dar rosturile sunt mai multe si uneori neintelese de profani, atit in tehnica cit si in viata.
Aveam sa aflu in acea seara ca atunci cind nu se face focul in soba şibărul trebuie inchis pentru ca , in timpul noptii, aerul cald din casa va intra in soba si de acolo se va ridica in sus si va iesi prin horn afara, iar in locul lui va intra aer rece care in citeva minute va raci camera .
In mare am inteles despre ce era vorba ... aveam sa invat mai tirziu despre asa numitul 'efect de horn' .
Pentru ca şibărul fusese inchis fumul nu a putut sa iasa afara.

Totusi am avut de cistigat mai multe lucruri de pe urma acestei intimplari.

In primul rind am invatat un cuvint nou, la ce foloseste obiectul in cauza si unde trebuie instalat el.

Apoi a venit zugravul sa rezugraveasca camera. Anterior fusese zugravita in bleu deschis, culoare care pe mine ma deprima ... mi se parea trista si fada.
Am ales o alta culoare pe placul meu ... un galben pal amestecat cu o pudra alba , pe alocuri vag argintie , care sclipea usor in lumina zilei dar raminea aproape mata la lumina lustrei. Se potrivea de minune cu draperiile de atlas de culoare mov deschis. Nu stiu prin ce minune draperiile au supravietuit de-a lungul timpului infruntind tot felul de detergenti, ele atirna cuminti si azi la ferestrele din camera mea.

In al treilea rind am invatat ca planurile mele nu au fost perfecte , ca nu le-am studiat amanunt cu amanunt ... ca daca nu ai suficiente cunostinte despre un lucru pe care vrei sa-l faci, s-ar putea sa o nimeresti foarte rau.

In epoca internetului, navigind pe net, am descoperit un articol intr-un ziar care anunta ca mai multi studenti si profesori s-au strins la Iasi cu scopul de a merge la Cucuteni si de a organiza acolo un workshop.
Mai clar... scopul lor era sa construiasca o locuinta in stilul locuintelor cucutiene. Sa-i imite intr-un fel pe cucutieni si sa faca ceramica la fel ca ceramica lor.
In acel moment mi-am amintit de workshopul meu si am zimbit cu nostalgie.

Niciodata nu poti sti daca vei reusi sau nu in ceea ce incerci sa faci, importanta e dorinta care te mina inainte ... iar dorintele coloreaza viata in culori pe care doar sufletul le poate vedea.

mi-am amintit de copilãrie din nou, de lutul din care fãceam casuþe, figurine de animale, drumuri, mici orãºele... fiecare îºi construia ceva, o gospodãrie dupã imaginaþia fiecãruia... verile în care nu ploua deloc ºi nu se plângea nimeni de încãlzirea globalã, de dimineaþã pânã-n searã frãmântam lutul fãrã sã ne plictisim... într-o zi am gãsit o piatrã netedã, ºlefuitã de apã ºi am scrijelit pe ea imaginea unei corãbii antice, având în minte o idee asemãnãtoare cu a ta, de a imita oamenii din vechime. Istoria e fascinantã, în special arheologia, tot prin clasa a cincea eram ºi eu când am fãcut primele sãpãturi "arheologice" în groapa excavatã de constructori pentru fundaþiile unei clãdiri noi, eram mai mulþi colegi, am strâns o plasã plinã de cioburi, le-am dus la muzeu ºi profa de istorie ne-a dat un 10 la fiecare...

Am norocul sa lucrez intr-un loc harazit parca de Natura pentru visare.
Biroul meu, laboratoarele, biblioteca, salile de conferinta si toate celelalte cladiri sunt scufundate in valuri de arbori, flori si verdeata.
Ghinionul meu este ca intilnesc la tot pasul plante ciudate si arbori de o constitutie stranie ... dar nimeni nu poate sa-mi spuna numele lor.





Florile acestui copac nu mi-au dat pace multa vreme. Cautarile mele in ce priveste numele si tara lui de origine au ramas fara nici un rezultat concret. Am intrebat de foarte multe persoane ... singurul raspuns a fost o ridicare vinovata din umeri. Cea mai mare parte a colegilor mei nici macar nu l-au observat.
Ma intreb cum poti sa nu observi lucruri de o asemenea imposibil de descris frumusete?! Oare intr-atit de orb poate fi un om ?
Frunzele lui nu atrag cu nimic atentia. Am folosit imaginea lor la postul intitulat Punctul eutectic. Florile insa sunt de-a dreptul fascinante. Au marimea unei mingi de ping-pong, petalele groase si de culoarea untului ... iar in interiorul lor parca cineva si-a incercat maiestria pensulei colorindu-le pe alocuri cu mov si galben.

@Erwin

Seamana cu florile de castan!

