noi crede ca Pamantul a fost creat acum aprox 10 mii de ani, d-aia are nevoie de mutatii directionate in mod inteligent.

Poate singurul lucru acceptat de TOTI pana acum e ca avem si mutatii directionate inteligent. Deci numai de asta nu aveam nevoie. Ce am eu nevoie, sunt niste post-uri directionate inteligent

Noi, arata-mi tu in intreaga teorie evolutionista unde sta scris ca "mutatiile nu pot fi directionate inteligent". Si dupa aia mai vorbim. Pana atunci, tot ce scrii tu aici este apa de ploaie sau frectie la picior de lemn. Este absolut irelevant pentru validitatea teoriei evolutioniste ca se pot face mutatii "directionate inteligent". Oricum eu am mari indoieli ca acele mutatii sunt intr-adevar controlate. Nu cunosc in detaliu ingineria genetica, asa ca nu pot sa afirm nici sa infirm daca tehnologia este atat de avansata incat sa iti iasa exact genomul pe care il vrei din prima incercare sau hai sa zicem din mai multe incercari.
Dar am vaga banuiala ca acele "mutatii directionate inteligent" sunt de fapt tot mutatii aleatoare (doar ca intr-un proces accelerat, prin presiuni exercitate asupra genomului) din care sunt selectionate acele genomuri folositoare pentru urmatoarele mutatii. Daca era posibil sa faci mutatii controlate (chiar si in ingineria genetica), adica sa construiesti ca pe un robotel sau ca pe un calculator sau ca pe un programd e calculator genomul, acuma aveam deja niste supraoameni imuni la toate bolile mai puternici, mai inalti, etc...
Repet, nu sunt un cunascator si astept ca afirmatiile mele sa fie infirmate de cunoscatori, dar din putinul pe care il cunosc stiu ca inca nu s-a ajuns la performata de a prelucra in asa masura ADN-ul incat sa poti sa creezi de exemplu "musculite cu picioare de elfant" (indiferent daca ar fi un animal viabil sau nu...).

Exact, toata lumea (inclusiv evolutionistii) au acceptat ca avem si mutatii directionate inteligent, de catre om. Mai este nevoie ca si tu sa accepti (da' nu poti, ca esti constrans de aia 10 mii de ani ) ca avem si mutatii aleatorii care au produs si produc evolutionist diversitatea vietii.


Postul este directionat inteligent, mai ramane ca si tu sa-ti directionezi inteligenta asupra lui.

E vorba de transfer orizontal de gene (ex. bacterii care produc insulina).

N-am de unde sa iti arat. Am de unde sa iti arat ca teoria evolutionista defineste mutatiile ca fiind random adica nedirectionate. Asadar, ce stiu eu pana acum si de unde a aparut si intrebarea mea e:
mutatiile sunt nedirectionate dar ele pot fi si drectionate .


Cunosc expresiile dar combinandu-le aleator putem obtine ca niste apa de ploaie la un picior de lemn ar avea efectul contrar unei frectii..l-ar umfla.
In concluzie, pentru mine e relevant pt ca ajuta la intelegerea faptului ca ipoteza evolutionista nu exclude interventia inteligenta...nu e o dovada ca la un moment dat nu s-ar fi putut directiona mutatii.


Uneltele cu care controlezi mutatiile sunt probabil mai putin importante. Daca tu controlezi distributia dupa care se geneaza numerele "aleatoare", stii ca intr-un interval de timp iese sigur si ce vrei tu, se poate numi un proces controlat nu-i asa?

Pai daca ala din stanga sustine ca mutand random poate castiga partida...

In opinia mea evolutionismul este simplu si usor de demonstrat pana la un anumit punct. Cand ajungem la limbaj, comunicare si constiinta deja cred ca avem probleme in a demonstra evolutionismul.

Sunt trei chestii distincte...

Si toate trei, tin dupa umila mea parere, de creationism.

Limbajul si comunicarea au loc si in natura, la animale. Constiinta se pare este proprie omului. Nu inteleg de ce crezi tu ca tin exclusiv de creationism? Doar pentru ca omul le poseda pe toate trei si ti-e rusine sa crezi ca omul e doar un animal.

Daca este sa ne luam dupa creationisti care citand Biblia spun Dumnezeu a zis: ,,Să fie lumină!`` Şi a fost lumină. Deci totul a inceput cu trei cuvinte, un limbaj care exista, limbajul lui Dumnezeu. Dupa care urmeaza primul dialog din Biblie:
1. "Şarpele era mai şiret decît toate fiarele cîmpului pe cari le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: ,,Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ,,Să nu mîncaţi din toţi pomii din grădină?"
2. "Femeia a răspuns şarpelui: ,,Putem să mîncăm din rodul tuturor pomilor din grădină."
Atentie, primul dialog din Biblie are loc intre sarpe si femeie. Pana la acest moment nu avem dialog ci doar monologul lui Dumnezeu. Deci avem comunicare avem limbaj, sa vedem cand apare constiinta?
10. "El a răspuns: ,,Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi -a fost frică, pentrucă eram gol, şi m'am ascuns."
11. "Şi Domnul Dumnezeu a zis: ,,Cine ţi -a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănînci?"
Observam ca odata cu constiinta apar, rusinea, frica si porunca, comanda. Dumnezeu este surprins de faptul ca omul a realizat ca este gol. Este extraordinar sa descoperi chestiile aste in Biblie.
Deci pana in prezent avem clar conform Bibliei, creationism. Omul a fost animal pana in momentul in care a realizat ca este gol si mai mult i-a fost rusine de asta.

Marduk, nu inteleg ce vrei tu sa sustii. De ce sa luam de bun ceea ce scrie in biblie?
Limbajul, comunicarea, chiar si constiinta sunt produse ale evolutiei. In procesul evolutiv diversele fiinte au dezvoltat diverse mijloace de a se raporta la mediul in care fiinteaza. Era normal sa se intample asa. Nu inteleg ce spui tu ca nu se poate demonstra legat de limbaj, comunicare si constiinta...
Vrei sa spui ca aceasta nu se puteau dezvolta evolutiv si ca musai sa fi fost date?
Pai uitate la studiile lingvistice si ai sa vezi limbi care mor si limbi care se nasc. Ai sa vezi limbi care evolueaza. Uita-te la scrierile vechi in limba romana si comparale cu cele noi. Ia un ziar de acum 10 ani si compara-l cu unul de astazi. Chiar si in 10 ani se vad niste diferente. E drept ca sunt diferente de stil mai mult. Dar poti intelege ca lucrurile se intampla treptat si din aproape in aproape. Nici nu observam ca se intampla.
Oricum evolutia limbajului observabila foarte usor poate sa ne arate cam ce inseamna de fapt evolutia.

Avem dupa parerea mea doua cai pentru a continua acest dialog, Epopeea lui Ghilgames sau Biblia. Daca ar fi sa dam crezare tablitelor descoperite in Urr, Uruk si Ninive care sunt cu mult mai vechi decat Biblia, putem trage concluzia ca avem si alte izvoare. Dar cine ne crede? Multe daca nu totul se rezuma la Biblie asa ca am considerat Biblia ca punct de plecare in aceasta discutie.

Eu cred ca limbajul nu este acelasi lucru cu limba unui popor, cu atat mai mult limba scrisa.

Exista ipoteze in acest sens, cea mai elocventa se gaseste in Biblie, oamenii nu stiau sa vorbeasca au invatat asta de la Dumnezeu.

Corect, dar de la limbaj la limba scrisa, literara este o cale lunga si plina de neologisme, iar acestea se invata din contactul cu alte limbi.

Asa este eu nu sunt lingvist, dar cred totusi cred ca poti sa gasesti multe legaturi de la o limba la alta de la un popor la altul. Daca avem Biblia putem sa discutam multe aspecte pe aceasta tema, putem vedea unde avem creationism si unde evolutionism.

Asta sau Silmarillion-ul lui Tolkien... doar pentru ca scrie acolo nu inseamna ca e real.



Exact, animalele existau, si Dumnezeu statea sa il invete pe om sa vorbeasca. Nu ai o explicatie, God did it!...

Excluzi cu totul nejustificat miturile aborigenilor din Australia privitoare la inceputul lumii...
Exista o sumedenie de creationisti care nu au ca punct de plecare biblia crestina. Nu vad nici un motiv pentru a fi tratata special fata de alte mituri creationiste. Intrebarea este daca, cercetand varietatea formelor pe care le imbraca organismele vii, gasim sau nu indicii care sa sustina ipoteza creationista sau pe cea evolutionista.

Eroarea evoluţionistă îşi are rădăcinile în faptul că materialiştii sunt conştienţi doar de dimensiunea orizontală a sferei de manifestare a Puterii Divine, de aceea ei nu pot concepe cauze care operează vertical şi deci le consideră inexistente precum şi dimensiunea verticală de cauze. În loc de a concepe creaturile ca arhetipuri „încarnate” în materie, pornind din Intelectul Divin şi trecând prin planul subtil sau animic, ei restricţionează toată cauzalitatea la lumea materială. În mod deliberat ignorând contradicţiile flagrante implicate de această planimetrie conceptuală.
Evoluţionismul este un exemplu tipic de argumentare în absenţa premizelor suficiente. Scientismul modern începe cu axioma crudă a faptului că nu există nicio realitate în afara celei senzoriale sau experienţă senzorială virtuală cu o f. mică excepţie: psihologia, un domeniu extrem de restrâns, care poate fi redus filozofic la un mod subtil al senzorialului, şi deoarece porneşte de la această axiomă, va argumenta conform ei, părăsind premizele care o depăşeşc.
În cazul realităţii care depăşeşte ordinul senzorial şi empiric, orice argumentaţie de acest gen trebuie să fie evident falsă – şi îşi va demonstra de altfel falsitatea prin înlocuirea premizelor-lipsă prin ipoteze pur funcţionale.

Eticheta de „creationism” este greşită, fiindca FACEREA omului nu trebuie privita ca un act antropomorfic decat in mod cu totul simbolic, iar ideea de creatie ar fi mai bine inteleasa ca „productie” sau „manifestare”.

Arata-mi sfera de manifestare a puterii divine. Pana atunci, textul care urmeaza dupa aceasta propozitie este 0.


Premizele ti le faci tu. Argumentarea nu exista decat cu premize suficiente. Tu ai o singura premiza suficienta: God did it. ... asta nu mi se pare MIE suficient.



Bla bla bla. Apreciez mai mult un discurs pur creationist, convins, decat filozofelile fara sens de genul asta.

Corect. Exista o sumedenie de mituri care sustin teoria creationista. Am ales cele doua exemple deoarece sunt mai cunoscute, dar putem adauga si miturile egiptene, sau pe cele grecesti (mai literare). Eu cred ca indiciile primare sunt de partea creationismului, dupa care balanta se inclina in fata evolutionismului.

