Pai nu se poate ca este infinit.

In cazul acesta chiar avem o problema grava, daca "singularitatea initiala" nu a fost punct in spatiul infinit ci umplea tot ifinitul. Inseamna ca in secunda 0 infinitul a inceput sa se extinda in altceva.

Astept, desi ma indoiesc ca ne ve dumirii cineva pana nu vom ajunge frontiera, adica acolo unde universul se extinde in infinit.

Până răspunde Marduk, să lămurim cu ce se ocupă teoria relativităţii şi teoria Big Bang-ului. Sunt teorii fizice, deci se referă la lucruri fizice (nu la Idei, de exemplu). Deci când se spune că Universul/Spaţiul se extinde, această afirmaţie are un sens fizic şi nu se referă la dilatarea a ceva fizic în cadrul a ceva non-fizic.

Pentru a înţelege cum e cu dilatarea Spaţiului, să ne imaginăm că întreg Spaţiul este umplut cu o reţea imaginară de "bastoane" care unesc nişte "bile":



Această reţea cubică e infinită în toate direcţiile. Adică dacă mergem la dreapta şi numărăm bilele, obţinem şirul numerelor naturale: 0, 1, 2, ... . La fel şi la stânga, în jos, în sus, în faţă şi-n spate. Bastoanele au câte 1 m, să zicem. Ei bine, acum să ne imaginăm că bastoanele încep să se dilate. Toate. Vom vedea cum "peisajul de bile" din preajma noastră se dilată uniform, aparent centrat în jurul nostru. Dar exact acelaşi lucru va vedea o furnică aflată pe orice bilă. Fiecare va avea iluzia că dilatarea este centrată pe ea, pentru că va vedea cum toate bilele se îndepărtează de ea. Dar de fapt nu există vreun centru al acestei mişcări (altfel spus, orice punct e la fel de "centru al dilatării").

Ei bine, putem spune că reţeaua astfel dilatată "ajunge mai departe" decât înainte de dilatare? Evident, nu. Pentru orice punct din spaţiu e valabil că:

dacă este acum atins de o bilă a reţelei dilatate, atunci putem preciza o bilă a reţelei nedilatate care-l atingea înainte de dilatare

Exemplu: presupunând că bastoanele s-au dilatat până au ajuns de 1 km fiecare, punctul din spaţiu corespunzător bilei 8,793,211,602 era atins înainte de dilatare de bila cu numărul 8,793,211,602,000.

Iată deci că dilatarea aceasta nu are loc "în ceva", nu e vorba că ceea ce se dilată ocupă acum mai mult spaţiu decât înainte de dilatare. De fapt, această concluzie o puteam trage chiar de la început: dat fiind că vorbim de întreg Spaţiul, el nu poate "ocupa mai mult spaţiu decât înainte", nu poate "răpi" metri din ceva ce chipurile ar fi fost în afara spaţiului.

Bon, acum să derulăm timpul înapoi, cercetând diverse momente de timp din ce în ce mai anterioare: T1, T2, T3, ..., Tn, ... Dacă lungimea bastoanelor este de exemplu guvernată de legea Ln = 1/n, atunci vom vedea bastoane din ce în ce mai scurte pe măsură ce mergem în trecut. Dacă şi momentele de timp respectă o lege similară, avem Tn = 1/n.

Deci pe măsură ce n creşte, cercetăm momente tot mai apropiate de zero. Şi vedem cum Spaţiul e din ce în ce mai contractat (Ln tinde şi el la zero). Pentru orice moment de timp Tn, lungimea bastoanelor Ln are o anume valoare (de exemplu 1/100,000,000,000) şi reţeaua arată într-un anume fel, atingând toate punctele Spaţiului.

Singura ciudăţenie se petrece dacă ne gândim la un moment de timp T = 0 (care observaţi că nu aparţine seriei descrise aici -- pentru că nu există n pentru care Tn = 0). Acel T = 0 este Singularitatea despre care fizica nu spune nimic (în analogia de faţă, fizica se ocupă doar de momente Tn). Strângerea reţelei cubice la un punct are loc numai dacă punem riguros condiţia L = 0, lucru valabil doar la T = 0. Pentru orice moment Tn > 0, oricât de mic ar fi el, reţeaua ocupă întreg Spaţiul, nelăsând niciun punct pe dinafară.

Acum e mai clar cum vine cu dilatarea asta?

a

Later Edit: Din ultima frază s-ar putea înţelege că la T = 0 reţeaua nu ocupă întreg Spaţiul, ci lasă puncte pe dinafară. Nu, nu este aşa: Spaţiul este reţeaua, inclusiv la T = 0. În acel moment întreg spaţiul e concentrat într-un punct şi în afara acelui punct nu există spaţiu. Deci nici la T = 0 şi nici la T > 0 nu putem spune că ar fi ceva/elemente/entităţi în afara Spaţiului. (Dacă sunt, ele se numesc Idei, Vise... iar Teoria Relativităţii sau cea a Big Bang-ului nu spun absolut nimic despre aşa ceva; este lipsit de utilitate să căutăm cu termenii acestor teorii răspunsuri la întrebări referitoare la "ce-i în afara Spaţiului", "ce-a fost înaintea Timpului" etc.)

Este o intrebare foarte buna. Cred ca lumina inlocuieste intunericul si asa cum lumina este compusa din fotoni poate si intunericul este compus din ceva.

vezi că nu ai epuizat toate posibilităţile..


întrebarea e mult mai profundă decât pare la prima vedere. Nu făceam referire la fotoni, era o întrebare principială..

Asta presupunem matematic, fizic, s-a demonstrat ca este exact asa cum apare in prezentarea ta? Nu am inteles unde este materia in toata aceasta retea si nici daca materia se extinde in acesata retea sau se extinde odata cu reteaua. Iar daca T=0 este singularitatea de ce nu-si bate nimeni capul sa ne spuna ceva despre chestia asta. Eu nu ma pricep atat de bine la fizica sau matematica dar imi pun aceste intrebari pornind de la infinit.

De acord cred ca tocmai de aceea mi-a atras atentia. Putem purta aceasta discutie si filozofic, de ce nu.

@amenhotep: biluţele alea sunt dedublări ale punctului?
Eu vă ofer un exemplu incomparabil mai bun: pânza de păianjen..

