Complexele...si ceea ce implica ele...un subiect lung cit o zi de post.
N-am intilnit oameni complexati care sa isi recunoasca public sentimentul de inferioritate. De cele mai multe ori, complexele se regasesc in actiunile mizere si meschine... Cit urasc aceste cuvinte si cit de des ma simt obligata sa le folosesc... Un om complexat va avea intotdeauna si sentimentul inferioritatii si se va manifesta ori ostil , ori agresiv.Sau chiar ambele variante.E un sentiment teribil sentimentul inferioritatii: constientizarea propriei non-valori, a inutilitatii si a rolului minor pe care resimte ca il are complexatul in societate da nastere la adevarate tragedii.
Va dati seama ce trairi crunte au oamenii acestia?Sa simta ca nu-s nici prea destepti, nici prea frumosi..nici nimic... Si sa aiba impresia ca fac umbra pamintului degeaba... Asa ca pina a se refula in mici rautati nu e decit un pas...o birfa mica, spusa in soapta, o injuratura plina de ura, un picior unui animal, ca sa se simta si ei superiori, macar o data in viata!

Valoarea nu este niciodata ostentativa.Prostia in schimb da.De obicei in fata ultimei ma blochez si devin tacuta .Nu pot si nu stiu sa ripostez,dar imi lasa un gust amar si o tristete tacuta.Mai grav este faptul ca cei inferiori nu constientizeaza nimicnicia lor.Stau in fata,dau din coate sa fie in fata si-si flutura steagul ignorantei.De obicei toata prostia lor este sustinuta de bani.De altceva nici nu prea au nevoie.Si cat de "superiori"ne privesc si ne sfideaza "de sus".

Dupa o pridalnica de raceala si o lehamite uriasa, m-am intors aici...
Caietul in care "rabufnesc" ma privea trist si cu repros din coltul de masa unde fusese abandonat.
Parca-mi striga "Ei, ce faci? M-ai uitat? Doar eu ascult si-ti pastrez gindurile...M-ai parasit? "
Asa ca va trebui sa ma intorc la el... Cit de curind, sper! Ca are dreptate...

In sfarsit.Salutare si bine ai revenit si pune-te pe treaba.Hai la un ceai de fructe de padure.

Un ceai de fructe nu poate fi refuzat niciodata.Mai ales cind e asa de frig afara...si soarele isi arata doar dintii...parca facindu-ne in ciuda.

Dificila, ne mai jucam ?

Bine-nteles.Incuie usa,inchide pisica...si hai...

...Si printre crengile dezgolite impudic ale copacilor sa ne lasam gindurile sa zboare spre tari mai insorite si mai blinde...

...asa ar fi bine,numai ca eu le las sa se tarasca prin noroi,prin ploaie,le las pribege pe aripa vanturilor,noaptea bantuie in jurul lunii si dimineata le gasesc adormite pe prag...si-atunci le iau si le alint cu multa,multa vinovatie in gesturi si soapte.

...Ca pe un copil bolnav care tinjeste dupa dragoste si caldura,adoarme-le intr-un cintec suav, da-le puterea ta si trimite-le iar in lume, mesageri ai Frumosului, ai Binelui si ai omului OM...
Nu-ti fie frica, se vor intoarce de fiecare data la tine,sa-si caute culcus si adapost...

...le-am descantat,le-am blestemat,le-am legat in dosul inimii.....cand m-am nascut eu o stea cazatoare mi-a luat sufletul si-l tot amageste cu drumuri nebatute,ce sa fac? am suflet vagabond,rebel....ma doare uneori acest trup pedepsit sa-l poarte...

... Sa-l poarte pe drumuri neumblate,pline de spini si tepi, de grohotisuri si uscat precum desertul...
Dar din cind in cind mai dai de cite o oaza, iti mai tragi sufletul, iti oblojesti ranile,scoti scaietii din talpile picioarelor si privesti cerul... Nu-i asa c-ai vrea sa te scufunzi in el?

