un detaliu de la Domul Imperial din Soltaniyeh ...



... cred ca aici am surprins acea nuanta de albastru ce se poate vedea in realitate, cu ochiul liber, pe peretii interiori ai domului.

preferinte

Consider ca aceasta e cea mai reusita fotografie facuta la Domul din Soltaniyeh. Pentru a vedea detaliile peretilor si arcadelor ( cit si culorile originale) trebuie mai intii sa o descarcati de aici :



Am petrecut in jur de doua ore in incinta domului: la parter, in sala criptelor, la etajul intii (decorat cu caramizi in nuante aramii, grena, culoarea lutului ars, galbui , crem si verzui), pe coridoarele intortocheate, pe scarile inguste si fara balustrade, in curtea si parculetul din imediata apropiere ....

O tura am mers cu grupul Profesorului pentru a-i asculta explicatiile documentate 'pina la singe', si, pas la pas cu grupul de studenti am facut o serie de fotografii ... apoi am inconjurat sala principala de la parter impreuna cu sotul meu (pentru ca nu puteam vedea ce scria sus, deci l-am pus sa-mi citeasca 'peretii' ) si am fotografiat ceea ce mi s-a parut important.

Am urcat apoi la etajul intii cu profesoara de etnografie, care a avut amabilitatea sa-mi explice semnificatiile motivelor decorative. Bineinteles ca am filmat si fotografiat detaliu cu detaliu. Realitatea e ca aceste arcade si peretii aferenti de la etajul intii mi-au placut cel mai mult, asa ca cele mai multe imagini le-am captat acolo.

Studentii s-au dispersat in grupuri mai mici, fiecare grup acupindu-se cu fotografierea acelor aspecte si puncte ce trebuiau incluse in lucrarile lor de licenta ( arhitectura, istorie, etnografie ...).

Atmosfera s-a linistit brusc si mi-am zis ca e un bun prilej sa merg din nou la etaj pentru a mai face niste fotografii. Doream sa exersez unghiurile ...

In fuga, am urcat scarile inguste din piatra si m-am grabit sa ajung in locul pe care il ochisem cu vreo jumatate de ora inainte.
La etaj tipenie de om ..

M-am intins pe spate, exact pe mijlocul caii de acces ce trecea pe sub arcadele din caramizi colorate, am ridicat capul si camera foto atit cit sa pot gasi un unghi din care sa pot surprinde simultan cele doua tavane cu decoratii diferite.
De undeva de jos auzeam vocea sotului meu care ma striga in limba romana. Probabil ca dorea sa vina la etaj insa nu stia in ce parte sunt.



Eram nevoita sa stau intr-o pozitie foarte incomoda. Nu aveam un punct de sprijin cum trebuie ... totusi am reusit sa iau citeva instantanee de care sunt multumita, cum ar fi acesta :



Citeva secunde, asa intinsa pe spate si cu fata in sus, am privit cerul albastru printre coloane ... apoi am auzit zgomot de pasi.
Nici nu stiu cum, din doi pasi si trei miscari, m-am ridicat in picioare dind sa merg spre fereastra zidita din fata mea, fereastra ce apartinea turnului de paza de pe acea aripa a domului.

Am recunoscut-o pe fata din grupul nostru.
Cu rasuflarea intretaiata de la urcatul scarilor mi-a zis ca sotul meu a trimis-o sus pentru ca e ingrijorat sa nu ma ratacesc prin cotloanele sau coridoarele domului ( multe locuri erau barate cu schele sau inchise cu prelata si lanturi, din cauza lucrarilor de restaurare ... nici daca vroiai nu aveai pe unde sa te ratacesti ) sau sa patesc ceva (din fericire nu mi-a cazut nimic in cap, desi m-am bagat pe sub schele, si nici nu am alunecat pe treptele acelea ce au scos sufletul din mine ) .

Ma ia gura pe dinainte si-i zic ca nu sunt motive de ingrijorare caci mongolii au parasit de multa vreme zona si ca nu cred sa fi ramas vreo unul care sa ma fure. O trimit inapoi jos zicindu-i ca voi veni dupa ce termin de fotografiat ceea ce mi-am propus.

Peste citeva minute ii aud vocea pisicita. Repeta cuvint cu cuvint ce i-am zis eu, accentuind teatral pe fraza cu mongolii.
Imediat a urmat murmurul si risetele celorlalti din grup.

Incaperile inguste cu trepte spiralate actioneau ca niste cutii de rezonanta amplificind vocile.

Incercam sa-mi inchipui pe cei ce cu sapte secole in urma urcau zilnic aceste scari, cum treceau pe sub cupolele colorate, cum priveau de la etaj pasunile cu iarba matasoasa ce 'inverzeau' linia orizontului ... incercam sa-i vad in miscare, imbracati cu haine in aceleasi nuante ca si decoratiile peretilor, vorbind intr-o limba pe care nu o intelegeam ... dar al carei ecou punea in evidenta multitudinea consoanelor din cuvinte, in defavoarea vocalelor.

M-am sprijinit de pervaz si am privit in zare. Nu am tinut evidenta timpului. Priveam pur si simplu orizontul fara sa caut sa inregistrez ceva anume. Doar priveam.
De abia atunci cind mi-am dat seama ca un alt grup urca la etaj, m-am gindit sa cobor.

Adaug alte fotografii facute la etajul doi al domului.

... ... ...


Stateam si ma intrebam de ce in lumea vestica, cea persana sau cea araba, Ginghis Han e perceput ca un personaj negativ insa in cronicile chinezesti, japoneze si coreene el e mentionat ca un mare conducator cu un profil pozitiv?
E vorba de impartialitate, rea vointa, mistificare, minciuna sfruntata, adevar bazat pe date, sau ce ...?

Din faptele si datele trecute in cronicile popoarelor galbene se trage concluzia ca Ginghis Han a creat un imperiu bazat in mare parte pe meritocratie ( posturile importante fiind distribuite dupa merit nu dupa legaturile de singe, religie, etnie, sex...).
In timpul lui Ginghis Han au existat destule femei in posturi cheie. ( in societatea chineza de la acea data femeile aveau drepturi mai multe, mai bine reglementate, si e foarte posibil ca mongolii sa se fi inspirat de la vecinii lor chinezi).
Un exemplu bine cunoscut il constituie doamna Toregene (Töregene Khatun), sotia lui Ögedei Han - fiul cel mai mare al lui Ginghis Han si care pe o perioada de cinci ani a condus Imperiul Mongol. E vorba de perioada de timp scursa de la moartea lui Ögedei (sotul ei) si pina in momentul in care fiul cel mai mare, Güyük Han , ajunge la virsta majoratului.

Ginghis Han a facut viabil Drumul Matasii si a propulsat comertul dintre Asia si Europa. Pe timpul dinastiei mongole acest drum avea o siguranta extraordinara insa dupa faramitarea ei s-a transformat intr-un adevarat cosmar pentru negutatorii de pe ambele continente.

In Persia taxele percepute de hanii mongoli au fost cele mai mici taxe consemnate vreodata in istoria tarii.
( taxe in produse agricole raportate la unitatea de suprafata arabila sau numar de animale cedate in raport cu totalul de animale detinute de clanul/tribul/satul respectiv).

Ce sa mai zic de popoarele turcice si altaice care pur si simplu il venereaza pe Ginghis Han si cu care se identifica in multe privinte.

Nu ma indoiesc de faptul ca hanii mongoli au fost cruzi si ca au pedepsit cu moartea pe toti cei ce nu li se supuneau.
Dar intre pedepsirea conducatorilor de osti sau a soldatilor, pe de o parte, si masacrul orasenilor si taranilor, pe de alta parte, e o mare diferenta.
Mongolii cucereau tinuturile nu pentru a avea la dispozitie paduri, munti, cimpii si riuri ( ce sa faca cu ele niste razboinici nomazi sau semi-nomazi?) ... ci pentru a a avea la cheremul lor populatii care sa li se supuna si care sa produca. Orice. Grane, carne, lina, mirodenii, uleiuri, bumbac, matase, fier, cupru, aur, argint, pietre pretioase, covoare, piei, arme, corabii, ...

Multe din cruzimile consemnate in cronicile vestice sau cele arabe reprezinta minciuni si exagerari.
De exemplu, cronica masacrului de la Nishapur ( capitala Iranului de vest de la acea data) e o exagerare vadita. In cronica se spune ca armata mongola a ucis intr-o ora peste 1 700 000 de oameni si ca nici pisicile si ciinii din oras nu au scapat cu viata.
Ar trebui sa ne intrebam ce populatie avea Persia prin 1200 si ceva si daca e posibil ca intr-un singur oras, Nishapur, sa locuiasca un milion si vreo sapte sute de mii de oameni .
Ce suprafata ar fi trebuit sa aiba acel oras?
La ora actuala in Nishapur traiesc in jur de 300 000 de mii de oameni.
E orasul in care s-a nascut poetul-astronom si matematician Omar Khayyam dar si poetul-farmacist Attar ...

Dar mai bine va las sa cititi aici povestea si cauzele masacrului. Mistificarea istoriei e o 'arta' veche de cind lumea.

"

Ma voi desparti de interiorul Domului din Soltaniyeh cu aceasta imagine ... ai impresia ca privirea isi plimba pasii pe un covor persan lipit pe tavan, insa nu un covor tesut din lina sau matase ci unul facut din caramizi colorate.

Fac o pauza de Ginghis Han deoarece vreau sa postez un text scris de Andrei Pleşu.
Poate ca si agitatia iscata de alegeri m-a facut sa ma opresc asupra acestor cuvinte.

“Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor.

Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.
Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat.

Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi.

Am devenit mizantrop.

Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.

Îmi încep ziua apoplectic, injurând “situaţiunea”: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete (…), inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

Colecţionez antipatii si prilejuri de insatisfacţie.
Scriu despre mizerii si mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut increderea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii.

