Superb.

Uimitor cit de mult ma regasesc in amintirile tale...mai ales cind te referi la cel de-al 6-lea simt! Eu il numeam ingerasul, dar cred ca este intuitia si nu m-a parasit nici azi. Eu am fost mai tot timpul in conflict cu ai mei pentru ca nu ascultam de nimeni si faceam numai ce imi dicta ingerasul si multi erau contrariati ca nu eram supusa si faceam doar ce voiam eu, iar apoi erau uimiti ca in ciuda prognozelor lor actiunile mele se terminau cu succes. Totusi asta nu m-a scutit si de unele neplaceri de care m-am lovit cum ar fi invidia unora si mai ales faptul ca asta ma durea pe mine mai mult.

Da si eu ma regasesc sub nucul din via bunicii, unde era aerul asa de parfumat si aveam impresia ca iarba si florile din jurul lui sint din aur si nestemate...ma simteam ca intr-un palat care era numai al meu.

Proportia optima

Cineva m-a intrebat cindva ce apreciez mai mult si mai mult la un barbat? Ce caracteristici ar trebui sa aiba ca sa mi se para interesant?
... pentru mine este necesar un singur lucru : simtul umorului, pentru ca acesta presupune doua atribute esentiale : sensibilitate si inteligenta, amestecate fara gres intr-o proportie optima.



... la fel poate ca si proportiile de umbre si culoare din aceasta imagine surprinsa pe o alee laturalnica in apropierea biroului meu

Nu stiu cum se cheama arbustul asta cu frunzele grena. E ciudat pentru ca nu are nici cea mai mica urma de verde. Chiar si atunci cind era imbobocit numai, culoarea oscila intre mov inchis si grena, functie de lumina soarelui. Ma intreb pe unde s-a ratacit clorofila ?
Frunzele par a fi confectionate din piele de caprioara pe care s-au presat nervurile. Cind le-am atins cu degetele am ramas surprinsa de textura atit de asemanatoare cu cea a pielei de caprioara.



flori & Kristin

Acest topic a fost editat de exergy33: 17 Jun 2007, 05:32 AM

Ce imi displace cel mai mult la un barbat?
Nehotarirea.

Imi creaza aceeasi senzatie ca si atunci cind vad afisat pe monitor Error 404 ...

Am descoperit o piesa de Nick Cave & Leonard Cohen tocmai acum. Imi place foarte mult cum suna ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 17 Jun 2007, 07:53 PM

Flash (8)



Atuncea când încerc sa-mi smulg
cuvinte tainice din suflet
nu vreau să înţelegi,
nici să mă judeci ...
vreau doar sa simţi -
exact aşa cum simt eu.
Pentru ca eu trăiesc doar atât
cât ţine cuprinsul necuprins
al unei file albe de hârtie.
Pentru ca eu trăiesc de sus în jos,
desfăşurându-mă în silabe fără noimă,
adunându-ma apoi în cuvânt,
murind, puţin câte puţin,
de la prima literă din titlu
la punctul de final
al unui ultim rând.

Acest topic a fost editat de exergy33: 19 Jun 2007, 08:14 PM

Sinestezia: cum e sa vezi sunetele si sa simti gustul formelor geometrice?




Un fenomen ciudat ofera o fereastra catre felul in care functioneaza gandirea

Sinestezia, combinarea simturilor, considerata multa vreme o simpla curiozitate, ofera indicii importante despre cum este organizat si cum functioneaza creierul. De ce au unii oameni o senzatie de culoare atunci cand aud sau cand vad forma unui numar sau a unei litere? Sau de ce unii oameni simt un anumit gust atunci cand ating lucruri? Si ce legatura exista, daca exista vreuna, intre acest fenomen si capacitatea noastra obisnuita de a crea si intelege metafore? Este metafora o forma abstracta de sinestezie?

Multa vreme, fenomenul sinesteziei nu a fost luat in serios de catre oamenii de stiinta. Una dintre explicatiile oferite de psihologi adeseori era ca oamenii care au experiente sinestezice de fapt nu fac decat sa experimenteze anumite amintiri intr-o maniera neobisnuit de puternica. De exemplu, cuiva i s-ar putea parea ca vede culoarea rosie atunci cand vede litera A (colorata cu, sa zicem, negru) pentru ca, pur si simplu, a invatat literele cu un joc in care litera A era rosie si a fost foarte impresionat copil fiind de acel joc. Aceasta explicatie parea sa fie sustinuta de faptul ca sinestezicii isi dau seama ca litera A nu este realmente rosie, dar ei au in plus, pe langa senzatiile obisnuite, si o senzatie de rosu. Cateodata, sinestezicii insisi credeau ca ceea ce simt nu este poate decat o simpla amintire.

O alta explicatie oferita era ca sinestezia este pur si simplu o metafora. Ca atunci cand un sinestezic spune ca vede culoarea albastra atunci cand aude nota do, el nu are realmente o senzatie vizuala a culorii albastre, ci doar face un fel de metafora. Asa cum noi putem spune despre o anumita melodie ca este “tare” sau despre o branza ca are un miros “ascutit”, tot la fel fac si sinestezicii. Limbajul este plin de asemenea metafore in care simturile sunt amestecate. Poate ca ei pur si simplu au o capacitate mai mare decat media pentru a face astfel de metafore.

Oamenii de stiinta au inceput sa ia in serios fenomenul sinesteziei pe la sfirsitul anilor '90, cand au fost realizate dupa toate normele stiintifice o serie de teste foarte simple care sugereaza ca ceea ce experimenteaza sinestezicii este realmente un anumit tip de perceptie. Un astfel de test simplu este in imaginea alaturata.



Atunci cand imaginea din stanga este prezentata unor oameni obisnuiti, ei reusesc destul de greu sa distinga 2-urile de 5-uri. Insa cand i se arata aceeasi imagine unui sinestezic, el identifica 2-urile instantaneu, la fel de repede cum un om obisnuit identifica 2-urile in imaginea din dreapta. Acest test simplu arata ca atunci cand sinestezicii declara ca au o senzatie de culoare, nu fac o simpla metafora, ci chiar au o senzatie reala de culoare.

Oamenii de stiinta au inceput atunci sa se intrebe care este cauza neurologica a acestui fenomen. Atunci cand au inventariat fenomenele sinestezice existente (precum cel sunet-culoare, forma-culoare, forma-gust etc.), ei au constatat ca acele zone din creier care sunt specializate intr-un anumit aspect, de pilda interpretarea formelor, este chiar langa zona din creier specializata in celalalt aspect, de pilda interpretarea culorii.
In plus, au constatat ca acele zone specializate in interpretarea unui anumit lucru (culoare, forme etc.) isi trimit semnalele in alte zone din creier, specializate in forme mai avansate de interpretare, care, de asemenea, sunt situate una in apropierea celorlalte (si anume undeva langa jonctiunea TPO, unde se intalnesc lobii temporal, parietal si occipital).
In plus, documentand multe cazuri de sinestezie, ei au constatat ca este o conditie transmisa genetic.
Prin urmare, mai multe intrebari au aparut: Cum exact influenteaza o zona din creier alta zona din creier, prin intermediul conectarii neuronale efective sau prin intermediul unei activari chimice? Si unde exact are loc aceasta influentare, intre zonele specializate in formele mai avansate de interpretare sau, dimpotriva, in zonele specializate in formele primare de interpretare?

Initial, oamenii de stiinta au fost tentati sa presupuna ca sinestezia are loc datorita unei conectari neuronale intre zonele specializate in formele primare de interpretare. Pana la urma au ajuns la concluzia ca ea este datorata activarii chimice intre zonele specializate in formele superioare de interpretare.
Exista mai multe dovezi care sustin acest lucru, insa nu voi prezenta decat doua.
In primul rand, ideea ca sinestezia nu este cauzata de conectarea neuronala, ci de un anumit dezechilibru chimic este sutinuta de faptul ca anumite droguri, precum LSD sau mescalina, produc si ele efecte sinestezice. Aceste droguri au o structura chimica similara cu cea a neutransmitatorilor (substantele chimice care fac legatura de la un neuron la altul).




Prin urmare, atunci cand un asemenea drog intra in creier neuronii incept sa emita semnale fara sa existe vreun stimul extern real (de aceea produc tot felul de halucinatii). Unele boli mintale precum schizofrenia paranoica au si ele cauze similare: o supraabundenta a neurotransmitatorilor produsi in mod natural de organism.
Prin urmare, sinestezia are o cauza chimica: este produsa fie de faptul ca anumiti neurotransmitatori naturali se “scurg” dintr-o zona in alta, fie de absenta unor inhibitori (creierul gestioneaza chimic contradictiile cu ajutorul substantelor inhibitoare: atunci cand un proces are loc alte procese sunt inhibate). Dupa toate aparentele sinestezia este cauzata de al doilea fenomen: absenta inhibitorilor. De aceea cineva poate avea o senzatie de rosu chiar daca in acelasi timp are si o senzatie de albastru (pentru ca de pilda se uita la o numar desenat cu albastru) – culoarea reala a numarului produce o senzatie de culoare, in timp ce numarul insusi produce o alta senzatie de culoare, iar sinestezicul nu are nici o dificultate in a gestiona aceste doua senzatii aparent contradictorii.

In al doilea rand, a fost descoperit ca sinestezicii care au o forma de sinestezie sunt predispusi sa aiba si alte forme de sinestezie. Mai mult, un studiu a aratat ca exista de sapte ori mai multi sinestezici printre artisti si printre persoanele creative decat exista in medie in intreaga populatie. Un ingredient foarte important al creativitatii este abilitatea de a face metafore si analogii intre domenii aparent fara nici o legatura. Prin urmare, acest lucru pare sa sugereze pe de o parte ca metafora este ea insasi o forma de sinestezie si, pe de alta parte, ca sinestezia are loc in acele zone din creier specializate in formele superiore de interpretare.
“Pe langa clarificarea motivelor pentru care artistii sunt mai predispusi catre sinestezie decat restul populatiei, studiul nostru arata si ca noi toti avem de fapt o anumita capacitate redusa pentru ea, si ca aceasta capacitate ar fi fost stadiul initial de-a lungul unei evolutii care are o abstractizare din ce in ce mai mare – o abilitate in care oamenii exceleaza. Zona TPO (si girusul unghiular din interiorul ei), care joaca un rol important in aceasta conditie, este in mod obisnuit implicata in sinteze. Este acea regiune din creier in care ajunge informatia de la simtul tactil, de la vedere si auz. Se crede ca aici are loc sinteza tuturor acestor informatii si constructia unor perceptii mai avansate”, scriu Vilayanur S. Ramachandran si Edward M. Hubbard, autorii unui studiu detaliat despre acest fenomen.

Avem cu totii abilitati sinestezice? Uitati-va la acest test conceput de Wolfgang Kohler.


Care dintre cele doua figuri se numeste 'buuba' si care dintre ele se numeste 'kiki'? Kohler a constatat ca 95 pana la 98 la suta dintre oameni aleg 'kiki' pentru forma portocalie cu unghiuri ascutite, si 'buuba' pentru cea cu forme rotunjite.
“Acest lucru se intampla poate din cauza ca curbele figurii ca o amiba imita metaforic ondulatiile sunetului 'buuba' asa cum este reprezentat el in centrii auzului din creier, dupa cum imita poate si maniera in care ne arcuim buzele pentru a pronunta sunetul 'buuba'. Pe de alta parte, forma sunetului 'kiki' si inflexiunea ascutita a limbii poate ca imita metaforic shimbarile bruste din figura cu unghiuri ascutite. Singurul lucru pe care il au in comun aceste doua lucruri este proprietatea abstracta de a fi 'ascutit', care este extrasa undeva in vecinatatea TPO, probabil in girusul unghiular. (Am descoperit recent ca oamenii care aveau girusul unghiular afectat isi pierd si efectul buuba-kiki – ei nu mai reusesc sa asocieze forma cu sunetul corect.) Intr-un anumit sens, poate ca suntem cu totii aproape sinestezici.
Prin urmare, girusul unghiular desfasoara un tip elementar de abstractizare – extrage numitorul comun dintr-un set de entitati foarte deosebite. Nu stim exact cum anume reuseste el sa faca acest lucru. Insa odata ce a aparut aceasta capacitate pentru sinteze modale, ea probabil ca a pavat drumul catre formele mai complexe de abstractizare”, au mai scris autorii studiului.

articol scris de Vlad Tarko, Senior Editor, Sci-Tech News

Oare faptul ca imi imaginez spatial zilele saptamanii si deceniile e tot o forma de sinestezie? Banuiesc ca da.

