Sunt aspecte pe care le privesc detașată acum. Rar mă mai doare câte ceva.

Ultima oară a fost când C. a intrat în camera în care eu și m. aveam bucurie pe față. Reacția ei a fost de suferință, o suferință atât de evidentă pe fața ei doar văzându-ne vesele. M-a întristat această stare de fapt. Că nu are loc de mine. Deși are tot ce își poate dori o femeie pe lume, de la copii, soț până la o situație materială minunată, ea totuși nu are loc de mine pe acest pământ. Zâmbetul meu, starea mea de blândețe și liniște sufletească îi provoacă suferință. Existența mea îi provoacă suferință. Am lăsat tristețea să mă cuprindă puțin, am trăit-o, am simțit-o, apoi am eliberat-o. Privesc situația ca o stare de fapt. Evit întâlnirile pe cât posibil. Cu cât evoluez în acceptarea acesei stări de fapt, cu atât mai mulți bani aruncă spre mine. Cu toții.

Cumva un act disperat aceste donații necerute. E o disperare ce încearcă să repare o viață de neiubire, de neglijență și de dispreț. O disperare din teama că adevăratele lor intenții și sentimente vor fi ddescoperite, că adevărata lor față se va dezvăluii lumii. Și ca o contradovadă, iată câtă generozitate!

Asta e starea de fapt, iar eu sunt împăcată cu ea. Banii sunt bineveniți, știu să îi investesc în viitorul copiilor, deși ei nu vor putea ține niciodată loc de dragostea unei familii extinse, dragoste care nu a existat niciodată pentru ei, pentru că ei provin din mine, care trebuia să nu exist.

Financiar am revenit la starea din 2013, cu diferența că acum am o casă a mea personală. Universul a fost bun cu mine. Am muncit până la ultima picătură de energie, zi de zi, an de an. A venit vremea să trăiesc într-un ritm mai lejer și învăț să trăiesc și așa. Anxietatea venită din acel mod de supraviețuire continuu s-a diminuat încetul cu încetul, iar acum învăț să trăiesc altfel decât în modul de supraviețuire.

Am învățat să mă observ în zone părăsite sau nevizitate vreodată.
Există ceea ce se numește mentalitate de sărăcie in orice aspect al viieții noastre. Am descoperit câteva zone în care funcționez involuntar în mentalitatea de sărăcie - zona bărbaților e una din ele. Învăț să schimb această mentalitate.

Viața e frumoasă!

Cumva, viața devine mai ușoară, complicațiile își găsesc o ieșire mai devreme iar timpul pare că a devenit mai încăpător

Am atât de multe de scris!

Se mai ridică un văl.

Unii decid repede că nu au chef să pășească 50 de pași ca să termine un lucru pentru care eu am făcut kilometri, asta așa, metaforic. Am mult de reflectat asupra acestui aspect.

Tocmai am realizat ca in mintea mea anumite mancaruri pe care le pot cumpara gata de a fi consumate intra in categoria trisat. Automat un sentiment de vinovatie atasat de momentul in care le cumpara sau le consum. Cumva in mintea mea mancarea buna pe care o consum trebuie sa vina la pachet cu multa munca tot din partea mea. Cu acest moment de autocunoastere poate ca a venit timpul sa ma bucur de mancare buna si nu numai la un pret mai mic in materie de efort. Simt eu ca a venit timpul. De fapt a venit de ceva timp, dar mentalitatea mea trebuie sa se schimbe, viata frumoasa si usoara nu mai e doar o coincidenta in viata mea, e o realitate de zi cu zi.


S-au aliniat multe in ultima perioada.
Sunt mult mai eficienta la cumparaturile pentru mancare, in sensul ca am redus considerabil risipa, munca cu gatitul si pretul.
Nu am facut rabat la calitate, dar a trebuit sa lucrez la mentaliate- din nou! Am eliminat, cu f multa greutate, niste 'trebuie', traditionale, culturale sau mostenite din familie. Am eficientizat astfel tot ce se intampla in alimentatia si in bucataria noastra. Lupta dureaza de multi ani, dar iata ca am iesit la liman. Cumva mancam bine, sanatos, ceea ce ne place si de calitate excelenta, fara sa depasesc bugetul.