--------
Această reţea cubică e infinită în toate direcţiile. Adică dacă mergem la dreapta şi numărăm bilele, obţinem şirul numerelor naturale: 0, 1, 2, ... . La fel şi la stânga, în jos, în sus, în faţă şi-n spate. Bastoanele au câte 1 m, să zicem. Ei bine, acum să ne imaginăm că bastoanele încep să se dilate. Toate. Vom vedea cum "peisajul de bile" din preajma noastră se dilată uniform, aparent centrat în jurul nostru. Dar exact acelaşi lucru va vedea o furnică aflată pe orice bilă. Fiecare va avea iluzia că dilatarea este centrată pe ea, pentru că va vedea cum toate bilele se îndepărtează de ea. Dar de fapt nu există vreun centru al acestei mişcări (altfel spus, orice punct e la fel de "centru al dilatării").
---------
aceeaşi greşeală: reţeaua asta de biluţe NU ESTE INFINITĂ! Faptul că o poţi extinde sau o restrângi cât vrei până la a-i pierde din vedere „limitele” nu o face infinită..
Daaaaaaaaa. Cu ultima observaţie ai atins „limba perfectă”: centrul pretutindeni, circumferinţa nicăieri!

PS: 2 observaţii se impun:
- spaţiul pe care-l ai tu în vedere amenhotep în poză, este o REŢEA ORDONATĂ (ordonarea este deja o determinaţie!) arată că ar fi vorba pe figura cu biluţe despre un spaţiu gol dar formatat low-level (cam ca la HDD). Tu arăţi de fapt un fel de „spaţiu ideal” în care substanţializarea corpurilor din eter nu ar fi posibilă. Pentru ca substanţializarea să apară, trebuie să existe, să iasă din „neutralizare reciprocă”, 3 tendinţe: una orizontală, una ascendentă, una descendentă. Fără ele nu ar putea fi vorba despre o adevărată ieşire din omogenitate şi izotropie („anterioară” logic ordonării) a Materia-ei Prima.
Întrebare: cum vezi reţeaua ta de biluţe că ar putea vibra?
- punctul este „aspaţial” care crează „distanţa” prin opunerea sieşi a lui însuşi..

Nimic în ştiinţă nu "s-a demonstrat că este exact aşa". (Ia ca exemplu legea atracţiei universale, care spune "Toate corpurile se atrag aşa-şi-pe-dincolo" -- evident că nimeni nu a demonstrat că în tot Universul nu există nicio pereche de corpuri care să facă excepţie. O asemenea verificare ar presupune evaluarea tuturor corpurilor din Univers, ceea ce evident că nimeni n-a făcut.)


Se extinde împreună cu reţeaua. Mai clar: se rarefiază. (Asta spune teoria Big Bang-ului.)

[Ca să fie clar: eu n-am făcut decât să expun ceea ce zice teoria Big Bang-ului, în încercarea de a clarifica nişte termeni care mi-au părut a fi abuzaţi aici. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu respectiva teorie -- încerc doar să-i ajut pe cei ce vor s-o critice, să nu critice pe lângă... ]


Păi... cum să nu, îşi bat capul o mulţime de oameni. Deocamdată, nimeni nu are vreun răspuns mulţumitor.


Err... Infinitul este un concept matematic. Profund. Este o proprietate foarte specială, pe care dealtfel unii o refuză (intuiţioniştii). Infinitul nu ţine de fizică decât în măsura în care diverse teorii fizice adoptă un aparat matematic ce utilizează această noţiune. Infinitul nu rezultă din fizică şi nu poate fi probat în fizică.

Pe scurt: după definiţia lui Cantor, o mulţime M este infinită dacă putem alege o submulţime S a ei şi s-o punem pe S în corespondenţă unu-la-unu cu M. Şi mai pe scurt: infinită este o mulţime la fel de numeroasă ca şi o "bucată" din ea.

De exemplu, mulţimea N a numerelor naturale este infinită pentru că putem alege submulţimea P a numerelor pare (strict inclusă în N, da?) şi s-o punem în corespondenţă unu-la-unu cu N. În felul următor:



În felul acesta nu rămâne pe dinafară niciun număr, nici din P şi nici din N.

Asta înseamnă că o chestie este infinită. Printr-o metodă similară se poate arăta de exemplu că o dreaptă din geometrie este infinită. Şi diverse alte chestii. Dar niciodată nu vom putea demonstra că ceva fizic este infinit (aritmetica şi geometria nu studiază chestii fizice; ele nici nu sunt ştiinţe în sensul popperian).

a

No comment.

No comment

No comment

Atunci in ce se extinde spatiul, timpul, materia. In eter, vid, in "ceva" unde nu exista nimic dar temperatura este de - 273,15?


Nu pot comenta, nu ma pricep la matematica.


Deci daca nu putem demonstra nimic, putem discuta totusi filozofic despre toate astea?

Marduk, sfatul meu:
1. mai invata matematica.
2. mai invata fizica.
3. mai citeste filosofie.
4. mai invata fizica.

Si dup-aia o sa fie putin mai clar...

iată şi „sfatul” meu: fă cum zice Cătălin şi apoi uită totul secvenţial, simultan, secvenţial în simultaneitate perfectă şi simultan în secvenţialitate relativă!

Adevăratul infinit nu este indefinitul similar şirului nr. naturale. Infinitul este total necondiţionat şi indeterminat. Nu poţi spune deci că şirul nr. nat. tinde către infinit când de fapt tinde către indefinit. Ceva deja determinat nu are cum să tindă spre ceva total necondiţionat şi indeterminat.
Infinitul este CEEA CE NU ARE LIMITE, deci nu poate fi folosit decât la desemnarea a ceea ce nu are ABSOLUT NICI O LIMITĂ, cu excluderea a tot ceea ce se sustrage doar anumitor limitări particulare, rămânând totuşi supus altor limitări în virtutea naturii sale, limitări ce-i sunt esenţial inerente.

Indefinitul, provenind din finit şi nefiind decât o extensie sau o desfăşurare a acestuia (fiind prin urmare întotdeauna reductibil la finit), NU ARE NICI O MĂSURĂ COMUNĂ CU ADEVĂRATUL INFINIT!

Daca fac ce spui tu voi sti precis CUM A INCEPUT? Sau voi continua sa traiesc in incertitudine ascultand fel de fel de teorii care nu pot fi verificate.

Nici macar pentru cazul L=0 (T=0) reteaua nu se restrange la un punct, pentru ca esti in cazul (zero * infinit).