Scuze dar discursul asta imi aminteste de Paganel. Eu zic sa dialogam mai pe intelesul celor care si citesc ceea ce zicem noi aici. Multi forumisti vin la forum din dorinta de a mai invata cate ceva, pentru a-si demonstra ca au dreptate, sa-si expuna parerile, ori pur si simplu sa discute cu cineva. Sa inteleg ca esti impotriva evolutionistilor?

RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ (I)

Rădăcina latină a cuvântului „religie” exprimă ideea de „legare” sau „ataşament”. O definiţie cu un sens foarte larg a religiei este aceasta: religie este legătura prin care umanitatea este în mod efectiv ataşată de ceea ce este „mai mare” decât ea. Prin „umanitate” aici se înţelege omenirea ca întreg, trecută, prezentă şi viitoare cu toate realizările, aspiraţiile şi potenţialităţile sale, de ordin individual sau colectiv.
Prin „mai mare” se înţelege aici „incomensurabil” mai mare.
Cuvântul „ştiinţă” va fi folosit în continuare ca termen general pentru a desemna întregul câmp observaţional modern al ştiinţei, în toate ramurile sale.
Există un conflict între religie şi ştiinţă? Şi dacă există care ar fi natura acestui conflict?
Cineva ar putea spune că ar trebui să nu existe un conflict între acestea, deoarece ambele pretind să prezinte adevărul şi să-l caute, astfel cu cât fiecare dintre ele se apropie în a-şi justifica pretinderea, ar trebui să se „unească” dar asta nu pare a fi cazul. Să vedem de ce.
Religia şi ştiinţa, ambele pretind să fie adevărate, iar în final nu contează decât adevărul.
Facultatea umană care este interesată în aprecierea adevărului este inteligenţa, de aceea aceasta este cea mai înaltă facultate a omului. Inteligenţa este mai mult decât doar raţiune, deoarece raţiunea trebuie să aibă un material asupra căruia să lucreze; raţiunea este acea parte a inteligenţei care relaţionează un ?datum? cu altul (un „datum” este un tip de referinţă din care se fac diferite măsurători).
Sursa „datumului” disponibil raţiunii, nu este în întregime externă; de fapt, este vorba mai mult de „modul de a vedea lucrurile” decât de „ceea ce vedem”. Această observaţie este foarte importantă.
Părerea obişnuită este că ştiinţa ar avea un fel de monopol asupra inteligenţei, iar religia ar fi în primul rând interesată de ceea ce ţine de voinţă şi emoţii. Voi arăta mai încolo de ce este incorect acest punct de vedere.
Ştiinţa nu-şi merită numele dacă nu ia în considerare faptul că poate intra în domeniul inteligenţei şi nu doar într-un singur aspect al realităţii.
Atunci se pune întrebarea: CE ESTE UNIVERSUL?
Reacţia obişnuită la această întrebare este la modul că nu se poate în prezent răspunde complet la ea, dar că se poate răspunde OBSERVÂND universul.
Dificultatea este că observarea universului sau a oricărei părţi a sa, nu ne poate spune niciodată CE ESTE UNIVERSUL, ci doar CUM NE APARE NOUĂ.
Imaginea nu este independentă de noi înşine cei care o facem. Realizăm astfel o imagine a universului, care este inevitabil înalt selectivă deoarece materialul disponibil este nelimitat, şi în mod incidental ne include şi pe noi. Deci, alegem ce ne interesează, şi alegem de asemenea şi lumina în care să fie reprezentată imaginea.
La fel ca în cazul tuturor imaginilor, rezultatul este mai mult ca orice, o imagine a propriului mod de a privi, unul „reprezentaţional” al lumii exterioare în care credem că suntem.
Mai mult, CEL CARE VEDE NU ESTE CE VEDE. Această dualitate este inerentă actului observării, oricare ar fi acesta, aceasta dualitate inerentă defineşte chiar actul.
Fiecare dintre noi observă complexul psiho-fizic din care corpul este aspectul său material; de aceea acest complex este altul decât observatorul, altul decât noi înşine. Astfel dacă cineva se gândeşte că el ca observator este conştient de orice mai puţin de imaginea reflectată a lumii exterioare în el însuşi, sau că el ca observator se poate „întoarce” şi descoperi prin observare ce este el însuşi, atunci el nu poate înţelege natura imaginilor care constituie cunoaşterea sa a universului.
Aceasta este o dilemă de neevitat şi este desemnată prin sintagma: „ochiul nu se poate vedea pe el însuşi”. În mod direct, ne punem noi înşine în poziţia de observator, eludăm propria observare. Relaţia noastră cu mediul este astfel nu aşa simplă pe cât credem, pentru că noi înşine suntem parte a universului şi nu ne putem separa noi înşine de el. Dacă cineva crede că poate, se păcăleşte singur.
O reacţie obişnuită şi naturală la acest aspect ar fi: ”ŞI CE?”
Nu putem schimba această situaţie; nu avem altceva decât puterea de a observa şi de a deduce, şi trebuie să ne dăm toată silinţa pentru asta. ?De ce să ne batem capul cu asemenea probleme?? spun majoritatea. Filozofia ştiinţei domină actuala privire asupra lumii, iar acest consideraţii sunt fundamental de ordin filozofic fie că le place sau nu unora.
Exista atunci ceva pentru a putea spune cu siguranţă ceva despre univers?
DA! Putem spune cel puţin că este o ORDINE, un „COSMOS”, şi nu un „HAOS”. Fiinţa umană este de-asemenea o ORDINE, un organism, un ?microcosm?, la fel ca universul, el este un întreg coordonat DE CEVA.
Ce este acel ceva care face universul ce este şi pe noi ce suntem, şi dă fiecăruia unitatea sa interioară?
Acesta este ţelul filozofiei, chiar dacă este bazat pe religie sau pe ştiinţă.
Ştiinţa caută acest principiu de coordonare în observabil. Din acest punct de vedere, universul constă din entităţi identificabile şi numerabile. Nu contează ce denumire au ele, deoarece toţi termenii ca „particule” sau „forţe” sunt provizorii şi analogici, deoarece constituenţii ultimi, aşa cum se caută azi, pot fi descrişi DOAR ÎN TERMENI MATEMATICI.
Problema este că natura acestor constituenţi este privită ca fiind deductibilă din observaţie, şi mai departe, deoarece aceştia ar fi constituenţii fundamentali ai universului, principiul de coordonare ar fi şi el privit ca fiind inerent naturii acestor constituenţi.
De aceea, sarcina ştiinţei este de a elucida acea natură, şi se presupune că acest lucru poate fi făcut (!), astfel ar putea fi explicat orice: iar aici ?orice? trebuie să includă chiar şi elementul psihic pe care-l observăm în fiinţele vii.
Totuşi, IRONIE! acel element psihic apare mai târziu în această imagine, deoarece fiinţele vii sunt văzute ca fiind o dezvoltare ulterioară în procesul evoluţionar, nimeni nu presupune că fiinţele vii au aranjat stelele pe cer.
Dar dacă noi, în numele ştiinţei, respingem tot ceea ce nu este în principiu observabil, şi vedem viaţa ca pe o dezvoltare evoluţionară mai târzie, suntem inevitabil forţaţi să presupunem că aceste entităţi elementare inanimate sau forţe, cunoscute sau încă necunoscute, sunt de asemenea constituite astfel încât să se fi combinat aici şi acolo, şi să se fi aranjat ele însele în pattern-uri relativ stabile şi incredibil de complexe, în aşa mod încât toate fenomenele vieţii sunt manifestate: nu doar naşterea, creşterea, reproducerea şi moartea, dar şi o conştiinţă obiectivă şi subiectivă, o voinţă activă, o memorie, emoţie şi chiar inteligenţa însăşi.
Această presupunere a existenţei unor entităţi fundamentale ultime care să se fi aranjat în ceea ce am descris mai sus, este un NONSENS, deoarece este o încercare de a găsi un principiu de coordonare al observabilului în observabil, sau echivalent; al relativului în relativ.
Astfel de încercări nu pot duce decât la o învârtire în cercuri: a căuta ceva care este întotdeauna „după colţ” şi care de fapt va fi întotdeauna pt. O astfel de abordare, şi astfel se ajunge la o înfăşurare a misterului (sau miracolului) existenţei şi inteligenţei, în sensul că nu se ajunge nicăieri de fapt în această încercare de a fugi cu toate mijloacele de mister şi de miracol.
Dar este în zadar, acest mister este singurul lucru de care nu există scăpare. Este chiar misterul însăşi al existenţei fiecăruia dintre noi, a însăşi inteligenţei fiecăruia dintre noi, atât de self-evidente fiecăruia dar în acelaşi timp inexplicabile.
Cuvântul „mister” semnifică aici doar ceea ce este necunoscut dar în principiu descoperibil.
Principiul esenţial al metodei ştiinţifice este de a obiectiviza pe cât posibil. Metoda ştiinţei foloseşte inteligenţa DAR, ÎI IA EXISTENŢA CA PE UN DAT; acesta este un mod foarte practic de a ocoli subiectul, fără de care NU EXISTĂ NICI O CUNOAŞTERE OBIECTIVĂ.
Viaţa şi iubirea, frumuseţea şi bucuria, inteligenţa însăşi NU SUNT PROPRIETĂŢI ALE MATERIEI ci sunt INERENTE ÎN PROPRIA CAUZĂ A COSMOSULUI (ORDINII), INERENTE ÎNSĂŞI PRINCIPIULUI ETERN, ÎN CARE ELE SUBZISTĂ CA POSIBILITĂŢI IMPERISABILE.
Noi suntem conştienţi DOAR DE MANIFESTAREA LOR sub condiţii terestre, şi ACEASTĂ MANIFESTARE implică CO-EXISTENŢA NEGAŢIEI LOR; dar ele sunt manifestate sub nesfârşite alte condiţii din care noi nu vedem decât ceea ce putem obiectiva conform propriei noastre stări duale obişnuite.
Deoarece universul, în totalitatea sa, reprezintă doar una dintre multitudinile indefinite de sisteme de ?composibile?, şi noi ştim sau putem şti doar o fracţiune insignifiantă chiar din propriul nostru univers, care în totalitatea sa este mult mai extins, variat şi minunat decât în cele mai sălbatice vise ale ştiinţei, aşa cum spune marele Shakespeare: „Există mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât am visat noi în filozofiile noastre”.
Am spus mai sus că este un nonsens a căuta principiul de coordonare al relativului în relativ. De fapt e complet ilogic: noi suntem în realitate mereu căutând, sprijinindu-ne (fie că ştim asta sau nu şi indiferent ce am crede noi că căutăm) a ceva ce este non-relativ, adică altfel spus, în căutarea Absolutului, inerent misterios, fără măsură şi non-observabil.
De exemplu: dacă presupunem că „totul este relativ”, această afirmaţie este ea însăşi relativă, adică contingentă şi mobilă. Dacă ne menţinem în a spune că orice (de ex. Afirmaţie „totul e relativ”) este mai puţin relativ decât orice altceva, se ajunge inevitabil la ABSOLUT.
Cineva poate invoca aici existenţa unor regiuni de relativă stabilitate sau noduri de probabilitate mai înaltă şi că afirmaţia de mai sus (totul e relativ) este legată de acestea, şi astfel s-ar putea spune că este mai validă decât alte afirmaţii.
Ce ar trebui să însemne aici „probabilitate mai înaltă„ sau „stabilitate relativă”? Aceste sintagme nu pot însemna decât ?mai aproape de ceva încă ai stabil? sau „încă mai puţin relativ” şi tot aşa, şi astfel la sfârşitul inevitabil se ajunge la „mai aproape de neschimbător, de non-relativ”, adică „mai aproape de Absolut”.
În mod uzual, ne gândim la ceva „relativ absolut” adică la ceva care reprezintă Absolutul pe un plan particular sau într-o regiune particulară, mai degrabă decât Absolutul însuşi.