...daca soarele si-ar lua razele inapoi as fi acum un glob de foc,orbitor,incandescent, trup din trupul luminii....

...Si mi-as imprastia caldura tuturor, in speranta ca as topi inimile de gheata, ca as transforma piatra ce ne zace in suflete in lava vie...Inundind pamintul, urcind pina-n tarii, as cinta Viata...

...sau poate as aprinde doar o candela si i-as chema pe toti sa vina sa ia Lumina....

Si in pesterile pe care le-adapostim inauntrul nostru ar patrunde o picatura de dumnezeire,deschizind noi porti,noi carari,descoperind un "eu" mai blind si mai tolerant...in primul rind pentru noi insine...
Poate am face pace si ne-am mai linisti ,framintarile ar disparea ca prin farmec...prin farmecul unei candele aprinse ...care face fiecare zi o sarbatoare sfinta si un miracol..

...am fi crucificati,fericirea cere sacrificii,pesterile din noi se vor umple cu flori de stinca sau vor devenii vaduri pentru torentele lacrimilor....

De ce oare trebuie sa platim fiecare clipa de fericire cu prea multe lacrimi?Nu o meritam ? Nu sintem vrednici de ea... e adevarat...dar sintem oameni, nu piatra... Chiar daca ne credem uneori niste mici dumnezei, nu sintem decit niste biete figurine de lut...

Fericirea trebuie sa stim sa o traim.Avem in noi o impotrivire instinctuala fata de fericire.Ne place suferinta,ne place sa aprofundam acest sentiment,ni se pare ca sintem mai interesanti.Un om fericit e un om liber.E un om care isi cunoaste valoare,limitele,puterea si nu apeleaza la ceilalti.Poate e si putin egoism in asta.Nu prea are nevoie de nimeni,pe cand unul nefericit sinte nevoia sa se inconjoare de altii ca el...lamentarile...Cioran spune asta in alte cuvinte.Si asa e.Trebuie sa eliminam balastul,falsele griji,falsele probleme...totul are o rezolvare,important e sa nu facem un caz exagerat din asta.Eu pot sa spun ca sint fericita.Asa cum sint,cu ce am,spun asta chiar daca par lipsita de modestie.Modestia e o forma de ipocrize.

Bun venit la "Frunze-n vint", Champi!
Numai ca, draga mea,acesta nu e jurnalul Dificilei...
N-are a face, conteaza prea putin.
E prefect adevarat ca unii oameni NU POT FI FERICITI si sint si dupa parerea mea , tarati din acest punct de vedere.
Poate acest "handicap" e nativ sau...dobondit.
O serie de situatii limita prin care au trecut ori poate din simplul motiv ca oamenii care au probleme sau afiseaza o stare de nefericire perpetuua par mai "interesanti". De ce? Pentru ca toti avem tendinta sa ii compatimim.
Iar acel "ceva", de un farmec inefabil, chiar daca nu vrem sa recunoastem, il cautam cu totii, uneori intr-un mod inconstient.

Champi ,nu eu zic asta .Cioran.Daca citesti in paralel Reversul medaliei si Diana Maria vei vedea ce si cum.Eu sint fericita.Nu-mi permit luxul de a fi altfel.Si sint genul care daruie,care se daruie...fara rezerve,neconditionat,eu cu Diana ne jucam...stim noi de ce

Da... ne jucam pentru ca aici ne putem lasa gindurile sa zboare linistite spre ceruri mai insorite si spre tarimuri unde oamenii sint mai toleranti, mai buni si mai calzi... adica in Tara Minunilor...
Aici ne-am gasit o oaza, o "patratica" unde "ne facem de cap".
Ne jucam ... Cuvintele sint jucarii atit de frumoase si atit de fragile... Gindul uneia din noi, continuat de cealalta se metamorfozeaza si din nimic ies fluturi... Existenta lor e efemera, dar ne bucura inima...Si asta ne de-ajuns... Nu cerem prea mult... Doar un loc unde sa transformam gindul in poezie si mizeria in frumos... Vorbim aceeiasi limba si ,uneori, in spatele celor rostite se ascund mult mai multe...
Pacat ca nu ne putem juca tot timpul... am impinzi cerul de curcubeee ...