TU , fractalul ... prima parte
(o sinteza a unor lucruri pe care le-am mai spus pe aici, pe la Han )

De la particulele subatomice pina la corpurile stelare si galaxii , toata materia care compune Universul este stratificata ierarhic.
A fost avansata si ideea unei similaritati cu sine , self- similarity , si de aici ipoteza ca natura si cosmosul sint compuse din fractali.
Toata lumea stie ca atomii sint compusi din particule subatomice , elementare , iar stelele sint compuse din atomi ... insa putini oameni s-au gindit ca si stelele pot fi asemanate unor atomi galactici care la rindul lor compun ceva mult mai complex care depaseste puterea de investigatie a omului mileniului trei.

Ce este un fractal ?
Cea mai simpla definitie cred ca ar fi aceasta :
- repetarea la infinit si pe mai multe straturi ierarhice a unor motive geometice sau paternuri care au la baza un raport matematic din categoria "proportiilor de aur" - golden proportion , ca de exemplu numarul PI(3.14) ... , numarul lui Fibonacci , baza logaritmului natural , ...
Cuvintul fractal provine de latinescul frangere - a fringe , a sparge..
Un fractal este o formă care are dimensiunea Hausdorff-Besicovitch mai mare decât dimensiunea sa topologică tradiţională.
Ar trebui amintita si teoria haosului care incearca , printre altele, sa explice fractalizarea materiei si a proceselor , ba mai mult decit atit a fost avansata si ipoteza "simetriei haosului".


(Triunghiurile lui Sierpiński )

De la fractalii lui Mandelbrot , la cristalele de gheata ale lui Fournier , la triunghiul lui Sierpinski , vasele sanguine , frunzele copacilor , aripile fluturilor , frunzele de feriga , cochiliile melcilor , conopida , floarea soarelui , dunele de nisip ale desertului , molecula ADN/DNA , apa , vintul , muzica , dragostea ...totul este de fapt o repetare a unor motive , patterns , dupa un anume algoritm si anumite reguli care guverneaza Universul .


Numarul lui Fibonacci : 34 / 55 = 0.618 sau 55 /34 = 1.618 care in imagini arata astfel


Vasele capilare...fractalizate :


Matematicianul Michel Barnsley a fost fascinat din copilarie de ferigi , de uluitoarea repetare a formelor acestor crengi....insa multi ani mai tirziu a reusit sa inteleaga modul in care fiecare frunza se aseamana cu intregul , a reusit sa scrie un program de calcul pentru a modela aceste caracteristici de crestere si a transformat banala feriga in unul dintre cei mai cunoscuti fractali.
Barnsley a continuat să dezvolte o metoda nouă, unică, de desenare a fractalilor: Jocul Haosului . Chiar şi mai important , în 1985, Barnsley şi John Elton (nici o legatura cu cintaretul Elton John ) au demonstrat că orice imagine din lume poate fi reprezentată cu ajutorul unei binecunoscute categorii de fractali.
Geometria fractala nu a patruns numai in fizica .
Medicina , climatologia , geologia , seismica si chiar marketingul si economia utilizeaza programele de simulare fractala.
Seismologii vorbesc de valuri fractale, fractal waves , care strabat scoarta pamintului.
Psihologii vorbesc de asa numitele boli dinamice care apar in momentul desincronizarii fractalilor, sau cum ar spune medicina indiana - atunci cind omul iese din armonia Universului.
Cu ajutorul simularilor fractale (sau fractaliere) ale lui Mandelbrot din 1953 a fost posibila prezicerea cu mare exactitate a variatiei pretului de bursa al bumbacului.

Geneticienii sint convinsi ca molecula ADN/DNA este unul dintre cele mai complicate fractale existente in natura si reprezinta prin excelenta acea "similariate cu sinele", self - similarity , cit si principiul "partii asemanatoare cu intregul".
Ma gindesc la Eminescu care spunea in Scrisoarea I :
"Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate "...

Din punctul de vedere al darwinistilor Natura este rezultatul a doi factori majori : mutatiile genetice si selectia naturala, random genetic mutation and natural selection .
Astazi insa, oricine vrea sa scrie o lucrare despre designul entitatilor naturale ... specia umana , regnul animal , regnul vegetal...si terminind cu cele mai simple celule sau cu molecula ADN/DNA , este nevoit sa faca apel la geometria fractalilor.

Aventura fractalilor incepe in 1975 cind matematicianul francez Benoit Mandelbrot publica celebra sa carte Les Objets Fractal.


Un deceniu mai tirziu Gleick observa ca multi biologi reusisera sa faca unele analogii intre fractali si organe anatomice sau tesuturile care le compun , ex: branchiile , tesutul inimii , etc.
Iata ce scrie Gleick :
"some theoretical biologists began to find fractal organisation controlling structures all through the body. The standard "exponential" description of bronchial branching proved to be quite wrong; a fractal description turned out to fit the data. The urinary collecting system proved fractal. The biliary duct in the liver. The network of special fibres in the heart that carry pulses of electric current to the contracting muscles...."
Gleick pune retorica intrebare : " Cum a reusit natura sa evolueze catre aceasta complicata arhitectura si cum reuseste sa o controleze ?"

In cartea sa Mandelbrot nota ca numai in geometria euclidiana se poate vorbi de complexitate .
Geometria fractalilor se bazeaza pe seturi foarte simple.
Celebrul set fractalier Mandelbrot are la baza o ecuatie simpla de forma : z'=z2 + c.


Mandelbtrot a spus : "Take a number, multiply it by itself, and add the original number".
Setul Julia are la baza urmatoarea formula : Cλ(z) = iλ cos z
Pentru λ aproximativ egal cu 0.67 se obtine imaginea de mai jos :



Este suficient ca λ sa creasca foarte putin ca valoare pentru a se trece din starea de ordine in cea de haos , iar figura urmatoare ilustreaza foarte bine ce se intimpla atunci cind λ variaza cu o cantitate aproape infinitezimala in raport cu valoarea proprie.



Tragem concluzia ca intre ORDINE si HAOS nu sint decit niste diferente MINIME.
Matematica si geometria fractalilor reprezinta un pod de legatura intre ordine si dezordine , intre intimplare si prezicere , intre unitate si intreg , ...asemanator celebrului model al oului chinezesc, chinesse egg.
Iata ce scria William. F. Allman in articolul "The Mathematics of Human Life" :
"The body's overall structure bears the signature of the chaotic processes that shape it - right down to the DNA molecule that serves as its genetic blueprint. The fractal nature of DNA appears to play a role in its ability to pass on biological information that controls development of the various parts of the body. Because fractals represent a midway point between randomness and predictability, DNA's fractal structure may represent a compromise between encoding the maximum amount of information, while still being extremely resilient to damage."

Dr.Lipton are citeva carti si articole interesante pe tema structurii fractaliere a moleculei DNA/ADN. El a lansat si conceptul omului fractal.
"I was sitting in my laboratory looking at a eukaryotic cell through an electron microscope. I was reiterating in my mind the common understanding that all the physiologic systems that can be found in the human being are in the eukaryotic cell when it really struck me... the cell I was looking at was a fractal of the human being. Alternatively, the human being is a fractal of the cell - a version on a greater order of magnitude.”
...deci dupa parerea lui Lipton omul este un fractal al ... celulei !!!

Frumusetea din noi este dincolo de puterea noastra de intelegere. O putem privi doar cu ochii mintii. Iar atunci cind vom putea trece de anumite bariere de gindire si de egoism, vom constata cu stupoare ca nu avem cum sa fim ... nefericiti.
Cind am ascultat-o pentru prima data pe Vanessa Mae cintind la vioara Tango de los exilados ... am avut in minte ceva asemanator cu ceea ce se vede mai jos ... numai ca ritmul era cu mult mai alert .


Pentru cine a avut curajul sa parcurga textul pina la capat , si nu a adormit citindu-l , un mic cadou muzical : Pink Floyd ... unlimited ... de pe un site gruzin/georgian.
'save target as' pe titlul melodiei care va intereseaza.

PS.
Kristin , intr-o buna zi am sa-ti dau un raspuns in detaliu la intrebarea ta.

Nu-mi plac nici coincidentele, nici lucrurile prea evidente, si nici faptul ca deseori, desi ar trebui, nu ma incred in ele.
Dar in toata povestea asta este ceva care imi place ... iluzia ca ma insel exact atunci cind am dreptate.




O fisie dintr-un cer de vara , undeva in muntii Azerbaijanului ... sotul meu o prefera tuturor celorlalte imagini pe care am reusit sa le captez in partea asta de lume, ... dar nu poate sa explice, de ce.

Acest topic a fost editat de exergy33: 26 Jun 2007, 05:18 PM

seamãnã cu o parte dintr-o imagine biblicã: coborârea Duhului Sfânt

Trecãtorul s-a dus, a rãmas doar -X- ?

Primul plonjon

... expresia Duhul Sfint ma face sa vorbesc despre un eveniment din primele mele zile de viata.

Inainte ca sa ma nasc parintii mei au locuit o perioada undeva departe de orasul nostru, totusi au avut grija sa se intoarca pentru ca eu sa ma nasc acolo.
Dupa citeva zile pe care le-am petrecut la spital am fost externata si trimisa sa-mi prind viata din urma. Si astazi alerg dupa ea ...
Am venit pe lume exact la amiaza, intr-o zi insorita de toamna, numai cu citeva zeci de grame peste limita minima admisa, dar spre norocul meu toate erau la locul lor si functionau cum trebuie.
Urma ca sa fiu botezata, si desi bunica ar fi vrut sa ma boteze in religia catolica, mama s-a opus si a zis ca vrea sa ma boteze la biserica unde a fost botezata si ea, chiar de catre preotul care o botezase cu ani in urma.
Bunica nu a insistat si a lasat ca totul sa se desfasoare asa cum planuisera ai mei.

Mi-au placut multe din trasaturile de caracter pe care le-a avut bunica, dar in special felul in care interactiona cu mama mea ... adica fiica ei, si felul in care o facea sa inteleaga ca unui copil trebuie sa-i impui limite minime, neobservabile ... nu sa-i interzici, ci sa-l faci sa inteleaga si sa patrunda in miezul unor lucruri de care va avea nevoie in viata.

Deci mama a vorbit cu preotul cel batrin, care iesise la pensie si nu mai oficia , sa ma boteze. El a acceptat.
Apoi ai mei au mers si au vorbit cu preotul cel tinar, in functie, care bineinteles ca nu s-a opus. Mama traia cu impresia ca daca ma va boteza preotul cel batrin voi avea mai mult noroc . O superstitie inutila, la fel ca toate superstitiile dealtfel.

Botezul a fost fixat intr-o zi dupa masa, cam pe la ora patru. Era sfirsitul toamnei si destul de rece.
Ce mi s-a intimplat in ziua aceea tine intr-un fel de domeniul comediei.

O cristelnita mare de argint cu marginile gravate cu litere grecesti, plina cu apa sfintita, trona in mijlocul bisericii.
Incerc sa vizualizez cele citeva zeci de persoane care s-au strins acolo ... Totul a inceput dupa tipicul binecunoscut.
Urma botezul propriu zis. M-au dezbracat de haine si m-au invelit cu un prosop . Crisma sau pinza alba cu care trebuiau sa ma infasoare dupa botez au pus-o pe spatarul unui scaun din apropiere. Preotul a indeplinit ritualurile, a spus ce trebuia sa spuna, dupa care m-a luat in brate ca sa ma scufunde de trei ori in cristelnita .
Probabil ca la primul contact cu apa rece eu am reactionat violent, pentru ca nimeni nu stie cum si cind am zvicnit pur si simplu din bratele slabite de batrinete ale preotului si am aterizat pe fundul cazanului cu apa sfintita.
Parintele s-a aplecat sa ma scoata, insa miinile nu ii ajungeau pina la mine.
In agitatia generala unul dintre vecinii mei s-a bagat cu capul sub apa, m-a prins de picioare si m-a tras afara. Tot atunci s-a stins si luminarea mea de botez ... iar cei prezenti, din lipsa de altceva mai bun de facut, au interpretat-o ca pe un semn rau ... ca nu voi ramine prea mult in viata. Ce prostie !... dar chestia asta a marcat-o definitiv pe mama mea, care tot timpul traia cu o frica ascunsa in suflet ca mi se va intimpla ceva rau ... si-mi pare extrem de bine ca viata a demonstrat contrariul.