Si aici, din nou, a trebuit sa ma lupt cu morile de vant, sa inteleg ca ma lupt cu morile de vant si sa renunt la lupta plecand pe drumul meu inpotriva tuturor traditiilor si sfaturilor, supararilor etc. Momentan nu mai intru in deetalii.

Pur si simplu a venit vremea ca viata mea sa fie mai usoara, adica normala.

Am observat ca
- desi am diminuat voluntariatul undeva la 5% din ceea ce faceam in trecut, comparativ cu efortul celor din jur e inca de 10 ori mai mult [de analizat]
- capacitatea mea de a fi eficienta in orice actiune la care ma concentrez este greu de inteles, inca mi se spune ca sunt norocoasa, cand de fapt in joc e extrem de multa munca, gandire, planificare, concentrare si abandon personal
- sunt mai rapida in a observa incercari de sabotaj si in "a schimba macazul", nu inainte sa iau in calcul acest risc [mai am de lucru]
- mi-a devenit mai la indemana sa spun, cand sunt acuzata pe nedrept, ca nu, nu e adevarat, nu ai dreptate, gresesti si nu ai dovezi, nu imi poti vorbi asa, nu uita de respect etc
- incep sa nu simt ca nu mai simt nevoia sa "ma" explic, ma surprind in momentele in care explicatia mi se formeaza in minte, dar in acelasi timp mi se formeaza si ideea care imi da un calm aparte, cum ca nimeni nu are timp de explicatia mea si ca de fapt nu am nimic de castigat explicandu-ma, si ca de fapt un nu ferm la momentul potrivit face parte din drepturile mele fundamentale ca om, indiferent de existenta sau neexistenta motivelor; sunt atatia oameni in jurul meu care isi permit luxul de a spune "nu, pentru ca nu am chef" cu un calm si cu un zambet, sau chiar un hohot de ras, pe cand eu? eu... obisnuiesc sa sucomb unei cereri si unei atitudini expectative, sau a unor ochi dati peste cap, sau a unei intrebari agitate... de la oameni care fac doar ce au chef, cand au chef... pretentiile rostite sau nerostite asupra timpului si deciziilor mele sunt analizate atent de catre creierul meu acum
- daca nu raspund la o ntrebare in clipa imediat urmatoare, ci privesc omul in ochi cateva clipe, omul simte nevoia sa isi fereasca privirea si sa revia asupra intrebarii oarecum prea indraznete, ba chiar sa isi raspunda singur la acea intrebare... ceea ce mie imi aduce, pe langa un calm placut, si bucuria ca nu trebuie sa caut modalitati de a raspunde fara sa spun prea mule

sunt multe.... ma bucur ca am reusit sa vars cateva aici, azi. Se schimba multe, cu fiecare zi ce trece. Nu mai sunt izolata, traiesc printre oameni, multi oameni, iar asta desigur ma ajuta in evolutia mea. Am cerut sa invat despre oameni - iata ca invat!

*

Am decis acum cateva luni sa nu imi mai vopsesc parul. Aici din nou sunt multe de spus, dar inca nu am timp sa detaliez.
Cert e ca am decis si nu dau inapoi. Stiu ca va fi greu pana creste parul cel grizonat suficient de lung incat sa pot sa aleg o tunsoare cat de cat si sa scap de parul cel vopsit.
tot cert e ca parul nevopsit care deja are ~10cm este incredibil de placut la atingere. Nu cred ca ma insel daca spun ca e in jur de 50% argintiu. Dar ce argintiu frumos, stralucitor! M-am privit des in oglinda in aceste luni care au trecut, cu scopul precis de a ma obisnui cu noa mea infatisare grizonata si de a ma vedea frumoasa. Mi-a reusit intr-un final. Ma vad frumoasa cand ma uit in oglinda. Nu conteaza ce cred, cu m gandesc, cum sunt de fapt, sau cum ma vad altii. Conteaza ca atunci cand ma pregatesc dimineata, din oglinda sa nu ma priveasca o fiinta nemultumita, ci una plina de viata, de veselie si de iubire. Atat.

M-a binecuvântat universul cu un martor și viața are alt gust.

"Când treci pe coridor, ăștia trei se uită după tine cu ură amestecată cu invidie și cu șoc."

Viața merge înaine și uși mi se deschid în varii direcții.