Varul doamnei Berger

Treceam grabita strada cind am auzit o voce care striga din urma ... "domnisoara ... domnisoara , opriti-va un moment".
M-am intors si am privit in directia de unde venea vocea dar nu am recunoscut persoana. "Ce treaba o fi avind cu mine ?" , m-am intrebat , caci era evident ca nu ma confundase cu altcineva.
Din citiva pasi a ajuns in fata mea. Atunci am putut sa-l privesc pe indelete. Era un barbat oarecum inalt si sportiv cu o virsta imprecisa .... undeva intre saizeci si optzeci de ani ... depindea din ce unghi il priveai.
Avea in mina o borseta de piele care atragea atentia ... in acel moment i-am observat bratara din zale de aur aproape patrate pe care era prinsa o piatra neagra.
S-a uitat la mine scurt cintarindu-ma din ochi. A adaugat cu o voce foarte echilibrata : " sunt varul doamnei Berger ... precis ca va amintiti ziua ..." ... Vocea lui a iesit pentru citeva secunde din cimpul meu auditiv iar amintirea unei zile anume mi s-a infatisat proaspata in fata ochilor.

In acea zi aveam teza la matematica . Ultima teza din clasa a zecea ... dupa care urma sa dam examenul de treapta. Profesorul de matematica ne anuntase ca teza va tine doua ore iar subiectele nu vor fi tocmai usoare.
Cred ca mai ramasese o jumatate de ora . Terminasem de citeva minute toate calculele si ma uitam cu un aer distrat pe pereti , prin clasa ....
Profesorul m-a observat, s-a apropiat de banca mea, mi-a luat caietul si l-a rasfoit pagina cu pagina. Din privirile lui am inteles ca scrisesem bine.
Mi-a facut semn sa ies pe hol.
El a deschis usa iar eu am iesit aproape pe virfuri. Usa clasei ramasese intredeschisa.
M-a intrebat daca stiu casele evreiesti de linga parc. I-am zis ca da. Atunci el m-a intrebat daca o cunosc pe doamna Berger. Nu o cunosteam.
"Sta exact deasupra magazinului de tricotaje" , mi-a zis el. "Cred ca poti sa te descurci daca te rog ceva."
"Bineinteles", am raspuns eu.
Atunci profesorul a scos din buzunarul de la sacou un plic . "Te-as ruga sa-l duci doamnei Berger. E de la fiica ei din Israel. L-a adus personal cineva saptamina trecuta , iar de la Bucuresti l-am luat eu."
Am vazut ca scoate stiloul si cu litere cit mai citete imi scrie adresa si imi face o schita .
"Ai mare grija sa nu-l pierzi . Il dai ei personal iar daca nu e acasa mi-l dai inapoi mie."
Am luat plicul, l-am impaturit si l-am bagat cit mai adinc in buzunarul de la uniforma.
Intre liceul nostru si apartamentul doamnei Berger era o distanta de cel mult 300 de metri. In citeva minute am ajuns la magazinul de tricotaje si imediat am descoperit usa laterala si scarile care duceau la etaj.
Am sunat la usa insa nu mi-a raspuns nimeni . Aveam senzatia ca in casa este cineva.
Am mai sunat inca o data. Intr-un sfirsit am auzit pasi si o femeie in virsta cu parul alb taiat scurt mi-a deschis usa.
S-a uitat foarte mirata la mine crezind ca am gresit adresa.
"Buna ziua doamna Berger" , am zis eu ...
"Buna ziua " , a raspuns ea. "Cu mine aveti treaba?"
"M-a trimis domnul profesor #^# sa va inminez un plic. E de la fata dumneavoastra."
In acel moment a deschis larg usa si cu o voce agitata m-a invitat sa intru inauntru.
Draperiile erau trase dar am reusit totusi sa deslusesc cite ceva in semiintunericul din camera .
O biblioteca tip vitrina din care o serie de carti au fost scoase si asezate pe masa, mai multe reviste imprastiate pe doua scaune si pe masa, o patura si un fier de calcat pe jos, radiocasetofonul asezat pe masuta de cafea , un tablou cu flori intr-o vaza ... pictat oribil, dupa parerea mea.
Am scos scrisoarea din buzunar si i-am inminat-o.
Doamna Berger si-a pus ochelarii pe nas si cu nerabdare a desfacut-o uitind parca ca in camera mai exista si o alta persoana , adica eu.
Am vazut ca fata ii este cuprinsa de un val de suparare. Mi-am inchipuit ca primise vesti proaste si tocmai cind ma pregateam sa spun ceva cind am auzit-o zicind : "nu pot citi nimic. Elfriede scrie asa de marunt ! ... iar ochelarii astia ma ajuta numai cit sa nu ma impiedic de obiectele din casa si sa nu-mi rup capul pe scari."
"Pot sa va o citesc eu," m-am oferit voluntar.
"E scrisa in idish", a replicat ea.
"Limba idish seamana cu limba germana, fac la scoala germana si cred ca as putea sa o citesc destul de corect ", am adaugat eu pe un ton increzator.
Atunci doamna Berger a tras una din draperii si m-a invitat sa iau loc in fotoliul de linga fereastra.
M-am asezat si am inceput sa citesc ... din loc in loc ea ma corecta ascultindu-ma cu mare atentie. Intelegeam o parte din cuvinte, ... acele cuvinte care erau comune cu limba germana ... insa nu intelegeam decit foarte vag sensul propozitiilor.
Scrisoarea avea doua foi scrise pe o parte si pe cealalta cu un scris marunt si ascutit care amintea de pinza unui fierestrau.
Citeva minute vocea mea a vibrat in camera aceea .
Doamna Berger m-a ascultat fara sa ma intrerupa, iar cind am terminat lectura aproape ca i-am auzit suspinul mut.
"Esti draguta sa-mi mai citesti inca o data ?", m-a intrebat ea cu o voce lipsita de vlaga.
In acel moment privirea mi-a fost atrasa in mod magnetic de casetofon.
"Am o idee" am zis eu. "Pot sa va citesc scrisoarea si sa o inregistrez pe banda ."
S-a uitat lung la mine neintelegind pentru un moment ce vreau sa spun. dar apoi fata i s-a luminat si aproape ca a explodat : "draga mea, e o idee absolut minunata. Asa am sa o pot asculta de cite ori vreau. Bravo fetito ! "
Mi-a dat o caseta uzata. O tin si acum minte. Avea un invelis in doua culori, rosu si negru . Am pus-o in casetofon , am tras-o pina la capat dupa care i-am facut semn ca incep inregistrarea.
Citeam cu atentie si cu o usoara intonatie lasind timp intre cuvinte si mai mult timp intre propozitii.
Lectura a decurs bine, caseta nu s-a incilcit si nimeni nu a sunat la usa sa ne deranjeze .
Am verificat sa vad daca caseta functioneaza. Totul era OK.
M-am ridicat sa plec si ea m-a condus pina la usa foarte volubila si invitindu-ma mereu sa mai trec pe la ea.