Unchiul meu imi povestea ca tuturor li s-a parut ciudat ca nu am tusit, ca nu m-am sufocat, ca nu am plins ... cind m-au scos afara m-am comportat ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat.
Nu inghitisem apa, rasuflarea era ritmica ... iar culoarea fetei absolut normala.
Posibil ca in acele citeva secunde pe care le-am petrecut sub apa, complet izolata de lume, din instinct, mi-am tinut rasuflarea.
Nu am sa stiu niciodata ce s-a intimplat atunci.

Stiu un lucru . Prima mea amintire se leaga de niste picaturi de apa.
De mic copil m-a atras apa. Sunt si acum in stare sa stau ore in sir pe malul unei ape ... riu , lac , mare sau ocean ... fara sa ma plictisesc.
Cu timpul am invatat sa inot in toate stilurile pe care le-am vazut la altii, la televizor sau in carti ... imi place sa sar de la trambulina sau de pe pilonii unui pod .
Desi nu rezist multe minute sub apa nu ezit sa ma scufund.
Ziua in care am vislit de una singura o barca simpla de lemn nu am sa o uit niciodata. Din cind in cind ma folosesc de barcile cu motor, insa cele pinze si visle vor ramine pasiunea mea dintotdeauna.
In parcurile care au lacuri sau pe malul marii ma uit in disperare dupa hidrobiciclete, indiferent daca e vorba de lacul Neptun sau de lacurile parcului Meli din Teheran, de Marea Caspica, cea Neagra, Mediterana sau Golful Persic.

Imi plac la nebunie zilele ploioase, atunci cind strazile, aleile si parcurile devin pustii ... in acele zile imi regasesc o libertate inimaginabila, o stare de bine inexplicabila , senzatia ca lumea cu tot ce are ea mai frumos imi apartine.
Daca intimplator se lasa si ceata prin parcurile pustiite de ploaie si vint decorul devine aproape perfect.

Nu stiu daca ati observat, dar inainte sa vina ploaia vazduhul capata un miros anume ... placut si odihnitor.
Cind ploua peste un cimp proaspat cosit, la marginea unei paduri, toate aromele florilor de cimp se ridica in aer, se amesteca cu cel de fin, cu cel de brazi si rasina ... atunci si acolo poti capata pentru citeva clipe certitudinea ca sufletul e nemuritor.

Trecator fiind, nu putea sa ramina prea mult timp intr-un singur loc, dar a lasat in urma lui 'necunoscuta ecuatiei' ... si ma intreb cite solutii (im)posibile poate avea? ... reale, imaginare , complexe ? ... poate o singura solutie admisibila, egala cu Zero? ... sau poate ca ea tinde la Infinit...


Acest topic a fost editat de exergy33: 28 Jun 2007, 10:33 AM

tare faine sunt stelutele din semnatura ta

Doi pumni de nisip




Casa bunicilor mei reprezenta un tarim al necunoscutului, iar eu, copilul de 4-5 ani, un explorator neobosit care se bucura la fiecare descoperire facuta ... borcane de portelan pline cu scortisoara, chimen, vanilie, coriandru sau boabe negre de piper ... aparatul acela ciudat cu care bunica facea taitei si spagetti, ... cutiile de tabla colorata de dinainte de razboi , care cindva fusesera pline cu ceai din India, cafea din Brazilia sau piscoturi vieneze , ... ceasul de perete pe care daca il deschideai ca sa il fixezi te trezeai fata in fata cu mustata lui Franz Jozef, tabachera argintie a bunicului, ... si multe atitea altele .

Intr-o zi atentia mi-a fost atrasa de o cutie lacuita, paralelipipedica, cu capacul usor bombat. Pe capac era pictata o fata orientala, indianca poate, care mingiia un paun . In jurul ei se vedeau fori si arbori exotici vibrind de culoare.
Bunicul a observat ca analizez cu interes cutia si m-a intrebat daca stiu cum se cheama pasarea aceea cu penele colorate in verde, albastru turcoaz si negru.
Nu stiam ... era prima data cind vedeam asa ceva.
El mi-a zis ca acela e un paun .

La doua sau trei saptamini dupa acest eveniment am mers iarasi in vizita la bunici. Bunica mi-a zis sa inchid ochii si m-a dus in gradina. Cind i-am deschis nu puteam sa inteleg cum de in fata mea statea o pereche de pauni, un paun si o paunita.
Bunicul a facut imposibilul pentru a obtine perechea de pauni ... dar a ramas usor dezamagit cind a vazut ca nu exalt de bucurie, ca nu sar in sus, ca nu ma agit ...

In prima zi am invatat sa le dau mincare, mincarea lor speciala ... un fel de farimituri amestecate cu faina si boabe sparte de porumb pe care le luam dintr-o cutie de plastic.
A doua zi am descoperit in curte o pana frumos colorata. Am pus-o deoparte si am asteptat sa mai cada si altele.
Intre timp copii din vecini au aflat de pauni si vroiau si ei sa-i vada. In fiecare zi venea cineva iar eu ma simteam plina de importanta ca pot sa le explic cite ceva despre pasarile acelea ciudate care uneori se suiau pina in cires.
Penajul paunului atragea pe oricine ... dar in special pe cei de virsta mea.
Fiecare din ei ma ruga sa le dau o pana.
Bunica mi-a zis ca pot sa dau oricui penele cazute dar nu care cumva sa incerc sa le zmulg de pe bietele pasari.
Cererile erau multe iar paunul unul singur. Paunita nu avea un penaj care sa atraga atentia.

Intr-o zi unul din vecinii bunicii, care umbla la scoala si care avea pe atunci 9-10 ani, mi-a zis sa arunc un pumn de nisip sau de pamint pe paun. Paunul se va scutura si asa sunt sanse ca sa-i cada cite o pana. Nu stiu daca citise undeva asta sau daca ii trecuse lui prin cap ... dar mie mi s-a parut o idee extrem de interesanta si ingenioasa .
Asa ca dupa amiaza cind m-am dus sa le schimb apa si sa le dau mincare am umplut o jucarie de galetica cu nisip si am asteptat ca paunul sa se apropie de mine.
Cind distanta mi s-a parut suficient de mica am aruncat un pumn de nisip peste el. Paunul s-a speriat si a sarit citiva pasi mai incolo ... dupa care a inceput sa-si agite corpul si sa se scuture cu putere.
Operatia a durat ceva timp ... si spre bucuria mea am vazut ca i-a cazut o pana.
Nu m-am multumit cu una singura. Am mai stat ce am mai stat dupa care am luat hotarirea sa mai arunc un pumn de nisip.
Saracul paun nu piridea sa-si scuture corpul ca sa scape de nisipul care ii ajunsese la piele.
... si a mai cazut o pana ...
Am luat-o si am pus-o linga prima pana cazuta.
Tocmai cind ma gindeam daca sa continui sau sa ma opresc din operatiunea cu nisipul mi-am dat seama ca bunica statea si se uita sa vada ce fac eu. Nu am stiut cum sa reactionez. Eram perfect constienta ca am facut un lucru pe care nu trebuia sa-l fac.
Bunica , cu o voce calma , m-a intrebat : "cine te-a invatat sa faci asta?" I-am raspuns, si ea a zis la fel de calm : "Bravo ... faci ce spun altii fara sa gindesti cu mintea ta." Nu stiam ce sa-i raspund dar totusi am incercat sa ma apar : " nu cred ca il doare cind arunc cu nisip pe el".
"Nu il doare , dar il enerveaza ... ti-ar placea ca cineva sa lase sa-ti toarne nisip in par? Te-ai simti bine?" ... aici bunica s-a oprit si mi-a asteptat raspunsul.
Nu am zis nimic, dar bunica a adaugat ..."nu inteleg de nu aveti rabdare sa cada penele de la sine ... si nu inteleg de ce trebuie sa faci ceea ce-ti spun altii, fara sa te gindesti daca e bine sau e rau". Probabil ca ea isi inchipuia ca nu am minte nici macar cit o nuca, iar eu as fi vrut sa-i spun ca nu am facut in mod mecanic ce mi s-a spus ... ca eram curioasa sa verific pe viu daca metoda asta functioneaza ... si adevarat, in acel moment nu m-am gindit ca paunul ar putea fi avut de suferit. Sau mai bine zis , desi realizam foarte bine ca paunul e ceva viu totusi il consideram inferior omului, si deci fara capacitatea de a simti durerea la fel ca mine. In acel moment am realizat gindirea mea limitata ...

Bunica a plecat in casa si a luat peria cu care de obicei curata palariile iar apoi cu grija a inceput sa perieze paunul.
Am asistat neputincioasa la operatiunea de cleaning dar in sinea mea mi-am zis ca de azi incolo trebuie sa gindesc.
Si numai simpla pronuntie in gind a cuvintului gindesc ma facea sa simt cum un musuroi intreg de furnici mi se deplaseaza pe sira spinarii.

Punctul eutectic

Voi continua sa vorbesc despre bunica mea. E foarte greu sa-i fac ei un portret in cuvinte ... dar ma voi stradui. Adica voi incerca sa astern pe hirtie amintiri desperecheate, asa cum imi vin ele in minte, si va voi lasa pe voi sa adaugati tusa finala a portretului.

Imi vine minte ziua aceea de primavara cind am descoperit ceva interesant in gradina. Vroiam sa rup o creanga dintr-un cires inflorit ... dar nu ajungeam pina acolo ... si in timp ce-mi framintam mintea, si oscilam intre doua posibilitati : ori sa ma descalt si sa ma sui in cires, ori sa o strig pe bunica, ochii mi-au cazut pe ceva ce se misca in iarba.

M-am apropiat si am vazut un animal ciudat. Nu stiam ce era ... din trei pasi am ajuns in casa. Simteam ca sufletul vrea sa-si ia zborul din colivia pieptului si aveam impresia ca o apa rece mi se rostogoleste prin stomac. Din cauza emotiei nu puteam sa spun ce as fi vrut sa spun.
In fine, am reusit sa o faca pe bunica sa inteleaga ca am vazut in gradina ceva nemaipomenit ...
Bunica m-a tras de mina afara, si in timp ce mergeam spre gradina mi-a zis sa-i descriu ce am vazut ... si desi la acea virsta vorbeam destul de bine ( aveam vreo patru ani ), nu eram in stare sa ma concentrez si sa-i zic ce trebuie ... intr-un final, dupa citeva propozitii neterminate, am reusit sa spun ca animalul acela seamana cu un ghem de lina in care sunt infipte niste scobitori.
Ea a ris cind a auzit comparatia mea zicindu-mi ca animalul acela se numeste arici.
Cind am ajuns in gradina am vazut ca a disparut de linga cires ... dar bunica l-a depistat la citiva metri mai incolo.
Era de fapt un pui de arici care probabil ca venise din gradina vecinilor.
M-am uitat lung la el pentru ca mi se parea foarte ciudat. L-am atins cu o crenguta uscata luata de pe jos si am vazut cum se ghemuieste si se stringe. Imediat s-a transformat intr-o minge cu tepi.
Bunica mi-a zis ca atunci cind vulpea vrea sa manince un arici, il rostogoleste cu botul pina la un piriu, o apa, sau chiar o balta mai mare ... Cind ajunge in apa ariciul este nevoit sa-si deschida miinile si picioarele ca sa nu se inece. Atunci vulpea isi baga botul sub apa si-l prinde pe arici de burta, singurul loc in care el nu are tepi.
M-a intristat sa aud asa ceva.