Diana...degeaba.Atata rautate cata este in oameni mai rar.Degeaba incerc sa ma amagesc,sa rezist,astazi s-au dus toate....daca nu te poate controla in totalitate,daca nu te poate supune,omul incepe sa jigneasca,sa loveasca,sa linguseasca ,apoi sa ameninte sa dispuna de viata ta financiar pentru ca doar atat poate,pentru ca depinzi de el printr-un contract.Se agata de cele mai marunte lucruri PENTRU CA ASA VREA EL si asta devine litera de lege.Si pentru un amarat de salar ....ce sa faci?unde sa te duci?
Si nimeni langa tine care sa te sustina.Toti isi apara pozitia...mi-e sila Diana,mi-e scarba de ce poate face viata asta uneori.

Dumnezeu nu ne da mai mult decit putem duce...
Nu stiu cine a zis asta, poate nici nu are o importanta asa mare cine a spus-o... Important e faptul ca fiecare sut in fund e un pas inainte... Asta ca sa iti zic un cuvint de imbarbatare...
Mai devreme sau mai tirziu, toti trecem prin greutati... Unele mai mici, altele mai mari. Ceea ce ramine "dupa" este puterea pe care o constientizam... Realizam cit sintem de tari sintem si deseori ne sperie descoperirea unui asemenea lucru.Si ne intrebam daca am mai rezista inca unui asemenea "examen", indiferentr de natura lui...
Nu stiu daca ai sa intelegi ce vreau sa spun...sint cam incoerenta la ora asta...
Dar un singur lucru stiu sigur:esti destul de puternica ca sa treci peste multe. Sint convinsa de asta.Doar ca si tu trebuie sa fii convinsa.

Mi-au placut gandurile tale, poate si pentru ca se intersecteaza cu ale mele
ceea ce nu imi place este situatia care persista, sistemul care te poate ajunge
in pragul nevrozei, daca nu ai taria de a spera , de a lupta, de a nu te lasa
'integrat " cu forta...
Despre stilouri, acum.Am avut o varietate de modele cu diferite penite si chiar
ma simteam bine scriind cu ele (atat de bine incat in clasa a IV a am baut cernea-
la din unul, suparata ca nu ma "ajuta " la o lucrare ), singura problema este ca,
daca folosesc stiloul sunt vesnic murdara de cerneala, si nu doar pe maini.Asa, ca
oricat de mult imi plac, prefer pixul, sau tastatura, iar uneori creionul.

Ca sa adaug si eu un raspuns "foarte" la obiect, si mie imi plac stilourile si am unul cu care scriu tot timpul (nu voi face reclama la marca lui) si reusesc sa nu ma murdaresc niciodata. Pixul nu mai imi place. Tastatura nu se pune.
Toti avem un dram de suparari cronice, care nu vor trece niciodata 100% indiferent de situatie, poate ele contribuie la o anumita stare de melancolie, totusi nu cred ca se poate spune ca nu stim sa fim fericiti.

Draga Diana-Maria, scuze pt confuzia facuta cu jurnalul dificilei . Va citesc jurnalele, si al tau, si al ei, si al lui cameron, si inca multe altele, in paralel, si cum gindurile voastre se interescteaza atit de des in ele, mai dau bita-n balta. Sper ca nu te-ai suparat prea rau. Trebuie sa-ti spun ca apreciez enorm ceea ce scrii, si am si plins citind povestile tale despre catei, despre doamna angeliki .... mi s-a rupt inima pt puricos si mi-as fi dorit sa il am si eu in fata pe bruta aia care l-a omorit, dar bita sa fie la mine in mina, nu la el .