Din pacate nu am vizitat-o niciodata, insa de citeva ori , pina sa reusesc la facultate, am stat de vorba cu ea in parc sau pe strada.
Au trecut noua ani de atunci, mi-am zis in gind ... si dintr-o data mi-am amintit ca in fata mea sta varul doamnei Berger.

In acel moment m-am intrebat de unde stie el ca o cunoscusem pe doamna Berger. Probabil ca privirea mea era prea zapacita sau intrebatoare , si in mod cert el era un om umblat prin lume care citea in mine ca intr-o carte.

"Aici nu e locul potrivit sa vorbim. Sa mergem la o cofetarie sau pe o terasa ... am foarte multe lucruri sa va spun , dar si o mare rugaminte ... ma tem ca nu voi avea in final curajul sa o formulez", a adaugat el privindu-ma atent sa vada cum reactionez.
Era ora prinzului si parcul aproape pustiu mi se parea locul ideal unde am fi putut sta de vorba.
Verisorul doamnei Berger mergea tacut alaturi de mine iar eu nu aveam curajul sa sparg tacerea cu intrebari absurde.
(... va continua )

Varul doamnei Berger (... continuare)




Intraseram in parc mergind in tacere pe alee si indreptindu-ne la pas spre una din bancile asezate la umbra. Orasul nostru e gol si pustiu in august, mai ales la amiaza. Aproape toata lumea pleaca in concediu iar cei ramasi in oras ori se string pe malul apei, ori dormiteaza in casa cu perdelele si jaluzele trase.

M-am asezat pe banca. Varul doamnei Berger s-a asezat si el fara nici un cuvint.
Desi curiozitatea ma impingea sa pun mai multe intrebari m-am ambitionat sa tac.
Ciudat ca cineva cu virsta lui nu stia de unde sa reinnoade firul discutiei. Intr-un tirziu m-a intrebat cu aceeasi voce echilibrata : "nu aveti de gind sa intrebati nimic?"
"Stiu ca doamna Berger a murit", am zis pe un ton neutru.
"Da", a replicat el ... "inainte de '89 ... intimplator eram in Romania atunci. Asa se face ca am facut cunostinta cu dumneata, mai bine zis cu vocea dumitale.
Fiica ei a venit pe fuga la inmormintare si a plecat tot in fuga . La citeva zile am primit de la ea un telefon ... ma ruga sa-i trimit prin posta unele obiecte din casa. Cu mai multi ani in urma primisem o cheie de la apartamentul lor.
Am lasat balta treburile pe care le aveam la Bucuresti sosind la miez de noapte in tirgul asta provincial in care mi-am pierdut cindva o parte din viata. Am gasit usor ce m-a rugat Elfriede sa-i trimit. Cautam sa ascult niste muzica . Tot schimbam casetele ... iar la un moment dat am dat de caseta cu scrisoarea ..."
"De unde v-ati dat seama cine a citit-o? ", am intrebat eu.
"Istoria e lunga ... dar daca va intereseaza v-o pot spune in sumar" .
"Stiti bine ca ma intereseaza ..."