Am un portret tot mai greu digerabil.

Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia.

Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.

Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.

Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.

Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie.

Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai
deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxica a momentului şi a veacului.

Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie.

Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline.
Nu! mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, vazduhul, marile, pământul şi oamenii.

Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.

Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.”

... ...

Imi voi lua ramas bun de la Domul din Soltaniyeh cu imaginea unei fetite si a unei calesti ... imaginile sunt luate cu camera de filmat ... si sunt de foarte slaba calitate artistica. Le-am atasat deoarece acestea sunt ultimele imagini captate inainte de a ma urca in minibuz.
Trasuri mici, ca cea din fotografie, plimba turistii in jurul domului sau pe traseul pina la mausoleul lui Mollah Kashi, monument despre care am vorbit pe pagina precedenta.

Urmatorul popas va fi la un muzeu din Zanjan, insa nu un muzeu oarecare.




PS. Cowboy-ul cu palarie nu e american, e iranian getbeget ...

... ... ...

Dupa cum spuneam mai inainte, doresc sa vorbesc despre un muzeu mai deosebit. Deosebit nu prin ceea ce prezinta ci prin destinatia initiala a cladirii ce il gazduieste.
E vorba de muzeul Rakhtshooy Khaneh din Zanjan, adica Muzeul de Istorie si Etnografie al provinciei.
Anterior aici fusese Muzeul de Antropologie, care, intre timp, a fost mutat intr-o cladire adecvata : Casa Zolfaqar, despre care am povestit foarte pe larg mai inainte, atunci cind am dat detalii despre mumiile in sare .Atentie deci, informatiile de pe net nu sunt la zi.
Muzeul de antropologie s-a mutat demult de acolo.

Am ajuns la acest muzeu spre seara, moarta de oboseala . Nu eram in stare sa tin camera de filmat cum trebuie. Bateriile de la aparatul foto mi se terminasera ... asa ca, pentru a putea reda cit mai bine interiorul voi apela la doua imagini luate de prin ziarele de limba persana.
Celelalte doua fotografii sunt facute de mine inainte de a mi se termina bateria de la aparatul de filmat.

Dar sa spun doua cuvinte despre istoricul cladirii.
Asa cum se vede si in fotografia urmatoare, este vorba de un loc in care curge apa ...



De fapt, aceasta constructie reprezinta o spalatorie publica .
Numele RakhtShooy Khaneh, tradus cuvint cu cuvint, inseamna "casa unde se spala lenjeriile'.
Rakht = lenjerie
Shoo'y = spalat, curatat
Khane(h) = casa

Respectiva spalatorie a fost construita la sfirsitul epocii Qajare, mai exact in 1928, de catre doi frati, Akbar Mashadi si Esmail Mashadi, care au cumparat pamintul de la primarul orasului. Pamintul nu apartinea primariei ci reprezenta proprietatea privata a primarului.
Akbar era arhitect de meserie. El a facut schitele cladirii si a supravegheat ridicarea ei.
Esmail avea o caramidarie, unde, din banii proprii, a facut caramizile necesare constructiei ... si nu e gluma cite caramizi a trebuit sa faca.

Cladirea se afla amplasata in vechiul cartier al orasului denumit Baba Jamal Chogori. Apa era adusa de la un izvor din apropiere prin tevi din ceramica.
Constructia are doua parti : o parte in care in trecut functionau cazanele cu apa fierbinte si havuzurile sau bazinele unde se efectua spalarea, si o alta parte in care se efectua clatirea si uscarea rufelor, paturilor, covoarelor.
Alte anexe functionau ca baie publica exclusiv pentru femei.

Ceea ce se vede in aceste prime doua fotografii reprezinta instantanee din partea cindva destinata clatitului si uscatului. A se vedea canalele imbracate in placi smaltuite de culoare albastra si barele metalice de la partea superioara.



Aici, in aceste veritabile tunele de metrou, a fost amenajata sectia de etnografie a muzeului.

In prima imagine se pot vedea manechine - femei imbracate in haine traditionale din provincia Zanjan iar in cea de a doua se pot vedea diverse manechine ( femei, barbati, copii, batrini) ce reprezinta toate clasele sociale : tarani, oraseni, notabilitati, vagabonzi , clerici, negustori, dervisi, militari ...

Cladirea a fost destinata doar femeilor, pentru a le usura munca in casa si gospodarie. Prima "directoare" a acestei spalatorii a fost o femeie cu numele de Masoumeh, si desi am cautat in aripa de istorie a muzeului, nu am reusit sa dau de fotografia ei. Mi se spusese ca se afla in muzeu ... insa nu am reusit sa o gasesc .

Apa murdara era deversata in bazinele subterane din curte apoi era filtrata prin site de sirma ( pentru a opri firele de ata, de par, scamele, etc), apoi era trecuta prin niste tuburi inclinate, umplute cu pietris marunt si nisip, pentru a se filtra sapunul si mizeria, dupa care era lasata sa curga printr-un canal ce ducea la livezile si paminturile arabile din imediata vecinate a cartierului.

Inutil sa mai spun ce pret i se dadea apei de catre persani.
Am mai scris despre acest lucru atunci cind am povestit despre excursia facuta la Yazd ( am vorbit despre canalele subterane sapate in stinca - qanat si kariz, despre rezervoarele de apa .. etc).
In vechime, inainte de islam, persanii aveau o zeita a apelor si ploii, Anahita.

Am remarcat-o pe fata din imagine ( manechin ... bineinteles), si i-am facut o fotografie .




A patra imagine din capul postului de azi am captat-o din considerente tehnice.
Desi cladirea dispune de iluminat natural, totusi, au fost prevazute talgere speciale pentru opaitele/festilele/felinarele ce asigurau lumina pe timpul serii.

Cladirea construita in 1928 nu avea curent electric.

In curte, camerele in care pe timpuri se gaseau cazane, clesti, cuptoare ... au fost dezafectate, sau mai bine zis 'stricate'.
Acum, in aceste dependinte frumos redecorate au fost instalate vitrine de sticla securit in care pot fi admirate diverse obiecte descoperite pe santierele arheologice din zona, obiecte donate de oameni, cumparate sau confiscate de la traficantii de antichitati ( cel mai profitabil trafic din Iran ... se traficheaza pina si statui din piatra cu greutati ce depasesc o tona si sarcofage cu mumii , nu doar citeva biete monede de aur de pe timpul ahemenizilor, bijuterii din perioada sasanida, miniaturi safavide sau vechi arme de foc din prima perioada a dinastiei qajare).

Pun punct aici.

-X-, ce ai scris tu aici, la Hanu Ancutei, ar merita o soarta mai buna ... pe viitor.

Vad ca ai si blogarit-o, asa da !

... si care ar fi 'soarta aia mai buna' ?!
Nici acum nu au o soarta rea, zic eu.

Wislawa Szymborska - Posibilitati


Prefer cinematograful.
Prefer pisicile.
Prefer stejarii de pe Warta.
Pe Dickens îl prefer lui Dostoievski.
Prefer sa iubesc oamenii
în locul omenirii.
Prefer sa am alaturi ac si ata.
Prefer culoarea verde.
Prefer sa nu afirm
ca toate au o motivatie.
Prefer exceptiile.
Prefer sa plec mai devreme.
Prefer sa discut cu medicii despre altceva.
Prefer ilustratiile vechi.
Prefer absurditatea scrierii versurilor
absurditatii de a nu le scrie.
Prefer, cînd vine vorba de iubire, aniversarile
sarbatorite-n fiecare zi.
Prefer moralistii
care nu-mi promit nimic.
Prefer bunatatea vicleana naivitatii.
Prefer pamîntul în civil.
Prefer tarile cucerite celor cuceritoare.
Prefer sa am retineri.
Prefer iadul haosului iadului ordinii.
Prefer povestile fratilor Grimm titlurilor de ziar.
Prefer frunzele fara flori florilor fara frunze.
Prefer cîinii cu cozi netaiate.
Prefer ochii luminosi pentru ca ai mei sînt întunecati.
Prefer sertarele.
Prefer multe lucruri nementionate aici
multor lucruri nici ele mentionate.
Prefer zerourile risipite întîmplator
celor asezate în coada altor cifre.
Prefer scurta existenta a insectelor eternitatii stelelor.
Prefer sa bat în lemn.
Prefer sa nu întreb cît timp si cînd.
Prefer sa tin cont chiar si de faptul
ca existenta îsi are ratiunea sa.

... iar eu prefer sa am de a face cu oameni simpli, sinceri, calzi - ca o ploaie de vara .

... si mai prefer sa am de a face cu persoane de bun simt.

Am descoperit ceva interesant aici.
"A Romanian Political Joke in 12th Century Iranian Sources"

Aflu cu intirziere de la o cunostinta ca la Universitatea Teheran s-a sarbatorit centenarul Eugène Ionesco ... Eugen Ionescu, cel mai celebrat autor de teatru in Iran pe parcursul ultimului deceniu.

Stirea devine si mai interesanta deoarece mi se spune ca dupa ce Ministerul Stiintei, Cercetarii si Tehnologiei ( adica fostul Minister al Invatamintului Superior ) a anuntat ca nu are fonduri pentru seminar si restul de evenimente propuse pentru comemorare, studentii si cadrele didactice de la Facultatea de Arta, oamenii de teatru din Teheran, studenti de la diverse facultati plus alti admiratori ai dramaturgului roman, au contribuit ei insisi si au facut cheta timp de un an de zile pentru a aduna fondurile necesare.


profesorul Ahmad Kamyabi impreuna cu Eugen Ionesco

(Dr.Kamyabi a scris mai multe carti si articole despre opera lui Ionesco, i-a luat interviuri dramaturgului roman si i-a recenzat unele piese de teatru. Faptul ca Ionesco a devenit atit de cunoscut in Iran i se datoreaza in primul lui.)