Acum, ca sa revin un pic la ultimele posturi, si eu sint si am fost mereu adepta stilourilor. Ba chiar ma obisnuisem sa scriu destul de rapid cu ele. Toata facultatea am luat cursuri numai cu el, si cu parere de rau trebuia sa mai folosesc din cind in cind pixul ca sa iau la indigo notitele pt vreun coleg absent, pt ca in stilou nu se imprima. Si imi place grozav mirosul de cerneala, ma stimuleaza. Pixurile mi se par cam impersonale, probabil din cauza ca n-au "miros" si "gust"

In primul rind trebuie sa va multumesc la toti ca v-ati rupt din timp ca sa scrieti in paginile mele... Pentru mine e mare lucru!
Avem multe lucruri in comun, noi cei de pe HAN...chiar daca nu putem fi de acord 100%...asta ar fi prea mult... si cine ar vrea asa ceva?

Draga Champi, cum sa ma supar?! Nu ma supar eu din atita lucru! Mai ales ca esti din Craiova, dupa cite am inteles si eu stau in Craiova de vreo doi ani si jumatate... Multumesc pentru cuvintele frumoase.


Arktule...sintem de acord in foarte muuulteee privinte...

Mogaldeatzo, daca nu ne-ar tine speranta...am fi fost de mult internati la balamuc...

Important e sa ne tinem coloana vertebrala cit mai dreapta... Asa cum a facut Dificila...

Va rog, hai sa tinem pumnii Dificilei care a fost nevoita sa-si paraseasca serviciul si acum cauta un alt loc de munca.M-a rugat sa salut Hanul din partea ei si sa va spun ca deja ii este dor de voi si ca va face tot ce va putea sa revina in curind. Eu una am fost foarte mindra de ea si o admir si o respect pentru hotarirea pe care a luat-o desi ii este foarte greu.
BRAVO, DIFICILA!

Diana-Maria, m-am gandit sa postez aici un citat din Embracing your potential (Terry Orlick), drept incurajare pentru Dificila :

There are no limitations really: you've got to believe that there are no limitations. If you can get that fire in your eyes, that fire burning inside, then your effort and that absolute determination, that fanatical sort of commitment to laying it all out on the line, can take you a long way... Larry Cain, Olympic champion

Ce mai faci Diana? Ce s-a mai intamplat? Unii din noi de pe aici murim de curiozitate...

Inca mai traiesc...Aduc si dovada...

OAMENI SI ANIMALE ( III )
CUIBUL DE VIPERE
Se tiriie una pe alta, se incolacesc de parca s-ar musca... Nici nu au prea mult pina sa se muste...Se complimenteaza de dimineata pina seara, se sapa pe la spate si se urasc de moarte.
Dar in fata isi zimbesc si sint cele mai bune prietene. Se pupa in fata, se scuipa pe din dos. Caracter de vipera ...
Ipocrizia e la rang de arta. Nimic nu e nou sub soare...
Caracterele oamenilor se aseamana cu ale viperelor.. Comportamentul e asemanator .Pina si modul de manifestare. Nimicnicia e prezenta. Sisiitul e omniprezent. Mai mult pe la spate. In fata lipseste cu desavirsire.
Viperina sefa e smechera , lingusitoare si periculoasa..Decana de virsta e umflata si plina de venin, pe care abia astapta sa il verse, ca sa-si arate "puterea".Vipera adolescenta invata inca arta aruncatului de otrava , dar nu pare sa aiba veleitati de mare Vipera.Dar timpul le rezolva pe toate.Va deveni si ea, peste citiva ani, maestra in arta disimularii , a pupincurismului si a muscatului adinc si periculos....
Viperele sint fete bune, atita timp cit nu se simt amenintate.Ele, teritioriul lor, functia pe care o detin sau gradul de influenta pe care il au .Daca se simt in pericol, ridica coada si incep sa sa scoata amenintator limbile.Niciuna nu vrea sa isi piarda locul din cuib.Toate vor sa fie sefe, indiferent daca sint capabile sau nu.
La urma urmei, important este titlul.Vipera sefa...hmmm...ce bine suna...Vipera ca vipera... Dar sefia... Acolo e durerea, acolo e buba...
Sefia e alfa si omega cuibului de vipere.Dupa asta se ghideaza...Sefia si visul de sefie le guverneaza mintile, ciomportamentul.Noptile le sint bintuite de sefie... "Sa fii sef, sa fii sef, sa fii sef..."- acesta e motto-ul...
Trebuie sa fie teribil sa vrei sa demonstrezi ca esti capabil ...sa vrei sa te impui cu orice pret, sa ridici tonul si sa privesti lumea de sus, chiar daca tu ai inaltimea unei furnici, deja scalcite de elefant...
Apropos de elefanti... Orice elefant poate cadea victima unei vipere care tinteste sus pe scara ierarhica. Nu isi va da seama ca a fost muscat, pentru ca are pielea groasa, dar veninul odata inoculat va produce schimbari radicale la nivelul cerebelului si elefantul cu pricina nu va mai gindi limpede si nici lucrurile nu ii vor fi prea clare. Veninul va incepe sa lucreze si bietul elefant va vedea totul prin prisma viperei care l-a "capsat"... Elefantul va fi astfel o victima sigura iar vipera cu pricina isi va vedea visul cu ochii. Va fi SEFA...
Si atunci, totul se va umple de venin, atmosfera va deveni apasatoare si otravita. Viperele vor fi in elementul lor ... Iar cei care nu sint vaccinati vor cadea prada intereselor cuibului de vipere...