A privit rece si si-a trecut degetele prin par.
"Oricine si-ar fi dat seama ca e vorba de o scrisoare. Am cautat prin sertare , prin biblioteca si prin cutiile din dulap. Scrisoarea am gasit-o impaturita, bagata intre doua casete, in suportul pentru casete ...
Pe plic era scrisa adresa si desenata o schita. Scrisul domnului profesor #^# e usor de recunoscut. Corespondasem o perioada cu dumnealui. Ii trimiteam din cind in cind din Germania reviste de matematica si carti de specialitate. A doua zi i-am telefonat si si i-am intrebat amanunte despre scrisoare. Chiar daca trecusera citiva ani isi amintea perfect ca v-a dat-o sa o duceti doamnei Berger. Mi-a spus numele dumneavoastra . Am sunat de citeva ori dar nu mi-a raspuns nimeni. Probabil ca erati plecati cu totii de acasa. Nici eu nu mai puteam ramine in oras. Trebuia sa plec la Bucuresti ... in citeva zile imi expira viza. V-am sunat si din Bucuresti. Tot fara rezultat.
La sfirsitul toamnei am ajuns, cu treburi, la Haifa. I-am dat Elfriedei lucrurile cerute ... dar si caseta cu scrisoarea. A fost foarte surprinsa sa auda ca ceea ce a scris ea este citit de cineva ... e straniu sa auzi cuvintele tale pronuntate de un necunoscut.
In seara aceea la Haifa mi-am dat seama ca trebuie neaparat sa va intilnesc.
Nu vreau sa judecati gresit vorbele mele. "
Si-a intrerupt vorbele uitindu-se brusc in ochii mei.
A adaugat cu o voce apasata :"Dumneata ai intotdeauna talentul asta enervant sa asculti fara sa pui intrebari? "

"De unde ati stiut ca eram 'eu' atunci cind m-ati strigat pe strada?"
"Intimplarea", a zis el zimbind larg ... zimbea pentru prima data.
"Intrasem la farmacie sa cumpar ceva cind am auzit pe una din farmaciste zicind "... uite-o pe ... de mult timp nu am vazut-o sa vina acasa ". Erati singura persoana care trecea prin dreptul farmaciei , asa ca am iesit ca din pusca dupa dumneavoastra".
"Suna aiurea ... chiar foarte aiurea. De unde ati stiut ca sunt in oras ? De citiva ani locuiesc in alta parte? "
" Asta tine deja de sansa. Sansa m-a ajutat. Oricum , eram hotarit sa va caut . As fi cerut adresa si v-as fi gasit ... oriunde."
A tacut brusc asteptind sa pun eu intrebari, sa reactionez in vreun fel la elementele surpriza din vorbele lui. Desi curiozitatea imi ardea tot vocabularul am facut efortul sa-mi tin limba legata. In fond el era cel care avea interesul sa-mi vorbeasca.
"Daca mai taceti ma faceti sa ma simt prost , ridicol chiar ...".
"Nu aveti de ce " ... as fi vrut sa mai adaug ceva dar am simtit vidul de exprimare la marginea caruia ma oprisem.
"Bine domnisoara. Am sa continui. Chiar de la inceput am amintit de o rugaminte".
S-a uitat din nou la mine dornic sa vada cum reactionez.

"Va ascult " , am articulat intr-un final eu.
S-a ridicat brusc de pe banca iar borseta a alunecat in iarba. M-am aplecat si am luat-o, fara sa ma ridic de pe locul meu. I-am intins-o . Varul doamnei Berger a luat-o. In acel moment a observat verigheta de pe deget. A zis cu o voce glumeata : "V-am tot zis domnisoara cind de fapt trebuia sa va fi spus doamna ".
"Nu are importanta" , am replicat eu si am adaugat "era vorba parca de o rugaminte ... nu-i asa ? "
"Da. Dar mi-e teama ca voi fi catalogat drept un batrin bintuit de obsesii. Dumneata ai trait numai o mica parte din viata pe care am trait-o eu. Apartinem unor lumi diferite. Mi se intimpla sa ma prinda uneori frica cind interactionez cu cei din generatia dumitale. Da ... frica ...
As vrea ca inainte sa formulez rugamintea sa va spun citeva lucruri despre mine. Ai ocazia sa ma intrebi orice. "
Era prima data cind mi se adresa cu 'tu'.