--------
Nici macar pentru cazul L=0 (T=0) reteaua nu se restrange la un punct, pentru ca esti in cazul (zero * infinit).
--------
indefinit bonobo!

Hmm... da, nu m-am gândit la asta. Cred că ai dreptate.

Deci oricâţi paşi ai face în Spaţiu, în orice direcţie, rămâi pe loc. Şi totuşi nu poţi spune că Spaţiul s-a redus la un punct.

Foarte interesant...

a

La chestia asta o sa mai gandesc.

+-infinitul din matematică se referă la indefinit! voi operaţi cu indefinite..
@marduk: nu te gândi la concepte, la ”categorii” statice.. e nevoie de o apercepţie a dinamicii nemanifestare-manifestare, în asta rezidă Infinitul!

adica nedefinit?

nu. indefinit. in-definit, în definit, în definit e indefinitul, indefinitul este extensia finitului, ieşirea unităţii din ea însăşi (deşi ea nu iese decât aparent)..

În niciun caz nu vei şti precis. Nici ştiinţa şi nici filosofia nu-ţi oferă certitudini. Teoriile ştiinţifice nu pot fi verificate, dar sunt falsificabile. Fix asta-i valoarea lor.

Dacă te apropii de filosofie sau ştiinţă sperând să găseşti certitudini, mai bine nu te-apropia, căci vei fi dezamăgit.

a

dar dacă s-ar apropia de metafizică crezi că ar mai fi dezamăgit?

Infinitul pentru a fi într-adevăr infinit, nu poate admite nici o restricţie, ceea ce presupune că el este ABSOLUT NECONDIŢIONAT ŞI INDETERMINAT, deoarece orice determinaţie este obligatoriu o limitare, prin chiar faptul că lasă ceva în afara ei, anume toate celelalte determinaţii, posibile în egală măsură. Limitarea reprezintă de altfel caracterul unei veritabile negaţii, A PUNE O LIMITĂ ÎNSEAMNĂ A NEGA, pentru ceea ce este închis în ea, tot ce exclude această limită; prin urmare, NEGAREA UNEI LIMITE ESTE PROPRIU-ZIS NEGAREA UNEI NEGAŢII, adică, în mod logic şi chiar matematic, O AFIRMAŢIE, astfel încât NEGAREA ORICĂREI LIMITE ECHIVALEAZĂ ÎN REALITATE CU AFIRMAŢIA TOTALĂ ŞI ABSOLUTĂ.
La ceea ce nu are limite, nu i se poate nega nimic, deci este ceea ce conţine totul, în afara căruia nu este nimic; şi această idee de Infinit (care este de altfel cea mai afirmativă dintre toate deoarece cuprinde sau include toate afirmaţiile particulare) se exprimă printr-un termen de formă negativă tocmai INDETERMINĂRII sale ABSOLUTE.

Cuvântul este Tăcerea afirmată. Tăcerea este „mult mai mult” decât Cuvântul (chiar şi neîmbucătăţit încă ca la Cina cea de Taină).
Fiinţa este afirmarea Absolutului, fiinţa este afirmarea posibilităţii de a fi ce rezidă principial în nefiinţă. „A trecut în nefiinţă” exprimă foarte clar acest lucru şi nu se referă la neantizarea fiinţei aşa cum înţeleg 99,9%.

Poate apropierea de religie va fi mai buna. Crezi ca si religia ma va dezamagii?

Nu este nimic indefinit, e cât se poate de clar, limpede şi definit: o mulţime este infinită ddacă există o bijecţie între ea şi o parte strictă a ei. Asta-i definiţia infinitului. Despre această noţiune e vorba în toate afirmaţiile aduse în discuţie aici pe tema spaţiului, Big Bang-ului, expansiunii Universului etc.

Dacă doreşti să aduci în discuţie o altă noţiune, distinctă de aceasta, te rog prezint-o aici (în mod coerent) şi hai să-i găsim un nume. (Ia exemplu de la Marduk, care a avut înţelepciunea de nu se crampona de termeni şi a acceptat să discutăm despre "Kosmos", "Careu" etc. -- termeni "inventaţi" aici, pe acest topic, exact din nevoia onestă de a cerceta relaţiile dintre noţiuni, indiferent de notaţia lor grafică. Dacă în demersul tău n-ar fi esenţială abureala şi confuzia, ţi-ar fi foarte uşor să faci şi tu ca Marduk.)

a

tocmai am „definit” adevăratul Infinit mai sus. Păi tu nu înţelegi că indefinitul este o EXTENSIE a finitului (ca la evantai dacă vrei)? Nu există mulţimi infinite decât în capul matematicienilor care nu înţeleg adevăratul Infinit! Păi eu nu mă cramponez de noţiuni, nu înţelegi că Infinitul aşa cum l-am „definit” mai sus este cea mai universală „noţiune”? Nu poţi atinge adevăratul Infinit plecând de la finit (indefinit). Brahma este una cu lumea, lumea nu este una cu Brahma. Manifestarea este riguros nulă în raport cu Brahma!

Nu, nu cred că te va dezamăgi. Certitudinile sunt promisiunea de bază a religiei. Dar e off topic să discutăm asta aici...

a

Depinde cat de mult esti dispus sa crezi in ea. Daca crezi, nu te dezamageste. Daca te indoiesti, incepi sa vezi ca ai de ce.

credinţa şi cunoaşterea merg împreună nu separat. Pt. a putea cunoaşte este nevoie de o credinţă ageră şi pentru a crede e nevoie de o cunoaştere care nu obturează. Puterea de a cunoaşte vine direct din sursă, ţine de Cunoaşterea Pură care este infinită!

Matematicienii respectivi, având în cap că "infinit" înseamnă acea noţiune despre care ţi-am vorbit, au demonstrat diverse chestii vizavi de ea. Şi pe acelea le-au împrumutat fizicienii care au vorbit de Big Bang, Univers infinit, expansiune etc. Iar de la acele afirmaţii a pornit Marduk.

Încă o dată: dacă doreşti să discutăm despre o altă noţiune, n-am nimic împotrivă. De fapt... uite, cedez eu: OK, hai să numim aici cu cuvântul "tinifni" proprietatea "aflat în bijecţie cu o parte strictă a sa". Cu această convenţie, numerele naturale sunt "tinifni", dreapta din geometrie este "tinifni", planul este şi el "tinifni", iar teoriile fizice actuale spun că Universul este "tinifni", că spaţiu-timpul este "tinifni" şi că Universul a pornit de la o singularitate şi se extinde "tinifni". Există deci un corpus întreg şi coerent de afirmaţii despre "tinifni", iar Marduk a avut nişte nelămuriri vizavi de unele dintre ele.