Asta e cea mai mare prostie pe care am citit-o. E un nonsens? Ce? Si de ce? Doar pentru ca spui tu? Nu se poate ajunge nicaieri, atunci sa nu mai cercetam, asta vrei sa zici?
Asa cum intr-o vreme credinciosii nu acceptau ca pamantul e rotund, nu e centrul universului, etc., tot asa nu accepta acuma evolutionismul, selectia naturala. Acum cateva sute de ani shapeshifter ai fi negat sfericitatea pamantului si ai fi spus de asemenea ca suntem in centrul universului si ca soarele si toate planetele au o orbita in jurul Pamantului, sunt convins de asta...


Sa stii ca daca scrii cu litere mari nu inseamna ca te faci mai bine inteles, sau ca are vreun sens ce spui acolo...

eu nu ţin partea ismelor, am mai spus asta. Cred în evoluţie dar nu în orice evoluţie, în orice caz nu în gogoriţa evoluţioniştilor care au extins „micro-evoluţia”, pe care nu o contest, la „mega-evoluţie”. Singura evoluţie cu baze ştiinţifice dovedite este cea la oscară foarte mică şi pe un domeniu îngust, restul e gogoriţă.
De exemplu: printre evoluţionişti se vântură gogoriţa cum că clasa păsărilor ar fi putut evolua din clasa reptilelor, însă micro-evoluţia demonstrează prezenţa în natură a tot felul de bariere nevăzute care asigură stabilitatea variatelor clase şi ordine de animale şi plante, şi care invariabil provoacă transformare.

Cu cât ştiinţa se bagă mai tare în măruntaiele naturii, cu atât ies la iveală dovezi împotriva evoluţionismului.

@bakut;
deoarece este o încercare de a găsi un principiu de coordonare al observabilului în observabil, sau echivalent; al relativului în relativ. clear?

PS: citeşte cu atenţie şi nu te mai arunca ca fata mare că cazi în penibil.. Evoluţionismul este o mare iluzie a ştiinţei.

So?



Asa e, in doua paragrafe ai invins sutele de oameni de stiinta ce lucreaza in domeniu... ai avut ajutor divin?
Ce intelegi tu prin mega evolutie? Dar prin micro?
Greseala pe care o faci tu, este ca daca o teorie este gresita, sau are goluri, nu inseamna ca cealalta e adevarata. Creationismul, sau ID-ul, se chinuie sa isi faca loc prin presupuse goluri din teoria evolutionista, neaducand nici o dovada proprie. Si pe masura ce golurile se umplu, ID-ul nu mai are unde sa se ascunda. Pana la urma adevarul a iesit la iveala: Pamantul e rotund si nu e centrul sistemului solar. asa o sa se intample si in cazul asta.

-----------------
Ce intelegi tu prin mega evolutie? Dar prin micro?
Greseala pe care o faci tu, este ca daca o teorie este gresita, sau are goluri, nu inseamna ca cealalta e adevarata. Creationismul, sau ID-ul, se chinuie sa isi faca loc prin presupuse goluri din teoria evolutionista, neaducand nici o dovada proprie. Si pe masura ce golurile se umplu, ID-ul nu mai are unde sa se ascunda. Pana la urma adevarul a iesit la iveala: Pamantul e rotund si nu e centrul sistemului solar. asa o sa se intample si in cazul asta.
-----------------
eu nu propun teorii scot în evidenţă iluziile.. nu vezi cu ce argument îmi vii? „Pamantul e rotund si nu e centrul sistemului solar” Alo suntem în sec. 21!!! Am spus mai sus de ce termenul de creţionism este greşit şi persişti în iluzie. Despre ce vorbim noi aici de fapt? Alooo..

FACEREA
ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE. CAP. 1. Facerea lumii.

1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

3. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină !" Şi a fost lumină.

4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape !" Şi a fost aşa.

7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.

8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

9. Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul !" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.

10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !" Şi a fost aşa.

12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,

15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.

16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,

18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului !" Şi a fost aşa.

21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ !

23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

24. Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.

25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul !"

27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !"

29. Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.

30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.

31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Cele 4 elemente biblice:
PĂMÂNT(USCAT), APĂ(MĂRI), AER(CER, VĂZDUH), FOC(LUMINĂTORI)

Mitul creaţiei din Vechiul Testament arată că natura a fost făcută de Dumnezeu printr-o serie de separări succesive din substanţa primordială denumită în Geneză „apele de sub cer” (apele inferioare).

„A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer (văzduh). […] . Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. […] Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. […] Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului” (Fac. 1).

Iată aşadar cele patru componente de bază ale cosmosului, care sunt centrate pe cele patru principii elementare numite simbolic pământ (uscat), apă (mări), aer (cer, văzduh), foc (luminători). În toate aceste lucrări rolul chintesenţei (quinta essentia) l-a jucat porunca divină, Fiat-ul cosmogonic.
Cele patru elemente sunt înainte de toate patru principii elementare care prin combinarea lor dau mulţimea de forme din natură. Când înţelepţii presocratici (sophoi) vorbesc de elementele din care a fost făcută lumea (Heraclit – foc; Thales – apa; Anaximenes – aerul sau pământul), ei înţeleg principii elementare subtile sau chiar spirituale care stau la baza lumii sensibile, şi nu doar elemente grosiere, materiale.

PĂMÂNT(USCAT)
În aspectele lui cosmice, PĂMÂNTUL reprezintă globul pământesc în opoziţie cu cerul al cărui principiu complementar este. El constituie, împreună cu apa, aşa cum am mai spus, substanţa primordială din care a luat fiinţă creaţia prin acţiunea structurantă a esenţei, a spiritului. Transpunând acest proces cosmic arhetipal în lumea naturală, pământul apare ca o matrice, ca un principiu feminin prin fecundarea căruia iau naştere toate făpturile. Abuzându-se de acest simbolism, s-a considerat de către mulţi mitologi că toate sensurile simbolice ale pământului sunt legate de fecunditate şi de caracterul matern, hrănitor al pământului, rezumându-se până la urmă totul la agricultură, printr-un reducţionism sărăcitor. Dar pământul, ca principiu elementar, prezintă mult mai multe aspecte. În Geneză se spune că „pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1.2), ceea ce arată de la început caracterul său receptiv, în stare de multiple semnificaţii. Cel mai aproape de acest sens este pustiul, ca loc al meditaţiei, al ascezei, al purificării, dar şi ca loc al încercărilor, cum se dovedeşte a fi în rătăcirile poporului evreu spre Pământul făgăduinţei, sau chiar în ispitirea la care e supus Iisus de Satana în pustiul Quarantaniei.

APĂ(MĂRI)
APA, simbol general al plasticităţii care, împreună cu Pământul a servit la facerea (modelarea) chiar a omului în multe tradiţii. Aşa cum o caracterizează M. Eliade: „Într-o formulă sumară, s-ar putea spune că apele simbolizează totalitatea virtualităţilor; ele sunt fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, […] Principiu al nediferenţierii şi al posibilităţilor, receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială din care nasc toate formele şi în care revin, prin regresie sau prin cataclism.” (M. Eliade, Traité d’Histoire des Religions)
Apa este aşadar un simbol al materiei prime din care apar toate formele de cele mai multe ori în amestec cu pământul, faţă de care apa e feminină şi statică (într-o perspectivă cosmologică).
Ca izvor de viaţă, apa poate simboliza nu numai viaţa biologică, ci şi viaţă superioară. Iisus însuşi spune: „Eu sunt apa vieţii,” iar samarinenii, la puţul lui Iacob îi spun „Cine va bea din apa aceasta nu va înseta în veci” (In. 4.14). Ca apă sfinţită, ea nu e numai purificatoare ci şi purtătoare a duhului, cum se întâmplă la botez, care este şi un simbol al naşterii spirituale, iniţiatice. Iisus îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3.5). Cum Duhul Sfânt este şi un simbol al focului spiritual, apa sfinţită devine, în limbaj alchimic, o aqua ignea.
Drept consecinţă, apa are nu numai virtuţi generatoare şi regeneratoare, ci şi distrugătoare. Atunci când lipseşte, generând seceta, e aducătoare de moarte; exemplul profetului Ilie care opreşte şi slobozeşte apele e printre cele mai cunoscute. Acelaşi dublu aspect îl regăsim şi în basme unde eroul rănit e stropit cu apă moartă şi apă vie ca să poată renaşte.
Un simbolism deosebit îl au apele curgătoare. Astfel trecerea unui râu poate semnifica şi trecerea de pe un tărâm pământesc pe un ţărm spiritual ca trecerea Mării Roşii în Biblie, unde semnifică patimile de tot felul. Pe de altă parte, urcarea apei curgătoare spre izvor este un simbol al urcuşului spiritual spre originar, aşa cum vărsarea apei în mare poate simboliza reunirea cu oceanul spiritual, când sufletul, ca picătură de apă, nu se pierde în ocean ci devine ocean, cum se spune în Upanişade. De altfel, cele patru râuri care curg din rai de la rădăcina Arborelui Vieţii nu sunt decât simboluri ale celor patru elemente care dau viaţă lumii.
Deosebit de variat este şi simbolul mării care ca loc de plutire sau de vieţuire a peştilor (germeni) e benefic, dar poate deveni şi simbol al furtunilor patimii, pe care Iisus le potoleşte cu un singur gest (Mt. 14.32), tot aşa cum pe mare are loc şi pescuirea minunată (Lc. 5.6), în timp ce în adâncul ei este chitul care-l înghite pe Iona, semn al voiajului infernal. Tot un aspect infernal au şi apele stătătoare, mlaştinile, sau celebra Mare Moartă în care nu mai trăieşte nici o vieţuitoare. Ca să nu mai vorbim de apele poluate din actualitate.
Rolul apei este catastrofic în timpul furtunilor, când se asociază cu alte două elemente, aerul şi focul (vântul şi fulgerul), ajungând la un dezastru general, simbolizat de potopul biblic, sau de potopurile din alte tradiţii, care semnifică în acelaşi timp distrugerea unei umanităţi, deci a unui ciclu, pentru a putea renaşte o alta.