A nins...
A nins peste mizeriile cotidiene, peste frecusurile de doi bani, peste necazuri si bucurii...
A nins...
A nins peste sufletele noastre zapada alba si pura care sa ne purifice Craciunul...
A nins si ninge in continuare, albul a acoperit totul si ma simt ca un copil...
Imi lipesc nasul de geamul rece si privesc cerul...
Curata-ne, Doamne, cu neaua ta, in ziua asta sfinta!

Bine ai revenit, Diana-Maria Ti-am simtit lipsa

Bine-ai revenit, Diana! Credeam ca ne-ai parasit pentru Copernic !... Dar tu esti o fata buna!...
Abia acum ti-am citit "Cuibul de vipere". Frumoase metafore si povestioara ta indeamna la meditatie... Dar parca te-am simtit incordata, ca si cum tocmai ai fi fost sub efectul vaccinului!...
Craciun fericit!

In primul rind, bine v-am regasit si Craciun fericit!
Iar vis-a-vis de ceea ce spuneti voi, raspunsul e simplu ca "buna-ziua" .
Am fost vaccinata impotriva prostiei, a pupincurismului, a parvenitismului si a ifoselor gratuie si ieftine. M-a "vaccinat" Dumnezeu, prin parintii pe care ii am si prin educatia care mi-a fost data.
Apoi mi-am facut "rapelul" prin auto-formare si prin bun-simt. Mi-e frica doar de Dumnezeu, nicidecum de niste jigodii semi-docte, caracterizate doar de stupiditate crasa , cu pretentii de sefie ...
Stiu cine sint, imi cunosc valoarea, defectele si limitele si am coloana vertebrala.Nu ma las eu data la o parte de niste oarecare persoane, ajunse peste noapte ... Cu riscul de a parea lipsita de modestie, spun si stiu ca sint prea buna ca sa o fac. Nu sint o cirpa , iar cei care-mi intra in "patratica", ar fi bine sa se gindeasca de doua ori inainte de a-mi incalca teritoriul...
In privinta viperelor" solutia e una singura: serpilor li se sfarma scafirlia...

Toate cele bune, dragilor!