Tu acum doreşti să discutăm despre altă noţiune, definită altfel. Te rog, pofteşte, ai cuvântul.

a

Tu vrei să sugerezi să pornim de la relaţiile infinitului cu finitul pt. a ajunge la infinit? crezi că am putea ajunge să cunoaştem infinitul doar prin relaţiile sale cu finitul? Cum rămâne atunci cu cunoaşterea Infinitului aşa cu este în el însuşi?

Repet „definiţia” adevăratului INFINIT:
Infinitul este CEEA CE NU ARE LIMITE, deci nu poate fi folosit decât la desemnarea a ceea ce nu are ABSOLUT NICI O LIMITĂ, cu excluderea a tot ceea ce se sustrage doar anumitor limitări particulare, rămânând totuşi supus altor limitări în virtutea naturii sale, limitări ce-i sunt esenţial inerente

PS: această „definiţie” nu este în nici un fel chestionabilă şi aş vrea să vezi această definiţie mult mai sus decât a discuta dpdv cosmologic (punct de vedere cu un mult mai mic grad de universalitate)

si nici aplicabila.

Draga Amenhotep,
Apreciez ca esti tare bun la desen
Tu faci urmatoarele afirmatii:

....

Ori, si eu am afirmat mai demult aici,( insa am lipsit ceva timp), cum ca, intrebarea fiind "Cum a inceput?" si nu "Cum a continuat", este clar ca nu intereseaza in discutia de fata ce se intampla dupa momentul T0.
Dar ai facut o observatie buna, anume ca fizica tace aici, insa nu numai fizica tace, ... tace toata stiinta si tace chiar si filosofia... Nu este un repros acesta, ci este o constatare obiectiva si responsabila. Le este imposibil sa spuna ceva... Voi argumenta mai jos de ce...
Consider ca daca vrem sa fim ontopic aici, este cazul sa renuntam la toate teoriile ce vorbesc despre momente T>0.
Ce putem discuta este doar momentul (sau anterior lui) T0...
Eu fac urmatoarele afirmatii, si rog sa fiu corectat daca cineva are alte argumente:
1. devreme ce se sustine ca materia, spatiul si timpul au ca origine singularitatea si T0, inseamna ca in afara de singularitate nu mai poate fi vorba de vreo existenta
2. Singularitatea trebuie sa fi avut un inceput, logic deducem asta, devreme ce stim sigur ca momentul T0 a trecut in T1. Aceasta inseamna ca singularitatea la momentul T0 nu era stabila. Si aceasta inseamna evident ca momentul T0 este finit nu infinit, pentru ca daca era infinit (in celalalt sens evident) singularitatea era stabila, si nu putea iesi singura din stabilitate, fara o cauza externa, ceea ce contrazice ipoteza 1.
3. Argumentele 1 si 2 (daca sunt acceptate si evidentiate), pot duce la ideea ca de fapt singularitatea nici nu a existat inainte de momentul T0.
4. Daca nu putem accepta 3, atunci nu avem decat sa venim cu ideea ca aceasta singularitatea a rezultat din "alta singularitate", or something like this, si atunci evident ca avem momente anterioare lui T0. Dar va rog sa remarcam ca acesta varianta 4 cade, deoarece momentul T0 este absolut si nu local..
Daca discutam despre locale, ne pierdem timpul si ne invartim in cerc... Sa discutam despre un T0 absolut (global)
Dupa mine, 3 este ok...
Si daca acceptam 3, atunci trebuie sa acceptam, ceea ce ziceam mai demult, anume ca neexistand singularitatea inaintea lui T0, putem vorbi doar de inexistenta (adica nimic), si din aceasta inexistenta a aparut existenta (adica singularitatea).
Despre cum a fost posibil asa ceva, am precizat ca omul nu poate spune, si nimic ce este material nu poate spune, pentru ca acel "prag" este imposibil de trecut de ceva material (fie energie, fie informatie, fie aparat, fie gand, idee, vis etc etc)

Daca cuiva i se pare nerealista aceasta ipoteza si prefera sa contrazica 2, crezand ca e mai plauzibil ca singularitatea sa fi avut un T0 infinit si atunci a avut un declic, in care sa fi devenit instabila si sa fi trecut in T1, il invit sa aduca macar un argument in favoarea aparitiei declicului, atentie!, din nimic, caci inainte de instabilitate am avut o vesnicie de stabilitate... Deci tot acolo ajungem, anume ca intr-o inexistenta de declicuri, a aparut unul din senin...
Dar sa auzim pareri...

păi ţi se pare deocamdată neaplicabilă deoarece INFINITUL trebuie înţeles în relaţie cu POSIBILITATEA TOTALĂ. INFINIT-TOTUL-POSIBILITATE. Şi dintr-o dată ţi se luminează calea!

Spuneam că ideea de Infinit, dpdv pur metafizic, nu este în nici un fel discutabilă sau contestabilă deoarece nu poate conţine în sine nici o contradicţie, prin chiar faptul că nu există în ea nimic negativ; mai mult, ea este necesară, în sensul logic al acestui cuvânt, căci negaţia ar fi cea contradictorie.
,,Totul”, în sens universal şi absolut nu poate fi limitat în nici un mod, căci n-ar putea fi limitat decât prin ceva care să-i fie exterior, iar dacă ar exista aşa ceva, acesta nu ar mai fi ,,Totul”.
,,Totul”, în acest sens, NU TREBUIE asimilat unui TOT PARTICULAR ŞI DETERMINAT, adică unui ansamblu compus din părţi care ar fi cu el într-un raport definit; el este propriu-zis ,,fără părţi”, deoarece aceste părţi, înainte de a fi în mod necesar relative şi finite, n-ar putea avea cu el nici o măsură comună, în consecinţă nici un raport, ceea ce revine la a spune că ele nu există pentru el; acest lucru e suficient pentru a arăta că NU TREBUIE să ne formăm NICI O CONCEPŢIE particulară despre el.
Posibilitatea este minimum de determinare cerut pentru a ni-l face actualmente conceptibil (Infinitul) şi mai ales exprimabil într-un grad oarecare, fără de care nu am putea discuta aici şi am păstra Tăcerea.