Nu cred ca bunica mea stia sa spuna povesti ... nu am auzit-o niciodata sa pomeneasca de zine si vrajitoare, de printi si printese, de cai nazdravani, de castele si de nunti imparatesti ... dar stia sa povesteasca nemaipomenit de frumos intimplari despre oameni. Despre cei pe care i-a cunoscut in copilaria ei, despre cei de o virsta cu ea ... Toata galeria de imagini a orasului nostru, inclusiv cei pe care nu i-am vazut niciodata, mi-a fost zugravita in copilarie de bunica.

Dar ea vorbea si despre plante, pomi si nori , despre pamint, pasari si animale, despre obiectele din casa, ... parea un izvor nesecat de informatii si felul in care le punea cap la coada mi se parea cu adevarat extraordinar.



Era pe principiul ca orice trebuie incercat. Daca se intimpla sa-i spun ca nu pot sa fac un lucru imediat ma intreba : "ai incercat?"
Intrebarea asta ma urmareste si acum ... acum cind ea nu mai e in viata.
Ea m-a invatat ca nu ai de unde sa stii daca esti sau nu esti in stare sa faci ceva pina cind nu incerci acel ceva . Si daca ai incercat si nu ai reusit, asta nu inseamna ca nu esti in stare ... inseamna ca trebuie sa mai incerci.

Tin minte ca intr-o zi m-a chemat sa ma uit cum aranjeaza si curata straturile de flori, asta pentru ca i-am marturisit ca nu ma atrag florile din gradina. Ca trandafirii, gladiolele, garoafele, lalelele, bujorii si narcisele mi se par urite in comparatie cu florile din padure sau cele de pe dealuri ...
Imi placeau insa tufele de liliac.
Nu a obiectat , chiar mi-a dat dreptate si mi-a explicat ca florile care-mi plac mie au un sezon al lor, dupa care mor, ... ca nu pot fi crescute in gradina .

A scos o planta din pamint si mi-a zis : "uitata-te la ea."
M-am uitat. Nimic deosebit.
A mai scos una zicindu-mi : "acum uitate-te si la asta. Ce vezi?"
M-am uitat. Cind la una , cind la cealalta.
Si dintr-o data mi-am dat seama ... una avea radacina mult mai lunga decit cealalta.
I-am zis ce diferenta vad, iar ea cu zimbetul pe buze mi-a zis sa-i spun ce cred eu despre cele doua plante.
Pe atunci eram eleva in clasa intii si nu aveam decit niste cunostinte minime despre natura.
Dupa ce m-am gindit i-am zis ca planta cu radacina mai lunga va putea sa adune mai multa apa.
"Foarte bine", a zis bunica, "continua".
M-am oprit pentru ca nu stiam ce sa mai spun.
Atunci ea a continuat explicatiile. "Planta cu radacina lunga e o buruiana, cea cu radacina scurta o garofita neinflorita. La timp de seceta garofita se va ofili pentru ca nu va putea sa stringa apa dupa nevoie, iar daca linga ea se va afla o buruiana atunci vai de capul bietei flori, pentru ca buruiana va trage toata apa prin radacinile ei lungi.
Asta e unul din motivele pentru care trebuiesc scoase buruienile din pamint."
Lectiile despre botanica, zoologie, si in general cunostinte despre natura pe care mi le dadea bunica ar merita trecute intr-o carte.
Ea m-a invatat sa fac primele experimente, in cel mai adevarat sens al cuvintului.

Tot pe atunci, in vacanta de Craciun, am observat ca un borcan cu varza murata ce se gasea pe o banca afara nu inghetase ... in timp ce apa obisnuita care curgea din burlan se preschimbase intr-un sloi de gheata.
Atunci bunica mi-a zis ca apa din borcanul cu varza nu e apa obisnuita ci apa sarata ... si ca sarea nu lasa sa inghete apa.
Mintea mea de copil percepea acest lucru ca pe ceva nemaipomenit de interesant.
Am intrebat-o cita sare trebuie sa pui ca sa nu inghete apa ...
Atunci ea mi-a zis : "Hai sa vedem" .
A luat citeva sticle de jumatate de litru. In una am pus apa curata. In alta apa amestecata cu doua linguri de sare. In a treia si a patra sticla am pus din ce in ce mai multa sare. Pe gitul fiecareia am legat cite o ata de alta culoare . Sticla cu apa putin sarata am legat-o cu albastru, cea mai sarata am legat-o cu un fir de lina de culoare verde inchis, cea fara sare am legat-o cu un snur multicolor de la unul din pantofii mei ... iar ultima , cea cu sare - nici multa, nici putina - am lasat-o fara nici un semn.
Bunica m-a atentionat ca atunci cind ingheata, apa se umfla ... si din cauza asta o sa crape si sticla cu snur multicolor. Am asezat toate sticlele afara pe banca.
Noaptea acea nu am putut sa dorm ... asteptam sa vina cit mai repede dimineata sa vad ce s-a intimplat cu apa dulce si cu apa sarata.

Frigul noptii a fost de partea mea.
Dimineata, inainte sa mancam ne-am dus sa cercetam sticlele.
Adevarat ... cea cu apa fara sare crapase cu totul iar gheata se revarsa pur si simplu afara prin gitul ei strimt.
Ce mi s-a parut ciudat a fost faptul ca si sticla in care dizolvasem cea mai multa sare ... inghetase.
Nu ma inselam ... era sticla legata cu ata verde.
Atunci bunica cu o voce vesela si binedispusa m-a intrebat : " Ce am descoperit noi astazi? "... adaugind tot ea, ... "conteaza cita sare pui sa nu inghete apa ... ca daca pui mai mult decit trebuie, apa va ingheta."

Mult mai tirziu, prin liceu, aveam sa invat despre punctul eutectic si solutii eutectice, despre faptul ca temperatura de solidificare a unui amestec de apa si saruri depinde de concentratia sarurilor ... ca ea atinge un minim, dupa care incepe din nou sa creasca.

La prinz ai mei au venit sa ma ia acasa. Atunci au vazut si sticlele insirate pe banca. Le-am povestit ce am facut si ce am descoperit, faza la care tatal meu a comentat in gluma ... "e clar ... bunica ori nu are destula treaba, ori a gasit in tine un prieten de joaca!"

...urmeazã sã ne povesteºti despre inovaþiile bunicii tale prin gospodãrie...

Nu cred , pentru ca, chiar daca bunica ar fi facut vreo inovatie prin gospodarie, nu eram eu la nivelul sa-mi dau seama.
Singurele inovatii pe care le-am remarcat si apreciat erau cele legate de ... arta culinara ... nu vreau sa-mi amintesc ... imi lasa si acum gura apa.

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Jul 2007, 06:44 PM

Portret fara retus

Niciodata nu mi-am dorit sa gasesc pe cineva caruia sa-i placa ceea ce-mi place mie ... nici sa-mi cada la picioare , nici sa-mi ghiceasca dorintele si nici sa-mi treaca cu vederea greselile.

Nu mi-ar place ca cineva sa inteleaga de unde vine valul de tristete caruia ii cad prada uneori; ideal ar fi ca in acele momente sa fiu ironizata sau ignorata.
Complimentele induc in mine o unda de violenta pe care cu greu pot sa mi-o reprim.
Vorbele compatimitoare au darul sa ma irite ... dar mi-ar place ca cineva , cu un deosebit simt al umorului sa ma ironizeze ... nu asa oricum, ci intr-un asemenea hal incit sa aud noaptea cum imi tiuie linistea neagra in urechi si cum imi zvicneste prostia sub timple.

Si ar fi culmea ca cineva sa accepte toata caravana mea de defecte fara sa se intrebe daca am si ceva care sa le contrabalanseze. Sa-i placa de mine fara sa stie, de ce.





Acest topic a fost editat de exergy33: 4 Jul 2007, 10:10 PM

Potret sau autoportret?

Am citit amintirile tale din copilãrie. ªtii ce mã uimeºte? Acurateþea lor. Abundenþa amãnuntelor. Eºti norocoasã...ºi bãnuiesc cã eºti recunoscãtoare bunicilor tãi, þi-au deschis de timpuriu poarta cunoaºterii.

Vaccin anti-eşec

Pe la marginea orasul nostru trece un riu ... si ca peste orice riu s-au construit din loc in loc poduri.
Mai jos de unul din poduri era intins un cablu metalic destul de gros iar de el era prins un dispozitiv mecanic , pe undeva asemanator cu o mulineta, legat de un obiect asemanator cu o barca ... doi cilindri metalici plutitori pe care era fixata o platforma facuta dintr-un schelet de aluminiu pe care erau prinse scinduri de lemn. Cu ajutorul lopetilor se putea pune in miscare obiectul acela plutitor care culisa de-a lungul cablului intins intre un mal si celalalt.

Intr-o zi trecind pe acolo am fost lovita dintr-o data de o ambitie ciudata.
Sa trec riul. Dar nu cu ajutorul barcii ... ci sa-l trec in miini, suspendata de cablu. Apa nu cred ca era mai adinca de doi metri iar distanta dintre cablu si suprafata apei era de maximum trei metri.

Am luat hotarirea dintr-o data. Mi-am inchis fermoarul de la hanorac si mi-am strins sireturile de la adidasi. Am fixat mai bine ochelarii pe nas , mi-am despletit parul si mi l-am impletit cit mai strins intr-o singura coada pe care am incolacit-o in virful capului cu ajutorul clamei cu care anterior imi prinsesem parul.

Nu batea vintul, nu era nici soare dar nici innorat . Copacii de pe margine se oglindeau linistitor in apa verde.

Trebuie sa-l treci, mi-am zis in gind.
Daca nu poti sa-l treci nu vei fi niciodata in stare de nimic, parca-mi spunea o voce usor ironica de undeva din gind.
Bineinteles ca pot sa-l trec, am replicat eu ... si chiar in acel moment m-am aruncat inainte si m-am prins de cablul care vibrase sub greutatea mea de nici patruzeci de kilograme. Am inaintat usor punind miinile una in fata alteia ... mai facusem asta si inainte in sala de gimnastica. Cred ca am parcurs cam o treime din distanta ... poate chiar mai mult.
Dar in momentul in care am mutat mina cu citiva centimetri inainte am simtit cum niste sirme plesnite imi inteapa podul palmei. Cablul impletit din zeci de fire de sirma se ruginise si plesnise.
Am suportat durerea si am miscat si o doua mina inainte. Am strins cablul desi firele ruginite imi intrau in piele. Am simtit mina umeda si cind m-am uitat in sus am vazut ca era plina de singe.

Suspendata acolo in aer incercam sa gasesc o solutie. Puteam sa-mi dau drumul in apa. Stiam sa inot iar apa nu cred sa fi fost chiar asa de rece ...
dar vocea aceea ironica mi se prelingea pe linga urechi ...daca nu poti sa-l treci nu vei fi niciodata in stare de nimic ...

Nu, solutia nu era asta ... pentru nimic in lume nu-mi voi da drumul in apa.

Atunci un gind salvator mi-a strafulgerat mintea. Mi-am incolacit si picioarele pe cablu. Asa parea mult mai usor sa inaintez. Am avansat vreo doi sau trei metri cu greu . Miinile erau puternic zgiriate si nu puteam sa ma folosesc de ele asa cum as fi vrut.
Distanta ramasa pina la celalalt mal mi se parea enorma. Inaintam si eu ... insa aveam impresia ca si distanta se lungeste.
Incercam sa respir ritmic dar faptul ca stateam cu capul in jos imi ingreuna respiratia si facea sa-mi fuga tot singele in obraji.
Imi era din ce in ce mai cald. La un moment dat soarele parca a tisnit pe cer ... simteam sagetile lui cum imi tintesc crestetul capului. O picla s-a lasat peste apa .
Ma intrebam ce caut eu acolo suspendata de cablul acela ... vroiam sa-mi dovedesc in mod constient ca sunt in stare de ceva sau era vorba de o ambitie copilareasca de moment.
Am avut impresia ca vrea sa ploua ... o, nu mi-am zis in gind ! . Nu se poate! ... Dar era adevarat . Apa care curgea dedesubtul meu sorbea cu nesat picaturile.
Picaturile ma loveau din toate partile racorindu-mi trupul dar in acelasi timp aburindu-mi ochelarii. Nu mai vedeam nimic in jur. Eram rupta de realitate.
Nu mai puteam vedea capatul malului . Miscam in mod ritmic miinile si picioarele in timp ce repetam cu voce tare : Ich habe die Hefte zu Hause vergessen ... Ich habe die Hefte zu Hause vergessen ... dar oricit de mult inaintam nu ajungeam la pilonul de beton de care era ancorat cablul.