Mi-e dor de Dificila... Mi-e tare dor... Nu mi-a fost niciodata dor de cineva cunoscut pe net. Dar...Dificila e altfel, cu Dificila ma intelegeam si ma completam... Dar a plecat.
Mi-e dor de "jocul" nostru de cuvinte, mi-e dor de tristetea ei... Mi-e dor de "continuitatea" care exista intre gindurile noastre... Mi-e dor de pasiunea ei, de focul mocnit a carui caldura o simteam razbatind printre rinduri... Mi-e dor de "culoarea" ei, de sufletul ei , mi-e dor de vuietul sentimentelor ei, uneori contradictorii ... O vreau pe Dificila
inapoi... Doamne, ad-o iar ... Promit ca o sa am grija de ea...
Mi-e dor de tine, Dificilo, oriunde ai fi, in orice vis te-ai gasi...

Animalele nu au nevoie de titluri. Doar oamenii . Leul nu isi spune singur "regele animalelor" cind ataca antilopa . Nici sarpele nu se crede buricul pamintului cind musca miseleste. Nici crocodilul nu isi ridica statuie .
Doar oamenii tinjesc dupa titluri... Orice, numai titlu sa fie. Ce daca ai in subordine doar pe femeia de servici? Se cheama ca esti sef!
Cei care se prezinta cu: "Sint X-ulescu, seful... " sau "directorul" sau mai stiu eu ce titlu care ii face sa se simta bine sint ,de fapt, niste complexati. Oameni care au nevoie de un "nume", pentru ca nu au niciunul. Sint slabi si au nevoie de recunoastere. In primul rind vor sa isi dovedeasa LOR ca sint "cineva"... Tinjesc dupa putere, chiar daca nu stiu ce sa faca cu ea. Si , de aici, toata goana asta nebuneasca dupa o "pozitie".
Ati observat ca niciodata un OM nu face uz de titluri? De ce? Pentru ca e constient de valoarea lui si pentru ca nu trebuie sa dovedeasca nimic nimanui. Un OM nu se va prezenta niciodata "sint profesor doctor" sau "director general". Ii lasa pe ceilalti, pe parveniti sa faca acest lucru. Ca se pricep mai bine si o fac cu o mare placere. Mai ales cei care constientizeaza ca sint niste nulitati- si adinc in sufletele lor chinuite , toti o stiu; iar asta ii doare cel mai mult.
Flaminzi dupa onoruri si dupa o recunoastere pe care nu o merita, sint "elefantii" zilelor noastre , ahtiatii dupa linguseala. Fac casa bina cu "pupincuristii" pentru ca, la rindul lor, au trecut prin stadiul respectiv. Nu au scrupule si nici rusine. Se cred mahari pe viata , dar , vai, nu-si dau seama cit de efemera le este pozitia, mai ales ca oportunistii sint demascati repede. Si "taxati" in consecinta.
Asa sintem noi, oamenii.Iar la unii dintre noi , "foamea" de sefie e patologica. Si ridicola in acelasi timp. Chiar daca nu le spune cineva ca sint buni, ei tot se cred o "elita" . Chiar daca sint agramati, inculti , si schilozi sufleteste, minati de nimicnicia ce ii caracterizeaza si de complexele de inferioritate vor pleca la vinatoare.
Dar numai ca sefi de haita, evident.
Altfel nu se poate.

Am avut o zi infernala...
Sint inca la birou.. De la sapte dimineata... Nu cred ca voi pleca mai devreme de 10... Si miine iar de la sapte in cuibul de vipere... In locuinta de servici e cam frig...
Acum fac o pauza... si ma mai doare si capul...
Dumnezeu cu mila!!!

Ma iarta Diana-Maria, cat ai fost tu plecata am intrat in camaruta ta, am cotrobait prin toate ungherele si am citit tot ce mi-a picat sub ochi. Acum, vinovata, plec in varful picioarelor. Iti las un mar pe coltul mesei, ca sa ma ierti . Se spune ca ajuta si in cazul durerilor de cap.

Si mi-ai gasit casa plina de pinze de paianjeni, prafuita si intunecata.
Multumesc de mar... E ca un zimbet intr-o mare de tristete.
N-am de ce sa iert. Dimpotriva, ma bucur ca mai vine cineva pe aici,in coltul asta uitat de lume.

Catelusa Voula... Povestea ei o voi posta cindva...