"Ce meserie ati avut ?", l-am intrebat eu .
"Aventurier. Aventurier in adevaratul sens al cuvintului. Pentru ca m-ati intrebat, am sa va raspund ... va rog sa nu ma intrerupeti. Am trait imprastiat prin lume ... am stat citiva ani in Europa, citiva in America si citiva in Africa. Am colindat prin Australia si prin America de Sud. Meseriile depindeau de tara si de dispozitie ... nu le mai enumar. Am facut de toate.
Am inselat, am mintit, am furat nevasta altuia, am injurat, am jurat strimb, am consumat narcotice, ... am stat citeva saptamini in inchisoare ... si citeva luni intr-o chilie de pustnic in Egipt . Am cistigat rind pe rind mici averi pe care apoi le-am risipit in vint sau le-am dat unora care erau la nevoie ... am facut si bune, si rele ."
S-a oprit din discurs plimbindu-si stingher privirea pe gardul viu din fata.
"Credeti ca nu inteleg ce ziceti ?" , am intrebat eu cu o voce care mi s-a parut straina , parca nu ar fi fost a mea.
"Nicidecum domnisoara ! Nicidecum ! Daca macar pentru o clipa as fi crezut asa ceva nu mi-as fi pierdut timpul sa vorbesc cu dumneavoastra. Tocmai pentru ca intelegeti va spun toate astea. Pentru ca vreau sa ma intelegeti.
Rugamintea de care v-am vorbit la inceput este conditionata de aceasta intelegere."
In acel moment s-a facut in mintea mea lumina. Varul doamnei Berger vroia de la mine ceva, ceva care pentru el era important. O rugaminte pe care numai eu puteam sa o indeplinesc ... nimeni altcineva. Acum imi era foarte clar totul.
Cind l-am privit din nou mi-am dat seama ca si el intelesese ca eu am am intuit esentialul.
Asteptam sa continue. In acest timp pe ecranul memoriei mi se derula ziua in care am dat teza la matematica. Daca nu as fi terminat mai repede de scris , profesorul nu m-ar fi trimis cu scrisoarea ... nu as fi cunoscut nici o doamna Berger. Daca atunci nu mi-ar fi venit ideea sa pun pe banda textul scrisorii ...

... dar ce rost are sa pui in primul flanc un sir interminabil de daca?
Realitatea era una singura: varul doamnei Berger si rugamintea pe care parca amina sa o formuleze.
(continuarea ... altadata )

imagine de Hamid Memarian

Varul doamnei Berger (... tot continuare )



"Dumneata crezi in reincarnare?" mi s-a adresat el dupa o lunga pauza.
"Daca m-ati fi intrebat inainte de '89, probabil ca v-as fi dat un raspuns afirmativ... acum insa, dupa ce am citit cite ceva referitor la subiect, in mod aproape sigur v-as raspunde ca NU. "
"Daca i-ati citit numai pe scriitorii obscuri care s-au tradus in Romania nici ca se putea sa fi ajuns la alta concluzie. L-ati citit pe Jung?"
"Cite ceva despre Freud si Jung am citit prin reviste ... insa pe ei propriu zis, nu ."
"Domnisoara nu asa se procedeaza. Niciodata nu te apuci sa citesti maculatura despre ceva sau cineva inainte ca sa-i citesti opera ... ma rog, macar o lucrare de referinta a celui in cauza. Cind vrei sa patrunzi intr-un domeniu intotdeauna trebuie sa incepi cu mastadontii ... cu greii.
Sa luam filozofia ... pragul minim il reprezinta Socrate. Pleci de la el , treci pe la Platon si Aristotel ... dupa aceea mergi mai departe. Daca vrei sa ajungi la Heidegger trebuie sa-i vizitezi pe Descartes, Spinoza, Hume, Kant, Hegel .. dupa aceea sa-i bati lui Heidegger in usa. Nu se cade sa-l deranjezi inainte. In caz contrar vei bate in zadar. Nu se poate sari direct din copacul lui Marx in bratele lui Bergson sau Wittgenstein."
"Pentru un aventurier stiti prea multe din filozofie" , am intervenit eu pe un ton ironic.
Varul doamnei Berger a intrat in joc ... "doar nu va inchipuiti ca am venit pe lume aventurier! ... intr-o perioada am fost un elev silitor, intr-o alta un student de viitor .. Dar asta a fost demult ... parca nici nu ar fi fost . Nu te intrista domnisoara, am puterea sa zimbesc chiar si la virsta asta ."