Pentru o secunda m-am intrebat daca nu cumva m-am zapacit ... si daca nu cumva in loc sa merg inainte , merg inapoi. Dar in urmatoarea fractiune de secunda mi-am dat seama ca e absurd ce gindesc pentru ca eu pornisem inaintarea spre celalalt mal cu picioarele inainte .... iar pozitia mea era cea corecta.
Am continuat aproape ca intr-un vis ... si la un moment dat virful adidasului s-a lovit de placa de beton. Din citeva miscari am ajuns pe placa, si de acolo pe trepte.
Mi-am scos ochelarii ca sa-i sterg cu partea de jos de la tricou . In acel moment am vazut ca miinile si hainele imi sunt patate cu singe.
Nu cred ca simteam vreo durere pentru ca valul de bucurie care ma cuprinsese in momentul cind am ajuns la punctul terminus imi anesteziase toate durerile. O energie noua imi inunda trupul si o ameteala mai dulce decit cea declansata de orice vin imi acapara toate gindurile.

Stiam ca de acum incolo orice imi va sta in putinta . Cred ca in acel moment am devenit o alta . O alta in sensul ca devenisem pregatita pentru esecuri. Ca le asteptam. Imi spuneam in gind .... ele sunt inevitabile ... pot sa vina in orice moment ... chiar si miine. Dar nu-mi pasa. Important e ca astazi nu m-am dat batuta.

Ce poate sti un copil de doisprezece ani despre esecuri? Nu mare lucru.
Dar le poate intui lasindu-si zalog inocenta.

Am coborit treptele pina jos si m-am spalat pe miini dupa care mi-am infundat miinile in milul inca umed de pe mal. Era racoros si moale ca o catifea. Am stat asa citeva minute . Cind le-am scos afara am vazut ca nu mai singereaza. M-am spalat din nou si m-am pregatit sa merg acasa.
Nu stiu de ce, desi trebuia sa fie la servici, mama era acasa. Ghinion.
Prea tirziu ca sa ma strecor tiptil in casa. Intrasem deja in toata spendoarea hainelor mele pline de mil si de singe.
Comunicarea intre noi doua s-a facut numai din priviri. Ii obisnuisem pe ai mei cu astfel de aparitii .
Nu mi-a zis nimic dar am vazut ca a plecat pe hol si am auzit ca vorbeste cu cineva la telefon ...

A venit la mine in camera si mi-a zis ... te speli, te schimbi si mergi imediat la spital . O cauti pe doamna ...escu.
Te asteapta sa-ti faca un vaccin antitetanos.

@Frisky
portret ... autoportretele mi le fac altii ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 8 Jul 2007, 06:32 PM

Pseudo-diagnostic de miercuri

Undeva la hotarul dintre Nimeni şi Tine
Se adună cuvinte lipsite de sensuri şi sens
Undeva la hotarul dintre Totul şi Sine
Neînţelesu-ţi devine tăios, dulce şi dens.

Şi doar acolo clipele dezlînate
Ţes iţele unui Azi legat de mii de Ieri
Adunîndu-se în zile rotund de pătrate
Şi-n polinoame de ani ce duc Nicăieri.

Acolo poţi găsi o clipa infinit de prelungă
Racordată la veşnicia ce-n zori a murit
Şi celulele-acelea bolnave de iubire, încă ...
Ce dor fără durere în doru-ţi dezmorţit.



Misty Evening at Shinobazu Pond - imagine de Shiro Kasamatsu

Constatare de vineri,13

Azi am constatat ca am un tic.
La fiecare rasarit de soare ma scutur de Timp, si-mi zic :
" ... hei exergy ! ... khosh bash ... khoshhal , azad va khande-ru ...
azi esti prea ocupata
ca sa mai si imbatrinesti.
La naiba!
Las-o pe alta data
pentru atunci cind vei fi indeajuns de plictisita
sa mai traiesti,
pentru atunci cind nu vei avea
pe cine, ce, si cum
sa mai iubesti."


( imagine de Matt Brown )

Acest topic a fost editat de exergy33: 13 Jul 2007, 04:39 PM

Workshop

De mai multe ori mi s-a promis bataie, si desi au fost cazuri in care o meritam din plin , nu am primit-o niciodata.
Poate si de aceea aveam curajul sa ma aventurez in tot felul de lucruri pe care imaginatia mi le asternea aproape cu ostentatie in fata, deindata ce ma trezeam din somn.

Istoria nu era pentru mine un simplu obiect la scoala ci un prilej de a visa si de a-mi inchipui cum au fost vremurile de odinioara. De multe ori ma vedeam imbracata in hainele unei epoci anume, cum mergeam printre constructiile acelea ciudate pe care le gaseam in manual sau in enciclopedii. Imaginatia era in unele momente atit de puternica incit reuseam sa reconstitui ruinele, le insufleteam cu oameni si glasuri, mirosurile de plante sau de mincaruri necunoscute razbateau din neantul intunecat pina la mine ...
Pictogramele, cuneiformele si toate alfabetele limbilor disparute exercitau asupra mea o atractie dureroasa de care nu ma puteam desprinde.
As fi dat orice sa pot citi papirusurile sau tablitele scrise in cuneiforme.

Profesoara mea de istorie din clasa a cincea era un magician al cuvintelor pentru ca stia sa ne poarte cu usurinta peste orice fel de granite.
La sfirsitul fiecarui nou capitol scria pe tabla numele a doua sau trei carti care aveau legatura cu ceea ce ne vorbise anterior. Intotdeauna le cautam la biblioteca sau prin librarii.
Dintr-o data mi-am dat seama ca de fapt eu incercam sa-mi rup de la gura timpul real si sa ma pierd intr-un timp paralel sincron insa cu evenimentele care au avut loc odata.

Tin minte ca era pe la sfirsitul lui aprilie, intre pastele catolic si cel ortodox.
Ideea imi venise asa dintr-o data. Oare nu sunt in stare sa fac si eu niste tablite de lut pe care sa scriu citeva cuneiforme ? ... si ce daca nu stiu sa le citesc ? ... le pot copia ... pot face ceea ce au facut asirienii, fenicienii si babilonienii cu milenii in urma
Ideea aceasta imi aluneca zimbitoare prin toate cotloanele creierului ...

Mi-am facut planurile, pas cu pas.
Mai intii trebuia sa merg pe malul apei intr-un loc anume in care se gasea huma . Dupa aceea trebuia sa o framint cu apa si cu putin nisip ca sa obtin un fel de pasta ... dupa care urma sa intind huma prelucrata in ceva ca sa obtin placutele ... pe deasupra voi scrie exact literele vazute pe desenele din manual ... le voi lasa la uscat pina a doua zi , dupa care le voi arde in soba de teracota.
Bun ... planurile mi s-au parut functionale asa ca le-am impartasit celor citiva prieteni pe care ii aveam prin vecini.
Entuziasmul a fost general. Cred ca ne-am strins vreo 6-7 persoane ... fara sa o pun la socoteala si pe sora mea care era prea mica ca sa inteleaga ce vrem sa facem noi .
Am gasit locul pe malul apei si ne-am aprovizionat cu pamint galben.
L-am dus la mine in curte si dupa ce am indepartat pietricelele am adaugat apa si am inceput sa-l framintam. Operatia asta a fost executa impecabil de unul din noii mei vecini care pe atunci era numai in clasa a doua.
O alta fata a adus niste tavite metalice ... le luase de la mama ei din dulap ... mama ei era medic stomatolog.
Tot ea a presat huma prelucrata inauntru, le-a netezit si le-a spalat cu apa . Dupa parerea mea aratau formidabil.
Atunci am luat un cutit si am incercat sa scriu literele cuneiforme pe care anterior le-am copiat pe o bucata de hirtie.
Operatie nereusita .... huma se lipea de virful subtire al cutitului si semnele scrijelite aproape ca nu se vedeau.
Am scos huma afara din tavite. Operatiile de framintare si presare au fost reluate. Cind totul a fost pus la punct am incercat sa scriu cu ajutorul unui cui mai gros. Era mult mai bine, chiar daca nu ieseau exact ca in cartea de istorie. Prin liceu aveam sa aflu ca popoarele antice aveau niste sabloane sau niste stante speciale pentru fiecare cuneiforma, stante pe care le presau pe lutul moale.
Nu stiu ce am scris, dar am umplut tabiltele cu litere cuneiforme.
Din lutul ramas fiecare din noi a incercat sa faca o figurina. Pe unele din ele am scris insemne pe care le consideram magice.
Le-am lasat sa se usuce la soare urmind ca a doua zi, cind mama pleca la servici , sa le ardem in foc.

Casa noastra avea niste sobe mari de teracota aproape pina in tavan .
Era locul ideal in care sa punem la coacere 'antichitatile'.
Nu mai faceam foc in soba de vreo doua saptamini pentru ca vremea era calda iar seara daca se facea frig puneam in priza radiatorul electric.

A doua zi ne-am instalat cartierul general la mine in camera. Am dat covorul la o parte si am pus direct pe parchet toate obiectele uscate la soare , citeva bucati de lemne si o sticla cu benzina.
Eu am destupat sticla si am lasat sa curga putina benzina pe lemne si pe surcele. Le-am pus in soba ... peste ele am pus un gratar vechi pe care ai mei nu il mai foloseau , pe el am aranjat 'antichitatile' ... am dus sticla de benzina afara ... m-am intors ... si am scaparat bricheta.
Flacara s-a aprins dintr-o data si a invaluit totul. Am inchis soba de teracota asteptind sa treaca timpul.
Dupa citeva minute ne-am dat cu totii seama ca de undeva vine fum ...
Fumul venea din soba, nu era nici o indoiala .... iar eu nu puteam sa inteleg de ce.
In primul moment nu am stiut ce sa fac ... dar dintr-o data am deschis usa sobei, faza la care tot fumul inecacios s-a napustit pur si simplu in camera. Am alergat dupa apa ca sa-l sting.
Apa a taiat cu repeziciune limbile de foc eliberind in incapere un miros de scrum si aburi.
Tot ce pusesem inauntru se facuse una cu pamintul ... dar nu asta era durerea mea , ci faptul ca nu stiam ce explicatii le voi putea da parintilor cind vor veni acasa si vor vedea in ce hal arata camera mea, proaspat zugravita inainte de Pasti ...
Prima de la servici a venit mama. Cind a deschis usa si a vazut dezastrul din camera si a simtit mirosul de fum , desi se stapinea, cu o voce inecata de nervi a intrebat : "Cine- mi explica ce s-a intimplat aici."
Sora mea . cu o voce foarte senina i-a replicat ... "faceam tablite feniciene ... ca alea de la muzeu."
Dar mama nu o mai auzea ... cu o cirpa umeda in mina incepuse sa stearga tocul de la usa, usa si parchetul.
In acest rastimp si-a facut aparitia si tata ... l-a inceput s-a speriat crezind ca a luat foc ceva in casa, dar dupa ce mi-a ascultat explicatiile si-a revenit la normal ... chiar a avut inspiratia sa faca o gluma .
" E numai bine tamiiata pentru Pasti " ... dupa care s-a adresat mamei ... "lasa ca ai sa cureti miine ...".
Dar mama nu avea urechi sa il auda . Pina aproape de miezul noptii a trebaluit pe acolo. A dat jos draperiile si perdelele si le-a pus in masina de spalat. A spalat parchetul , a aerisit ... si a schimbat lenjeria de pat.