Si capatul lumii... Sau cel putin asa mi se pare mie...

Si groapa de gunoi a orasului...Din fericire, zapada a acoperit mizeria...

VOULA



E mica, cafeniu-roscata si are mutrisoara unei vulpite.Cind ma vede se plimba leganat de pe o labuta pe alta, se alinta si se aseaza cu burtica in sus. Cerseste din priviri un cuvint bun si o mingiiere.
Cu numele de Voula s-a procopsit de la o grecoaica urita, haina si cam rea de musca . Paznicii , in batjocura au botezat catelusa pripasita la poarta fabricii cu numele mahalagioaicei cu pretentii de cucoana.Acesta le-a fost modul de a se razbuna pentru mizeriile indurate de-a lungul timpului.
Dar Voulei nu ii pasa. Isi face foarte sirguincioasa datoria, latra la tot ce e necunoscut,om sau animal… Nu trece suflet de poarta fara ca Voula sa stie.
Mai sint si alti ciini.Mai e Billy, un ciobanesc german cit un vitel, dar Billy e “ aristocrat” …Ziua doarme si noaptea se odihneste… Nu se sinchiseste sa latre, nici sa alerge. Devine interesat doar daca ai ceva prin buzunare si daca le dai celorlalti catei ceva de mincare. Atunci miriie amenintator, ca sa arate ca el e “seful”, pina cind amaritul care n-are “singe albastru” baga coada intre picioare , da bir cu fugitii si “nobilul” isi ia “obolul” : o bucatica de pine uscata.
Billy n-o baga in seama pe Voula; e prea mica si prea neinsemnata pentru ilustra lui persoana. Voula pe de alta parte, prefera sa il ocoleasca.
Fiecare isi stie motivele. Billy isi pastreaza statutul de sef, iar Voula se supune tacit.
Intre toti ciinii fabricii Voula si-a cistigat un loc special. Asa cum Mosul e decanul de virsta- paznicii cei vechi il stiu de vreo 20 de ani- pe jumatate orb si surd, plin de scaieti si cornuti, asa cum Fetita e iubita lui Billy din “copilarie”, tot asa si Voula e intr-un fel capetenia haitei. Pina nu da Voula semnalul nimeni nu face nici o miscare. Nici un sunet nu se aude . La prima ei miriitura ceilalti ciulesc urechile si incep sa se agite.La prima hamaiala a Voulei toata haita ataca “intrusul”- fie ca e masina, caruta sau orice altceva care se misca sau care face zgomot.
Voula e si mamica: are trei pui;doi dintre catei sint bejulii, ca mama lor, al treilea e negrisor.Stateau intr-o cutie de carton , pe niste cirpe vechi si umede. Le-am facut o casuta noua: o cutie noua, uscata, bureti vechi de la mesele de calcat ale fabricii , un alt carton gros deasupra si gata! Noul culcus si-a primit chiriasii. Gilmele rotunde s-au cocolosit imediat unul peste altul.
Noua “casa” e mai buna:mai uscata si mai calduroasa.Problema e ca s-au marit , au facut ochi si mai fac si “scandal” pe de-asupra- cite unul nu rezista tentatiei si pleaca in cautarea “aventurii - se da jos din cutie.
Curiozitatea lasa loc doar dupa citeva minute fricii si frigului...
"Afara" e un loc ingrozitor, rece si neprimitor. Iar indraznetul incepe sa plinga.Si scirtiie pina cind il aude cineva care il pune inapoi in culcus, alaturi de fratiorii lui. Dupa ce le simte mirosul si caldura, "eroul" se cuibareste alaturi de ceilalti doi fratiori si se pun toti trei pe somn...
Nu se stie citi vor supravietui:Billy are prostul obicei sa le rupa gitul puilor sau tinerilor ciini care vor sa se aciuieze si ei pe la fabrica. Nu stiu daca din joaca sau din simplul fapt ca isi apara teritoriul ; fapt e ca, din cind in cind, paznicii mai arunca cite un les la groapa de gunoi... N-am vazut niciodata ce se intimpla exact... Dar numarul ciinilor din curtea fabricii e acelasi. Datorita lui Billy.
Catelele sint lasate in pace, insa masculii nu sint iertati. Platesc cu viata imprudenta de a intra in "teritoriul interzis" .
Nici un alt ciine nu ii tine piept lui Billy. Doar Voula il mai miriie uneori, dar si atunci cu nitica teama. Si doar daca se apropie prea mult de "odoarele" ei. Si Billy face cale-ntoarsa.
Voula nu sta tot timpul linga puii ei.
Se duce din cind in cind sa-i hraneasca. Au secatuit-o si-i nitel cam desalata. Gilmele sint vesnic infometate , Voula nu e prea bine hranita si laptele e cam putin...
Cu toate astea Voula isi iubeste puii... Pe care ii pazeste . Cu trup si suflet.
Asa cum pazeste si fabrica.Tot cu trup si suflet.