AER(CER, VĂZDUH)
AERUL, element uşor caracterizat prin subtilitate şi transparenţă. El este vehiculul limbajului ca substitut al cuvântului divin (logos), fiind în acelaşi timp purtător al „suflului de viaţă dătător”. E în acelaşi timp un simbol al atmosferei, al văzduhului, sălaş mai ales al păsărilor, ele însele simboluri angelice. Aerul e important pentru multe făpturi, inclusiv omul, căci întreţine viaţa prin respiraţie care, prin ritmul său, se înscrie în vibraţia cosmică. De aici importanţa respiraţiei în timpul rugăciunii. Puritatea omului este, aşadar, o condiţie necesară pentru o viaţă sănătoasă, cu atât mai mult spirituală, de unde şi nocivitatea aerului poluat din vremea noastră. Fiind un element invizibil aerul este un simbol al duhului care „suflă unde şi când vrea” (In. 3.8). El dă sentimentul de libertate al zborului. În acelaşi timp, mişcarea aerului provoacă vânturile de tot felul, care pot merge până la furtuni, când devine distrugătoare. Iisus potoleşte furtuna pe mare, dar e vorba nu doar de furtuna atmosferică, ci şi de furtunile din suflete. Dar tot aerul este purtătorul miresmelor, ale celor mai subtile componente simbolizând Duhul, care se manifestă ca boare pentru proorocul Ilie pe muntele Horeb. Suflurile sunt de altfel un simbol al manifestării inefabile a spiritului, care se poate manifesta tunător, dar şi ca murmur aproape inaudibil, care se stinge în tăcere.

FOC(LUMINĂTORI)
Ultimul din cele patru elemente este FOCUL, simbol al Luminii, al acelui Fiat lux cu care începe creaţia şi care a risipit întunericul haosului primar. Alături de Aer, ca purtător al Cuvântului. Focul e elementul cel mai spiritual fiind în acelaşi timp şi un simbol al energiei create din care decurg toate celelalte energii subtile şi biofizice. Ca şi Cuvântul, Lumina este un simbol al lui Iisus („Eu sunt lumina lumii” – In. 8.12), lumea însăşi fiind derivată din lumină ca şi omul, căci Iisus le spune şi apostolilor „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5.14). Cele mai multe hierofanii se manifestă ca lumină. Astfel, în tradiţia hindusă unul din principalii zei este Agni, zeul focului, iar în Vechiul Testament Iahve se arată lui Moise în Rugul Aprins care totuşi nu se mistuie. În creştinism, cea mai puternică manifestare a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu are loc la Schimbarea la Faţă, în lumina orbitoare a energiilor increate. Duhul lui Dumnezeu însuşi este suflu de foc care se coboară peste apostoli ca limbi de foc la Duminica Rusaliilor. Dar focul nu este numai lumină, ci şi căldură care e specifică mai ales sufletului şi inimii, aşa cum lumina e caracteristică duhului (iluminare). Pe lângă acţiunile sale benefice, căldura poate fi şi distrugătoare, arzând atât fizic cât şi moral (focul patimilor). fulgerul este şi un simbol distrugător, deşi acţiunea lui poate deveni, ca şi a focului însuşi, pozitivă prin arderea jertfelor pe altare. Ambele simboluri se întâlnesc în viaţa Sf. Ilie, cel urcat la cer într-un car de foc. Focul poate avea deci şi semnificaţii malefice care la extrema inferioară devine „focul gheenei” (Mt. 25.4), focul iadului. În acest sens, în Apocalipsă sfârşitul lumii se petrece prin foc (ekpyrosis), iar în figuraţiile simbolice ale Judecăţii de Apoi, focul iese din gura unui balaur, simbol al satanei şi al infernului. Luminatorii, cei trei luminatori sunt de fapt luminile - focurile celor 3 lumi create încă din ziua a doua şi nu aştrii zilei şi ai nopţii.

Bineîneţeles că mai este şi ETHERUL, pe care lumea modernă nu l-a reţinut ca atare. El nu e mai puţin important, totuşi, ca o chintesenţă, ca sursă a tot ce există, când poate fi identificat cu duhul, sub aspectul lui creator.

Cele patru elemente reprezintă, în general, orizontala unei cruci a cărei verticală sunt cele trei lumi, nu e mai puţin adevărat că şi cele trei regnuri, mineral, vegetal şi animal, cu încoronarea lor, omul, sunt tot verticala aceleiaşi cruci cosmice, dar în sens ascendent, într-o încercare a lumilor inferioare de a se ridica spre lumea spirituală, ceea ce-i va fi dat mai ales omului.

Creaţia, cel puţin în aspectul ei formal, văzut şi nevăzut, dar accesibil simţurilor, nu se poate gândi fără existenţa spaţiului. Toate cosmogoniile tradiţionale povestesc simbolic acest fapt, după primele etape ale creaţiei care sunt principiale, deci de ordin informal. În Vechiul Testament, în Cartea Facerii, chiar din ziua a doua a creaţiei, care e o etapă nu o zi de-a noastră, se spune: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. … Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că e bine.” (Fac. 1. 6-10)

Tăria fiind traducerea termenului firmament şi având sensul de cer văzut, apar deci încă din ziua a doua cele trei lumi:
- cea informală (angelică) – apele superioare;
-cea intermediară – cerul văzut; şi
- cea inferioară – uscatul şi apele (mările).

Dacă în lumea informală – cerul cerului – spaţiul nu îşi are sens, îngerii fiind necorporali, în lumea cerului văzut (văzduh) şi a pământului, cu apele, aerul şi vieţuitoarele sale, existenţa nu poate fi şi nu poate fi gândită decât spaţial.

Cele 4 principii care sunt fundamentale ale creaţiei:
1. principiul cauzalităţii
2. principiul activităţii
3. principiul binelui
4. principiul armoniei

a). Principiul cauzalităţii se manifestă prin mişcare - orice mişcare, în mecanică, se traduce în mod esenţial printr-o LINIE.

b}. Principiul activităţii se manifestă printr-o diversitate indefinită, asta înseamnă că LINIA care traduce principiul cauzalităţii nu ar putea fi o circumferinţă şi nici linie întreruptă, ea nu poate fi decât o LINIE CU ELEMENTE HIPERBOLICE/PARABOLICE (cam ca şi cometele în spaţiu) şi ale cărei ramificaţii se îndepărtează la infinit. Asta e valabil doar dacă se ia în considerare DOAR UN PLAN AL SPAŢIULUI.

c). Principiul armoniei (ce satisface aici ideea ciclică şi simbolizează în toate punctele ideea de REVENIRE şi principiul reintegrării) cere ca modificările să se succeadă la INTERVALE EGALE DEOPOTRIVĂ EGAL DEPĂRTATE UNELE DE ALTELE. Deci, orice posibilitate a unei linii plane trebuie îndepărtată, pt. că există între diversele sale părţi RAPORTURI DE DISTANŢĂ: linia mişcării universale se înscrie de fapt pe o SUPRAFAŢĂ STRÂMBĂ ÎN SPAŢIU. Raporturile de distanţă între elementele acestei linii sunt în progresie aritmetică pt. a satisface legea armoniei.

d) Legea binelui cere ca modificările să fie într-o ASCENSIUNE CONTINUĂ, elementele figurii suprapunându-se indubitabil şi invariabil.

O linie (principiul cauzalităţii), indefinită şi netrecând niciodată prin aceleaşi puncte (principiul activităţii cere asta), dă naştere la curbe, la intersecţii de suprafeţe strâmbe, ce se spiralează unele deasupra celorlalte (principiul binelui cere ascensiune continuă) şi pe care toate punctele unui element sunt la egală distanţă de punctele corespondente ale elementului superior şi celui inferior (principiul armoniei)..
Singura suprafaţă care satisface aceste cerinţe este ELICOIDA CILINDRICĂ - linia mişcării universale va fi de fapt intersecţia elicei (suprafaţa strâmbă) cu suprafaţa laterală a cilindrului care reprezintă Evoluţia ciclică, de-a lungul căreia se mişcă toate fiinţele.

Cele 4 legi explicate mai detaliat
1. Legea cauzalităţii
Cauzalitatea este manifestarea unică a Perfecţiunii, adică Voinţa Cerului. Corolarul cauzalităţii (principiului iniţial) este că fiinţele sunt în mişcare, ele evoluează. Mişcarea fiind întotdeauna ea este Manifestarea Eternă a Perfecţiunii astfel se satisface primul principiul (cel al cauzalităţii - Voinţa Cerului).

2. Legea activităţii
Aici se poate pune întrebarea: în ce fel legea activităţii face să evolueze fiinţele?
Continuitatea nu satisface decât cauzalitatea, activitatea presupune acţiune; o acţiune, oricare ar fi ea, satisface activitatea: însă repetiţia unei acţiuni, oricare ar fi ea, constiuie realmente o acţiune? NU. Dpdv al acţiunii însăşi, repetiţia sa constituie monotonia; şi din punctul de vedere al motoarelor acţiunii se observă că o aceeaşi acţiune este generată de aceleaşi motoare, ce acţionează sub acelaşi impuls, cu aceeaşi forţă; CONTINUITATEA unei acţiuni nu este dată de activitate, ci dimpotrivă, după punerea în mişcare, de IMOBILITATEA principiului motor. Astfel este satisfăcut şi principiul activităţii, dar nu printr-o singură acţiune, nu prin aceeaşi acţiune de două ori sau indefinit repetată, ci printr-o serie indefinită de acţiuni, care sunt datorate unor motoare diferite, şi care, prin urmare, nu pot fi absolut identice. Deci, în numele principiului activităţii, NU SE TRECE DE DOUĂ ORI PRIN ACELAŞI CURENT AL FORMELOR. După ce am epuizat o formă, şi toate circumstanţele unei modificări, trecem la o altă modificare, nerevenind niciodată la cea pe care am părăsit-o.

3. Legea armoniei
Aici se pune ntrebarea: cum se poate acorda mişcarea CONTINUĂ şi VARIATĂ cu legea armoniei?
De observat că legea armoniei nu poate fi satisfăcută decât prin acţiuni variate, deoarece nu există armonie în repetiţie: raporturile armonice nu se pot stabili, precum algebricele sau geometricele, decât între cantităţi diferite. Armonia este satisfăcută prin proporţiile (în sens matem.) variaţiilor, adică o formă oarecare este în mod invariabil distanţată de cea care o precede şi de cea care o urmează iar toate modificările sunt invariabil distanţate unele faţă de altele. Astfel, seria modificărilor se poate traduce matematic printr-o progresie (aritm. sau geom.), progresie ce tinde spre un „loc metafizic” ce nu poate fi atins în mod obiectiv. Aceasta este legea Armoniei.
Consecinţa legii armoniei în ceea ce priveşte fiinele în modificare este următoarea: invariabilitatea sensului şi a şirului de modificări prin care trec toate fiinţele. Deoarece Activitatea interzice să se treacă de două ori prin aceeaşi formă, Armonia interzice putinţa de a nu trece prin toate formele. Există astfel mai multe curente de forme. Ce se întrevede de aici este următorul fapt: în cursul unei modificări, între cei care şi-au unit tendinţele va exista o unire indestructibilă, ei aflându-se în mod analogic alături în modificările ulterioare.