Caut pe net sa ma conving de veridicitatea stirii, si, descopar acest articol.


In Romania, Eugene Ionesco a fost sarbatorit la Muzeul Literaturii Romane.

...

Draga mea, iti multumesc pentru Shalimar...
Azi am trecut pe la parfumerie si ghici ce am cautat, pentru ca am fost curios.
Nu pot sa zic ca e un miros. E ceva aparte. E seducere pura. Alte cuvinte nu am.

Îmi aduc aminte ca acum vreo 20 ani am dat peste o tanti care mirosea asa...

Înca il am, de la ora 16.00 , pe dosul palmii, si inca mai miros ca un tembel cu admiratie!

Eu iti doresc tie si familiei tale un Craciun Fericit.

Si toate bune în Anul Nou, despre care credem ca va fi mai bun decat 2009

Ah, da: Nu inceta sa scrii, eu citesc cu drag... si tu ai un dar deosebit de a scrie...

Greetings!

Sarbatori fericite, multa sanatate alaturi de cei pe care ii iubesti. Vreau sa sti ca atata timp cat vei scrie la Han vei avea in persoana mea un cititor. Multumesc.

de ce zâmbeşte Mona Lisa?



Nu tin minte unde si cind am vazut pentru prima oara o reproducere a Giocondei.
Mona Lisa se contopeste in memoria colectiva a milioane de oameni ce i-au privit buzele strinse intr-un suris enigmatic.

Mai tirziu, atunci cind au inceput sa ma intereseze povestile legate de lumea artei, am aflat ca acest tablou s-a aflat in posesia lui Leonardo da Vinci pina in momentul decesului acestuia, ce a survenit in 1519 in Franta.
Nu mi se parea logic. Si voi explica de ce.

Pictura a fost si e inconjurata de mister iar speculatiile facute pe marginea ei au umplut mii de pagini.
Oficial se spune ca Mona Lisa ar fi fost Lisa Gherardini, cea de a treia sotie a unui bogat negustor de matasuri : Francesco del Giocondo.
Tabloul a fost inceput in 1503 iar ultimele analize efectuate arata ca Leonardo l-a repictat de cel putin trei ori (caci au fost identificate trei straturi extrem de fine de culori), fara sa se mai puna la socoteala retusurile de tot felul.
Ultimele tuse au fost adaugate in 1519, deci cu putin timp inainte de moarte.

Aici se cuvine pusa o prima intrebare : daca Francesco del Giocondo e cel ce a dat comanda tabloului, sotia lui pozind ca model, de ce ei nu au luat comanda data?
Poate ca nu le-a placut si au cerut pictorului sa il retuseze.
Foate bine. Atunci cum se face ca peste saisprezece ani tabloul se afla tot la Leonardo?

Dar sa sistematizez informatiile ca sa-mi fac inteleasa ideea pe care imi axez blogul de azi.

In 1516 Leonardo da Vinci paraseste Italia si pleaca in Franta la invitatia regelui Francois I.
Il insotea ucenicul sau, contele Francesco Melzi, fiul unui aristocrat din Lombardia.
El e cel ce va mosteni manuscrisele, desenele si tablourile lui Leonardo si se va ingriji de ele.

Inainte de plecare Leonardo da Vinci ii lasa in pastrare lui Bernardino Luini, cel mai talentat ucenic, o serie de caiete cu notite, schite si desene ciudate.

In Franta, pe 10 octombrie 1517, e vizitat de catre Antonio de'Beatis care consemneaza in jurnalul sau ca a vazut in atelierul pictorului trei tablouri ce i-au atras atentia : Madona cu pruncul, Ioan Botezatorul si portretul unei doamne florentine.
Din descrierea facuta de el rezulta ca doamna florentina e Mona Lisa.

Ciudat e faptul ca desi in momentul decesului lui Leonardo tabloul Monei Lisa se afla in Franta, la resedinta sa, il regasim mai apoi la Salai, fostul ucenic si iubitul atit de controversat din biografia lui Leonardo.

Imaginea cu care am dechis blogul, pictata de un anonim, il reprezinta tocmai pe adolescentinul Salai.

Nu mi-am propus sa iau in discutie sexualitatea pictorului, insa unele precizari sunt absolut necesare.
Leonardo il intilneste pe copilul de zece ani Gian Giacomo Caprotti si il ia in atelier, loc unde, cel ce mai tirziu va fi poreclit Salai sau Il Salaino, va ramine treizeci de ani.
Salai, poreclă ce in esenta inseamna micul diavol, ii provoaca necazuri lui Leonardo, care, indragostit fiind de el, ii iarta toate furtisagurile si mizeriile.
Gian Giacomo Caprotti da Oreno isi va semna lucrarile folosind pseudonimul Andrea Salai.

Salai nu se va desparti de Mona Lisa lui Leonardo, insa dupa moartea sa (1525), si la cererea lui expresa, tabloul va fi vindut contra sumei de 505 lire. De ce exact 505 lire?

Lucrarea va avea mai multi proprietari francezi iar in cele din urma va ajunge la Muzeul Luvru, loc in care se afla si la ora actuala.

Vreau sa amintesc citeva din speculatiile facute in legatura cu personajul tabloului.

S-a spus ca nu e vorba de Gioconda, sotia lui del Giocondo, ci de Constanza d'Avalos - poreclita La Gioconda, adica cea fericita

Altii sunt de parere ca e vorba de Isabela d'Este, singura femeie din anturajul de prieteni al pictorului, o aristocrata amatoare de arta, inteligenta, rafinata si culta si pe care Leonardo o pretuia foarte mult in discutii.

S-a mai spus ca e posibil ca artistul sa-si fi pictat mama din memorie.

Alte nume propuse au fost cele ale Ceciliei Gallerani (careia i-a facut un portret ce a devenit celebru sub denumirea de Doamna cu Hermina ), Caterina Sforza - personaj foarte complex si cu o biografie pe masura, sau chiar Isabela de Aragon.

Cea mai ametitoare ipoteza e aceea ca Mona Lisa ar fi de fapt Leonardo in travesti. Zeci de prelucrari foto si variante computerizate ale schitelor si autoportretelor pictorului au fost suprapuse peste chipul Monei Lisa.
Trasaturile usor barbatesti ale Monei Lisa sunt vizibile, insa surisul feminin le atenueaza si in acelasi timp contrabalanseaza androginitatea personajului.

Am citit toate ipotezele lansate de critici, experti si scriitori ... insa nici una nu m-a captivat.
Intr-o zi, cu surprindere maxima, am descoperit asemanarea dintre Ioan Botezatorul si Mona Lisa.


Ambele tablouri prezinta personaje androgine.
M-a intrigat pozitia miinii lui Ioan Botezatorul si degetul ce urmareste axa crucii din fundal, aproape invizibila la prima privire.
Peste citeva luni am descoperit tabloul Platon si Aristotel, pictat de Rafael, in care am regasit aceeasi pozitie a miinii.
Cert e faptul ca Leonardo a preluat acest element din tabloul lui Rafael deoarece a tinut sa spuna ceva
http://uts.cc.utexas.edu/~timmoore/BeaGree...toAristotle.jpg

Cautarile mele au continuat pe aceasta linie caci pentru prima data aveam sentimentul ca ma apropii de adevar.
Mi se intarea convingerea ca modelul ce a pozat pentru Gioconda e acelasi cu cel ce a pozat pentru Ioan Botezatorul.
Suprapunerea celor doua tablouri cu ajutorul programelor de tot felul demonstreaza chiar faptul ca pentru ambele picturi artistul a folosit o aceeasi schita in carbune.
Iata cum arata combinatia efectuata pe calculator.



Dar nu ma multumesc cu atit si merg mai departe in afirmatiile mele (scandaloase).

Modelul celor doua tablouri a fost Salai.

Se stie ca Leonardo iubea şaradele si ca tablourile lui ascund zeci de informatii codificate, si aici nu ma refer la celebrul Cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown
Ma refer la hermina din bratele Ceciliei Gallerani, amanta lui Ludovico Sforza, nobil ce avea pe blazonul său acest simbol al puritatii, dar si la ienuparul din portretul Ginevrei de' Benci.

Mona Lisa e dupa toate probabilitatile anagramarea numelui lui Salai, sau mai bine zis Mon Salai ( Salai al meu), apelativ frecvent intilnit in scrierile lui da Vinci.
Stiu ca toate aceste ipoteze pot parea extrem de fanteziste ... ridicole chiar.
Dar nu e vorba doar de picturile celebrului pictor renascentist italian.

Propun doua tablouri atribuite lui Salai, un ucenic lenes de pe urma caruia nu a ramas cine stie ce, insa acestea doua dau nastere la nenumarate intrebari.

Tabloul intitulat Monna Vanna de la Musee Conde ii este atribuit lui Salai.

O alta varianta ( Gioconda dezbracata) a fost expusa in Italia in vara anului ce tocmai a trecut. E vorba de acest tablou descoperit recent intr-o nişă din biblioteca particulara a cardinalului Joseph Fesch, fost ambasador al lui Napoleon Bonaparte la Vatican.

Varianta postata in continuare produce un mic şoc vizual.
Nu datorita nuditatii, caci nuditatea a devenit un pseudo-standard al lumii moderne, ci datorita asemanarii cu Ioan Botezatorul pictat de Leonardo, tablou expus tot la Luvru si considerat ca fiind ultima capodopera a geniului renascentist.


Cautind prin diverse colectii, muzee, biblioteci si reviste de arta am avut norocul sa o descopar pe Flora, tablou pictat in jurul anului 1600 de catre Carlo Antonio Procaccini. Fara indoiala ca Monna Vanna atribuita lui Salai a constituit sursă de inspiratie.