Nu este vorba de a stabili între Infinit şi Posibilitate o distincţie care nu poate exista în realitate, Infinitul trebuie considerat în special sub aspectul său activ; pe când Posibilitatea este aspectul său pasiv. Dar, fie că îl privim ca activ sau pasiv, este întotdeauna Infinitul, care nu poate fi afectat de aceste puncte de vedere contingente, iar determinaţiile, oricare ar fi principiul prin care se efectuează, nu există aici decât în raport cu concepţia noastră.

Fiinţa nu include Posibilitatea totală, neputând fi în consecinţă identificată cu Infinitul; punctul de vedere în care ne situăm aici este mult mai universal decât cel în care nu avem de luat în considerare decât Fiinţa aşa cum au făcut mult prea mulţi (inclusiv Heidegger)..

Draga Shapeshifter,

Dupa mine, aceasta afirmatie nu este deloc adevarata. Eu o incadrez in categoria afirmatiilor otravite, pentru ca desi pare buna si logica, in fapt ea introduce un fals argument, dibaci mascat e adevarat, si de la el trage o concluzie.
In fapt argumentul ca:"n-ar putea fi limitat decât prin ceva care să-i fie exterior" este fals. Un ceva nu poate fi limitat decat prin el insusi, prin chiar existenta sa, caci existanta insasi (continutul) este limitata...
Notiunea de infinit, nu se poate aplica la ceva ce exista, ea fiind doar un concept abstract, pur teoretic...
Existenta ca atare nu poate fi infinita in adevaratul sens...
Parerea mea...

Părerea ta cade repede. Ia uite:
Infinitul este dincolo de fiinţă-nefiinţă.. Luate separat, nici nefiinţa (luată şi concepută ca ceva „opus” sau virtual fiinţei) şi nici fiinţa nu sunt infinite. Am fost destul de clar?

Umanitatea vine din Infinit, Umanitatea intră în Infinit. De fapt ea nu l-a părăsit niciodată, toate modificările se produc de-a lungul Infinitului: nu doar legea Armoniei cere asta ci şi faptul că dacă o parte a Umanităţii n-ar urma celelalte părţi ale acestei forme în toate modificările sale şi în transformarea finală şi comună a întregului Univers, acea parte ar ieşi din Infinit, ar exista în afara Infinitului, ar fi situată alături de Infinit. Or, din Infinitul metafizic nu se poate ieşi fără a distruge noţiunea şi ideea însăşi a acestui Infinit metafizic.
Faptul că Absolutul şi-a atribuit sieşi „existenţă” ca Fiinţă Pură, ca primă determinaţie, nu-l face mai puţin Absolut. Îl lasă neafectat în sine. Dacă nu ar exista manifestarea, am putea spune că Absolutul este nemanifestarea (observi ce absurd devine limbajul în lipsa manifestării) dar manifestarea desfâşurându-se de-alungul Infinitului, ea nu părăseşte niciodată Infinitul, modificările apar în râul prin care formele curg (se substanţializează) în albia Fiinţei Pure.

Nu (şi oricum nu eu, ci aceia care au definit infinitul). În definiţia dată nu e vorba de nicio relaţie a infinitului cu finitul. Reciteşte definiţia.


Oamenii normali (eu, matematicienii, restul lumii) numesc asta "nelimitat". Sunt într-adevăr noţiuni diferite. Pentru că există mulţimi limitate, dar infinite -- doar în geometrie avem exemple cum ar fi un segment de dreaptă, sau o dreaptă, sau un cerc.

Noţiunea "nelimitat" despre care vorbeşti este relativă, pentru că se construieşte prin opoziţie cu "limitat", iar limitele sunt întotdeauna relative (la dispoziţia noastră). Pitagora credea că numerele naturale epuizează universul numerelor pentru că nu vedea limita; apoi, conştientizarea limitei a dus la numerele întregi, care le cuprind pe cele naturale -- şi iar s-a crezut că gata, astea sunt toate numerele; dar apoi au fost admise şi fracţiile, întregii apărând ca limitaţi prin comparaţie; apoi s-a văzut că dincolo de limita raţionalelor sunt numerele reale; mai târziu s-a trecut la complexe. Dar, dintr-un punct de vedere, numerele naturale continuă să fie nelimitate. Deci "uite limita, nu-i limita" e o metodă foarte bună de a o-ntoarce cum vrei.


Nu, noţiunea cu definiţia de mai sus nu poate fi folosită decât la desemnarea a ceva ce nu are limite. Pentru că aşa ai definit-o. Orice alte consideraţii le adaugi "pe uşa de din dos", încercând prin acel "deci" să creezi iluzia că ar decurge din definiţie.

a

--------
Oamenii normali (eu, matematicienii, restul lumii) numesc asta "nelimitat".
-------
încă o dată spun: NE-LIMITAT nu înseamnă FĂRĂ LIMITE! de aceea am şi folosit IN-DETERMINAT şi nu NEDETERMINAT! Observi nuanţa?
FORMA este de fapt conturul, APARENŢA LIMITEI. Limita, ca formă, ne determină, ne specializează, ne divizează. Aceasta divizibilitate a Infinitului, care este trecerea în forme, este ceea ce ne separă de Fiinţa Pură. Între Fiinţa Pură şi noi există Limita adică determinativul propriu al oricărei creaţii. Iar între Fiinţa Pură şi noi nu există altceva decât Limita, deoarece, dacă ea este suprimată, toată creaţia dispare şi nu mai rămâne decât Unitatea Universală.

--------
Nu, noţiunea cu definiţia de mai sus nu poate fi folosită decât la desemnarea a ceva ce nu are limite. Pentru că aşa ai definit-o. Orice alte consideraţii le adaugi "pe uşa de din dos", încercând prin acel "deci" să creezi iluzia că ar decurge din definiţie.
-------
Nu. Tu nu înţelegi faptul că manifestarea nu iese din Infinit şi că curentul formelor curge de-alungul Infinitului. Sorry, problema nu e la mine.

Mostră:


QED.

a

Draga Shapeshifter

Pai si eu ce am spus?!: nu ca fiinta (adica tot ce exista) nu sunt infinite? Si atunci cum cade parerea mea asa repede?!
Tu ai afirmat:
ori eu de aici am tras concluzia ca tu zici ca: totul (adica tot ce exista, materia) nu poate fi limitat, adica este infinit, iar acum spui ca de fapt fiinta (adica tot ce exista, materia) nu este infinita. Eu ce sa inteleg din cele doua afirmati contradictorii?
Despre nefiinta nu putem spune ca este infinita, caci cea ce nu exita nu poate avea aceasta proprietate sau oricare alta...
Deci nu poti spune despre nefiinta ca este ceva, fie si infinit...