Parcă nu am fost niciodată parte din societate iar acum sunt.
Sunt atât de implicată în viață acum că atunci când îmi amintesc de moarte mirarea mea e uriașă. Parcă niciodată nu am fost atât de vie. Nu știu dacă trebuie să înțeleg ceva din aceste stări de fapt, dar e bine.

[...]

Cel mai viu ești când mori. Viața e o moarte lentă. Clipa morții e viața trăită la maxim.
Restul sunt iluziile noastre: că aparținem lumii, că ei îi pasă de noi etc... singura care se interesează de noi e doar moartea, și asta zilnic. Dumnezeu e mult răbdător cu copilăriile noastre neinocente.

Cred că mi-ai mao ziz asta cu cel mai viu te simți când mori😁🤗
Totuși n-aș muri acum

Simularea a trecut fără probleme. Cine a muncit cel mai puțin s-a încununat cu rezultatele.

Eu sunt cu zâmbitoare azi, ieri mi-a atârnat greu pe suflet fețele lipsite de orice urmă de bucurie - trebuia să greșesc pe undeva măcar.

Am mult de reflectat.

Am reflectat. Am cugetat.

Trebuie să mă păstrez cât mai neutră.
Trebuie să nu absorb nici un pic din energia lor negativă.
Exersez, trebuie să progresez.

Am observat o zonă neterminată în formarea mea. Ca niște capete de șiret atârnânde.

Cum adică tânjesc să fiu apreciată de niște oameni pe care nu îi admir și cu care practic nu vreau să am de-a face? Și dacă aș vrea, nu s-ar putea, suntem materie diferită, ca oțetul și albușul de ou.

Scriu ca să găsesc o altă perspectivă.

Problema e că eu lucrez cu 4 oameni cu care nu m-aș împrieteni în viața din afara serviciului. O parte din mine vrea să găsesc un fel de cale de mijloc. Oare există ea, calea de mijloc? Să mă mențin cât mai neutră, cât mai absentă, dar eficientă și prezentă în ceea ce privește munca mea, pe care o iubesc. Trebuie să îmi amintesc și faptul că acești indivizi au reușit să alunge persoana de dinaintea mea, care era pe poziție de 20 de ani. Totuși!

Din nou - îmi doresc eu să fiu apreciată de aceste persoane?
Nu am cum, calculând. Păi.
Standardul lor de moralitate e mult sub al meu.
Când ei mă vor aprecia pe mine, înseamnă că voi fi coborât mult ștacheta.
Ca ei să mă aprecieze pe mine, ar însemna un anumit semnal de alarmă, o rușine.

Deci.
Tot ce se întâmplă e așa cum trebuie să fie.
M-am tulburat ieri, așteptam un zâmbet, o privire prietenoasă pentru că trecusem cu brio peste toată această provocare tehnică.
Încă o atenționare că validarea trebuie să îmi vină doar din interior și să nu o aștept din exterior. Sigur nu sunt încă atât de puternică, dar fiecare moment de conștientizare mai pune o cărămidă.

*

Cu această ocazie am putut studia în detaliu comportamentul domnului d., suficient încât să trag o concluzie. Extreme taker.

*

Îmi doresc mult să găsesc acea cale de mijloc prin care să mențin un echilibru. Ei sunt mulți, eu doar una și cu o mare vulnerabilitate, așa că nu se pune problema să răspund la acțiunile lor.

Poți să numești această abordare drept frică, dar eu o văd pe un început de înțelepciune.


Trebuie să rămân constant conștientă de toate riscurile pe care această conjunctură le crează. Nu pot, sub nici o formă, să mă răzbun - mi-ar fi atât de la îndemână! Nu am voie, atâta timp cât mai sunt și alții care ar avea de suferit apoi. Posibil să se desfășoare karma între timp, cu arta ei, dar eu trebuie să mă mențin neutră și să mă prefac că nu văd, nu simt, nu aud, nu mă atinge - practic să fac pe proasta. Nu văd altă cale, pt că de aici nu plec - nu curând, oricum.

Noapte bună!