4. Legea binelui
Legea binelui cere ca mişcarea CONTINUĂ, VARIATĂ ŞI ARMONICĂ să fie benefică, şi conduce Universul la Perfecţiune.
Voită de Perfecţiune, determinată prin consecinţele precise ale acestei voinţe, Evoluţia nu poate fi decât bună, şi nu poate produce decât un rezultat exceent pt. fiinţele ce i se supun. Nu există reintegrare în afara Perfecţiunii. Nu există loc, nici fizic, nici geometric, nici metafizic, în afara Perfecţiunii. Nu există altceva decât beatifica reintegrare finală. Această reintegrare finală este necesitatea celei de-a patra legi, cea a binelui. Dacă se unesc efectele acestei legi cu celei ale armoniei se înţelege că nu există o diferenţă esenţială în soarta fiinţelor în schimbare, nu există loc pentru căderi de vreun fel, care ar încălca legea binelui, dacă ar fi generale, şi pe cea a armoniei, dacă ar fi pariale şi temporale. Aşadar trecerea fiinţelor prin modificările Universlui este aşadar o ascensiune regulată, continuă, armonică şi bună, de la care Perfecţine (ale cărei părţi infinitezimale şi emanaii continue suntem) nu ne-ar putea exclude.

„PERFECŢIUNE ACTIVĂ”= aspectul ACTIV sub care se poate considera Infinitul (Brahma din doctrinele hinduse)
„PERFECŢIUNE PASIVĂ”= aspectul PASIV sub care se poate considera Infinitul - Posibilitatea (Şakti a lui Brahma din doctr. hinduse)

PERFECŢIUNEA în sens absolut este identică cu INFINITUL înţeles în toată indeterminarea sa.

Actul creaţiei nu presupune expres şi ineluctabil actul de a da viaţă (terestră sau ceva analog). A da viaţă traduce de fapt expresia ,,a trece în curentul formelor” adică una din formele în care fiinţele trec poate fi viaţa aşa cum o înţelegem noi, dar ea nu este decât una din nenumăratele feţe ale modificărilor noastre, deci VIAŢA (înţeleasă în sensul de mai înainte adică ca şi CONDIŢIE DE EXISTENŢĂ) NU ESTE UN COROLAR INDISPENSABIL, CI DOAR UN ACCIDENT AL CREAŢIEI.
Umanitatea este doar una din formele curentului unde fiinţele curg (activitate - Perfecţiunea este activă) diferenţiindu-se de Fiinţă, în mod formal şi nu esenţial. Umanitatea de fapt este unul din aspectele Perfecţiunii pasive şi una din modificările prin care Universul tinde spre transformare (adică spre mecanismul reintegrării). Deci, Perfecţiunea este generatoarea Umanităţii (pr. cauzalităţii) aşa cum şi materia una - eternă şi fără formă - este generatoarea materiei divizibile, diverse şi trecătoare.
Umanitatea este dpdv metafizic una din Formele Universului (iar umanitatea terestră în particular este una din modificările acestei forme). Această formă iese din Perfecţiune graţie Principiului cauzalităţii eficiente, traversează toate modificările şi atinge transformarea, prin care ea revine la Perfecţiune. Nicio formă nu scapă acestei legi generale care este ARMONIA (la fel cum zicea şi Lao Zi despre armonia Căii, a lui Tao).
Umanitatea vine din Infinit, Umanitatea intră în Infinit. De fapt ea nu l-a părăsit niciodată, toate modificările producându-se de-a lungul Infinitului: nu doar legea Armoniei cere asta ci şi faptul că dacă o parte a Umanităţii n-ar urma celelalte părţi ale acestei forme în toate modificările sale şi în transformarea finală şi comună a întregului Univers, acea parte ar ieşi din Infinit, ar exista în afara Infinitului, ar fi situată alături de Infinit. Or, din Infinitul metafizic nu se poate ieşi fără a distruge noţiunea şi ideea însăşi a acestui Infinit metafizic.
Deci: noi toţi, forme vizibile şi invizibile ale Universului, provenim din Infinit, nu putem ieşi din el, ci suntem mereu legaţi de el prin ESENŢĂ şi vom rămâne, dincolo de forme, în acest Infinit.

Din perspectivă pur metafizică, lucrurile trebuie considerate din perspectiva infinităţii Esenţei divine astfel: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă. Alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie. Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine. Lumea este în mod esenţial manifestarea lui Dumnezeu Însuşi.
Universul este ca un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice. Oglinzile aici înseamnă posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Pe lângă sensul cosmologic, oglinzile traduc şi sensul spiritual care este acela de substanţe receptive faţă de Actul pur. Fiinţa divină este prima afirmaţie, perfectă şi necondiţionată a Esenţei care în Ea-Însăşi este sustrasă oricărei determinări, chiar şi aceleia a Fiinţei, adică Esenţa este totodată Fiinţă şi Non-Fiinţă. Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie, deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.

Distinţia între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub 2 raporturi complementare:
- cel al auto-determinărilor sau subiectivărilor Esenţei
- cel al revelaţiilor divine care apar în primele
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Posibilităţile principiale sau esenţele imuabile fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt în măsura în care se reflectă în înţelesul universal, IDEILE sau ARHETIPURILE pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând concepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.

Există 2 explicaţii ale existenţei trecute şi prezente a făpturilor diferitelor specii:
1.GRADAŢIA – ce presupune o creaţie specială a speciilor invariabile
2.EVOLUŢIA – ce presupune emergenţa speciilor în toată varietatea şi variabilitatea acestora prin acţiunea treptată a cauzelor inerente speciilor şi mediului acestora

Cele 2 poziţii sunt INCOMPATIBILE dacă povestirea mitică este interpretată din punct de vedere ISTORIC. Dacă doctrina creaţiei speciale este înţeleasă aşa cum a fost interpretată de în general de filozofii creştini ca şi de alţii, atunci GRADAŢIA ŞI EVOLUŢIA NU MAI REPREZINTĂ ALTERNATIVE IRECONCILIABILE, CI NUMAI MIJLOACE DIFERITE, RESPECTIV UNA IDEALĂ ŞI ALTA ISTORICĂ, FORMALĂ ŞI FIGURATIVĂ, ALGEBRICĂ ŞI ARITMETICĂ, DE A ÎNFĂŢIŞA UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU.
Cauzalitatea în aceste filozofii este considerată a fi un lucru de la sine înţeles: NIMIC NU ARE LOC DIN ÎNTÂMPLARE. IMPOSIBILUL NU ARE LOC NICIODATĂ, CEEA CE ARE LOC ESTE ÎNTOTDEAUNA REALIZAREA UNEI POSIBILITĂŢI.

Există aşadar 2 ordine de cauze:
1. Cauza Primă - ,,Dumnezeu", ,,Fiinţă", ,,Viaţă", ,,Natură" (natura naturans) - care are inerentă posibilitatea
2. Cauzele Intermediare - prin intermediul cărora sunt asigurate condiţiile în care posibilul devine necesitate