What?!
Cine pe cine nu a parasit, ca nu am inteles?!

Nu stiu ce intelegi tu prin legea armoniei, ai putea sa o enunti, daca tot o numesti?

Repet că se pare că nu ai înţeles ce trebuie (doar ce vrei tu):
CEEA CE NU ARE LIMITE echivalează cu o AFIRMAŢIE ABSOLUTĂ. La ceea ce nu are absolut nicio limită nu poţi să-i negi nimic. Negarea oricărei limite este de fapt o dublă negaţie (vorba lui Iliescu via Heide ). Negaţia este cea contradictorie nu afirmaţia absolută. Şi gândeşte-te la asta dintr-un punct de vedere universal adică nu din prisma individualului. Faptul că noi suntem pe partea cu ”plus” nu ne îndreptăţeşte să ne hazardăm în a trage concluzii pripite şi a spune că negaţia este naturală. TĂCEREA ESTE AFIRMAŢIE ABSOLUTĂ CUVÂNTUL ESTE TĂCERE AFIRMATĂ, DAR TĂCEREA ESTE MULT MAI MULT DECÂT CUVÂNTUL PENTRU CĂ LASĂ LOC ŞI INEXPRIMABILULUI. CUVÂNTUL NU POATE EPUIZA NICICUM ŞI NICICÂND TĂCEREA.

--------
ori eu de aici am tras concluzia ca tu zici ca: totul (adica tot ce exista, materia) nu poate fi limitat, adica este infinit, iar acum spui ca de fapt fiinta (adica tot ce exista, materia) nu este infinita. Eu ce sa inteleg din cele doua afirmati contradictorii?
Despre nefiinta nu putem spune ca este infinita, caci cea ce nu exita nu poate avea aceasta proprietate sau oricare alta...
Deci nu poti spune despre nefiinta ca este ceva, fie si infinit...
--------
Când zic Totul nu mă refer DOAR la manifestare. De fapt separaţia asta manifestare-nemanifestare este idioată. Când zic Fiinţă mă refer la FIINŢA PURĂ care este principiul manifestării, Fiinţa Pură fiind în sine UN, nemanifestată. Unitatea sa dă unicitatea existenţei universale (pe indefinite trepte şi moduri de existenţă). FIINŢA este una în sine, ea este principiul prin care orice fiinţă fiinţează în propriul domeniu de existenţă pe treapta pe care se află, şi asta într-o indefinate de moduri pe aceeaşi treaptă de existenţă). Condiţiile de existenţă care dau LIMITA fac să ne apară nouă că FIINŢA PURĂ este multiplă. De fapt multiplicitatea nu poate părăsi nicicum şi nicicând unitatea aşa cum nici unitatea nu poate părăsi zeroul metafizic („nemanifestarea”)..

Păi... să fii sănătos. Eu n-am vorbit nici de "ne-limitat" şi nici de "fără limite" (darămite să mai spun că una ar însemna alta!).

Reciteşte te rog ce-am spus: că "ceea ce nu are limite" se numeşte în limba română "nelimitat". Nici vorbă de liniuţe subtile sau de "fără".

Îmi pare rău, dar nu voi mai continua această discuţie. Pentru mine este obositor să-ţi spun una şi să "răspunzi" de fiecare dată complet pe lângă, fără nicio legătură, reproşându-mi lucruri pe care nu le-am zis, insistând cu obstinaţie că sensurile cuvintelor sunt altele decât cele admise de majoritatea vorbitorilor acestei limbi, încrâncenându-te în permanenţă că "de fapt, cuvântul cutare înseamnă nu-ştiu-ce, altceva decât crede restul lumii că înseamnă", susţinând că prin exprimarea "nu are" nu se neagă nimic... Cum spuneam, pentru mine este obositor şi voi renunţa.

a

--------
Reciteşte te rog ce-am spus: că "ceea ce nu are limite" se numeşte în limba română "nelimitat".
-------
ţi-am dat exemplul cu Tăcerea şi Cuvântul. Un exemplu mai bun nici că se putea da. Şi tot refuzi să pricepi. Tăcerea este afirmaţie absolută nu negaţie. Cuvântul nu va putea să epuizeze niciodată posibilitatea tăcerii de afirmare. Deci negaţia e cea contradictorie nu afirmaţia absolută. Păcat, ai cap, dar nu ai maturitatea ”sufletului” de a pătrunde ce spun. N-o lua personal, ia-o impersonal ( ).. Dacă vrei un limbaj comun ridică-te la cel mai universal „limbaj”, cel metafizic.. nu metafizica trebuie să se coboare ci noi să ne urcăm la ea.. sorry!

Draga Amenhotep,
Pai si la comentariile mele fata de ale tale nu ai nici o sugestie, reclamatie, idee...?!

@clopoţel:
Umanitatea este doar una din formele curentului unde fiinţele curg (Infinitul „considerat” sub aspectul activ - Perfecţiune activă), diferenţiindu-se de Fiinţă, în mod formal şi nu esenţial. Umanitatea este de fapt unul din aspectele Perfecţiunii pasive (Infinitul „considerat” sub aspectul pasiv) şi una din modificările prin care Universul tinde spre transformare (adică spre mecanismul reintegrării). Perfecţiunea este generatoarea Umanităţii (pr. cauzalităţii) aşa cum şi materia una - eternă şi fără formă - este generatoarea materiei divizibile, diverse şi trecătoare.

Spiritul posedă două aspecte:
1. este de aceeşi natură cu Porunca divină care este increată, deoarece prin aceasta Dzeu a creat toate lucrurile
2. purcede din Porunca divină, sub acest aspect Spiritul situându-se pe o treaptă imediat inferioară dpdv ontologic Poruncii divine

Spiritul este mediator între Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar este şi creat ca primă entitate cosmică. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, el fiind Adevărul adevărurilor sau Realitatea realităţilor dar şi manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva luată.

- Esenţa increată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Puruşa sau Puruşottama
- natura creată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Buddhi sau Lumina intelectuală (a Intelectului).