Azi am făcut un mic exercițiu de putere. Am făcut în așa fel încât să risipesc o confuzie. În privat am primit laude. În față am primit o ușoară criză de nervi din partea persoanei care a sucit povestea în așa fel încât să pic eu vinovată. Am spulberat o minciună. Totul e foarte complex și mi-am promis că nu mă voi răzbuna, dar onoarea trebuie să mi-o apăr cumva fără să mă răzbun. Am făcut-o în cel mai politicos și inocent mod posibil. Nu știu ce va fi, dar mă simt eliberată, ușoară, ușurată, plină de energie și cu siguranță am scuturat o tristețe care mă învăluia. Am datoria față de mine să îndrept anumite povești care mă pictează în tonuri de perfidie și viclenie de care doar cei de teapa povestitoarei sunt capabili. It's called projection. I can see it now.

E un loc diferit locul în care mă aflu. Am înțeles că îmi desfășor activitatea pe un câmp de luptă și trebuie să am mereu garda sus.
Cu îngerul înaintea mea, vorba M.

Atâta timp cât conștientizez că x,y sau z vor doar să mă pună în situații dificile pentru că au nevoie periodic să încerce să demonstreze că au avut dreptate de la început, că dacă au greșit în legătură cu abilitățile mele profesionale, poate reușesc să demonstreze niște tdefecte de caracter. Despre asta e acum asaltul. Și tocmai ce am realizat despre ce va fi asaltul următor.

*

Cafea. Planificat concediu. O mică lecție domnișoarei. Sfeștanie. Gaz. Diriginta?

"Îmi pare rău pentru țările care nu au salată orientală"

"Abia aștept să le fac copiilor mei salată orientală și să stăm la masă tot așa, iar ei să spună că le pare rău de țările care nu au așa bunătate".


Reversul - o teribilă reacție alergică întârziată la ceapă.


Acest fapt totuși nu ne va opri din a ne bucura de viață.

În această dimineață mă simt încredibil de bine. În trup. De acolo vine. În cap la mine mă simt bine in general, dar cu acea durere fizică în fundal căreia de obicei nu îi dau atenție.

S-au întâmplat câteva chestiuni ieri. Reacții alergice, dureri, planificarea unei zile de muncă în jurul acestor realități, apoi spre finalul zilei o discuție pe wapp cu dl dir. Pe de o parte am simțit că e război, pe de alta s-a coborât asupra mea liniștea acceptării - fie așa cum dorește cerul! Devine din ce în ce mai clar că nu putem lucra în echipă. Să vedem cine rezistă, cine rămâne.

Perfect !!

De fapt, e ceva venit din Turcia cu Imperiul lor Otoman.
A fost o amestecatura binevenita: Când oamenii n-au avut carne, macar pâine si salata: ceva ce s-a gasit în gradina: Ceapa, Rosii, Ardei, Castraveti, un pic de usturoi, marar, otet, sare, zahar, piper, gata e treaba.
Apropos: Copiii au fost trimisi în padure, ca daca n-avem carne, macar ciuperci.

Cla🤗
Mersi de trecere! Mă bucur să te văd sănătos după atâția ani!

Fericire.
De obicei sunt veselă, bine dispusă, dar azi...! Azi simt fericire. Am o săptămână în care m-am luptat cu lipsa de chef - am făcut orice ca să mă concentrez pe mini lucrările necesare în casă și lucrările de pe lângă casă. E prima oară de când sunt aici când nu a trebuit să mă lupt cu oboseala. M-am luptat în schimb cu lipsa de chef - sunt cam la limită, nu prea mai vreau lucrări. Știam că munca la care m-am înhămat acum 8 ani e colosală, ba chiar uneori credeam că voi muri înainte să apuc să mă bucur de fructele muncii mele. Nu am murit, am învățat să mă bucur de orice mică adăugire sau modificare. Totuși, după lista de luni, după ce am tăiat de pe ea tot ce făcusem, am trecut pe curat ce rămăsese și am adăugat următoarele, care tocmai se dezvăluiseră. Și m-a apucat unpic disperarea, căci noua listă arăta la fel de mare ca prima. Dar am strâns din dinți și am continuat. Ieri am dat o fugă până la București, cu sentimentul de vinovăție că irosesc juma de rezervor de benzină. Nu am avut dreptate. Atât de bine mi-a făcut drumul încât azi am realizat cât în trei zile. Drumul a fost motivat de dorul meu de ducă, combinat cu o companie plăcută la dus și cu o faptă bună foarte abil ascunsă. Când am ajuns înapoi acasă, am concluzionat că nu e totuși o risipă, atâta timp cât am bifat măcar una din cele trei, ori eu le-am bifat pe toate trei. Pic de somn.