Comparatia dintre Gioconda dezbracata atasata acestui blog ( atribuita lui Salai, varianta de la Musee Conde) si cea a picturii lui Procaccini, pune in evidenta clasa artistica a primei.

La Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg exista o alta versiune, pictata insa de un anonim.
Dati click aici in cazul in care doriti sa o vedeti.


Dar ce ziceti de acest Ioan Botezatorul (John the Baptist) ?
... e revoltator, au spus unii.



De ce zâmbeşte Mona Lisa ?

Interesant, pare ca Leonardo a folosit un tipar, ca orice "zugrav" poate a vrut sa transmita ceva? dar zambetul acesta androgin, straniu, vrea sa spuna ceva, pare ca personajul asculta ceva dar stie mai multe decat povestitorul.

L-o fi vazut pe Maestro "jucându-se" cu Salai de rânjeste asa decent

Cred că zâmbetul enigmatic va rămâne un mister, dar teoria ta cu Salai ca model e foarte plauzibilă. Leonardo făcea adesea anagrame şi codifica informaţiile din lucrări pentru a fi de neînţeles pentru neiniţiaţi, era obsedat de posibilitatea ca cineva să i le fure. Din nefericire, multe pagini s-au pierdut şi unele caiete cu desene se află în colecţii particulare, fiind neaccesibile cercetătorilor. Se ştie că Leonardo căra cu el cufere întregi cu lucrări neterminate, mutându-se frecvent, este posibil ca multe dintre ele să se fi pierdut chiar în timpul vieţii sale. Toată moştenirea a fost lăsată în grija lui Salai, care se pare că n-a fost chiar la înălţimea preţuirii marelui maestru...

@Erwin

Teoriile cu privire la operele lui Leonardo sunt nenumarate, insa un lucru e cert : nu a fost un om obisnuit pentru secolul sau .

Din cite stiu eu, cu exceptia unor caiete de schite pe care i le-a lasat lui Bernardino Luini (ucenic devenit la rindul lui maestru), toate celelalte scrieri si tablouri, plus o serie de machete si masinarii, i le-a lasat lui Francesco Melzi.
Contele Melzi a avut cu adevarat grija de 'mostenire'.
Lui Salai i-a lasat o jumatate de vie pe care o avea in Italia, cealalta jumatate revenindu-i unui alt servitor (bucatar).

In perioada asta de sarbatori. printre alte lucruri pe care am fost nevoita sa le pun in practica, am recitit Codul lui da Vinci ... si mi s-a parut foarte de fictiune .
As dori sa citesc ceva mai serios despre Leonardo. Are cineva titluri de carti sau nume de autori?

De multe ori m-am intrebat ce ar fi scos Leonardo din capatâna pe-atunci, deja având electricitate...

http://www.lionardo-da-vinci.de/

PS: Blogul tau o sa-l citesc in liniste

La Multi Ani!

La multi ani!!

factura si lefty
Multumesc pentru urari si la rindul meu va doresc un Nou An mult mai bun decit insumarea tuturor anilor trecuti .

La multi Ani tuturor celor ce nu au uitat ca Hanul inca mai exista .

Am terminat cu povestitul calatoriei de la Zanjan ( desi as mai fi putut adauga inca un episod - vizita la mausoleul lui Heydar Nabi ), si asa cum am promis atunci cind am intrerupt jurnalului axat pe vacanta de la Tabriz, revin in acest oras, capitala provinciei Azerbaijanul de Est.

Spuneam ca iarna fiind lunga, am tot timpul sa povestesc despre exponatele de la Muzeul de Istorie al Azerbaijanului.
E un muzeu bine aranjat situat foarte aproape de Moscheea Vinata si de Parcul Khaqani, despre care am vorbit deja.

La parter se afla sectia cu exponatele din perioada antica iar la etaj sunt aranjate obiectele din perioada islamica dar si o sectie de numismatica.

Pentru inceput voi posta fotografia acestui platou din argint aurit lucrat in perioada sasanida.



Scena de lupta, acuratetea armurilor si armelor, finetea cu care au fost executati caii, pozitionarea lor ... toate acestea dovedesc din plin maiestria mesterului ce l-a executat.

Pentru a vedea detalii suplimentare puteti descarca imaginea de aici.

Care este mesajul acestui tablu? oare maiestria a fost pusa in slujba cunoasterii artei militare, a luptei sau a prezentat tragedia luptei, a mortii, tragedia celor invinsi. Ne multumim sa analizam artistul arta sa dar acordam putina importanta mesajului sau.

... ...

Pentru azi am ales citeva exponate din ceramica si piatra. Cu greu am reusit sa fotografiez si sa filmez in acest muzeu deoarece luminile din plafon se intersectau cu luminile din interiorul vitrinelor si cu reflexiile peretilor de sticla.
Aceste trei imagini sunt captate cu aparatul de filmat, si am fost de-a dreptul fericita cind am vazut ca e permis atit filmatul cit si fotografiatul cu blitz.

Am admirat umorul si ingeniozitatea olarului-designer ce a conceput acest vas de apa cu picioare.



Un echilibru mecanic bun si o utilitate pe masura.
Vasul, cu un volum in jur de opt litri, era folosit in bucatarie de catre femei, care, nu aveau decit sa-l incline putin ca apa sa curga prin gitlejul lung direct in oala in care urma sa se gateasca mincarea.
Partea de sus, prin forma labiala, indica faptul ca vasul a avut un capac de protectie ( contra prafului, insectelor ..).
Interesant e sa amintesc ca acest obiect e datat pe la inceputul mileniului I- idH ( sau inaintea erei nostre).

In a doua imagine se vad doua vase pentru vin. Nu cred ca se pot numi ulcioare.
Formele zoomorfe sunt stilizate cu grija. La vasul din dreapta imaginii se poate vedea prelungirea tubulara, ce putea fi infundata cu un dop de pluta, iar la cel din stinga e vizibil un mic orificiu in partea din fata. Acest orificiu era astupat cu un dop din ceramica ce intra in interior, ca un fel de seringa ...

Ultima fotografie propusa nu are nimic spectaculos la prima vedere si nici o estetica deosebita.
In prim plan se vede un vas de forma cilindrica cam de dimensiunile unei sticle ce Pepsi de 1.5 litri.
Vreau sa spun ca e vorba de un vas de piatra obtinut prin gaurirea si slefuirea unui bloc de piatra.
Respectivul obiect a fost confectionat in timpul dinastiei seleucide, (331-250) idH , si folosea la pastrarea de parfumuri si esente scumpe.
Iata de ce s-a depus atita munca in piatra dura. Era nevoie de vase incasabile, dar nu metalice, pentru a nu altera calitatea esentelor pastrate.

@marduk
Din ceea ce stiu eu pot sa spun ca astfel de platouri si cupe confectionate din aur, argint, argint aurit, cupru sau bronz aurit nu aveau doar scopuri utilitate ( servitul fructelor, bucatelor, vinului ..).
Mestesugarii depuneau multa munca si se intreceau in maiestrie deoarece erau constienti ca obiectele iesite din mina lor au si scopul de a arata peste generatii cum au trait stramosii lor, cu cine s-au luptat, cine le-au fost regii, cit de prospere le-au fost tinuturile natale, ce zei au venerat, ce haine au purtat ...
Scenelor de lupta, calarie si vinatoare li se dadea o atentie speciala.
La muzeul de istorie din Teheran am vazut niste cupe din argint si platouri (imense) din aur si din argint atit de fin lucrate incit se puteau numara dintii ce se intrezareau prin gura deschisa a calului tinut in zabala si firele din barba regelui .

Statueta aceasta din lut, dupa toate probabilitatile o intruchipare a spiritului feminin, o Zeita a Pamintului poate, se afla expusa la parterul Muzeului Azerbaijanului din Tabriz.


...

Interesant e ca nu are gura . In Iran s-au descoperit mai multe statuete (feminine, dar si masculine) fara gura ...
In urechea stinga se observa mai multi cercei iar pe cap poarta un fel de coroana.
Pe placuta insotitoare scria doar atit : millenium I BC ( deci o mie de ani inaintea erei noastre).
Ceea ce atrage cu adevarat atentia e disproportia dintre sanii extrem de mici si soldurile foarte mari.

... mi-a placut felul in care artistul anonim a redat ochii ,

pare a fi o reprezentare a zeitei Ishtar, avand in vedere coroana, modelul acesteia.

@marduk

Nu ma pot pronunta ... ar trebui sa caut reprezentari ale zeitei Ishtar ca sa le compar. Deocamdata nu am timp si pentru asa ceva.
Trebuie sa ma uit pe CD-ul cumparat de la muzeu sa vad daca ei dau explicatii suplimentare.

Printre multele piese expuse la parter (sectia de istorie preislamica ) se gaseste un vas din aur frumos prelucrat.
Pe placuta scria mileniul I idH (inaintea erei nostre) insa pe pliantul luat de la muzeu era mentionat sec VI idH.



... obiectele de orfevrarie nu ma atrag cine stie ce, iata de ce in viitor voi acorda mai multa atentie ceramicii, pietrei, sticlei ...

operatiunea Lacatul

Azi, aici, vremea e rece si bate un vint care nu te lasa sa-ti deschizi portiera de la masina, asa ca, stind acasa, m-am gindit sa povestesc a doua amintire pricinuita de calatoria de la Zanjan. Prima, cea cu parfumul, am povestit-o pe pagina precedenta.

**********************
Mai ramasesera doar vreo doua zile pina sa inceapa luna februarie. Tin minte pentru ca la inceputul lunii februarie e ziua de nastere a cuiva si tot ma gindeam ce cadou sa-i cumpar.
Era luni, prima zi dintr-o saptamina ce se anunta foarte inzapezita.
Ningea cu fulgi marunti, ca sticla pisata, iar aerul era rece, greu respirabil.

