Pt Artanis si Bonobo, chiar si daca acceptam ideea cuantificarii (ceea ce nu acceptam momentan), tot nu inseamna ca trebuie sa acceptam ideea unei cele mai mici particule. Doar ca vom avea toate particulele de dimensiune mai mare decat aceea a cuantei. In continuare, ele ar putea fi oricat de mici si mai mari decat cuanta in cauza, eventual cu argumentul de injumatatire functionand in continuare formulat dupa cum zicea bonobo, prin ceva de tip (u+v)/(1-uv/M^2).

Deci toata discutia asta este cam nelegata de subiect. Plus ca niciunul dintre noi nu prea intelege matematica din spate.

Cătălin, eu nu înţeleg ce spui (în ultimul mesaj). Poate înţelegem lucruri diferite prin „cuantificare”? După mintea mea, dacă ceva este cuantificat înseamnă că vine în „porţii” discrete (adică ce spune Clopoţel: nu pot exista fracţiuni din respectiva chestie; aditivitatea merge precum numerele naturale).

Pot înţelege poziţia „Treaba nu e cuantificată. Şi nu există cel-mai-mic”. Pot înţelege şi poziţia „Treaba nu e cuantificată. Şi există cel-mai-mic”. Dar nu pot înţelege poziţia „Treaba este cuantificată. Există cel-mai-mic, dar cele-mai-mari-decât-cel-mai-mic nu sunt multipli de cel-mai-mic” -- în acest caz, ce înţelegi prin „cuantă”? (Exemplu: în domeniul înălţimilor oamenilor, putem accepta că există un cel mai mic om; dar asta înseamnă că „înălţimea oamenilor e cuantificată”, adică „există o cuantă de înălţime a oamenilor”?)


Oricum, ceea ce discutăm aici este acceptabilitatea unei idei (nu acceptarea ei). Ne interesează ceea ce e logic posibil (necontradictoriu). Pentru că ştim că nu vom putea proba veritatea ideii, oricarea-ar fi ea (vizavi de cuantificare vs. necuantificare). Ne interesează doar dacă e „scutită de contradicţii interne”. De acord?

a

Amenhotep, eu incercam doar sa ma adaptez frameworkului pe care il propunea bonobo. Nu sunt in niciun fel adeptul lui si nu ma intereseaza sa-l explic sau sa-l sustin. El a introdus undeva acea transformare a principiului injumatatirii si eu... exploram... subiectul. Nu stiu daca are sens sau nu, poate are, poate nu are.

De asemenea, nu inteleg cum se poate matematic ca o cuantizare sa fie invarianta la difeomorfisme. M-am gandit ca s-ar putea daca ar fi genul asta de cuantizare cu asimptota catre cuanta. Sau... poate aberez.

Nu stiu cum e cu acceptabilitatea unei idei si cu acceptarea ei. Pe mine nu ma intereseaza doar ce e logic posibil (necontradictoriu) ci si sa spunem chestii cu sens si adevarate (sau aproximativ adevarate) despre universul din jur!

cu cât ne depărtăm de "universul din jur" cu atât mai mult chestiile care le spunem sunt aproximative, c.f. principiului relativităţii în cunoaştere, sensul iniţial se poate pierde, iar adevărurile valabile la "universul din jur" devin mai greu de dovedit, rămâne problema extrapolărilor şi simplificărilor pe care le facem în procesul cognitiv

descrierea Universului cu ajutorul conceptelor definite şi asumate, deşi relative şi aproximative, este singura cale prin care putem forma un model coerent şi necontradictoriu. Îmi imaginez că pot exista o mulţime de modele diferite, din puncte de vedere diferite, însă toate au în comun câteva lucruri: se sprijină şi se folosesc de matematică, speculaţii, teorii şi dovezi ştiinţifice, informaţii pertinente sau vagi, idei proprii şi o oarecare încărcătură emoţională, prin credinţe (se susţine cu tărie ceea ce se presupune a fi adevăr)... Care ar fi elementele de bază corespunzătoare unui model general de Univers din care să poată fi derivate toate celelalte, cu domeniul de valabilitate funcţie de dovezile pe care sunt clădite?

Pentru mine, ele sunt aşa:
1. Cunoaşterea este relativă, dar putem avea acces la o parte din realitatea obiectivă (principiul relativităţii în cunoaştere)
2. Părţi din Univers se dezvoltă de la simplu la complex, fără intervenţia exterioară, supranaturală (principiul dezvoltării)
3. Mişcarea este fundamentală în Univers, totul curge, nimic nu e veşnic, nimic nu apare sau dispare din neant, totul se transformă.
4. Cadrul spatio-temporal nu există ca atare în Univers, e o simplificare datorată simţurilor noastre limitate, spaţiile Hilbert sau un spaţiu fractal pot fi utilizate foarte bine în modelare
5. Substanţa, energia şi informaţia sunt totuna, în ultimă instanţă, sunt aspecte diferite ale aceleiaşi realităţi: materia.