Flori... Pe frigul asta mi-e dor de ele... Si mi-s dragi toate...
Ma multumesc sa vorbesc cu plantutele mele...

E simbata seara... Ca de obicei, la televizor nu e nimic interesant. Stirile prezinta lucruri obisnuite: un viol, un demnitar corupt... Lucruri comune... Am putea fi foarte bine in 2004 sau in 1996...
Aceleasi filme, aceleasi stiri, aceeasi situatie mizerabila a omului... Sau doar a romanului? Nmic nou sub soare...
Incep sa ma repet. Miine va fi din nou duminica... Vom vedea iar aceleasi lucruri, acelasi "film" ; doar protagonistii vor fi diferiti. Va fi o alta zi, o alta piesa de teatru si noi vom fi iar actori, indiferent daca protagonisti sau simpli figuranti.
Iar imi crapa capul. Si ma gindeam sa fac abstractie de monotonia cotidiana. Dar cum? Sintem prinsi intr-o capcana. Sau cel putin asa ma simt eu. M-a cuprins un sentiment al inutilitatii si al nimicniciei. Dar capul sus! Trebuie sa ies din starea asta de curca plouata. Nu ma prinde. O sa-mi treaca.

Aveam o sumedenie de lucruri in cap cind m-am apucat sa scriu. Acum mintea mi s-a golit. Parca si ultimul neuron sta sa-si dea duhul. Stare de prostratie.
Fumul tigarii se ridica si se propteste in monitor. Acum vad ca e nevoie sa-l curat putin. Parca s-a ingalbenit, asa cum se ingalbenesc frunzele toamna. Si nu de invidie.
Poate miine o sa ninga. As vrea sa ma trezesc si sa vad totul alb. Sa ies in aerul taios care sa-mi taie respiratia. Asa poate nu se va mai vedea noroiul. Si nici mizeria noastra.
Am nevoie de zapada. De cit mai multa zapada.

Nu a nins. Zapada se topeste incet-incet si pamintul pare un imens dalmatian obosit...
Miroase a noroi si a zapada moarta. Peisajul e bolnav si trist... Vreau sa ninga adevarat, cu fulgi mari si pufosi, asa ca in copilarie...
Ma usutura ochii ...

Azi am de alergat o caruta... Soarele ma priveste bolnav printre jaluzele si eu nu am chef sa ies din casa.
Dificilo, pe unde esti...
Nu mai vrea nimeni sa se joace... Doar eu am ramas un vesnic copil, tinjind ...
Totul e gri si eu ma caut culoarea timpurilor de alta-data...

Mi-am cumparat un stilou nou... O frumusete:negru cu irizatii aurii... Si ma simt aproape obligata sa il folosesc. Mai ales ca, in ultimul timp am fost extrem de lenesa la scris...
Pe cuvintul meu, nu sint de vina; muza mea umbla hai-hui, inspiratia e in concediu de odihna si gindurile imi zboara dintr-un loc in altul, fara tel si fara odihna...
Dar se pare ca o sa ninga...