Prima ora aveam matematica si-mi spuneam ce bine ar fi sa se intimple o minune si sa nu ne vina profesorul. Sa i se strice masina pe drum sau sa nu-i porneasca motorul .
Dar profesorul a venit la timp si cu mare chef de a rezolva probleme. Asta insemna ca trebuia sa iesim pe rind la tabla.

Ora a trecut pe nesimtite. In continuare trebuia sa mergem la laborator dar chiar in primul minut de pauza profesoara a venit agitata si ne-a spus sa asteptam pe hol, in fata laboratorului, pentru ca a intervenit o problema.

A sunat de intrare insa noi tot in fata usii stateam. Usa era inchisa cu zabrele si un lacat de culoarea alamei.
In final a venit si profesoara insotita de laboranta si de femeia de serviciu.
Problema era grava ...
Nu avea cu ce sa ne deschida usa iar laboranta nu reusise sa gaseasca cheia de rezerva. Trebuiau sa trimita dupa lacatus sa vina ca sa taie lacatul.

Dar ce se intimplase?

Sotul profesoarei plecase de dimineata la Bucuresti pentru o sedinta de citeva zile. Din greseala, in loc sa ia brelocul lui de chei l-a luat pe cel al sotiei ... brelocurile si restul de chei erau identice, cu exceptia uneia singure. El avea in plus cheia de la birou, profesoara pe cea de la laborator.

Colegii mei au inceput sa vocifereze bine dispusi. Cui ii ardea de laborator pe frigul asta?!

La un moment dat mi-a trecut prin cap o idee. Secvente dintr-un film vazut pe canalul de televiziune Moscova I mi-au revenit in memorie.
De ce nu?, mi-am zis in gind, iar apoi cu voce tare am povestit celor de linga mine despre ce era vorba si cum am fi putut deschide usa.

Ideea a prins iar colegii mei se mobilizasera instantaneu. I-am zis doamnei profesoare. Nu s-a opus .
Deci aveam nevoie de urmatoarele 'ustensile' : un spray, o bricheta, niste apa rece si un obiect cu care sa lovim.

Scena din filmul rusesc se petrecuse cam asa : niste hoti intra intr-un magazin dupa ce infierbinteaza lacatul cu ajutorul unei flacari intretinute cu ajutorul unui deodorant, iar apoi toarna peste el o cutie de apa rece si il lovesc imediat cu o piatra. Arcul lacatului cedeaza.
Simplu si eficient, mi-am zis in momentul vizionarii scenei.

Imediat o colega a scos din geanta o cutie de 8x4. Pe vremea aceea costa destul de mult si se gasea doar pe piata neagra, foarte rar prin magazine.
Alt coleg, dintre fumatorii clasei, a scos bricheta la vedere. Profesoara l-a privit mustrator ... insa pe el nu parea sa-l afecteze.
Alt coleg mersese la etaj dupa apa. In galeata cu apa a pus citiva pumni de zapada si astepta sa incepem operatiunea "Lacatul", cum a denumit-o pe loc fosta mea colega de banca, experta in poreclirea profesorilor si mare amatoare de fotbal.
Tot ea desurubase rozeta de la un calorifer de pe hol, cu scopul sa o foloseasca pe post de ciocan ...

Etapele actiunii au decurs ca la carte. Un coleg a apasat pe butonul cutiei de spray, altul a aprins imediat bricheta si a tinut-o in asa fel incit jetul de flacari sa intre pe gaura lacatului.
Cred ca i-a golit spray-ul colegei mele.
Dupa aceea, un altul a turnat imediat apa rece iar colega mea de banca a lovit la fix lacatul greu.
A urmat un clic, semn ca arcul cedase, si dintr-o singura miscare lacatul a fost tras de pe verigi.
A urmat un sir de urale si aplauze ce a rasunat in tot liceul.

Am intrat in laborator si ne-am continuat lectia mai bine dispusi.

Nu mai tin exact minte dupa cit timp, o saptamina?, doua? , o luna?, tata aflase de 'actiunea Lacatul'.
Chiar sotul doamnei profesoare ii povestise, si pe un ton admirativ i-a zis tatei ca am inclinatii pentru inginerie ( sper ca nu ingineria la drumul mare )

Era foarte suparat si am vazut ca nu vorbeste cu mine la masa. M-a lasat sa maninc in liniste dupa care m-a intrebat de unde mi-a venit ideea.
I-am zis ca de la un film vazut la rusi.
Aha, de aia stai pina la miezul noptii, ca sa inveti tot felul de prostii din filmele rusnacilor, a izbucnit el si mai suparat.

Stiam ca nu-i agreeaza pe rusi, si de aceea s-a opus categoric sa aleg limba rusa la scoala ( in clasa a doua). Si uite asa, din cauza ca la franceza se ocupasera locurile iar engleza imi displacea 'fonetic', am ajuns sa fac germana.
Unsprezece ani de Hausaufgabe ...

Mama insa mi-a luat apararea.
I s-a adresat tatei facind exceptie de prezenta noastra. Sora mea ridea pe infundate, cine stie de ce ...

Nu spuneai tu ca nu vrei ca fetele tale sa creasca ca niste plante de sera? Ca trebuie sa se descurce in orice situatie?
Acum ca s-a ivit o astfel de situatie, de ce esti suparat?

Tata nu a raspuns imediat.

Fiica ta imi da dureri de cap, i-a zis mamei. Asta era formula de adresare cind nu-i convenea ceva la mine. Nu mai eram fata lui ...
Cind vorbea cu mama, in prezenta mea, ca sa ma faca sa inteleg gravitatea situatiei, folosea termeni ca fiica ta, fata ta ...

Probabil ca traia cu impresia ca ceea ce am facut eu nu e bine si mai ales nu e bine ca o fata sa aiba astfel de idei.
I-am spus ce gindeam iar el a dat din cap ca nu.

Sau poate ca a ajuns sa creada ca mi-ar trece prin cap sa deschid o usa prin metoda asta.
I-am zis iar el mi-a raspuns cu o voce ceva mai calma : Daca n-as avea incredere in tine nu te-as lasa asa de capul tau, fara sa dai socoteala la nimeni.
Cind faci un lucru constientizezi oare cum poate fi interpretat de ceilalti? Esti in clasa a douasprezecea, nu la gradinita.

Adica cum?

Adica cum?, mi-a intors el intrebarea. Te-ai gindit ca ai putea da idei unor fraieri de seama ta care sa-si inchipuie ca e foarte simplu sa sparga CEC-ul sau magazinul central folosind metoda pe care le-ai aratat-o tu? Unii chiar isi inchipuie poate ca lacatele de la magazine sunt ca 'jucariile alea de lacate chinezesti' de la voi de la liceu.
Chiar trebuie sa afle toata lumea ce prostii iti trec prin cap?
Nu sunt suparat pentru idee ca atare ci pentru faptul ca e posibil sa fi dat 'idei tentante' cuiva din clasa ta ... nu toti gindesc ca tine. De azi inainte, cind vrei sa faci o prostie, nu strica sa te gindesti putin ... dupa aceea s-ar putea sa-ti para rau.

Mi-a venit sa rid. Imi inchipuiam rind pe rind baietii din clasa noastra cu un ciorap negru tras pe fata si o lanterna in mina. Apoi mi le-am inchipuit si pe fete. Totul mi se parea caraghios.
Ultimul lucru ce mi-ar fi trecut prin minte ar fi fost faptul ca pe niste colegi de clasa sa-i tenteze metoda si sa plece la furat (unde?, ce?) ...

Pina la intimplarea aceasta nu m-am gindit niciodata ca as putea da idei negative unora din cercul meu de colegi si prieteni ... nu m-am gindit ca actiunile mele sunt rastalmacite de ceilalti, ca pot fi prost intelese, neintelese sau intelese rauvoitor, in mod vadit.
Nu fusesem obisnuita sa-mi cenzurez actiunile si vorbele iar minimul de autocenzura ce-l puneam in aplicare se reducea doar la faptul ca nu as fi dorit sa supar pe cineva prin ceea ce zic sau ce fac.

Din acea zi, incet incet, am invatat sa am grija ce spun si ce fac, si pentru ca punerea in functiune a acestui mecanism de autocenzura imi consuma multa energie si nervi, am inceput sa ma indepartez de cei in fata carora stiam ca trebuie sa ma autocenzurez.
A fost intradevar o usurare.

Cu trecerea anilor mi-am dat seama ce greu e sa gasesti pe cineva cu care sa poti vorbi liber, fara inhibitie, fara sa-ti fie teama ca te judeca in mod gresit, ca-ti pune sub microscop orice fraza, ca poate intelege exact sensul a ceea ce vrei sa spui, ca-ti poate ghici gindurile si-ti poate veni in intimpinarea lor ... ca atunci cind ai nevoie de o vorba buna, stie ce, cum si in ce fel sa-ti spuna ...

Autocenzura este un pas important pe calea CUNOASTERII.

Alta piesa din muzeu asupra careia mi-am oprit atentia o reprezinta aceasta ulcea de lut ... gaurita .
M-am intrebat ce folos aveau gaurile ... in mod cert ca nu era folosita pe post de stropitoare.

Am aflat ca respectivele ulcele se foloseau pentru a lua din saci sau urne o cantitate anume de boabe ( foloseau deci si ca unitati de masura).
Gaurile au fost prevazute pentru scurgerea prafului, paielor si a altor impuritati.
Ulceaua se umplea pina la semnul crestat in interior, se rotea de mai multe ori,in mod alternativ, in ambele sensuri, iar dupa ce impuritatile ieseau afara prin gauri, boabele ramase ( fasole, naut, bob, mazare, linte ... etc) erau date 'consumatorului'.
Trocul reprezenta cel mai eficient schimb de marfuri si chiar cu un mileniu inaintea erei noastre oamenii puneau pret pe calitate ... .