Cauza Primă a existenţei lucrurilor, sau, cu alte cuvinte, posibilitatea acestora, poartă de multe ori denumirea de ,,Dumnezeu”, dar şi de ,,Fiinţă”, ,,Viaţă” sau ,,Natură” (natura naturans). Această Cauză Primă, fie că este ,,absolută”, dpdv filozofic, sau ,,personificată”, dpdv mitic, este cauza directă a fiinţării lucrurilor, şi numai indirectă doar în ceea ce priveşte modul lor de fiinţare.
Modul lor de fiinţare (în funcţie de care sunt deosebite ca specii) este determinat de Cauzele Intermediare, cunoascute sau necunoscute, ce au ca rezultat producerea speciilor sau indivizilor daţi la un timp sau loc date.
Categoria Cauzelor Intermediare nu exclude nici una din acele forţe sau tendinţe sau accidente determinante pe care se bazează evoluţionistul pentru a putea explica seriile observate. Dacă prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” înţelegem o acţiune încheiată la un moment dat, adică la începutul însuşi al timpului, atunci, desigur, gradaţia şi evoluţia vor fi două concepte incompatibile.
Întrebarea: ,,Ce făcea Dzeu ÎNAINTE de a crea lumea?” este lipsită de sens, O SUCCESIUNE DE EVENIMENTE ÎN ETERNUL ACUM (atemporalitate) este DE NECONCEPUT.
Ceea ce trebuie înţeles prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” reprezintă o PRIORITATE LOGICĂ, NU UNA TEMPORALĂ.
DUMNEZEU CREEAZĂ ÎNTREAGA LUME ACUM, ÎN ACEST MOMENT!
Creaţia acesta nu poate fi privită ca un act singular definit ci trebuie privită ca având loc neîncetat.
Asta nu înseamnă că creaţia nu este terminată în principio şi ex tempore, cu numai că NOI O ÎNŢELEGEM SUB FORMA UNEI SECVENŢE TEMPORALE ŞI CA ŞI CUM CAUZA ŞI EFECTUL AR PUTEA FI SEPARATE UNA DE ALTA ÎN PERIOADE SENSIBILE. ÎN ACEL TIMP, TOATE LUCRURILE AU AVUT LOC SIMULTAN, DAR ERA NECESAR SĂ SE CONSEMNEZE NARATIV O SUCCESIUNE DIN CAUZA GENERĂRII ULTERIOARE A UNEIA DIN ALTA.
Ceea ce GRADAŢIA exprimă sub ,,specie aeternitatis”, mitul povesteşte sub ,,specie eviternitas” şi istoria sub ,,specie temporis”. Ceea ce este înrădăcinat în natura Totului, în mit este tratat în mod figurativ ca ajungând la fiinţă prin generare şi creaţie: scena şi secvenţa sunt transferate, pentru claritatea expunerii, lucrurilor a căror fiinţă şi formă definită snt eterne!
Începutul, ce gând este, se sfârşeşte în acţiune, aşa a avut loc clădirea lumii în eternitate (atenţie am zis clădire).
Deci, conceptele ce ţin, pe de o parte, de un tipar etern şi ideal sau de ,,lumea inteligibilă”, neextinsă în spaţiu şi timp, şi de cealaltă parte de ,,lumea sensibilă” şi temporală, extinsă în spaţiu şi timp ca un ecou, reflexie şi imitare a celeilalte, NU SUNT ALTERNATIVE, CI CORELATIVE. FIECARE O IMPLICĂ PE CEALALTĂ. Uniformitatea lumii inteligibile este compatibilă în orice caz cu multi-formitatea manifestărilor acesteia.
Fiecare formă, fiecare fenomen, reprezintă una din ,,posibilităţile de manifestare” ale unei ,,naturi veşnic-roditoare” ce ar putea fi numită Dumnezeu, Spirit, Natura Naturans sau acea ,,Viaţă” din cauza căreia considerăm că formele de viaţă ,,trăiesc”. Această Viaţă este ,,Cauză Primă” a vieţilor, dar formele pe care aceste vieţi le iau sunt determinate în realitate de ,,Cauzele Secunde” sau ,,Intermediare”, pe care azi le numim ,,forţe” sau ,,legi”, cu precădere ale eredităţii.
Variabilitatea speciilor se explică prin faptul că forma ce îşi face apariţia la un anumit timp sau loc în istoria unui ,,gen”, ,,specii” sau ,,individ” se află NEÎNCETAT ÎN SCHIMBARE.
Toate definiţiile acestor categorii sunt în realitate indefinite, deoarece este vorba despre ,,lucruri” ce devin neîncetat şi nu încetează niciodată să existe, putând astfel fi numite ,,lucruri” nuami printr-o generalizare ce ignoră variaţia lor de-alungul unui ,,prezent” mai lung sau mai scurt, dar întotdeauna relativ scurt.
,,Viaţa” fiecărei fiinţe contituie o neîncetată moarte şi renaştere. Nu există monade sau ego-uri delimitate, cu numai unul nelimitat. Fiecare formă de viaţă, incluzând şi psihicul, este compusă şi prin urmare, muritoare. Numai Viaţa fără de început, ce are ca veşmânt aceste forme supuse uzurii, poate fi considerată fără sfârşit. Nu se poate ca ceva să fie considerat nemuritor, când azi nu este nemuritor şi nici nu a fost aşa înainte ca planeta noastră să fie, înainte ca cele mai îndepărtate galaxii să-şi înceapă pribegiile.
Ochii au ,,evoluat” fiindcă Viaţa imanentă dorea să vadă, acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte puteri ale simţurilor, gândirii sau acţiunii, toate fiind mai degrabă nume ale acţiunilor acesteia, decât ale acţiunilor ,,noastre”.
Din cauza acestei dorinţe sau ,,voinţe de exprimare”, se petrece o ,,coborâre în materie” (o descindere) sau un ,,început al vieţii”, atât la nivel universal cât şi particular.
Diferitele forme ale acestor naşteri sau sălăşluiri sunt determinate de cauzele intermediare (pe care le cunoaşte şi ştiinţa), neputând fi conceput vreun început sau vreun sfârşit al operaţiei lor uniforme. Atunci, când, şi oricând aceste cauze se întâlnesc pentru a stabili mediul temporal şi spaţial sau contextul fără de care o posibilitate dată nu poate fi realizată, atunci are loc apariţia sau ivirea (aici ivirea nu se referă la emergenţă ci la ivirea din starea anterioară ce era în potenţă) formei corespondente: un mamifer, de exemplu, nu ar fi putut apărea în silurian, cu numai atunci când acţiunile cauzelor naturale, de mai târziu, au pregătit pământul pentru vieţuirea mamiferelor.
Fiecare dintre aceste forme tranzitorii de specii şi indivizi reflectă O POSIBILITATE ARHETIPALĂ SAU UN ,,PATTERN” (pater, tată) INERENT LOCUS-ULUI (în sanskr. Loka) SAU LUMII ,,INTELIGIBILE”, CE SE DEOSEBEŞTE DE LUMEA NOASTRĂ ,,SENSIBILĂ” A CON-POSIBILITĂŢILOR.
Există, de exemplu, un ,,Soare inteligibil”, ,,Soare al soarelui” sau ,,Soare pe care nu toţi oamenii îl cunosc cu mintea lor”, altul deci, dar reprezentat de soarele fizic; un Apollo, altul decât Helios, de fapt imaginile fiind făcute spre a fi folosite ca ,,suporturi ale contemplării” de către puterile invizibile şi nu de către ,,zeii vizibili”. Tot aşa cum gândim şi vorbim în mod separat despre ,,specii” şi ,,indivizi”, şi despre ideile lor arhetipale trebuie să vorbim în mod separat; în realitate, tot ce curge este reprezentat acolo (lumea inteligibilă) în toată varietatea sa, deşi nu în într-o succesiune temporală, ci în aşa fel încât totul să poată fi văzut dintr-o dată.
„Trecerea” de la posibilitatea inerentă la necesitate se face prin Fiat Lux. Se înţelege că, fiind vorba, despre o creaţie întru-început (care începe odată pentru totdeauna), există de fapt o serie neîncetată de străfulgerări, de Fiat Lux-uri prin care creaţia este „reînnoită” şi „naturată” sub străfulgerarea „naturii naturans”.

Cauza primă conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu manifestatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.

Rumi:
,,ÎNCEPUTUL, CE GÂND ESTE, SE SFÂRŞEŞTE ÎN ACŢIUNE, AFLĂ CĂ ÎN ACEST FEL A AVUT LOC CLĂDIREA LUMII ÎN ETERNITATE"

Crearea speciilor biblice se referă deci la aspectul cauzei lor imuabile, ca esenţe veşnice, dincolo de orice manifestare, aşa cum “există” în omniscienţa divină (cunoaşterea “numelui” fiinţelor din Cartea Facerii data lui ADAM, adică cunoaşterea naturii proprii a fiecărei specii invariabile).