Mi-a parut rau ca am deviat subiectul . Ma gindeam sa spun ceva care sa ne intoarca la punctul de inceput , dar brusc creierul mi se golise parca de idei.
El si-a continuat monologul rostind cuvintele pe un ton leganat ... "ti-e greu sa-ti inchipui ca am fost copil? ... te cred ... dar fa un efort sa vezi un baiat cu parul brun, slab si desirat, care dupa ce venea de la scoala trebuia sa stea citeva ceasuri bune la pravalie ... Spre seara insa el fugea intr-o alta lume. Se plimba pe aleea pietruita strajuita de castani de linga spital ... putea sa piarda cite o ora prin anticariat citind cartile pe care nu avea bani sa le cumpere ... putea sa mearga vara la pescuit, pe malul aceluiasi riu pe care te-ai plimbat si dumneata de nenumarate ori. Stii de cite ori mi-a venit apa asta in vis? N-am trait aici decit paisprezece ani ... dar toata viata mea se leaga indirect de oraselul asta linistit. Cind vreau sa ma simt evreu las totul balta , si din orice colt de lume as fi , fug ... fug si ma reintorc aici. Cel ce a spus ca Israelul este patria evreilor emigranti, a spus o prostie. Acolo nu mai esti evreu ... esti rus, roman, american, olandez, etiopian sau polonez. Esti orice, numai evreu nu. Evrei sunt ei, ei care au locuit intotdeauna acolo."

La un moment dat s-a oprit, s-a uitat la mine intrebator si a adaugat: "daca va plictisesc ridicati-va si plecati. E cel mai cuminte lucru."
Nu am inteles exact ce vroia sa spuna, dar adevarul era ca mie imi placea sa ascult astfel de povesti. Mi-au placut dintotdeauna. A fost suficient sa se uite la mine si sa-si dea seama ca ma intereseaza ce spune. Cu o noua energie in glas a reluat sirul intrebarilor.
"Ati citit literatura rusa? Dostoevski si Tolstoi , in particular ...?"
"Bineinteles", am replicat eu cu o mindrie de pionier fruntas. "Si pe Cehov, pe Puskin, pe Esenin, Pasternak, Solzhenitsyn, Bulgakov , ... "
"E bine. Era necesar sa-i cititi. Daca vreti sa intelegeti viata trebuie sa cititi cu luare aminte pe Dostoevski si Tolstoi. Sa-i ascultati pe clasicii rusi ... cheia sublimului e la ei."
" I-am ascultat de multe ori . Si pe ei dar si pe Visotsky. Asa am putut sa inteleg mai bine ideea de 'gulag'."
"oh ! ... daca l-ai ascultat pe el, trebuie sa-l asculti si pe celalat jidov ratacitor. Au ceva in comun ... vei descoperi dumneata singura..."
"La Yehudi Menuhin faceti aluzie?"
" Nu, nu la el. Menuhin e un lord ... eu ma refer la un paria, la Cohen. "
" E si el violonist? ... sau e pianist? ... din pacate numele nu-mi spune nimic"
Varul doamnei Berger a zimbit cu luminite poznase in priviri .
" Nici una, nici alta. Vorbeam de Leonard Cohen ... daca ai sa-i asculti cintecele ai sa intelegi de ce l-am numit 'un paria' ..."

Cu gesturi molatice a tras fermoarul borsetei si cu virful degetelor a scos de acolo o coala de hirtie impaturita, si tot cu virful degetelor mi-a intins-o.
Am luat-o si am desfacut-o cu o oarecare curiozitate. Tineam in mina o copie xerox. Pe partea din dreapta sus am citit data ... 4 aprilie 1954.
Am parcurs textul . Cind mi-am ridicat ochii privirea mea a alunecat pe linga privirea varului doamnei Berger. Mi-au trebuit doua trei secunde sa inteleg.
Aceeasi senzatie ca atunci cind trenul tau trece in viteza pe linga alt tren. Retina inregistreaza cu repeziciune imagini incomplete din vagoanele trenului care ti-a trecut prin fata ochilor. Nu ai timp sa vezi totul ... dar dupa ce trenurile s-au indepartat unul de celalalt, in liniste, poti reconstitui imaginile pe care le-ai vazut in acele citeva secunde.