Nu am retinut perioada istorica in care a fost confectionata si locul unde a fost descoperita, insa era expusa in partitia de muzeu dedicata epocii bronzului ...

In acest an iti doresc multe zile folositoare!

Reluand lectura cam de unde o lasasem la ultima vizita, m-a fermecat cum au fost redate cateva idei.
Ca multumire, iti ofer urmatoarele ganduri, ce au venit pentru ca m-ai umplut de ele:

Intr-o clipa a vietii, am scornit un citat. In acea clipa in care am constientizat responsabilitatea pe care o avem pentru cei ce au fost- prin timpul daruit lor, pentru cei ce sunt- prin iubirea arata lor si pentru cei ce vor veni - prin respectul fata de Timp.
Citatul este: "Pentru ca am uitat calitatea de a ne interesa istoria, nu (ne) mai lasam istorie de calitate".

Un mic comentariu in ceea ce priveste darul tau "cu ochii pe Leonardo" : oamenii sensibili creaza conexiuni delicate intre amanuntele ce dau viata trairilor cele mai recent descoperite. Acestea se pot "descalci" de catre oamenii care au intentia de a intelege discretul mai ales pentru a-si potenta iubirea.
Este o logica a supranaturalului, de a ti se da ceea ce ceri. Calea prin care obtii "cerutul", este mister in profunzimea ideii si atentie in concretetea ei.
E o calitate a divinului din fiinta.

Multumesc pentru vizita si urari.


Acest lucru l-am descoperit cu multi ani in urma si ma bucur ca si altii au ajuns sa-l descopere .

Buna dimineata, exergy,

Am intrat la tine sa-ti spun ca ...
Azi gatesc ceva fain: Khorma.

Buna Cla.

Khorma Sabzi?
Sper sa-ti fi iesit bine ...

A iesit super, exergy. Desi nu-s prieten cu orezul, dar la asta se potriveste perfect.
Reteta o fi cum o fi, dar mirodeniile fac o Khorma. A fost... superb...
Fara prostii. A iesit asa de bine, ca as mânca în fiecare zi asa ceva...

O reteta, ceva ca-mi lasa gura apa doar cand citesc.

Reteta e foarte simpla, Marduk, se face ca un gulas sau papricas, carne de care vrei - de pui, de porc, de vita, de oaie, nu conteaza.
Se frige carnea (taiata bucatele) cu multa ceapa, ceva usturoi si pasta de rosii, dup-aia se stinge cu ceva otet si cu apa. Merge si cu vin alb.
Si acum se bag mirodeniile: Cuisoare, Kardamom, Chili, Koriander, Piment, Cumin, Kurkuma, ghimbir, o foaie de dafin.
Daca ai la îndemâna, si un pic de Garam Massala.
Sosul nu trebuie legat, se leaga de la sine daca ai bagat multa ceapa.
Se serveste cu orez.

Pofta buna!
PS: Uitasem, se poate pune si smântâna peste, la sfârsit.
De sare si piper n-am zis, ca se întelege de la sine.

Ce faci Cla?
Vrei sa omori prin salivare cititorii care fac greseala sa-mi citeasca jurnalul si sa ramin fara ei ?!

La inceput am crezut ca ai facut Khormeh (Sabzi)/Qormeh Sabzi- una din mincarurile traditionale din Iran, dar citindu-ti reteta am inteles ca ai facut Korma
Ca sa nu ramin datoare dau o reteta indiana cu carne de vita:
http://www.indiasnacks.com/recipe/48/Beef-Korma.php

Nu strica sa incerci si reteta iraniana ... eventual la un restaurant .

***************************************
Dar sa te trec de la gastronomie inapoi la arheologie ...
Azi voi poposi tot la Muzeul de Istorie din Tabriz (Muzeul Azerbaijanului) ... tot la parter, acolo unde se gasesc exponatele din perioada preislamica.

Acest obiect e foarte interesant. Poate fi o macheta, un obiect de rugaciune ... sau pur si simplu unul decorativ.



Nu are dimensiuni mai mari decit o servieta diplomat. E cioplit in piatra si atrage atentia prin rigoarea motivelor geometrice.

Hihi, Doamne fereste!
Multumesc pt retete, o sa le încerc precis!
Ma bucur întotdeauna daca por sa încerc ceva nou în bucatarie

Am intrat aici ca sa-ti las ceva, sper ca nu esti jignita...

Minimoog

Uite vezi, tu le ai cu pozele, cu arhitectura, eu le am cu muzica.
Dar nu te speria, si pe frate-meu l-am infectat cu blogul tau...

Nu m-am gindit ca pot fi asa de periculoasa ...

Continui cu un alt exponat : un basorelief din perioada dinastiei parţilor.



Piesa a fost adusa din ruinele a ceea ce se crede ca ar fi fost odata fortareaţa sau cetatea lui Zohhak.
Din aceasta cetate a ramas doar un turn de paza, si acela in ruina ..
Locul se afla in apropiere de Maraqe, mic oras din provincia Azebaijan.
Primele sapaturi arheologice au fost facute de niste britanici pe la inceputul anilor 1800, si nu ma indoiesc ca ei au luat tot ce era de luat de pe acolo ...

Zohhak, Zohak sau Zahhak reprezinta un personaj negativ din mitologia iraniana. Numele lui provine din limba Persana Avesta. Mai multe despre Zohhak puteti citi intr+o postare mai veche de la Han ...
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=587779

Aži Dahāka, de unde a derivat numele Zohhak, e destul de greu de tradus. Aži inseamna zmeu, dragon, sarpe cu mai multe capete ( in persana moderna s-a pastrat in cuvintul ezjdeha, cu sensul de zmeu ) ...partea a doua a denumirii, Dahāka, are mai multe posibile interpretari, dar orice fel de explicatii citesc, in final, mintea mea face o corelatie repetativa si obositoare cu steagul cu cap de lup si coada de balaur al dacilor ... nu de alta dar in persana dacilor li se spune dahi.

Periculoasa nu... eu as zice... placuta
Si pentru ca tocmai sunt aici, îti si las un cântec pe care-l iubesc, e unul reciproc cu fiu-meu, adica ne reprezinta cumva

Doream sa continui prezentarea pieselor din muzeu insa locul in care imi incarc imaginile are probleme ... sau compul meu are probleme. Nu stiu exact. Nu pot accesa optiunea "share" ca sa pun fotografiile in jurnal.

Dar nu-i bai!

Cu ocazia asta am cautat prin arhiva cu poezii si am gasit aceste versuri de Barbara MUNDT:

Imaginile au fost captate la etajul doi al muzeului, acolo unde sunt aranjate piesele din perioada islamica.
Puteti vedea felul in care sunt concepute vitrinele si cum e partitionat spatiul acestei sectii.



Am ales pentru azi aceasta pisica din ceramica smaltuita facuta pe la inceputul sec al XIII-lea, aproximativ.

.

Se stie ca persanii iubeau pisicile. In toate perioadele de timp aceste animale au fost tinute nu doar pe linga casele taranilor ( pentru a prinde soareci ), ci si in palatele sahilor ...
Pisicile persane cu blana alba, pufoasa, si ochi albastri ( de peruzea), erau foarte rare si se vindeau la preturi ce uneori depasea pretul unui cal ...

Statueta din vitrina e importanta deoarece se stie ca dupa invazia singeroasa a arabilor si islamizarea Persiei, a fost interzisa pictarea, sculptarea, incizia sau teserea imaginilor cu animale, acestea fiind considerate 'idoli'. Bijuteriile ce reprezentau animale erau privite ca semne ale vrajitorilor si diavolilor.

Totusi mestesugarii nu au renuntat niciodata la vechile simboluri.
Tavi si vase cu incizii reprezentind animale reale sau fantastice, statuete, carpete persane, miniaturi, picturi pe lemn lacuit, bijuterii, obiecte de decor ... etc, au fost facute pe ascuns.

Se crede ca aceste pisici albastre, confectionate cu sapte sute de ani in urma in atelierul unui anonim ( s-au descoperit mai multe astfel de statuete), au fost folosite pentru a decora aleile vilelor, gradinile cu flori si locuintele oamenilor instariti.
Amplasate pe marginea havuzului, la intrarea pe o alee sau chiar in interiorul saloanelor, pisicile smaltuite aduceau un plus de farmec si culoare ...

triluri întrerupte ...

Ieri, in timp ce incarcam imaginile pe divshare mi-am amintit o intimplare foarte de demult ...

Surorii mele ii intrase in cap ideea ca sa i se cumpere un papagal sau un canar. Nici mama, nici tata, nu s-au opus.
Peste citeva zile ne-am trezit in camera cu o colivie semisferica din sirma argintie.
Inauntru am zarit o pasare mica. Un canar.

Deseori il apuca cintatul inainte sa ma trezesc din somn, sau pe la miezul noptii, insa asta nu ma irita. Ceea ce imi provoca tristete era imaginea in sine: o pasare in colivie.
Evitam sa-l privesc, caci ori de cite ori o faceam, simteam cum o greutate invizibila mi se pune pe suflet.

Sora mea il ingrijea cu zel. Ii dadea mincare speciala, cumparata de la un magazin cu hrana pentru pasari decorative si exotice, ii schimba apa, ii curata colivia si ii vorbea atunci cind nu avea altceva de facut.

Intr-o buna dimineata nu i-am mai auzit glasul. Canarul murise.
Ar fi trebuit sa ma intristeze faptul. Nu m-a intristat. De fapt simteam un fel de multumire stranie deoarece consideram ca prin moarte, biata pasare isi cistigase libertatea.

Sora mea l-a plins si l-a ingropat sub un gutui din mica livada pe care o avea casa noastra.
Gutuiul fusese proaspat plantat acolo si nu rodise niciodata.