Teoria evoluţiei este un produs contra-tradiţional, este un produs al civilizaţiei vestice. Este imposibil ca o asemenea idee să fi luat naştere într-o civilizaţie apărată de Tradiţie, în care esenţialele erau puse înaintea accidentalelor. Dovezile în ceea ce priveşte teoria, sunt derivate din rămăşiţele fosile, acumulare care este un proces extrem de laborios, scoaterea la iveală a dovezilor implicând excavarea a regiuni subterane considerabile. Acest proces aduce la iveală lucruri care, în cursul natural al lucrurilor, au fost îngropate. Dificultatea obţinerii de asemenea informaţii ar trebui luată în considerare ca pe o binecuvântare deoarece nu este numai vorba de ceea ce este pur accidental ci şi de „solidificare” şi moarte.
Totuşi, asta nu înseamnă că fosilele nu-şi au primul lor principiu în Dumnezeu, nici pe departe! De fapt, în continuare se va prezenta o interpretare a înregistrării fosile într-un cadru de lucru al ciclurilor şi principiilor, mai degrabă decât din punctul de vedere al accidentalelor şi „progresului” care caracterizează mentalitatea profană.
Înainte de a interpreta caracteristicile ciclurilor trecute, este necesar să fie bine înţeles ciclul în care trăim şi relaţiile din interiorul său. Datorită analogiei dintre microcosm şi macrocosm, există o relaţie directă între psyche-ul uman şi colectivitatea tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ.
Conştiinţa umană se află în legătură cu spiritul individual (jivatma), cu facultăţile mentale (raţiunea, memoria, imaginaţia) şi cu continuităţile interioare ale simţurilor şi organelor de acţiune (vezi doctrinele hinduse).
Conştiinţa (ahankâra) este punctul ce uneşte aceste 3 diviziuni ale psyche-ului. De asemenea, printre fiinţele non-umane, forma vertebrată este principiul ce uneşte cele 3 tipuri de vertebrate: păsările, mamiferele şi peştii, care corespund celor 3 domenii ale psyche-ului amintite mai sus.
Păsările au o natură spirituală sau elevată, mamiferele una expansivă, pe când peştii sunt „prinşi” în domeniul acvativ, care corespunde experienţei senzoriale.
Animalele intervertebrate şi plantele corespund părţii inferioare a psyche-ului care este în legătură intimă cu corpul. Intervertebratele reprezintă aspectele emotive pe când plantele a căror fiziologie este inseparabil legată de soare şi de atmosferă, reprezintă partea vitală a psyche-ului care menţine viaţa corpului.
De aici se poate întrevedea armonia care există între lumile externe şi cele interne. Nu trebuie uitat însă că „principiul armoniei” operează, de asemenea, şi în cadrul fiecărei lumi; principiul fiind de fapt identic conceptului hindus de Dharma.
Această Armonie Cosmică este principiul care dă co-ordonarea tuturor fiinţelor din cosmos şi cel care menţine, în plan terestru, integrarea „ecologică”. Una dintre consecinţele armoniei este procesul de „selecţie naturală”, numit astfel de către transformişti. De fapt, selecţia naturală este doar una, manifestarea accidentală a principiului armoniei.
Selecţia naturală operează pe 2 căi:
- mai întâi, menţine norma speciei prin eliminarea deviaţiilor sau mutaţiilor care rezultă din imperfecţiunile existenţei formale, spaţio-temporale
- în al doilea rând, selecţia se comportă pt. a co-ordona relaţia dintre variatele specii prin determinarea schimbării genetice a formei.
Acest lucru este permis într-un anumit grad de flexibilitate al aspectelor psihice şi corporale ale fiinţei; totuşi există limite bine definite dincolo de care flexibilitatea armonioasă este imposibilă şi dincolo de care există doar deformare sau mutaţie.
Cantitatea de adaptare armonică prin care este capabilă oricare specie să treacă, depinde de natura speciei create, primitive, dar fără dubiu în unele cazuri schimbarea este considerabilă. Astfel, măgarul, calul şi zebra probabil cuprind o specie, toate fiind derivate din forma primitivă care conţinea, în ea însăşi posibilităţile manifestate de către sub-speciile moderne.
Forma primitivă a fost o creatură plastică, pe când formele moderne sunt izolate şi specializate corespunzând anumitor combinaţii restrânse de posibilităţile ce erau inerente formei primitive.
Astfel, vedem că în timp ce adaptabilitatea îmbunătăţeşte armonia între specii şi mediu, ea arată şi o specializare şi în final dizarmonie şi eliminare. Acest lucru este în strânsă legătură cu viaţa unui individ care include naştere, creştere şi schimbare şi în final moarte.
Aceste evenimente ciclice conduc la luarea în considerare a unor cicluri mult mai mari, ce implică un număr mare de fiinţe şi specii care sunt ilustrate de către aşa-numita înregistrare fosilă.
Evoluţioniştii întimpină o mare dificultate în aplicarea unui pattern evoluţionar la animalele intervertebrate şi la plante, cu excepţia secvenţelor adaptive care au fost descrise mai sus. Ei sunt aşadar interesaţi de animalele vertebrate şi deci în continuare domeniul de interes va fi al acestora.
Lumea apare a fi un loc foarte solid şi permanent, dar nu există nici un motiv să presupunem că aşa a fost dintotdeauna. Procesul creaţiei sau formării poate fi privit ca o mişcare de la „fluiditate” către „soliditate” sau de la „potenţialitate” către „actualitate” (realizarea posibilităţii inerente). Cineva poate spune că acest proces e foarte plastic şi că are mare potenţial de integrare şi armonie, fiecare fiinţă „derulându-se” şi „solidificându-se” în mod precis la momentul oportun. Chiar şi după formare, fiecare fiinţă nu este complet solidificată, ci devine aşa după o perioadă de specializare genetică.
Astfel, creaţia (crearea) poate fi văzută ca incluzând 2 dimensiuni:
- una a „descinderii” din potenţialitate către actualitate
- alta, ca o mişcare „orizontală” de la plasticitate primitivă către specializare.
Doar a doua mişcare are loc în spaţiu şi timp şi în consecinţă doar această dimensiune este reprezentată în înregistrarea fosilă. Relatarea creaţiei din Cartea Genezei oferă un ghid adecvat pentru interpretarea înregistrării fosile. Geneza descrie 6 cicluri începând cu crearea Luminii Intelectuale (a Intelectului – Buddhi din doctrinele hinduse), şi sfârşindu-se cu crearea omului.
Relaţia între aceste 2 creaţii nu trebuie forţată. În al doilea ciclu este vorba de separarea posibilităţilor supra-formale şi formale („apele superioare şi inferioare”), şi în al treilea ciclu este vorba de prima solidificare a posibilităţilor formale în crearea „pământului”, adică a întregii creaţii minerale. Acest proces semnifică o actualizare a anumitor posibilităţi ale domeniului psihic inferior. Procesiunea plantelor, care termină al treilea ciclu şi inaugurează pe cel de-al 4-lea, coincide cu crearea luminatorilor (luminariilor), care sunt, altfel spus, semnele actualizării domeniului psihic superior, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală.
Ciclurile sunt dezvoltări ale posibilităţilor conţinute sintetic în Lumina Intelectuală (Buddhi). Armonia fiecărui ciclu se datorează integrităţii Intelectului şi, până acum în ceea ce priveşte lumea formală, se datorează Legii care reglează fiecare ciclu, dând fiecăruia caracteristicile sale particulare.
Al 5-lea şi al 6-lea ciclu prezintă un interes particular pentru că ele corespund formării părţii mai largi a înregistrării fosile.
Al 5-lea ciclu începe prin crearea peştelui şi se sfârşeşte prin crearea păsărilor, pe când al 6-lea ciclu începe prin crearea „lighioanelor pământului” (mamiferelor) şi se termină cu crearea omului.
Termenul creare nu implică faptul că fiinţa în chestiune nu era „prezentă” înaintea creării sale, ci implică faptul că pe parcursul ciclurilor, anumite fiinţe „s-au înveşmântat” ele însele conform posibilităţilor caracteristice şi au „apărut” (emergenţă) în domeniul formal (al formei).
Durata ciclului al 5-lea corespunde perioadei geologice vaste dintre mijlocul Paleozoicului vechi şi sfârşitul Mezozoicului. Primele fosile de găsit sunt peştii, apoi în timpul Paleozoicului Nou şi Mezozoicului, amfibienii şi reptilele. În cele din urmă, la sfârşitul Mezozoicului, apar fosilele de păsări. Ceea ce se vede de aici este o emergenţă succesivă şi liniară de posibilităţi între 2 poli, cel inferior corespunzând peştelui Paleozoic, iar la polul superior avem păsările din Cretacic.
Ne putem aştepta să găsim o serie continuă de posibilităţi între aceste 2 extreme (poli); astfel în plus faţă de amfibieni şi reptile, găsim peşti/amfibieni, amfibieni/reptile şi reptile/păsări. Totuşi, din considerente filetice (care sunt determinate prin legile cosmice) ne-am putea aştepta să găsim câteva creaturi intermediare deoarece fiecare se comportă ca un „istm” între domeniile adiacente, pentru a îndeplini anumite necesităţi metafizice, precum dezvoltarea „echispaţială” a indivizilor.
Mişcarea creativă a celui de-al 5-lea ciclu implică o trecere de la formele acvatice, prin cele terestre, către păsări care se ridică deasupra suprafeţei pământului. Crearea de mijloc a ciclului este reprezentată de către Seymouria amfibian/reptilă. Un studiu al fosilelor care se găsesc deasupra Seymouria, prezintă interes pentru a ilustra complexitatea procesului creativ, atunci când câteva cicluri secundare pot să opereze în lateral şi în conjuncţie cu ciclul principal.
În timpul perioadelor Permionului, Triasicului şi Jurasicului inferior, în plus faţă de reptilele Catylosaur/Thecodont, care sunt „centrele” în relaţii cu linia de la peşti până la păsări, se observă crearea unor creaturi reptiliene laterale incluzând aici ţestoasele şi aşa-numitele reptile asemănătoare mamiferelor.
Fiinţele de mai apoi prezintă un interes considerabil deoarece ele sunt creaţii ale ciclului secundar care include mamiferele non-euteriene (ex. Monotemele şi marsupialele) care încă există azi. Acest ciclu secundar formează legătura dintre ciclurile 5 şi 6 majore şi poate fi privit ca o extensie laterală a ambelor cicluri menţinând o legătură continuă de posibilităţi între aceste două cicluri.
Al 6-lea ciclu prezintă un interes particular deoarece include formarea mamiferelor şi a omului. Omul ocupă o poziţie centrală în creaţie deoarece „a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”, omul este singura fiinţă care are acces direct şi liber la lumea supra-formală.
E important că ulterior creării omului, Creatorul „se odihneşte”, adică El „se retrage” către Centrul original de „activitate nonacţionantă” (motorul imobil – vezi Aristotel – care după ce pune în mişcare creaţia, manifestarea, se retrage (odihneşte) în Centru ca principiu pasiv a cărui simplu act de prezenţă constituie acţiunea sa ce menţine în mişcare creaţia), care constituie realitatea interioară a căruia omul este aspectul exterior.
Omul nu este doar chipul (imaginea) lui Dumnezeu, el este şi un mamifer euterian, şi aceste 2 părţi ale naturii sale sunt inseparabil legate. În Eutheria, se pot observa 2 diviziuni: cea care poartă o asemănare fizică apropiată cu a omului, numită Primate şi cea care este diversă în structură şi neasemănătoare omului.
Cel din urmă grup include toate neprimatele Eutheria. Este adevărat să spunem că nu numai omul este suprem, dar şi structura primată. Primul adevăr se vede în separarea omului de celelalte mamifere, pe când ultimul adevăr se observă prin „dominanţa” caracteristicilor primatelor peste mamiferele euteriene timpurii.
De fapt, primele euteriene ale Cretacicului erau intermediare între primate şi insectivore, insectivorele fiind cele mai „periferice” dintre fiinţele mamifere.
Evenimentele ciclului al 6-lea au 2 caracteristici:
1. aproximarea succesivă de la „difuzitate” (euterienele timpurii) către „centralitate” (omul)
2. crearea fiinţelor „intermediare” între „periferie” (insectivore) şi „centru” (om).
Fiinţele „intermediare” care include tipurile de rozătoare, carnivore, cal, vacă, etc, nu prezintă interes considerabil datorită asemănării formale cu omul.
În relaţie cu insectivorele, maimuţele sunt mai centrale, dar în relaţie cu omul ele sunt extrem de descentralizate. Înregistrarea fosilă indică prezenţa unui număr de fiinţe care în structură erau intermediare între maimuţe şi om. Există dovezi care sugerează faptul că aceste creaturi erau de-asemenea fizic intermediare între maimuţe (antropoide) şi oameni, totuşi în ceea ce priveşte posibilitatea spirituală, ele nu erau cu siguranţă oameni şi în consecinţă aveau un caracter de tip zombi.
Ele formează o parte a celui de-al 6-lea ciclu macrocosm, pe când omul este microcosmul celui de-al 7-lea ciclu. Primele schelete umane fosilizate se găsesc în Epoca Renului sau Paleoliticul Superior (Pleistocenul superior).
Aceşti oameni apar să fie răspunzători de frumoasele picturi rupestre găsite în Europa de vest. Este clar faptul că ei reprezintă o cultură dezvoltată cu o Tradiţie dependentă de natură în ceea ce priveşte simbolismul, în unele aspecte similară indienilor din America de Nord.
Despre oamenii Paleoliticului superior nu se poate în nici un caz spune că sunt primordiali. Prima formalizare a omului a avut loc probabil în perioada Miocenului, în timpul căreia s-au format platourile Tibetan şi Himalayan. Această regiune este simbolic legată de Axis Mundi, şi în consecinţă de om.
Până acum au fost luate în considerare doar aspectele creative ale ciclurilor, dar în plus la aceste efecte „pozitive” se adaugă şi cele distructive sau „negative”.
Iată 2 cazuri de distrugere, fiecare indicând „anticiparea” evenimentelor ulterioare. Cel mai mare exemplu de distrugere este cel care a încheiat cel de-al 5-lea ciclu atunci când toate reptilele archosauriene au dispărut fără a mai apărea ulterior. Acest eveniment catastrofic a coincis cu crearea primelor păsări şi mamifere. Mai timpuriu, în cel de-al 5-lea ciclu, atunci când au fost create primele reptile, a avut loc o fază acvatică distructivă, atunci când aproape toate vertebratele marine din Paleozoic au fost eliminate. Mările au fost repopulate cu un tip modern de peşte teleostean, mai târziu în ciclul al 5-lea, chiar înainte de crearea păsărilor.
Crearea peştelui teleostean a fost primul semn de apropiere a ciclului al 6-lea care a adus eliminarea reptilelor şi înlocuirea lor cu mamifere. Asemenea evenimente indică natura complexă şi suprapusă a ciclurilor şi ilustrează fluiditatea procesului creaţiei.
Al 7-lea ciclu începe odată cu crearea omului, care este microcosmul corespunzând macrocosmului ciclului 6. După crearea omului nu mai există altă creare. Ciclul al 6-lea este caracterizat de existenţa păsărilor, mamiferelor şi peştilor teleostean şi astfel ne întoarcem de fapt la consideraţiile psihologice prezentate la început.
Animalele intervertebrate şi plantele constituie partea inferioară a macrocosmului şi în consecinţă „se conformează” schimbărilor de ordin mai înalt ce au loc, în mod similar, crearea vertebratelor „se con-formeză” mişcărilor astrologice. Natura pasivă a părţii inferioare a macrocosmului se vede cel mai bine în înregistrarea fosilă a plantelor. Astfel, Pteridophyta aparţine celui de-al 5-lea ciclu şi Angiospermae, celui de-al 6-lea ciclu. Merită observat faptul că intervalul dintre emergenţa pteridophytelor „inferioare” şi cele „superioare”, corespunde timpului de existenţă a Seymouria, amfibianul/reptilă care a ocupat istmul median al celui de-al 5-lea ciclu.
La început s-a spus despre faptul că există o analogie între natura unificatoare a conştiinţei umane şi unitatea filetică a formei vertebrate. Omul nu este doar mamiferul central şi principal, el este de asemenea principiul corpului vertebrat şi psyche-ului.
Asta se vede clar în embriologie şi a dat naştere eronatei teorii a recapitulării. Este un fapt bine cunoscut că stadiile tinere ale diferitelor vertebrate se aseamănă mai mult decât acestea se aseamănă cu cele adulte şi mai mult decât aceste stadii adulte seamănă între ele. Când se compară embriologia omului cu cea a altor vertebrate, se observă că stadiile timpurii sunt foarte similare. În dezvoltarea ulterioară, totuşi, vertebratele non-umane „deviază” şi devin specializate în anumite aspecte.
De exemplu pungile viscerale care apar în regiunea faringeală a tuturor embrionilor de vertebrate, sunt arestate în dezvoltarea lor la peşti pentru a apărea branhiile, pe când la om dezvoltarea lor continuă până ce sunt convertite în organe glandulare şi părţi ale urechii.
„Cantitatea” de schimbare în formă în ceea ce priveşte structura embrionară originală este minimă la om şi maximă la vertebratele non-umane. Folosind analogia copacului, se poate spune că în timp ce embriologia omului are loc de-a lungul axei centrale sau trunchiului, cea a celorlalte vertebrate deviază către locuri variate dând naştere la ramuri laterale, fiecare dintre ele putând fi privită ca fiind o specializare particulară a trunchiului.
De aceea, forma omului este „norma” vertebrată şi celelalte forme vertebrate sunt aspecte ale „normei”. Acesta este un alt fel de a spune că Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului. Simbolismul Genezei este complex şi sintetic. Comenzile din Geneză nu sunt date în timp, nu mai mult decât fiecare ciclu este de fapt o zi din Geneză.
Înregistrarea fosilă este doar o reflectare temporală, secvenţială a comenzilor care sunt în ele însele supra-temporale. Omul primordial nu a fost deloc solidificat şi asta se vede din absenţa fosilelor. În platoul Tibetan şi Himalayan (despre care a fost spus că este în legătură simbolică cu Axis Mundi şi deci cu omul) există muntele Kailas şi cele 4 râuri ce radiază din el: Indus, Brahmaputra, Gange şi Sutlej. Acestea corepsund simbolic Paradisului din Geneză, adică sunt o solidificare a unor principii supra-formale reflectate în lumea formală.
Mai sus s-a spus despre luminarii, care sunt de fapt semne ale actualizării domeniului psihic uman, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală. Primul semn al descinderii influenţelor spirituale, armonizatoare în lumea formală a fost mişcarea înceată a sferei cereşti. Legat de luminarii trebuie spus că corpurile cereşti pot fi privite ca fiind „suporturi” pentru facultăţile sufletului universal care este cauza întregii schimbări în lumea sub-lunară.