Buddhi (reflexul Intelectului divin în manifestare) este prima producţie a Substanţei „plastice”, Materia prima, Substanţa universală din care a purces universul manifestat prin ieşire din indeterminare. Buddhi este comun tuturor vietăţilor şi este de natură supra-individuală, el este „creat”, orice creatură participând la pasivitatea Substanţei universale.
Substanţa universală poate fi considerată prntr-o figură de stil ca fiind un „praf fin” ce pluteşte în aer şi este vizibil numai în razele de lumină pe care le reflectă. Acest simbolism al Substanţei universale ilustrează dubla natură a Spiritului: Spiritul luminează Substanţa universală, deoarece el corespunde razei care se reflectă pe pulberea fină, aceasta nedevenind vizibilă decât în măsura în care reflectă lumina, iar raza neapărând astfel decât prin „ecranul” pulberii.
- Lumina nediferenţiată simbolizează Spiritul increat
- Lumina determinată ca rază simbolizează Spiritul creat care este „dirijat” oarecum ca o rază.
Praful fin simbolizat de Substanţa universală este un principiu de diferenţiere invizibil ca atare, care conform simbolismului luminii, semnifică că Substanţa universală nu are existenţă proprie şi nu poate fi sesizată decât prin efectele sale, dintre care cel mai grosier este manifestarea modului cantitativ, mod „figurat” de mulţimea firelor de praf. „Praful fin” luminat de rază este de fapt cosmosul.

Priviţi atent şi observaţi cum firele de praf devin vizibile şi „hotărnicesc” razele de lumină (stabilind circumferinţele cercurilor pe fiecare dintre ele - trimitere cu gândul şi la Cusanus). Acest fenomen se poate observa uşor când razele de lumină trec printr-o crăpătură/orificiu iar firele de praf devin vizibile stabilind astfel raza de lumină (prin interpunere creându-se astfel circumferinţa cercului, simbol al manifestării). Observaţi cum fiecare fir de praf zădărniceşte câte o rază luminoasă şi devine vizibil tocmai datorită acesteia. Apoi transpuneţi prin analogie exemplul de mai sus la fluxul luminos (care pleacă din sursă, flux încă „increat”), care purcede din vârful unui con. E un excelent suport de contemplaţie şi un bun prilej de revelaţie..

Draga Shapeshifter,
Recunosc ca esti prea subtil pentru mine... Inca nu ma pot dumiri ce legatura este intre "Cum a inceput?" si "umanitatea", "perfectiunea activa" sau "pasiva", "tacerea", "cuvantul" ,"legea armoniei" etc.

Edit: a... si "spiritul" sau "Buddhi"...

Pai nici nu ai cum, daca nu-ti iei ragazul necesar pentru a folosi acel "suport de contemplaţie şi un bun prilej de revelaţie.."

Din perspectivă pur metafizică, lucrurile trebuie considerate din perspectiva infinităţii Esenţei divine astfel: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă. Alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie. Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine. Lumea este în mod esenţial manifestarea lui Dumnezeu Însuşi.
Universul este ca un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice. Oglinzile aici înseamnă posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Pe lângă sensul cosmologic, oglinzile traduc şi sensul spiritual care este acela de substanţe receptive faţă de Actul pur. Fiinţa divină este prima afirmaţie, perfectă şi necondiţionată a Esenţei care în Ea-Însăşi este sustrasă oricărei determinări, chiar şi aceleia a Fiinţei, adică Esenţa este totdodată Fiinţă şi Non-Fiinţă.

Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie, deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.

Distinţia între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub 2 raporturi complementare:
- cel al auto-determinărilor sau subiectivărilor Esenţei
- cel al revelaţiilor divine care apar în primele
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.

Posibilităţile principiale sau esenţele imuabile fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt în măsura în care se reflectă în înţelesul universal, IDEILE sau ARHETIPURILE pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând concepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.

Există 4 principii care sunt fundamentale şi anume:
1. principiul cauzalităţii
2. principiul activităţii
3. principiul binelui
4. principiul armoniei

Actul creaţiei nu presupune expres şi ineluctabil actul de a da viaţă (terestră sau ceva analog). A da viaţă traduce de fapt expresia ,,a trece în curentul formelor” adică una din formele în care fiinţele trec poate fi viaţa aşa cum o înţelegem noi, dar ea nu este decât una din nenumăratele feţe ale modificărilor noastre, deci VIAŢA (înţeleasă în sensul de mai înainte adică ca şi CONDIŢIE DE EXISTENŢĂ) NU ESTE UN COROLAR INDISPENSABIL, CI DOAR UN ACCIDENT AL CREAŢIEI.

1. Legea cauzalităţii
Cauzalitatea este manifestarea unică a Perfecţiunii, adică Voinţa Cerului. Corolarul cauzalităţii (principiului iniţial) este că fiinţele sunt în mişcare, ele evoluează. Mişcarea fiind întotdeauna, ea este Manifestarea Eternă a Perfecţiunii astfel se satisface primul principiul (cel al cauzalităţii - Voinţa Cerului).

2. Legea activităţii
Aici se poate pune întrebarea: în ce fel legea activităţii face să evolueze fiinţele?
Continuitatea nu satisface decât cauzalitatea, activitatea presupune acţiune; o acţiune, oricare ar fi ea, satisface activitatea: însă repetiţia unei acţiuni, oricare ar fi ea, constiuie realmente o acţiune? Nu. Dpdv al acţiunii însăşi, repetiţia sa constituie monotonia; şi din punctul de vedere al motoarelor acţiunii se observă că o aceeaşi acţiune este generată de aceleaşi motoare, ce acţionează sub acelaşi impuls, cu aceeaşi forţă; CONTINUITATEA unei acţiuni nu este dată de activitate, ci dimpotrivă, după punerea în mişcare, de IMOBILITATEA principiului motor. Astfel este satisfăcut şi principiul activităţii, dar nu printr-o singură acţiune, nu prin aceeaşi acţiune de două ori sau indefinit repetată, ci printr-o serie indefinită de acţiuni, care sunt datorate unor motoare diferite, şi care, prin urmare, nu pot fi absolut identice. Deci, în numele principiului activităţii, NU SE TRECE DE DOUĂ ORI PRIN ACELAŞI CURENT AL FORMELOR. După ce am epuizat o formă, şi toate circumstanţele unei modificări, trecem la o altă modificare, nerevenind niciodată la cea pe care am părăsit-o.