Dupa ce i-a mai trecut supararea am intrebat-o ce s-a intimplat ca tot fumul a venit in camera in loc sa mearga afara.
Am primit pe loc explicatiile. Totul parea atit de simplu acum. Acum, adica dupa ce am afumat cu totul camera.
Deci pe traseul dintre soba si cosul de fum de pe acoperis , in canalul acela de legatura care trece prin pod, se gaseste ceva cu numele de şibăr. Un fel de clapa cu ajutorul caruia se inchide si se deschide canalul.
Şibăr ... cuvintul suna extrem de ciudat, ca un cuvint strain limbii romane. Era pentru prima oara cind il auzeam. Eram suta la suta convinsa de faptul ca nu il mai auzisem nicaieri. Repetam cu ciuda in gind ... şibăr, şibăr ...
Nu intelegeam de ce ar trebui ca cineva sa inchida canalul ... oare rostul lui nu era ca sa traga fumul din soba si sa-l imprastie afara ?
Bineinteles ca asta este rostul ... dar rosturile sunt mai multe si uneori neintelese de profani, atit in tehnica cit si in viata.
Aveam sa aflu in acea seara ca atunci cind nu se face focul in soba şibărul trebuie inchis pentru ca , in timpul noptii, aerul cald din casa va intra in soba si de acolo se va ridica in sus si va iesi prin horn afara, iar in locul lui va intra aer rece care in citeva minute va raci camera .
In mare am inteles despre ce era vorba ... aveam sa invat mai tirziu despre asa numitul 'efect de horn' .
Pentru ca şibărul fusese inchis fumul nu a putut sa iasa afara.

Totusi am avut de cistigat mai multe lucruri de pe urma acestei intimplari.

In primul rind am invatat un cuvint nou, la ce foloseste obiectul in cauza si unde trebuie instalat el.

Apoi a venit zugravul sa rezugraveasca camera. Anterior fusese zugravita in bleu deschis, culoare care pe mine ma deprima ... mi se parea trista si fada.
Am ales o alta culoare pe placul meu ... un galben pal amestecat cu o pudra alba , pe alocuri vag argintie , care sclipea usor in lumina zilei dar raminea aproape mata la lumina lustrei. Se potrivea de minune cu draperiile de atlas de culoare mov deschis. Nu stiu prin ce minune draperiile au supravietuit de-a lungul timpului infruntind tot felul de detergenti, ele atirna cuminti si azi la ferestrele din camera mea.

In al treilea rind am invatat ca planurile mele nu au fost perfecte , ca nu le-am studiat amanunt cu amanunt ... ca daca nu ai suficiente cunostinte despre un lucru pe care vrei sa-l faci, s-ar putea sa o nimeresti foarte rau.

In epoca internetului, navigind pe net, am descoperit un articol intr-un ziar care anunta ca mai multi studenti si profesori s-au strins la Iasi cu scopul de a merge la Cucuteni si de a organiza acolo un workshop.
Mai clar... scopul lor era sa construiasca o locuinta in stilul locuintelor cucutiene. Sa-i imite intr-un fel pe cucutieni si sa faca ceramica la fel ca ceramica lor.
In acel moment mi-am amintit de workshopul meu si am zimbit cu nostalgie.

Niciodata nu poti sti daca vei reusi sau nu in ceea ce incerci sa faci, importanta e dorinta care te mina inainte ... iar dorintele coloreaza viata in culori pe care doar sufletul le poate vedea.

Acest topic a fost editat de exergy33: 15 Jul 2007, 08:51 PM

mi-am amintit de copilãrie din nou, de lutul din care fãceam casuþe, figurine de animale, drumuri, mici orãºele... fiecare îºi construia ceva, o gospodãrie dupã imaginaþia fiecãruia... verile în care nu ploua deloc ºi nu se plângea nimeni de încãlzirea globalã, de dimineaþã pânã-n searã frãmântam lutul fãrã sã ne plictisim... într-o zi am gãsit o piatrã netedã, ºlefuitã de apã ºi am scrijelit pe ea imaginea unei corãbii antice, având în minte o idee asemãnãtoare cu a ta, de a imita oamenii din vechime. Istoria e fascinantã, în special arheologia, tot prin clasa a cincea eram ºi eu când am fãcut primele sãpãturi "arheologice" în groapa excavatã de constructori pentru fundaþiile unei clãdiri noi, eram mai mulþi colegi, am strâns o plasã plinã de cioburi, le-am dus la muzeu ºi profa de istorie ne-a dat un 10 la fiecare...

Am norocul sa lucrez intr-un loc harazit parca de Natura pentru visare.
Biroul meu, laboratoarele, biblioteca, salile de conferinta si toate celelalte cladiri sunt scufundate in valuri de arbori, flori si verdeata.
Ghinionul meu este ca intilnesc la tot pasul plante ciudate si arbori de o constitutie stranie ... dar nimeni nu poate sa-mi spuna numele lor.





Florile acestui copac nu mi-au dat pace multa vreme. Cautarile mele in ce priveste numele si tara lui de origine au ramas fara nici un rezultat concret. Am intrebat de foarte multe persoane ... singurul raspuns a fost o ridicare vinovata din umeri. Cea mai mare parte a colegilor mei nici macar nu l-au observat.
Ma intreb cum poti sa nu observi lucruri de o asemenea imposibil de descris frumusete?! Oare intr-atit de orb poate fi un om ?
Frunzele lui nu atrag cu nimic atentia. Am folosit imaginea lor la postul intitulat Punctul eutectic. Florile insa sunt de-a dreptul fascinante. Au marimea unei mingi de ping-pong, petalele groase si de culoarea untului ... iar in interiorul lor parca cineva si-a incercat maiestria pensulei colorindu-le pe alocuri cu mov si galben.

@Erwin

Acest topic a fost editat de exergy33: 17 Jul 2007, 01:50 PM

Seamana cu florile de castan!

Varul doamnei Berger

Treceam grabita strada cind am auzit o voce care striga din urma ... "domnisoara ... domnisoara , opriti-va un moment".
M-am intors si am privit in directia de unde venea vocea dar nu am recunoscut persoana. "Ce treaba o fi avind cu mine ?" , m-am intrebat , caci era evident ca nu ma confundase cu altcineva.
Din citiva pasi a ajuns in fata mea. Atunci am putut sa-l privesc pe indelete. Era un barbat oarecum inalt si sportiv cu o virsta imprecisa .... undeva intre saizeci si optzeci de ani ... depindea din ce unghi il priveai.
Avea in mina o borseta de piele care atragea atentia ... in acel moment i-am observat bratara din zale de aur aproape patrate pe care era prinsa o piatra neagra.
S-a uitat la mine scurt cintarindu-ma din ochi. A adaugat cu o voce foarte echilibrata : " sunt varul doamnei Berger ... precis ca va amintiti ziua ..." ... Vocea lui a iesit pentru citeva secunde din cimpul meu auditiv iar amintirea unei zile anume mi s-a infatisat proaspata in fata ochilor.

In acea zi aveam teza la matematica . Ultima teza din clasa a zecea ... dupa care urma sa dam examenul de treapta. Profesorul de matematica ne anuntase ca teza va tine doua ore iar subiectele nu vor fi tocmai usoare.
Cred ca mai ramasese o jumatate de ora . Terminasem de citeva minute toate calculele si ma uitam cu un aer distrat pe pereti , prin clasa ....
Profesorul m-a observat, s-a apropiat de banca mea, mi-a luat caietul si l-a rasfoit pagina cu pagina. Din privirile lui am inteles ca scrisesem bine.
Mi-a facut semn sa ies pe hol.
El a deschis usa iar eu am iesit aproape pe virfuri. Usa clasei ramasese intredeschisa.
M-a intrebat daca stiu casele evreiesti de linga parc. I-am zis ca da. Atunci el m-a intrebat daca o cunosc pe doamna Berger. Nu o cunosteam.
"Sta exact deasupra magazinului de tricotaje" , mi-a zis el. "Cred ca poti sa te descurci daca te rog ceva."
"Bineinteles", am raspuns eu.
Atunci profesorul a scos din buzunarul de la sacou un plic . "Te-as ruga sa-l duci doamnei Berger. E de la fiica ei din Israel. L-a adus personal cineva saptamina trecuta , iar de la Bucuresti l-am luat eu."
Am vazut ca scoate stiloul si cu litere cit mai citete imi scrie adresa si imi face o schita .
"Ai mare grija sa nu-l pierzi . Il dai ei personal iar daca nu e acasa mi-l dai inapoi mie."
Am luat plicul, l-am impaturit si l-am bagat cit mai adinc in buzunarul de la uniforma.
Intre liceul nostru si apartamentul doamnei Berger era o distanta de cel mult 300 de metri. In citeva minute am ajuns la magazinul de tricotaje si imediat am descoperit usa laterala si scarile care duceau la etaj.
Am sunat la usa insa nu mi-a raspuns nimeni . Aveam senzatia ca in casa este cineva.
Am mai sunat inca o data. Intr-un sfirsit am auzit pasi si o femeie in virsta cu parul alb taiat scurt mi-a deschis usa.
S-a uitat foarte mirata la mine crezind ca am gresit adresa.
"Buna ziua doamna Berger" , am zis eu ...
"Buna ziua " , a raspuns ea. "Cu mine aveti treaba?"
"M-a trimis domnul profesor #^# sa va inminez un plic. E de la fata dumneavoastra."
In acel moment a deschis larg usa si cu o voce agitata m-a invitat sa intru inauntru.
Draperiile erau trase dar am reusit totusi sa deslusesc cite ceva in semiintunericul din camera .
O biblioteca tip vitrina din care o serie de carti au fost scoase si asezate pe masa, mai multe reviste imprastiate pe doua scaune si pe masa, o patura si un fier de calcat pe jos, radiocasetofonul asezat pe masuta de cafea , un tablou cu flori intr-o vaza ... pictat oribil, dupa parerea mea.
Am scos scrisoarea din buzunar si i-am inminat-o.
Doamna Berger si-a pus ochelarii pe nas si cu nerabdare a desfacut-o uitind parca ca in camera mai exista si o alta persoana , adica eu.
Am vazut ca fata ii este cuprinsa de un val de suparare. Mi-am inchipuit ca primise vesti proaste si tocmai cind ma pregateam sa spun ceva cind am auzit-o zicind : "nu pot citi nimic. Elfriede scrie asa de marunt ! ... iar ochelarii astia ma ajuta numai cit sa nu ma impiedic de obiectele din casa si sa nu-mi rup capul pe scari."
"Pot sa va o citesc eu," m-am oferit voluntar.
"E scrisa in idish", a replicat ea.
"Limba idish seamana cu limba germana, fac la scoala germana si cred ca as putea sa o citesc destul de corect ", am adaugat eu pe un ton increzator.
Atunci doamna Berger a tras una din draperii si m-a invitat sa iau loc in fotoliul de linga fereastra.
M-am asezat si am inceput sa citesc ... din loc in loc ea ma corecta ascultindu-ma cu mare atentie. Intelegeam o parte din cuvinte, ... acele cuvinte care erau comune cu limba germana ... insa nu intelegeam decit foarte vag sensul propozitiilor.
Scrisoarea avea doua foi scrise pe o parte si pe cealalta cu un scris marunt si ascutit care amintea de pinza unui fierestrau.
Citeva minute vocea mea a vibrat in camera aceea .
Doamna Berger m-a ascultat fara sa ma intrerupa, iar cind am terminat lectura aproape ca i-am auzit suspinul mut.
"Esti draguta sa-mi mai citesti inca o data ?", m-a intrebat ea cu o voce lipsita de vlaga.
In acel moment privirea mi-a fost atrasa in mod magnetic de casetofon.
"Am o idee" am zis eu. "Pot sa va citesc scrisoarea si sa o inregistrez pe banda ."
S-a uitat lung la mine neintelegind pentru un moment ce vreau sa spun. dar apoi fata i s-a luminat si aproape ca a explodat : "draga mea, e o idee absolut minunata. Asa am sa o pot asculta de cite ori vreau. Bravo fetito ! "
Mi-a dat o caseta uzata. O tin si acum minte. Avea un invelis in doua culori, rosu si negru . Am pus-o in casetofon , am tras-o pina la capat dupa care i-am facut semn ca incep inregistrarea.
Citeam cu atentie si cu o usoara intonatie lasind timp intre cuvinte si mai mult timp intre propozitii.
Lectura a decurs bine, caseta nu s-a incilcit si nimeni nu a sunat la usa sa ne deranjeze .
Am verificat sa vad daca caseta functioneaza. Totul era OK.
M-am ridicat sa plec si ea m-a condus pina la usa foarte volubila si invitindu-ma mereu sa mai trec pe la ea.