Imi voi permite sa te cataloghez drept adept al antiismismului.



Cred ca termenul e "macroevolutie". Iar faptul ca tu o consideri gogorita ii creste gradul de incredere!



Asa procedam in stiinta, shape: plecam de la niste baze observationale (ceea ce tu numesti "baze stiintifice dovedite" - nu e exprimarea mea preferata dar o iau ca atare), desprindem niste principii teoretice si de la ele modelam alte evenimente care nu au "baze stiintifice dovedite". Avem, astfel, modele abstracte aproximative al realitatii. Gogorite, in esenta, ai dreptate. Dar gogorite care ne slujesc in a prevedea si explica comportamentul realitatii.



Care sunt barierele alea? da-ne cateva exemple!

(stiu ca n-o sa dai, oricum, dar imi fac datoria sa nu zica lumea ca asa si pe dincolo)

-------------
Cred ca termenul e "macroevolutie". Iar faptul ca tu o consideri gogorita ii creste gradul de incredere!
------------

măi dragilor.. urmăriţi dezvoltarea embrionară la om şi la celelalte mamifere, urmăriţi apoi ce arată înregistrarea fosilă.. una îl pune în centru ca normă a vertebratelor, cealaltă îl pierde printre nenumărate încrengături şi tot împinge veriga lipsă aiurea spre nu se ştie ce..

-----------
Asa procedam in stiinta, shape: plecam de la niste baze observationale (ceea ce tu numesti "baze stiintifice dovedite" - nu e exprimarea mea preferata dar o iau ca atare), desprindem niste principii teoretice si de la ele modelam alte evenimente care nu au "baze stiintifice dovedite". Avem, astfel, modele abstracte aproximative al realitatii. Gogorite, in esenta, ai dreptate. Dar gogorite care ne slujesc in a prevedea si explica comportamentul realitatii.
-----------
Nu. Să-ţi spun eu de la ce porneşti: de la axioma că realitatea se reduce doar la ceea ce observi prin simţuri şi ce poţi deduce prin observare. Ştiinţa este un exemplu de argumentare fără premize suficiente care înlocuieşte aceste premize lipsă (din cauza impotenţei argumentării pe baza premizelor iniţiale) cu nişte ipoteze pur funcţionale, vezi cazul „omului-maimuţă” sau „hominizării”.

-----------
Cred ca termenul e "macroevolutie". Iar faptul ca tu o consideri gogorita ii creste gradul de incredere!
-----------
Nu. Nu e macro ci mega. Adică „umflarea” adevărurilor microevoluţiei la ordinul MEGA. Am folosit MEGA pt. că mă situam în contextul mult mai larg al realităţii, deci termenul e corect indiferent de cum îl numiţi voi..

Mai dragule, nu inteleg ce vrei sa spui. Unde a aparut in discutie dezvoltarea embrionara? ce inseamna "in centru ca norma a vertebratelor"? nu exista norma a vertebratelor.



Stiinta nu este un exemplu de argumentare. Stiinta foloseste argumentarea pe alocuri dar nu e o specie de argumentare. Stiinta reprezinta tehnologia de a crea teorii/modele explicative si predictive (si care pot fi si gogorite) al realitatii. Axioma ca realitatea se reduce doar la ce observi prin simturi nu face parte din stiinta. Este exact opusul stiintei. Gandeste-te putin! Ce fac oamenii de stiinta? modele. Punctul material, de exemplu. Cum crezi ca ar putea oamenii de stiinta sa ia in serios un discurs plin de puncte materiale daca ar fi adevarat ce zici tu ca stiinta porneste de la axioma ca realitatea se reduce doar la ce observi prin simturi?

E, intr-adevarat, o axioma acolo dar e alta. Anume ca ceea ce tu ai numit "bazele dovedite stiintific" se reduce la chestii observate prin simturi. Dar a reduce stiinta la "bazele dovedite stiintific" e la fel de mare tampenie precum a reduce turnul Eiffel la "4 picioare infipte in pamant in forma de patrat".


A, si am avut dreptate



Mai ai o sansa! Zi-ne de barierele alea! (de fapt nu ai ce sa ne spui dar poti sa speli un pic rusinea recunoscand ca te-a luat gura pe dinainte si ca ai exagerat putin in descriere)

esti maestru in manipulare dar nu ţine.. vorbeam despre SCIENTISM nu despre ştiinţă.. Mă citez:

-----------
Evoluţionismul este un exemplu tipic de argumentare în absenţa premizelor suficiente. Scientismul modern începe cu axioma crudă a faptului că nu există nicio realitate în afara celei senzoriale sau experienţă senzorială virtuală cu o f. mică excepţie: psihologia.
-----------

la care tu:
Stiinta nu este un exemplu de argumentare. LOL!

Stiu sa citesc. Dar tu, se pare, ca ai nevoie de niste lecitina



Uite, link (desi e cu 2 posturi mai sus)


Hai, baga tare cu barierele alea! N-am uitat de ele! Dar tu vad ca ai memoria scurta asa ca o sa incerc sa iti aduc aminte la ce ma refer:

LOL caută cu embrioanele la postul 8131
OK am înţeles.. scăparea mea deoarece mai sunt pe un forum şi mai si lucrez în timpul asta.. dar oricum nici nu v-aţi atins de esenţa problemei..

Ignorand ca incerci sa ne iei peste picior ("scientism" este un termen peiorativ, folosit doar de oameni ca tine), in opinia ta ceeace se stie (stiintific) despre atomi si particulele subatomice este nestiintific!!! Pentru ca nu este perceput senzorial, nu exista o experienta senzoriala!!!

nu eu ci scientismul modern.. LOL ALooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo

nu dragule uite sensul termenului scientism şi nu e folosit deloc peiorativ ci restabileşte bunul simt asupra fatului că ştiinta naturala si-a permis să intre pe tărîmuri care nu- apartin de fapt..

„The term scientism can be used as a neutral term to describe the view that natural science has authority over all other interpretations of life, such as philosophical, religious, mythical, spiritual, or humanistic explanations, and over other fields of inquiry, such as the social sciences.”

in sensul de mai sus l-am folosit ca încercare deci a ştiinţei naturale de a monopoliza celelalte interpretări ale vieţii..

Cat timp nu faci filosofia rasului la telefon, un astfel de text nu isi are locul aici.

Disputa s-a incheiat:
http://www.youtube.com/v/swlsqkAyxqY&rel=1

Inca nu:

O recenta cercetare realizata de Metro Media Transilvania, la cererea Agentiei de Strategii Guvernamentale, in decembrie 2007, privind Calitatea educatiei in invatamintul preuniversitar, avind ca subiecti atit elevi de clasele VII-XII, cit si profesori, pune serioase semne de intrebare asupra directiei pe care o urmeaza, cel putin din acest punct de vedere, societatea romaneasca. Caci, la intrebarea adresata elevilor - „Cine crezi ca explica cel mai bine aparitia universului si a omului...?“- 60% dintre acestia indica religia si doar 24% se raporteaza la stiinta ca la un reper epistemologic. Dar, cind intrebarea revine sub o alta formulare, cifrele se schimba dramatic: 73% dintre elevi nu au dubii, „omul a fost creat de Dumnezeu“, pe cind 14% sint de acord cu afirmatia ca „omul provine din maimuta“.

Pai, conform sondajelor, Romania e mai fundamentalista si decat cele mai fundamentaliste state din SUA sau din Middle East.

Acuma depinde si cum pui intrebarea, si cum faci sondajul. Ar fi interesant daca ar exista si o singura entitate care realizeaza sondajele...

Sndaje ? Sa fim seriosi. Cred si sper ca cei care vor sa scoata la iveala adevarul nu apeleaza la sondaje. Exista alte metode.

Hic! Dsgur. Aici vorbeam si despre cati oameni cred ca omul a evoluat sau a fost creat de un dumnezeu.

Sa traiesti sefu, asa este. Pentru mine totusi este clar ca omul a fost creat, ramane sa mai stabilim de catre cine a fost creat.

De catre cine, cand, unde, prin ce mijloace, ce materie prima a folosit, care a fost scopul creatorului...... Sunt multe intrebari la care ar trebui sa gasim raspunsul. Tie de ce iti este atat de clar ca a fost creat?

Cum ai stabilit claritatea faptului ca e un "cine" ?
Incearca sa raspunzi intrebarii lui Abis referitoare la scop. Sunt tare curios care este scopul unui creator atotsuficient siesi (omnipotent, omniscient etc). Sunt tare curios ce motivatii poate avea o astfel de entitate, pt ca de obicei, motivatiile au in spate nevoi, respectiv lipsuri.