"Nu cred ca am sa pot. Nu sunt eu persoana cea mai indicata. Am sa va dezamagesc , si ... " m-am oprit nemaistiind ce sa zic.
Varul doamnei Berger, ferindu-si privirea, a spus cu o voce golita de orice intonatie: " Va multumesc ca m-ati salvat de la ridicol. E uimitor ca ati inteles. Un om la virsta mea are putine dorinte. Una din ele este acum in mina dumitale. Chiar daca ma veti considera un batrin ramolit, pe jumatate nebun, sa stiti ca nu-mi pasa. De multa vreme nu-mi pasa ce crede lumea despre mine. "

Mi-a dat borseta si a adaugat ..."nu azi, nu miine ... cind ai sa ai timp. Cind ai sa simti ca ai inteles ce a vrut sa spuna ea . Din pacate eu am inteles foarte tirziu. Mindria orbeste instantaneu, si pe intelepti ... si pe nestiutori ... si e foarte greu sa asezi nimic in locul in care cindva era ceva ... sper sa intelegeti ce vreau sa spun" .
Am adaugat pe nerasuflate : "... e absolut imposibil sa asezi 'nimic' in acel loc in care odata era 'totul' ..."
S-a ridicat de pe banca in mod neasteptat, a facut citiva pasi cu spatele spre mine, s-a intors la fel de brusc , a vrut sa spuna ceva ... s-a oprit , apoi cu un ton mustrator mi-a zis : "pentru vorbele astea meritati sa fiti aspru pedepsita ."
( va urma )

imagine gasita pe net

"... e absolut imposibil sa asezi 'nimic' in acel loc in care odata era 'totul' ..."

Asta ar trebui pusă la citate personale.
Aştept urmarea cuminte.

Varul doamnei Berger ( ... )




Drumul spre casa mi s-a parut insuportabil de lung. Imi reveneau in memorie frinturi de discutii, priviri ... si orice faceam nu puteam sa ma rup de ele.
Varul doamnei Berger avea dreptate. El facea parte dintr-o cu totul alta lume, o lume cu putini supravietuitori, si poate tocmai aceasta constatare ma facea sa am senzatia de ceva greu pe suflet.

Spre seara am scos caseta din borseta si am desigilat-o, am luat casetofonul si copia xerox , urcind nerabdatoare treptele la etaj. Textul nu era lung. O singura pagina scrisa cu o caligrafie impecabila care se termina cu o semnatura nervoasa, plina de personalitate ... usor descifrabila : Eliza.
Numele incepea cu o litera asemanatoare mai mult cu Σ decit cu E. Citeam cu aviditate scrisoarea, de parca as fi citit-o intiia data, cautind sa patrund dincolo de cuvinte ... dincolo de aparentele banalitati. O scrisoare de despartire ... Eliza dorea sa se desparta de varul doamnei Berger. Dar dincolo de aceasta evidenta era in tonul acelei scrisori ceva ce nu-mi dadea pace. Fraze simple, cu usoare aluzii si trimiteri la niste lucruri comune intre ei doi. Muzicalitatea propozitiilor ma atragea cu fiecare cuvint pe care-l rosteam in gind.
1954 ...oare citi ani or fi avind ei atunci? Am stabilit o cifra provizorie ... intre 20 si 35.

Mi se parea relativ simplu sa o citesc, desi inca nu puteam sa accept ideea ca vocea mea semana cu vocea Elizei, ca semana atit de mult incit varul doamnei Berger a venit dintr-un capat de lume sa o auda ... sa o ia cu el.

Am pornit casetofonul si am inceput lectura cu atentie dar si cu un anume trac.
Eram foarte curioasa sa vad cum a iesit.
Nu mi-a venit sa-mi cred urechilor ... ascultam o voce pe care nu o recunosteam, care ma zgiriia pe creier. Nu stiu cum de a putut iesi asa. Timbrul era total schimbat, parca cineva imi aruncase praf in fata ... iar eu ma chinuiam sa respir si sa vorbesc in acelasi timp.
Mi-am zis ca trebuie sa merg jos sa iau citeva lingurite de dulceata de trandafiri ... cind ne durea gitul bunica ne dadea sirop sau dulceata de trandafiri. Am inghitit fortat dulceata care nu-mi placea si pentru a ma convinge de calitatile vocale dobindite am inceput sa fac vocalize prin casa. Noroc ca nu era nimeni sa ma auda ... nu am deloc ureche muzicala.
Refacuta, fizic si psihic, am urcat din nou sus. O stare de calm m-a cuprins deindata ce m-am asezat in fotoliu. Am apasat pe clapa REC si am inceput sa citesc. Cuvintele curgeau parca de la sine. Cu nerabdare am dat caseta la inceput sa o ascult ... Nu-mi dadeam seama ce se intimpla.
Vocea mea suna parca si mai rau decit la prima lectura. Ma gindeam la o pisica lesinata scoasa din apa. Totul suna fals si strident. Nu ma puteam recunoaste in glasul acela.
Nu mai stiu de cite ori am citit si am sters. Tin minte ca intr-un final am simtit o durere in git ... care apoi a coborit in piept ... mi-a cuprins bratele. O simteam parca si in virful degetelor. Un fel de oboseala ma luase cu totul. Nu avea rost sa continui. Mergeam din rau in mai rau.