Din pacate nu am vizitat-o niciodata, insa de citeva ori , pina sa reusesc la facultate, am stat de vorba cu ea in parc sau pe strada.
Au trecut noua ani de atunci, mi-am zis in gind ... si dintr-o data mi-am amintit ca in fata mea sta varul doamnei Berger.

In acel moment m-am intrebat de unde stie el ca o cunoscusem pe doamna Berger. Probabil ca privirea mea era prea zapacita sau intrebatoare , si in mod cert el era un om umblat prin lume care citea in mine ca intr-o carte.

"Aici nu e locul potrivit sa vorbim. Sa mergem la o cofetarie sau pe o terasa ... am foarte multe lucruri sa va spun , dar si o mare rugaminte ... ma tem ca nu voi avea in final curajul sa o formulez", a adaugat el privindu-ma atent sa vada cum reactionez.
Era ora prinzului si parcul aproape pustiu mi se parea locul ideal unde am fi putut sta de vorba.
Verisorul doamnei Berger mergea tacut alaturi de mine iar eu nu aveam curajul sa sparg tacerea cu intrebari absurde.
(... va continua )

Varul doamnei Berger (... continuare)




Intraseram in parc mergind in tacere pe alee si indreptindu-ne la pas spre una din bancile asezate la umbra. Orasul nostru e gol si pustiu in august, mai ales la amiaza. Aproape toata lumea pleaca in concediu iar cei ramasi in oras ori se string pe malul apei, ori dormiteaza in casa cu perdelele si jaluzele trase.

M-am asezat pe banca. Varul doamnei Berger s-a asezat si el fara nici un cuvint.
Desi curiozitatea ma impingea sa pun mai multe intrebari m-am ambitionat sa tac.
Ciudat ca cineva cu virsta lui nu stia de unde sa reinnoade firul discutiei. Intr-un tirziu m-a intrebat cu aceeasi voce echilibrata : "nu aveti de gind sa intrebati nimic?"
"Stiu ca doamna Berger a murit", am zis pe un ton neutru.
"Da", a replicat el ... "inainte de '89 ... intimplator eram in Romania atunci. Asa se face ca am facut cunostinta cu dumneata, mai bine zis cu vocea dumitale.
Fiica ei a venit pe fuga la inmormintare si a plecat tot in fuga . La citeva zile am primit de la ea un telefon ... ma ruga sa-i trimit prin posta unele obiecte din casa. Cu mai multi ani in urma primisem o cheie de la apartamentul lor.
Am lasat balta treburile pe care le aveam la Bucuresti sosind la miez de noapte in tirgul asta provincial in care mi-am pierdut cindva o parte din viata. Am gasit usor ce m-a rugat Elfriede sa-i trimit. Cautam sa ascult niste muzica . Tot schimbam casetele ... iar la un moment dat am dat de caseta cu scrisoarea ..."
"De unde v-ati dat seama cine a citit-o? ", am intrebat eu.
"Istoria e lunga ... dar daca va intereseaza v-o pot spune in sumar" .
"Stiti bine ca ma intereseaza ..."

A privit rece si si-a trecut degetele prin par.
"Oricine si-ar fi dat seama ca e vorba de o scrisoare. Am cautat prin sertare , prin biblioteca si prin cutiile din dulap. Scrisoarea am gasit-o impaturita, bagata intre doua casete, in suportul pentru casete ...
Pe plic era scrisa adresa si desenata o schita. Scrisul domnului profesor #^# e usor de recunoscut. Corespondasem o perioada cu dumnealui. Ii trimiteam din cind in cind din Germania reviste de matematica si carti de specialitate. A doua zi i-am telefonat si si i-am intrebat amanunte despre scrisoare. Chiar daca trecusera citiva ani isi amintea perfect ca v-a dat-o sa o duceti doamnei Berger. Mi-a spus numele dumneavoastra . Am sunat de citeva ori dar nu mi-a raspuns nimeni. Probabil ca erati plecati cu totii de acasa. Nici eu nu mai puteam ramine in oras. Trebuia sa plec la Bucuresti ... in citeva zile imi expira viza. V-am sunat si din Bucuresti. Tot fara rezultat.
La sfirsitul toamnei am ajuns, cu treburi, la Haifa. I-am dat Elfriedei lucrurile cerute ... dar si caseta cu scrisoarea. A fost foarte surprinsa sa auda ca ceea ce a scris ea este citit de cineva ... e straniu sa auzi cuvintele tale pronuntate de un necunoscut.
In seara aceea la Haifa mi-am dat seama ca trebuie neaparat sa va intilnesc.
Nu vreau sa judecati gresit vorbele mele. "
Si-a intrerupt vorbele uitindu-se brusc in ochii mei.
A adaugat cu o voce apasata :"Dumneata ai intotdeauna talentul asta enervant sa asculti fara sa pui intrebari? "

"De unde ati stiut ca eram 'eu' atunci cind m-ati strigat pe strada?"
"Intimplarea", a zis el zimbind larg ... zimbea pentru prima data.
"Intrasem la farmacie sa cumpar ceva cind am auzit pe una din farmaciste zicind "... uite-o pe ... de mult timp nu am vazut-o sa vina acasa ". Erati singura persoana care trecea prin dreptul farmaciei , asa ca am iesit ca din pusca dupa dumneavoastra".
"Suna aiurea ... chiar foarte aiurea. De unde ati stiut ca sunt in oras ? De citiva ani locuiesc in alta parte? "
" Asta tine deja de sansa. Sansa m-a ajutat. Oricum , eram hotarit sa va caut . As fi cerut adresa si v-as fi gasit ... oriunde."
A tacut brusc asteptind sa pun eu intrebari, sa reactionez in vreun fel la elementele surpriza din vorbele lui. Desi curiozitatea imi ardea tot vocabularul am facut efortul sa-mi tin limba legata. In fond el era cel care avea interesul sa-mi vorbeasca.
"Daca mai taceti ma faceti sa ma simt prost , ridicol chiar ...".
"Nu aveti de ce " ... as fi vrut sa mai adaug ceva dar am simtit vidul de exprimare la marginea caruia ma oprisem.
"Bine domnisoara. Am sa continui. Chiar de la inceput am amintit de o rugaminte".
S-a uitat din nou la mine dornic sa vada cum reactionez.

"Va ascult " , am articulat intr-un final eu.
S-a ridicat brusc de pe banca iar borseta a alunecat in iarba. M-am aplecat si am luat-o, fara sa ma ridic de pe locul meu. I-am intins-o . Varul doamnei Berger a luat-o. In acel moment a observat verigheta de pe deget. A zis cu o voce glumeata : "V-am tot zis domnisoara cind de fapt trebuia sa va fi spus doamna ".
"Nu are importanta" , am replicat eu si am adaugat "era vorba parca de o rugaminte ... nu-i asa ? "
"Da. Dar mi-e teama ca voi fi catalogat drept un batrin bintuit de obsesii. Dumneata ai trait numai o mica parte din viata pe care am trait-o eu. Apartinem unor lumi diferite. Mi se intimpla sa ma prinda uneori frica cind interactionez cu cei din generatia dumitale. Da ... frica ...
As vrea ca inainte sa formulez rugamintea sa va spun citeva lucruri despre mine. Ai ocazia sa ma intrebi orice. "
Era prima data cind mi se adresa cu 'tu'.

"Ce meserie ati avut ?", l-am intrebat eu .
"Aventurier. Aventurier in adevaratul sens al cuvintului. Pentru ca m-ati intrebat, am sa va raspund ... va rog sa nu ma intrerupeti. Am trait imprastiat prin lume ... am stat citiva ani in Europa, citiva in America si citiva in Africa. Am colindat prin Australia si prin America de Sud. Meseriile depindeau de tara si de dispozitie ... nu le mai enumar. Am facut de toate.
Am inselat, am mintit, am furat nevasta altuia, am injurat, am jurat strimb, am consumat narcotice, ... am stat citeva saptamini in inchisoare ... si citeva luni intr-o chilie de pustnic in Egipt . Am cistigat rind pe rind mici averi pe care apoi le-am risipit in vint sau le-am dat unora care erau la nevoie ... am facut si bune, si rele ."
S-a oprit din discurs plimbindu-si stingher privirea pe gardul viu din fata.
"Credeti ca nu inteleg ce ziceti ?" , am intrebat eu cu o voce care mi s-a parut straina , parca nu ar fi fost a mea.
"Nicidecum domnisoara ! Nicidecum ! Daca macar pentru o clipa as fi crezut asa ceva nu mi-as fi pierdut timpul sa vorbesc cu dumneavoastra. Tocmai pentru ca intelegeti va spun toate astea. Pentru ca vreau sa ma intelegeti.
Rugamintea de care v-am vorbit la inceput este conditionata de aceasta intelegere."
In acel moment s-a facut in mintea mea lumina. Varul doamnei Berger vroia de la mine ceva, ceva care pentru el era important. O rugaminte pe care numai eu puteam sa o indeplinesc ... nimeni altcineva. Acum imi era foarte clar totul.
Cind l-am privit din nou mi-am dat seama ca si el intelesese ca eu am am intuit esentialul.
Asteptam sa continue. In acest timp pe ecranul memoriei mi se derula ziua in care am dat teza la matematica. Daca nu as fi terminat mai repede de scris , profesorul nu m-ar fi trimis cu scrisoarea ... nu as fi cunoscut nici o doamna Berger. Daca atunci nu mi-ar fi venit ideea sa pun pe banda textul scrisorii ...

... dar ce rost are sa pui in primul flanc un sir interminabil de daca?
Realitatea era una singura: varul doamnei Berger si rugamintea pe care parca amina sa o formuleze.
(continuarea ... altadata )

imagine de Hamid Memarian

Varul doamnei Berger (... tot continuare )



"Dumneata crezi in reincarnare?" mi s-a adresat el dupa o lunga pauza.
"Daca m-ati fi intrebat inainte de '89, probabil ca v-as fi dat un raspuns afirmativ... acum insa, dupa ce am citit cite ceva referitor la subiect, in mod aproape sigur v-as raspunde ca NU. "
"Daca i-ati citit numai pe scriitorii obscuri care s-au tradus in Romania nici ca se putea sa fi ajuns la alta concluzie. L-ati citit pe Jung?"
"Cite ceva despre Freud si Jung am citit prin reviste ... insa pe ei propriu zis, nu ."
"Domnisoara nu asa se procedeaza. Niciodata nu te apuci sa citesti maculatura despre ceva sau cineva inainte ca sa-i citesti opera ... ma rog, macar o lucrare de referinta a celui in cauza. Cind vrei sa patrunzi intr-un domeniu intotdeauna trebuie sa incepi cu mastadontii ... cu greii.
Sa luam filozofia ... pragul minim il reprezinta Socrate. Pleci de la el , treci pe la Platon si Aristotel ... dupa aceea mergi mai departe. Daca vrei sa ajungi la Heidegger trebuie sa-i vizitezi pe Descartes, Spinoza, Hume, Kant, Hegel .. dupa aceea sa-i bati lui Heidegger in usa. Nu se cade sa-l deranjezi inainte. In caz contrar vei bate in zadar. Nu se poate sari direct din copacul lui Marx in bratele lui Bergson sau Wittgenstein."
"Pentru un aventurier stiti prea multe din filozofie" , am intervenit eu pe un ton ironic.
Varul doamnei Berger a intrat in joc ... "doar nu va inchipuiti ca am venit pe lume aventurier! ... intr-o perioada am fost un elev silitor, intr-o alta un student de viitor .. Dar asta a fost demult ... parca nici nu ar fi fost . Nu te intrista domnisoara, am puterea sa zimbesc chiar si la virsta asta ."