3. Legea armoniei
Aici se pune întrebarea: cum se poate acorda mişcarea CONTINUĂ şi VARIATĂ cu legea armoniei?
De observat că legea armoniei nu poate fi satisfăcută decât prin acţiuni variate, deoarece nu există armonie în repetiţie: raporturile armonice nu se pot stabili, precum algebricele sau geometricele, decât între cantităţi diferite. Armonia este satisfăcută prin proporţiile (în sens matem.) variaţiilor, adică o formă oarecare este în mod invariabil distanţată de cea care o precede şi de cea care o urmează iar toate modificările sunt invariabil distanţate unele faţă de altele. Astfel, seria modificărilor se poate traduce matematic printr-o progresie (aritm. sau geom.), progresie ce tinde spre un „loc metafizic” ce nu poate fi atins în mod obiectiv. Aceasta este legea Armoniei.
Consecinţa legii armoniei în ceea ce priveşte fiinele în modificare este următoarea: invariabilitatea sensului şi a şirului de modificări prin care trec toate fiinţele. Deoarece Activitatea interzice să se treacă de două ori prin aceeaşi formă, Armonia interzice putinţa de a nu trece prin toate formele. Există astfel mai multe curente de forme. Ce se întrevede de aici este următorul fapt: în cursul unei modificări, între cei care şi-au unit tendinţele va exista o unire indestructibilă, ei aflându-se în mod analogic alături în modificările ulterioare.

4. Legea binelui
Legea binelui cere ca mişcarea CONTINUĂ, VARIATĂ ŞI ARMONICĂ să fie benefică, şi conduce Universul la Perfecţiune.
Voită de Perfecţiune, determinată prin consecinţele precise ale acestei voinţe, Evoluţia nu poate fi decât bună, şi nu poate produce decât un rezultat excelent pt. fiinţele ce i se supun. Nu există reintegrare în afara Perfecţiunii. Nu există loc, nici fizic, nici geometric, nici metafizic, în afara Perfecţiunii. Nu există altceva decât beatifica reintegrare finală. Această reintegrare finală este necesitatea celei de-a patra legi, cea a binelui. Dacă se unesc efectele acestei legi cu celei ale armoniei se înţelege că nu există o diferenţă esenţială în soarta fiinţelor în schimbare, nu există loc pentru căderi de vreun fel, care ar încălca legea binelui, dacă ar fi generale, şi pe cea a armoniei, dacă ar fi parţiale şi temporale. Aşadar trecerea fiinţelor prin modificările Universului este aşadar o ascensiune regulată, continuă, armonică şi bună, de la care Perfecţinea (ale cărei părţi infinitezimale şi emanaţii continue suntem) nu ne-ar putea exclude.

„PERFECŢIUNE ACTIVĂ”= aspectul ACTIV sub care se poate considera Infinitul
„PERFECŢIUNE PASIVĂ”= aspectul PASIV sub care se poate considera Infinitul - Posibilitatea

PERFECŢIUNEA în sens absolut este identică cu INFINITUL înţeles în toată indeterminarea sa..

Stimati forumisti, sper sa nu ajung ca nebunul, care arunca o vorba si zeci de invatati incearca sa desluseasca intelesul ei

Stai linistit, marduk, nu esti chiar asa de subtil, ne descurcam noi.

Nu il baga in seama pe shapeshifter, nu posteaza pentru cititorii topicului, ci pentru el insusi.

shapeshifter, mulţumesc! Este un exemplu bun pentru pledoaria mea de săptămâna trecută, despre cum NU trebuie să discutăm aici, ca să putem înţelege despre ce vorbim...

dincolo de momentul T0 nu ştie nici o ştiinţă, nici filosofia ce a fost, eu susţin că ceea ce ni se pare nouă că emerge dintr-un punct, din cauza expansiunii (accelerate, după ultimele investigaţii, acceleraţie care a introdus materia neagră în ecuaţii) şi din cauza perspectivei, în realitatea obiectivă nu este aşa, eu cred că Universul nostru poate că are undeva în trecut originea într-o formă condensată, dar acea formă nu vine din inexistenţă, din neant sau din nimic, ci dintr-un Univers mai cuprinzător, sau pur şi simplu dintr-o altă stare a lui, nemanifestată sub forma materiei (relativ) şi energiei cunoscute în zilele noastre... Noi extrapolăm cunoştinţele de azi la scara Universului, dar nu putem ştii ce este dincolo de limita Universului Observabil, poate că legile la scară mare în spaţiul-timp sunt diferite...

E ca şi atunci când, aflându-ne pe un bulevard lung şi drept privim înspre capătul lui care ni se pare că se tot micşorează până se reduce la un punct, la limita puterii de separare a ochilor. Dar, dacă ne vom uita printr-un binoclu, vom vedea că acolo unde credeam noi că se termină, nu e doar un punct ci o continuare a bulevardului, sunt aceleaşi clădiri, aceleaşi maşini şi aceiaşi oameni care circulă... Poate se termină bulevardul acesta, dar la capătul lui vin altele, perpendiculare, o autostradă către un alt oraş... nu ştim până ce nu vom putea explora cu un instrument adecvat, un telescop mai performant.

Referitor la Univers, ceea ce vedem noi acum, blocurile de pe marginea bulevardului să zicem, sunt galaxiile, ele se adună în roiuri, superroiuri, organizate de-a lungul unor linii de univers care formează nişte bule, între ele nu e nimic vizibil, nici materie neagră, doar vid, eventual gaz extrem de rarefiat şi radiaţie electromagnetică (care este peste tot). Privind prin cele mai perfecţionate telescoape de azi, ceea ce observăm sunt galaxii similare cu cele din jurul nostru, prea mature pentru o aşa apropiere de punctul de origine al BB. Încă nu am ajuns la T1, nu ne putem încă apropia de BB, nu putem vedea imaginea Universului tânăr, putem studia doar radiaţia de background de microunde... iar ultimele observaţii nu concordă cu teoria iniţială, pentru că radiaţia de fond nu e aşa de omogenă şi izotropă cum se credea iniţial. Eu cred că ceea ce putem noi vedea este o perspectivă, nu realitatea, e bulevardul văzut de la înălţimea unui om, eventual cu un binoclu, nicidecum o imagine din avion a întregului oraş, sau mai mult, o imagine din satelit cu toate oraşele şi bulevardele lor...

Poate ca da...numai ca o asa supozitie calca in picioare conceptul fundamental al cercetarii care spune ca legile fizicii sunt aceleasi oriunde in univers, si la orice scara.