Oricat ati fi de teisti, de pragmatici, de preocupati cu incetinirea elanului cu varsta, trebuie sa recunoasteti ca din capul vostru nu veti iesi niciodata.
Voi sunteti cea mai importanta persoana. Presupun ca ma veti combate aici, si, Dumnezeule, sunt satul de "Sa fac ceva pentru
altii", "Sa ajut", "Sa las ceva in urma". Nu va prea cititi, nu? A lasa "ceva in urma" consider ca este nevoia unei persoane care priveste moartea cu ochi vii. Ce ati spus pana acum - cu mici exceptii - reprezinta idei despre moarte prin manifestarile vietii. Sa ma intelegeti: daca va pun sa va imaginati intre patru scanduri va va prinde claustrofobia, anxietatea, sentimente de singuratate, repulsie etc. -
toate manifestari ale unei fiinte... vii. Moartea creierului = lipsa sentimentului (printre altele) - atunci nu cumva decedatul nu va avea nicio problema oriunde ar fi pus?!
Concluzia mea: moartea nu se priveste din perspectiva unuia cu inima activa! Moartea este non-fiinta, asta insemnand ca insasi fiintele sunt incapabile sa-si imagineze propria moarte (te poti imagina dormind profund la nivel de inconstienta? nu cred). Non-empiric 100%! Frica sau alte stari care se regasesc in voi la gandul mortii nu sunt altceva decat manifestari ale vietii - la fel faceti si la gandul unui accident - iar o astfel de aprofundare de subiect este irelevanta.
Tot ce veti putea face va fi imaginatie bazata pe asocieri (inmormantari, accidente, stiri etc).
De ce am vorbit despre subiectul de mai sus? Pai, consider ca acest mod de a privi moartea reprezinta cea mai importanta cauza (or mai fi) pentru
nevoia acordarii unui scop vietii.
Sunteti atat de preocupati de ce se va intampla dupa moarte; va este frica (sigur nu va este frica de
cum veti muri? caci moartea in sine nu implica dureri biologice, nu?), vreti sa lasati "ceva in urma", sa ajutati, sa nu muriti odata cu partea biologica - si faceti orice va sta in putere sa dainuiti, prin orice metoda: urmasi, cladiri, afaceri durabile, scrieri etc.^n - apoi le dati denumiri: familie buna, copii sanatosi, sa ajut cat mai multi, sa las "ceva in urma" (scuzati-ma, dar am ceva cu acea expresia - in sens negativ), sa fiu cat mai fericit, sa profit de modernizarea epocii, sa o continui chiar.
Cat de egoisti puteti fi dand denumiri cu sens altruist unor activitati narcisiste! Totul e pentru voi. Totul este pentru linistea "sufletului" vostru in panica cu moartea. Totul e pentru nemurirea voastra - nu va mai folositi de copii vostri - nimeni nu spune "sa fac alta viata si s-o ajut intru fericirea
ei" ci "sa las EU EU EU ceva in urma". Si credeam ca eu sunt egoist. Cel putin eu mi-o constientizez.
Uuff... Sensul vietii. Se uita deseori, deci trebuie sa repet: ce urmeaza este credinta/parerea mea.
Carmi a spus acum 5 ani - "Eu cred ca viata in sine are scop reproductiv dpdv strict biologic iar scopul individual il hotareste fiecare in functie de imprejurarile vietii si personalitate". Egoism, nu gluma, asa-i? Si totusi, departe de adevar nu stiu daca este.
Consider ca nu putem sti daca avem sau nu scop. Imi este cu neputinta sa aflu. Este ceva nefalsificabil. Dar tot gandindu-va la moarte, voi uitati de viata. Va stabiliti un scop, numai scop sa fie; nu conteaza de-ti polueaza viata. Voi nici macar nu va dedicati altruismului (ci ati deghizat narcisismul intr-o alta haina) si va pronuntati pentru ajutor. Cu pistolul la cap nimeni nu se gandeste la societate, la copii, la teluri (decat ca si consecinte) - ci la persoana lui. Exact acolo se vede intr-adevar ce pretuiti - si ce aveti tot dreptul pe lume sa pretuiti: pe voi insiva. Dar voi nuuuu: reincarnari, Dumnezeu, urmasi, contributia in lume - toate scoase din frica de final, frica de necunoscut, frica absolut umana - iar voi o extrapolati si-n moarte.
Drumul este important. In relatia viata-moarte, consider ca scopul este irelevant. In tot ce sta constiinta mea reprezinta viata. Pe asta ma axez, pe asta ma voi baza. Nu pe nemurirea mea (denumiti-o ego uman). Nu ma intereseaza viata dupa moarte - prea putin e important pentru mine karma, iadul, raiul, reincarnarea - nici nu vreau s-aud de-asa ceva cand vorbesc de calitatea vietii. Dar, ar fi fost frumos sa fie. O continuare sub orice forma a starii mele de constienta, da - ar fi fost super! Sa speram ca au dreptate.
Exista o frumusete incomparabila in lipsa scopurilor: crearea unuia - sau macar iluzia crearii.
____________________________
Tot ce-am scris mai sus este scopul vietii expus subiectiv: eu. Aici se face confuzia intre scopul vietii si scopul vietii mele. Ceva de genul:
"-Spune-mi, care este scopul vietii? Existentei, fiintei, constientului?
-Ah, nimic mai simplu: sa las urmasi."
Cam asa ceva. N-au nicio legatura - sensul vietii voastre cu cea a existentei. Poate noi suntem facuti de o entitate superioara pentru a distruge orice planeta din Galaxie (niste mici virusi) - si tu o numesti procreere sau mica ta afacere. Ce este aceasta daca nu o dovada de egoism intelectual? Pronuntati-va si pentru acea insecta care traieste o zi, poftim - caci si ea are viata, nu? Si ea exista. Ah, stai, vorbeam de sensul vietii urbane in caz ca suntem capabili de procreere si inzestrati cu potential intelectual - asta numeam noi criteriu de pronuntare asupra unui scop. Mda...
Scopul existentei in sine imi este si mai greu de dezbatut. Renunt de pe-acuma. De ce? O fi Universul infinit, dar n-o sa mai fie acolo dupa moartea mea, nu? (stiu, stiu , mai exista si dupa moartea mea, dar de spuneti asa omiteti ideea
) Am citit asta pe un forum, nu-mi apartine.
Scop inseamna sa tinzi catre ceva. Poti spune tu cu mana pe inima si sincer ca un copil ca scopul n-a fost creat de tine?
Scopul existentei: habar n-am.
Tendinta omenirii: fericirea (sub orice forma: vointa de putere, libertate etc.)
Scopul vietii mele: N-am de gand sa-mi fac unul. Oricum sunt ajutat anatomic sa ma indrept spre starea de bine. Calitatea drumului catre presupusul scop este importanta pentru mine. De sunt in Rai si am fost nefericit ca om sa stiti ca si ingerii pot plange. (whooaa, ce dramatic!
)