Șterg praful de pe o lustră. M-am suit să repar fasungul. L-am reparat, dar am observat că m-am umplut de praf pe mâini. Deci da, șterg praful

Ma surprind uneori, in cate un moment de liniste, cum ma mir uitandu-ma in jur, contempland activitatile zilnice ale oamenilor, incuzandu-ma si pe mine. Ma mir - cum, asta e tot? Toata aceasta alergatura care pare ca aduce oamenilor implinire - asta sa fie tot? Si mie de ce mi se pare ca asta e prea simplu ca sa fie tot. Tot ce reprezinta viata. Mai trebuie sa fie ceva. E sentimentul recurent care imi sugereaza ca as fi venita si ca nu aici e casa mea. Poate e totusi un rezultat al unei vieti traite doar in starea de supravietuitor.

Asadar, ma intreb uneori - oare asta e tot? Și? Acum că am evoluat în această stare în care mă descurc chiar și cu oamenii, acum ce? Oare asta înseamnă că mă pot relaxa pentru că viața a devenit ușoară? Știu că toată acestă stare de ușurință poate dispărea într-o clipă. Totul se poate destrăma în orice clipă.

Este a 5-a oară când sunt dată afară de pe contul de fb. Alt cont nu mai fac, gata!

Hi!
A fost căzut Meta pe toată planeta. Mai încearcă, nu a durat decât vreo 2 ore. Profilul și wall-ul tău sunt active.

Mersiiii 🤗🙏🏽

Stau la o cafea, lângă caloriferul cald în bucătărie, în casa mea. E curat, aerul plăcut, cald, liniște, pisoiul îmi toarce la picioare. Sentimemt inegalabil.

Nenea ne-a părăsit, azi îl înmormântăm.

Am fost ieri să-i țin companie trupului rămas, întins în sicriu. Straniu să îl văd așa. L-am pipăit pe braț - e tare, țeapăn, categoric. Mă uit la el și mă uit degeaba, Nenea nu mai e acolo, privesc o figură de ceară. Totul e straniu, cum adică să nu îl mai văd prin curtea aia? Sunt mai bine de 40 de ani de când il întâlnesc acolo. Straniu să înțeleg că nu îl voi mai întâlni. Sper că sufletul lui e într-un loc mai prietenos decât aici pe pământ.

Condoleanțe…Cu toții sperăm că Dincolo e un loc mai prietenos, dar… îmi răsună în cap vorbele tatălui meu: Aici e Raiul, aici e Iadul! Nu pot ști câtă dreptate a avut, dar nici nu mi-a trimis vreun semn, după atâția ani de la mutarea lui/lor la Cer că e așa sau ba…Mi-e tare dor de ei și acum, nu au plecat din inima mea, doar trupurile lor nu mai sunt. Când gătesc ceva, când fac pâine, mama îmi spune încă cum să fac… Tata, un om cumpătat și înțelept, mă domolește când sunt supărată pe cineva și când, în capul meu se poartă dialoguri sau monologuri furtunoase…Aud: lasă-le și treci mai departe! De-ar fi lumea după voia ta, bine-ar fi, dar fiecare are dreptatea lui, nu e numai cum vrei tu!
Te îmbrățișez și ia și plecarea aceasta Dincolo ca pe o etapă firească a vieții omului: ne naștem, trăim și murim. Ne-am terminat misiunea aici și lăsăm loc altora, pentru că așa e firesc…

Sper ca Primăvara, anotimpul renașterii, să te înveselească puțin. Viața e frumoasă, totuși!🤗😘

"Ne-am terminat misiunea aici și lăsăm loc altora, pentru că așa e firesc…"

No, asa gândesc si eu si nu ma apuca damblaua, ceva infarct s'il vous plâit...
Ma trezesc dimineata si zic - Na... la fel ca ieri... înca nu e realitate...Cappuccino sau bere ?
Na, la asa ceva ma trezesc

On The Move

Cla, dacă suntem leat, gândim la fel!😀
Să ne bucurăm de zilele în care ne trezim cât de cât ok, în rest…cum ne-o fi norocul… Sănătate îți doresc și muzică bună!🤓