Seara, la masa, m-am gindit ca poate casetofonul este de vina. Trebuia sa fac rost de un alt casetofon. Treaba asta mi-a rezolvat-o sora mea.
Dupa ora zece am dus si cel de-al doilea casetofon la etaj. Reluasem inregistrarea cu optimism.

Dar cind ceva nu vrea sa se intimple, nu se intimpla ... si gata.

Orice faceam vocea mea suna rau, atit de rau ca mie aproape ca imi dadeau lacrimile. Mi-am zis ca si miine e o zi ... dupa care am coborit la parter sa ma uit la televizor.

Dar ziua care a urmat nu mi-a adus noroc. Cred ca ajunsesem la punctul de fierbere. Nu puteam sa inteleg ce se intimpla. Intr-un moment de nervi am luat cartea care era pe masuta dintre fotolii si am inceput sa citesc la intimplare din ea.
Incredibil ! Vocea mea isi capatase tonul si timbrul ei dintotdeaua. Acultam cele doua inregistrari, una in continuarea celeilalte ... si daca nu as fi stiut ca eu le-am inregistrat as fi spus ca e vorba de doua persoane diferite.

A mai trecut o zi fara folos. Nu chiar fara folos pentru ca ziua am reusit sa rezolv cea mai mare parte a treburilor pe care le aveam la notariat, si pentru care, de fapt, venisem acasa.
Incepuse sa picure marunt ... vremea se racise pe neasteptate. Miroasea in aer a septembrie, desi era numai mijlocul lui august. Toata oboseala acumulata in timpul zilei, alergind de la un birou la altul, de la notariat la banca, si retur ... plus oboseala generata de esecul lecturii ... plus vremea ploioasa ... toate astea m-au facut sa ma culc devreme.
Intimplarile recente, voci cunoscute si niste ginduri ciudate se invirteau in capul meu, undeva la limita dintre starea de somn si cea de veghe. Era ceva rational in tot visul meu, pentru ca in mod parca constient puneam intrebari. Dar era si ceva fantasmic acolo, pentru ca raspunsurile nu aveau nimic comun cu realitatea pe care o cunosteam. Cred ca as putea scrie un roman despre acele citeva ore de somn, despre tot ce mi-am inchipuit eu in legatura cu varul doamnei Berger si cu Eliza, despre orasul nostru in acele decenii de 'comunism intensiv', despre mine insami ... straina de identitatea pe care credeam ca mi-o cunosc.

Acoperisul casei noastre este invelit cu tabla galvanizata, un invelis pe care stropii de apa cad sacadat generind ritmuri aproape muzicale. Susurul ploii care se intetea m-a trezit din somn. Vroiam sa merg sa-mi continui lectura ... asa ca am iesit pe hol, fara sa mai aprind lumina, am luat la intimplare o haina din cuier, si pe tiptil, am suit la etaj.
Cu gesturi aproape automate am pregatit casetofonul pentru inregistrare. De abia dupa primele fraze mi-am dat seama ca textul scrisorii ramasese la mine in camera. Dar nu mai aveam nevoie de el ... cuvintele veneau unul dupa unul, fara sa le chem ... fara sa fac nici un efort de memorie. Eram eu, si totusi nu eram eu, ... era vocea mea, si totusi nu era ea.
Oricit de mult vreau sa-mi amintesc ce s-a intimplat atunci, nu pot. Cind mi-am revenit am apasat pe STOP. Nu simteam nevoia sa ascult cum a iesit inregistrarea ... sau poate ca era o teama camuflata in fata unui nou esec?

Am coborit, tot pe tiptil, la mine in camera. Somnul m-a cuprins cit ai zice peste. Dimineata, dupa nelipsita cafea la filtru, mi-am zis ca trebuie sa o ascult.
De la primul cuvint rostit am stiut ca totul este asa cum imi dorisem. In fundal se auzea ploaia pe acoperis. Vocea mea disparuse de pe banda ... numai ploaia isi continua uvertura .
Sase minute ... atit a trecut din momentul in care am terminat de citit textul si momentul in care am apasat pe STOP.
Ce s-a intimplat in cele sase minute ? ... la ce m-am gindit atunci? ... unde am fost plecata cu gindurile?
Nu stiu. Am incercat, si mai incerc si astazi sa-mi reamintesc ...

Trebuia sa merg sa ridic ultimele hirtii de la notariat, primarie si banca. Asa ca l-am sunat pe varul doamnei Berger care mi-a propus sa ne intilnim la un restaurant recent deschis si care avea o terasa linistita. Era foarte bine dispus si mi-a zis sa nu-mi fac nici un program pentru dupamasa . A adaugat : "nu ma pricep sa fac surprize, dar va garantez ca de data aceasta nu voi da gres" ... dupa care si-a luat la revedere si a pus telefonul in furca.