Sigur, pot să mă înşel, dar aş vrea să ştiu care dintre ele sunt valabile şi care suportă îmbunătăţiri...

vasele de sânge din plămâni urmează un model fractal... acuma eu nu ştiu dacă în codul nostru genetic stă encriptată formula matematică corespunzătoare, ce ştiu sigur este că plămânii sunt astfel mult mai eficienţi în a procesa aerul, suprafaţa echivalentă este cu mult mai mare decât dacă ar fi euclidiană

poate că eu cred greşit, poate că nu... cine ştie? timpul ne va demonstra până la urmă, care este domeniul de aplicabilitate al teoriilor propuse... şi mecanica newtoniană este infailibilă când e vorba de viteze mici, dar eronată când e vorba de viteze relativiste, nu înseamnă că trebuie abandonată cu totul din moment ce e folositoare, în domeniul său de aplicabilitate.

THE THEORY OF EVOLUTIONARY PROCESS AS A UNIFYING PARADIGM
CONSTRAINT AND FREEDOM - An Ontology Based on the Study of Dimensions

shapeshifter:

şi dl. A.Young amestecă ştiinţa cu religia şi cu speculaţiile filosofice la fel ca şi Ken Wilber, nu zic că încercările lor sunt complet sterile, dar nu cred într-o theory of everything de genul ăsta. Prea le combină şi prea multe concepte sunt "trase de păr" ca să se potrivească întocmai, ca şi când ar ştii deja tot ce trebuie pentru marea unificare... eu tot spun că principiul relativităţii în cunoaştere ne împiedică să ştim totul, oricât de avansaţi am ajunge într-o zi.

mi-ar plăcea să ştiu despre toate câte sunt pe lumea asta, dar n-am cum, ştiu mai nimic despre aproape totul sau aproape totul despre mai nimic

ontopic acum:

din punctul meu de vedere, a sonda Universul timpuriu, în apropierea aşa numitului Big-Bang este ca şi când ne-am uita din avion la un meci de fotbal, vedem noi că ceva se mişcă acolo, dar prea puţin şi prea vag ca să deducem legile jocului, vedem doar o mulţime de puncte care se adună într-un loc (spectatorii cei numerosi), dar nu distingem nici jucătorii, nici arbitrii, ce să mai vorbim de minge!

se speră că noul satelit-observator în spectrul radiaţiilor X va aduce mai multe informaţii despre creşterea găurilor negre supermasive, evoluţia structurilor cosmice de scară largă, zona fierbinte a spectrului radiaţiilor ce însoţesc fenomenele extreme, gravitaţie şi masă extreme, dinamica şi structura plasmei cosmice şi chimia cosmică. Satelitul va ocupa un punct lagrangian în umbra Lunii, fiind astfel ecranat faţă de radiaţiile provenite de pe Terra, are o oglindă de 5m diametru iar instrumentele de observaţie sunt amplasate pe un al doilea satelit, separat, la distanţă de 35m de oglindă şi sunt de 30-50 de ori mai sensibile decât cele amplasate pe Observatorul spaţial XMM Newton.

Uneori mai vedem cate o minge, "şutată" de la marginea galaxiei apropiindu-se amentintator de mutrele noastre uimite.

--------------
1. Cunoaşterea este relativă, dar putem avea acces la o parte din realitatea obiectivă (principiul relativităţii în cunoaştere)
2. Părţi din Univers se dezvoltă de la simplu la complex, fără intervenţia exterioară, supranaturală (principiul dezvoltării)
3. Mişcarea este fundamentală în Univers, totul curge, nimic nu e veşnic, nimic nu apare sau dispare din neant, totul se transformă.
4. Cadrul spatio-temporal nu există ca atare în Univers, e o simplificare datorată simţurilor noastre limitate, spaţiile Hilbert sau un spaţiu fractal pot fi utilizate foarte bine în modelare
5. Substanţa, energia şi informaţia sunt totuna, în ultimă instanţă, sunt aspecte diferite ale aceleiaşi realităţi: materia.
-------------

1. dacă cunoaşterea este relativă cum de s-a putut concepe şi „postula” absolutul cunoaşterii absolute? Cum de mintea omului poate concepe absolutul? Crezi că e vreo nimereală aici?
2. drumul de la simplu la complex fără o interventie inseamnă monotonia repetării (vezi fractalii) şi nu armonia diversităţii în TOT
3. mişcarea este fundamentală în univers doar acolo unde lucrurile curg, neantul este un concept nefolositor şi nu e la indemina omului decit pt. a filozofa despre el.
4. cadrul spaţio-temporal se datorează limitei, formei, formei corporale în speţă.
5. Ceea ce numeşti materie este un cuvânt, nematerial prin chiar faptul că te pune pe ginduri şi-ţi frământă materia cenuşie.