Dupa un timp a insistat sa cumpere alt canar. Intre timp am aflat ca moartea canarului s-a datorat faptului ca nu avea o pereche ... o cănăriţă.

Singuratatea e ucigatoare la pasari ... oamenii par mai adaptati ...

Cind am venit de la scoala am observat in camera noastra o noua colivie, tot argintie, insa mai mare si de o forma cilindrico-elipsoidala
Sirmele stralucitoare erau impletite intr-un model ciudat iar usa era foarte ingenios construita.

M-am instristat din nou.
Doua pasari captive reprezentau o realitate pe care o suportam cu greu.
Perechea de canari insa parea fericita. Cintau de zor, mai ales in zilele insorite, si se giugiuleau impudic in fata noastra ...

La putin timp tata a mai cumparat o pereche de canari pe care a suspendat-o in bucatarie.
De perechea din bucatarie trebuia sa ma ocup eu: schimbatul apei, hranirea lor, curatatul coliviei ...

Sunt convinsa ca i-a cumparat in mod intentionat pentru ca a observat cu ce raceala ii tratam pe canarii surorii mele.
Cred ca-si inchipuia ca nu-mi plac pasarile si ca sunt 'insenzitiva' . Adevarul era cu totul altul: captivitatea pasarilor ma deprima. Uneori starea se transforma in furie si ochii mi se umpleau de lacrimi cind ii priveam ...
Tinea de latura mea psihologica dar nimeni nu observa asta ... nimeni nu descoperise cauza comportamentului meu.

Rar ma ocupam de ei. O trimiteam pe sora mea sa le dea apa si mincare. Oricum ei ii facea placere.

Dimineata dadeau un veritabil concert. Primul canar incepea sa cinte. Nu trecea mult, si, celalalt, din cealalta camera ii raspundea. Trilurile continuau minute intregi. Uneori partiturile erau de-a dreptul fantastice.
Cantarea Romaniei - faza locala , spuneam eu in gluma!

Ascultam cu atentie trilurile incercind sa le descifrez limbajul. Nu am dubii ca-si transmiteau informatii.
Poate ca spuneau ceva de genul : " ce cu nasul pe sus e exergy asta ca nu vine niciodata sa ne curete colivia. Nici sa ne priveasca nu-si face timp ! "
Sau poate ca-si dadeau seama cit de mult ma intristeaza sa-i vad in captivitate si la rindul lor ma compatimeau ...

Cam un an de zile aceste doua perechi mi-au spart timpanele si somnul dulce de dimineata.

Se facuse primavara. Copacii inflorisera. Narcisele, stinjeneii si trandafirii (de dulceata) din gradina explodasera dintr-o data.
Mirosurile si culorile din imediata vecinatate a ferestrei ma faceau sa-mi scot creioanele colorate si sa desenez intr-o doara, "indescifrabil", " ilizibil", " inimaginabil" ...

Am intrat in bucatarie dupa ceva de rontait. Mi se facuse foame. Nu stiu cit timp mi-a luat sa inspectez sertarele, frigiderul si rafturile in cautarea a ceva comestibil si dulce ...

Sora mea era afara, in strada, la joaca ...

Am gasit niste sărăţele cu chimion si brinza facute de mama cu o zi in urma. Le-am pus pe o farfurie ca sa le iau la mine in camera si sa le maninc in timpul cititului ( ... sa nu maninci cind citesti/inveti, ca iti maninci mintea ... ne spusese nu stiu cine mai demult).

Primul lucru pe care l-am observat cind am intrat in camera a fost colivia goala. Canarii nu mai erau inauntru.
M-am apropiat si am inspectat cu atentie. Nu puteam intelege ce s-a intimplat. Cum au disparut?, ma intrebam in gind in cautarea unui raspuns ...
Imediat am observat ca sirmele de aluminiu au fost indoite ... cineva trasese gratiile firave la o parte si scosese canarii din colivie.

Un hot?! ... nu cred, am adaugat imediat tot pentru mine.

Un gind sumbru mi-a navalit in minte.
Am inceput sa caut jur-imprejurul coliviei, pe linga masa, sub masa, pe biroul meu, pe sub patul meu, pe sub patul surorii mele ...
Sub patul ei am vazut niste urme de singe. Am luat lanterna din debara si cu ajutorul luminii am cercetat tot spatiul de sub pat.
In colt am zarit citeva pene si trupurile lor sfirtecate.

Mi se parea incredibil ca o pisica sa aiba atita forta in labe incit sa indoaie sirmele coliviei ... sa-i vina in minte sa faca asa ceva.
M-a scuturat un fior la gindul ca si animalele gindesc ...

Nici nu am observat-o pe sora mea. Intrase in camera si se uita la mine cum stau intinsa pe burta, jumatate bagata sub pat si cu lanterna in mina.

Ce faci sub patul meu?, m-a intrebat ea mirata.

Nu am apucat sa-i raspund ca s-a si intins linga mine sa priveasca sub pat.
Cind si-a vazut canarii, sau mai bine zis ceea ce ramasese din ei, a inceput sa plinga cu sughituri. Tot corpul i se zguduia.
Am vrut sa o scot din camera, sa-i dau niste apa sa bea, sa o duc afara ... dar nu eram in stare.
Se inclestase cu miinile de pat si plingea cu voce tare. Apoi a inceput sa verse. Cred ca in doua-trei minute si-a intors tot stomacul pe dos.

Degeaba ii spuneam ca ii dau canarii mei ( perechea din bucatarie) ... nu aveam cu cine discuta.

Cind a venit mama de la serviciu, a scos resturile de canari si a curatat parchetul. A disinfectat lemnul si a aruncat afara colivia stricata.

In seara aceea nu am putut dormi. In lumina lunii priveam locul unde le fusese suspendata colivia. Imi inchipuiam scena mortii. Vedeam ca aievea pisica sireata cum intra pe fereastra, atrasa de cintecul lor .... cum sta la pinda pina sa ies eu din camera ... cum indoaie sirmele coliviei ... cum isi baga labele inauntru si-i trage afara ... cum ii duce sub pat si ii infuleca nestingherita ... cum se linge pe bot si iese multumita pe fereastra, cu pasii moi, de balerina.

Dimineata a sosit trista, ca o fata parasita de logodnic ...

La citeva luni ne-au murit si canarii din bucatarie. Au murit pe neasteptate, la distanta de citeva ore, mai intii canarul, iar spre seara cănăriţa ...

2/3 de potcoava

Poate ca virsta, poate faptul ca sunt departe, poate ca atmosfera locurilor, poate ca tustrele si inca ceva pe deasupra, fac ca in momentul in care vizitez muzee, locuri istorice, fortarete si palate, sa ma intorc mereu in trecut.

Un magnet invizibil descrie linii de cimp compuse din amintiri minuscule, inlantuite cu o rigoare ce-mi scapa ... desi uneori o intuiesc, ca apoi sa o pierd din nou, cu parere de rau.

Ma uitam in folderul cu fotografiile facute la Muzeul Azerbaijanului din Tabriz in cautarea de imagini cu exponate metalice, caci despre exponatele din piatra si ceramica am vorbit deja.

Privirea mi s-a desprins de monitor si a zburat undeva inauntru.
Imi aduc aminte ca, foarte mica fiind, in brate la bunica, am privit in intunecimea unei fintini de piatra. Ceva alb se misca acolo. Era un fluture alb ce zbura incet, spiralat, spre adincul fintinii ... acum il compar cu o sonda spatiala din noaptea cosmica.

Cind mi-am aruncat din nou ochii pe monitor privirea mi s-a oprit pe un coif de razboinic.
Mi-am inchipuit soldatul, armele si calul ...

Am zimbit. Amintirile au luat-o din nou razna .

Sa fi fost prin clasa a treia, primavara. Tin minte ca era primavara deoarece eu si colega mea iesisem de la scoala si trecusem prin parc. Citiva muncitori rasadeau flori si aranjau rondurile.

Cu ea aveam in comun aproape o jumatate din traseul pina acasa.
Am iesit din parc povestind nu mai stiu ce. La un moment dat s-a aplecat si a ridicat ceva de jos. O potcoava de cal ... mai bine zis doua treimi de potcoava.

Citisem despre puterea magica a potcoavelor. O fractiune de secunda am ezitat daca sa-i spun sau nu ...
Nu o invidiam dar mi-ar fi suris sa gasesc eu potcoava ... si sa-mi pun in gind o dorinta.
Ciudat e ca, nici pe atunci, nu credeam in astfel de superstitii sau lucruri asemanatoare, insa, in mod mecanic ma conformam unora din ele.

I-am zis ce citisem despre potcoave.
Ca daca iti pui in gind o dorinta, faci trei pasi inapoi, si o arunci cu ochii inchisi peste cap ... dorinta se va indeplini.
Ea a facut intocmai cum i-am zis. In momentul in care si-a pus in gind dorinta s-a oprit si a inspirat adinc. Parul balai despletit peste gulerul uniformei statea nemiscat, ca o cascheta din aur topit.
A aruncat potcoava ...
La nici o secunda am auzit un zgomot, o plesnitura urmata de alte zgomote ... apoi liniste.

Ne-am intors capul si l-am vazut pe farmacist in usa magazinului. Albul halatului filfiia amenintator pe treptele Farmaciei. Vitrina fusese facuta tandari.

Puteam sa fugim. Oricum nu ne putea prinde. Nu stiu de ce nu ne-am clintit din loc.
Daca fugeam prin parc nu cred ca ne-ar fi ajuns din urma.
Dar noi stateam si ne uitam la el de parca asteptam sa vina sa ne ia la bataie.

Intradevar, a venit tipind in gura mare, rosu la fata si incruntat.
Pe mine m-a umflat risul din cauza figurii ce o avea dar faceam eforturi disperate sa ma abtin.
Colega mea il privea amenintator ca si cum nu ar fi fost vinovata cu nimic.

Ne-a intrebat numele parintilor.
Puteam sa-l fi mintit. Nu ar fi fost mare lucru. Dar el ne-ar fi descoperit pentru ca noi doua mergeam zilnic pe drumul din fata Farmaciei.
Pe atunci nu stiam sa analizez ipoteze din astea si nici prin cap nu-mi trecea sa mint, nu pentru ca ar fi fost un pacat (latura mea religioasa e de dimensiuni microscopice) ci pentru faptul ca nu doream sa-mi chinui mintea sa retina un neadevar spus cuiva si sa stau cu teama ca nu cumva sa uit ceea ce am spus.

Dupa ce ne-a interogat si a aflat ale cui suntem si si-a notat numarul meu de telefon (casa colegei mele fusese terminata recent iar parintii ei asteptau rindul la telefon ), ne-a lasat sa plecam.

Imi parea rau ca din cauza mea s-a intimplat accidentul cu spartul vitrinei.

Pina sa ajung acasa tovarasul farmacist sunase. A vorbit cu mama si i-a zis ca trebuie sa plateasca sticla si un geamgiu care sa puna la loc vitrina.
Vitrina, asa cum o tin eu minte, era inalta, pina sub streasina, dar nu foarte lata.

Seara, tatal colegei mele venise sa ne spuna ca vorbise cu geamgiul.
Masurasera suprafata sticlei ce trebuia pusa, insa sticla cu grosimea sticlei sparte nu se afla in depozit. Urmau sa o aduca dintr-un oras vecin.
Transportul trebuia sa-l suportam tot noi ...

Pe factura fusesera trecute toate cheltuielile. O copie, murdara de la coala de indigo, a aterizat pe masa din bucatarie.
Mama i-a dat banii - partea mea de vina , in timp ce el comenta nervos ca fetele din ziua de azi sunt mai obraznice decit baietii.

Colega mea era singura la parinti si avea momente cind efectiv suferea ca nu are un frate sau o sora. Nu puteam s-o inteleg.
Tatal ei avea o inteligenta peste medie ... dar nu era intreg la cap.
Totul se tragea de la accident de munca. Meseria lui avea tangenta cu substantele explozibile. O explozie, in timp ce le pregatea, l-a trimis undeva foarte aproape de lumea cealalta. A avut mare noroc ca s-a intors in lumea noastra.
Dupa citeva luni de spitalizare a fost pensionat. Nu cred ca in momentul pensionarii sa fi avut patruzeci de ani. Sechelele de dupa explozie nu s-au vindecat niciodata.
Eu l-am vazut o data intr-un moment de criza. De abia dupa aceea am inteles de ce colega mea e asa cum e ...

Spuneam ca tatal ei era foarte inteligent. Juca foarte bine sah si ii batuse in nenumarate rinduri pe sahistii orasului nostru. La ei in casa am invatat sa joc sah.

Venisem intr-o duminica dimineata s-o iau pe ea la teatrul de papusi.
Dintr-o data vremea s-a stricat si a inceput o ploaie cu rafale.
Adio teatru ... nici sa merg acasa nu mai puteam.
Ploua cu galeata.

Tatal ei a scos tabla de sah si a aranjat piesele pe ambele laturi, negrele si albele.
Mi-a zis sa aleg o culoare si sa facem o partida.

I-am zis ca nu stiu sa joc.
A izbucnit de-a dreptul revoltat : Nu stii sa joci sah? E sportul regilor !
A spus vorbele astea ca si cum as fi spus : nu stii sa citesti?

Spre rusinea mea nu stiam. Aveam opt ani si nu stiam sa joc.
Cu o miscare brusca a ravasit piesele pe tabla. M-a pus efectiv pe scaun si mi-a prezentat piesele, una cite una, apoi le-a asezat pe tabla.
Mi-a explicat cum trebuie miscata fiecare piesa, unde are voie sa mearga si cum. Mi-a explicat ce scop e urmarit in partida de sah si in ce fel se poate ajunge la el.

Am inceput sa jucam. El juca, eu mutam doar piesele . Desi mi-ar fi putut da sah mat din primele miscari, ma lasa sa continui si urmarea cum imi lucreaza mintea.
Eram perfect constienta ca urmareste felul meu de a gindi.

A urmat matul.
Urmatoarea partida am jucat-o cu colega mea in timp ce el urmarea de pe margine miscarea pieselor.
Am luat bataie pe toata linia.
Prin ultimele clase de scoala generala colega mea ajunsese campioana de sah pe oras si urma sa participe la Daciada.
Nu s-a dus.

Din acea zi a fost imposibil sa intru la ea in casa, si apoi sa ies, fara sa joc o partida cu tatal ei.
Colega mea juca in fiecare seara sah.
Mai tirziu, prin liceu, mi-a martusisit ca jocul de sah reusea sa-l calmeze pe tatal ei.
Pentru ea jocul de sah nu reprezenta nici o placere. Ajunsese sa joace excelent din constringere.

Inchei aici paranteza si ma reintorc la intimplarea cu vitrina sparta.

Saptaminile au trecut unele dupa altele. Asteptam sa se termine scoala si sa merg in vacanta, in tabara, la rude, oriunde ...

Parcurgind impreuna traseul nostru zilnic mi-am dat seama ca nu e in apele ei.
Am intrebat-o insa mi-a zis ca nu s-a intimplat nimic.
In ultima saptamina de scoala apatia ii devenise foarte evidenta.
Am intrebat-o din nou si mi-a spus ca tata nu-i va da bani pentru tabara ca s-o pedepseasca pentru spartul vitrinei.
Mama ei era casnica si nu avea de unde sa-i dea bani fara stirea tatalui.

Ma enervasem la culme. Vinovatul din umbra in povestea cu vitrina eram eu. Imi parea rau ca nu-mi tinusem gura si informatiile valoroase...

Seara le-am povestit alor mei ce i s-a intimplat colegei mele.
Mama mi-a repetat ceea ce se spunea in oras : Nu stii ca tatal ei nu e prea sanatos la minte? Nu ai ce sa-i faci. Cind ii intra in cap o idee o tine pe-a lui.

Dar si mie cind imi intra in cap o idee tin la ea.
A doua zi m-am dus sa o vizitez. Spre norocul meu, tatal ei era acasa.
L-am intrebat daca i se pare corect s-o pedepseasca in felul asta, mai ales ca eu fusesem vinovata pentru ideea de a arunca potcoava.
El mi-a raspuns sec ca da. Daca fata lui are doar atita minte ca sa faca ce-i spun altii si sa creada toate bazaconiile, atunci nu merita altceva decit sa stea acasa in vacanta.

Nu stiam ce sa-i spun dar nici sa ma las nu doream.
Asa dintr-o data l-am intrebat daca ii cistig o partida se sah o va lasa in tabara?

S-a uitat la mine ca la o mumie scoasa din sarcofag.
Sa-mi iei o partida?!!! ... si a ris citeva minute bune.

Bine, daca vrei!, a zis de-a dreptul consternat de indrazneala mea de novice.
Am aranjat piesele si am inceput cu negrele.
Nu stiu ce si cum am mutat. E un mister felul in care am jucat piesele.
Tabla de sah se legana in fata ochilor mei ca vapor agitat de furtuna.
Cerul gurii mi se uscase de incordare.
Traiam cu senzatia ca altcineva, in locul meu, lua hotarirea ce piesa sa mut pe tabla.
Colega mea urmarea jocul fara sa zica nimic dar ii citeam nelinistea de pe fata
Ma intreb daca e posibila telepatia in jocul de sah ...

Cind i-am dat sah mat nu mi-a venit sa cred.
Nici lui.
S-a ridicat de la masa aproape ametit. Ma temeam sa nu faca o criza.
A iesit din camera. Noi doua am ramas la masa.

A revenit si ne-a intrebat pina cind se pot plati biletele pentru tabara.
Habar nu aveam daca se mai puteau plati sau daca au mai ramas locuri.

Pina azi la prinz, i-am zis imediat.
Spusesem o minciuna dar nu-mi pasa.
El a pus citeva sute albastre pe masa. Colega mea a luat banii si impreuna, mai mult alergind, am ajuns la secretariatul scolii in doar citeva minute.

Mai ramasesera locuri de tabara.

Pe drumul de intoarcere ea mi-a zis : Nu-mi vine sa cred ca i-ai dat sah mat.
Nici mie nu-mi vine sa cred, i-am raspuns eu.

Nici azi nu-mi vine sa cred. Nu inteleg cum de am reusit imposibilul ...

Doamne Dumnezeule, tu ai un talent de a scrie de te ameteste... mie mi-au dat lacrimile...
Ce-ar fi sa te pui sa scrii o carte? Stii sa scrii, material ai aici, pe blog si amintiri ai destule...

Apropos sah. Eram odata la spital (cât de-atâtea ori...) si vine unul, vrea sa joace sah.
"Cine stie sa joace sah?"
Nimeni.
"Hai mai, chiar nu stie nimeni?"
"Ba, eu," am zis, dar chiar ca nu-mi statea mintea la sah.
"Na hai sa facem o partida"
"Scuze, dar n-am chef de sah acuma"
"Hai mai, te rooog..."
"Na bine, dar numa una, ok?"
Eu intotdeauna joc cu negru...

Nu stiu cum am facut, ca chiar ca nu aveam chef, dar i-am dat mat cu un pion.
Ouuuu... el sare de fund în sus: "Cum dracu!! De 40 de ani joc sah, dar asa ceva n-am mai vazut!!"
I-am zis "Shit happens", si m-am dus în pat...

Asta a fost acum vreo 7 ani. Pun pariu ca si azi îl doare faza aia...