Mi-a parut rau ca am deviat subiectul . Ma gindeam sa spun ceva care sa ne intoarca la punctul de inceput , dar brusc creierul mi se golise parca de idei.
El si-a continuat monologul rostind cuvintele pe un ton leganat ... "ti-e greu sa-ti inchipui ca am fost copil? ... te cred ... dar fa un efort sa vezi un baiat cu parul brun, slab si desirat, care dupa ce venea de la scoala trebuia sa stea citeva ceasuri bune la pravalie ... Spre seara insa el fugea intr-o alta lume. Se plimba pe aleea pietruita strajuita de castani de linga spital ... putea sa piarda cite o ora prin anticariat citind cartile pe care nu avea bani sa le cumpere ... putea sa mearga vara la pescuit, pe malul aceluiasi riu pe care te-ai plimbat si dumneata de nenumarate ori. Stii de cite ori mi-a venit apa asta in vis? N-am trait aici decit paisprezece ani ... dar toata viata mea se leaga indirect de oraselul asta linistit. Cind vreau sa ma simt evreu las totul balta , si din orice colt de lume as fi , fug ... fug si ma reintorc aici. Cel ce a spus ca Israelul este patria evreilor emigranti, a spus o prostie. Acolo nu mai esti evreu ... esti rus, roman, american, olandez, etiopian sau polonez. Esti orice, numai evreu nu. Evrei sunt ei, ei care au locuit intotdeauna acolo."

La un moment dat s-a oprit, s-a uitat la mine intrebator si a adaugat: "daca va plictisesc ridicati-va si plecati. E cel mai cuminte lucru."
Nu am inteles exact ce vroia sa spuna, dar adevarul era ca mie imi placea sa ascult astfel de povesti. Mi-au placut dintotdeauna. A fost suficient sa se uite la mine si sa-si dea seama ca ma intereseaza ce spune. Cu o noua energie in glas a reluat sirul intrebarilor.
"Ati citit literatura rusa? Dostoevski si Tolstoi , in particular ...?"
"Bineinteles", am replicat eu cu o mindrie de pionier fruntas. "Si pe Cehov, pe Puskin, pe Esenin, Pasternak, Solzhenitsyn, Bulgakov , ... "
"E bine. Era necesar sa-i cititi. Daca vreti sa intelegeti viata trebuie sa cititi cu luare aminte pe Dostoevski si Tolstoi. Sa-i ascultati pe clasicii rusi ... cheia sublimului e la ei."
" I-am ascultat de multe ori . Si pe ei dar si pe Visotsky. Asa am putut sa inteleg mai bine ideea de 'gulag'."
"oh ! ... daca l-ai ascultat pe el, trebuie sa-l asculti si pe celalat jidov ratacitor. Au ceva in comun ... vei descoperi dumneata singura..."
"La Yehudi Menuhin faceti aluzie?"
" Nu, nu la el. Menuhin e un lord ... eu ma refer la un paria, la Cohen. "
" E si el violonist? ... sau e pianist? ... din pacate numele nu-mi spune nimic"
Varul doamnei Berger a zimbit cu luminite poznase in priviri .
" Nici una, nici alta. Vorbeam de Leonard Cohen ... daca ai sa-i asculti cintecele ai sa intelegi de ce l-am numit 'un paria' ..."

Cu gesturi molatice a tras fermoarul borsetei si cu virful degetelor a scos de acolo o coala de hirtie impaturita, si tot cu virful degetelor mi-a intins-o.
Am luat-o si am desfacut-o cu o oarecare curiozitate. Tineam in mina o copie xerox. Pe partea din dreapta sus am citit data ... 4 aprilie 1954.
Am parcurs textul . Cind mi-am ridicat ochii privirea mea a alunecat pe linga privirea varului doamnei Berger. Mi-au trebuit doua trei secunde sa inteleg.
Aceeasi senzatie ca atunci cind trenul tau trece in viteza pe linga alt tren. Retina inregistreaza cu repeziciune imagini incomplete din vagoanele trenului care ti-a trecut prin fata ochilor. Nu ai timp sa vezi totul ... dar dupa ce trenurile s-au indepartat unul de celalalt, in liniste, poti reconstitui imaginile pe care le-ai vazut in acele citeva secunde.

"Nu cred ca am sa pot. Nu sunt eu persoana cea mai indicata. Am sa va dezamagesc , si ... " m-am oprit nemaistiind ce sa zic.
Varul doamnei Berger, ferindu-si privirea, a spus cu o voce golita de orice intonatie: " Va multumesc ca m-ati salvat de la ridicol. E uimitor ca ati inteles. Un om la virsta mea are putine dorinte. Una din ele este acum in mina dumitale. Chiar daca ma veti considera un batrin ramolit, pe jumatate nebun, sa stiti ca nu-mi pasa. De multa vreme nu-mi pasa ce crede lumea despre mine. "

Mi-a dat borseta si a adaugat ..."nu azi, nu miine ... cind ai sa ai timp. Cind ai sa simti ca ai inteles ce a vrut sa spuna ea . Din pacate eu am inteles foarte tirziu. Mindria orbeste instantaneu, si pe intelepti ... si pe nestiutori ... si e foarte greu sa asezi nimic in locul in care cindva era ceva ... sper sa intelegeti ce vreau sa spun" .
Am adaugat pe nerasuflate : "... e absolut imposibil sa asezi 'nimic' in acel loc in care odata era 'totul' ..."
S-a ridicat de pe banca in mod neasteptat, a facut citiva pasi cu spatele spre mine, s-a intors la fel de brusc , a vrut sa spuna ceva ... s-a oprit , apoi cu un ton mustrator mi-a zis : "pentru vorbele astea meritati sa fiti aspru pedepsita ."
( va urma )

imagine gasita pe net

"... e absolut imposibil sa asezi 'nimic' in acel loc in care odata era 'totul' ..."

Asta ar trebui pusă la citate personale.
Aştept urmarea cuminte.

Varul doamnei Berger ( ... )




Drumul spre casa mi s-a parut insuportabil de lung. Imi reveneau in memorie frinturi de discutii, priviri ... si orice faceam nu puteam sa ma rup de ele.
Varul doamnei Berger avea dreptate. El facea parte dintr-o cu totul alta lume, o lume cu putini supravietuitori, si poate tocmai aceasta constatare ma facea sa am senzatia de ceva greu pe suflet.

Spre seara am scos caseta din borseta si am desigilat-o, am luat casetofonul si copia xerox , urcind nerabdatoare treptele la etaj. Textul nu era lung. O singura pagina scrisa cu o caligrafie impecabila care se termina cu o semnatura nervoasa, plina de personalitate ... usor descifrabila : Eliza.
Numele incepea cu o litera asemanatoare mai mult cu Σ decit cu E. Citeam cu aviditate scrisoarea, de parca as fi citit-o intiia data, cautind sa patrund dincolo de cuvinte ... dincolo de aparentele banalitati. O scrisoare de despartire ... Eliza dorea sa se desparta de varul doamnei Berger. Dar dincolo de aceasta evidenta era in tonul acelei scrisori ceva ce nu-mi dadea pace. Fraze simple, cu usoare aluzii si trimiteri la niste lucruri comune intre ei doi. Muzicalitatea propozitiilor ma atragea cu fiecare cuvint pe care-l rosteam in gind.
1954 ...oare citi ani or fi avind ei atunci? Am stabilit o cifra provizorie ... intre 20 si 35.

Mi se parea relativ simplu sa o citesc, desi inca nu puteam sa accept ideea ca vocea mea semana cu vocea Elizei, ca semana atit de mult incit varul doamnei Berger a venit dintr-un capat de lume sa o auda ... sa o ia cu el.

Am pornit casetofonul si am inceput lectura cu atentie dar si cu un anume trac.
Eram foarte curioasa sa vad cum a iesit.
Nu mi-a venit sa-mi cred urechilor ... ascultam o voce pe care nu o recunosteam, care ma zgiriia pe creier. Nu stiu cum de a putut iesi asa. Timbrul era total schimbat, parca cineva imi aruncase praf in fata ... iar eu ma chinuiam sa respir si sa vorbesc in acelasi timp.
Mi-am zis ca trebuie sa merg jos sa iau citeva lingurite de dulceata de trandafiri ... cind ne durea gitul bunica ne dadea sirop sau dulceata de trandafiri. Am inghitit fortat dulceata care nu-mi placea si pentru a ma convinge de calitatile vocale dobindite am inceput sa fac vocalize prin casa. Noroc ca nu era nimeni sa ma auda ... nu am deloc ureche muzicala.
Refacuta, fizic si psihic, am urcat din nou sus. O stare de calm m-a cuprins deindata ce m-am asezat in fotoliu. Am apasat pe clapa REC si am inceput sa citesc. Cuvintele curgeau parca de la sine. Cu nerabdare am dat caseta la inceput sa o ascult ... Nu-mi dadeam seama ce se intimpla.
Vocea mea suna parca si mai rau decit la prima lectura. Ma gindeam la o pisica lesinata scoasa din apa. Totul suna fals si strident. Nu ma puteam recunoaste in glasul acela.
Nu mai stiu de cite ori am citit si am sters. Tin minte ca intr-un final am simtit o durere in git ... care apoi a coborit in piept ... mi-a cuprins bratele. O simteam parca si in virful degetelor. Un fel de oboseala ma luase cu totul. Nu avea rost sa continui. Mergeam din rau in mai rau.

Seara, la masa, m-am gindit ca poate casetofonul este de vina. Trebuia sa fac rost de un alt casetofon. Treaba asta mi-a rezolvat-o sora mea.
Dupa ora zece am dus si cel de-al doilea casetofon la etaj. Reluasem inregistrarea cu optimism.

Dar cind ceva nu vrea sa se intimple, nu se intimpla ... si gata.

Orice faceam vocea mea suna rau, atit de rau ca mie aproape ca imi dadeau lacrimile. Mi-am zis ca si miine e o zi ... dupa care am coborit la parter sa ma uit la televizor.

Dar ziua care a urmat nu mi-a adus noroc. Cred ca ajunsesem la punctul de fierbere. Nu puteam sa inteleg ce se intimpla. Intr-un moment de nervi am luat cartea care era pe masuta dintre fotolii si am inceput sa citesc la intimplare din ea.
Incredibil ! Vocea mea isi capatase tonul si timbrul ei dintotdeaua. Acultam cele doua inregistrari, una in continuarea celeilalte ... si daca nu as fi stiut ca eu le-am inregistrat as fi spus ca e vorba de doua persoane diferite.

A mai trecut o zi fara folos. Nu chiar fara folos pentru ca ziua am reusit sa rezolv cea mai mare parte a treburilor pe care le aveam la notariat, si pentru care, de fapt, venisem acasa.
Incepuse sa picure marunt ... vremea se racise pe neasteptate. Miroasea in aer a septembrie, desi era numai mijlocul lui august. Toata oboseala acumulata in timpul zilei, alergind de la un birou la altul, de la notariat la banca, si retur ... plus oboseala generata de esecul lecturii ... plus vremea ploioasa ... toate astea m-au facut sa ma culc devreme.
Intimplarile recente, voci cunoscute si niste ginduri ciudate se invirteau in capul meu, undeva la limita dintre starea de somn si cea de veghe. Era ceva rational in tot visul meu, pentru ca in mod parca constient puneam intrebari. Dar era si ceva fantasmic acolo, pentru ca raspunsurile nu aveau nimic comun cu realitatea pe care o cunosteam. Cred ca as putea scrie un roman despre acele citeva ore de somn, despre tot ce mi-am inchipuit eu in legatura cu varul doamnei Berger si cu Eliza, despre orasul nostru in acele decenii de 'comunism intensiv', despre mine insami ... straina de identitatea pe care credeam ca mi-o cunosc.

Acoperisul casei noastre este invelit cu tabla galvanizata, un invelis pe care stropii de apa cad sacadat generind ritmuri aproape muzicale. Susurul ploii care se intetea m-a trezit din somn. Vroiam sa merg sa-mi continui lectura ... asa ca am iesit pe hol, fara sa mai aprind lumina, am luat la intimplare o haina din cuier, si pe tiptil, am suit la etaj.
Cu gesturi aproape automate am pregatit casetofonul pentru inregistrare. De abia dupa primele fraze mi-am dat seama ca textul scrisorii ramasese la mine in camera. Dar nu mai aveam nevoie de el ... cuvintele veneau unul dupa unul, fara sa le chem ... fara sa fac nici un efort de memorie. Eram eu, si totusi nu eram eu, ... era vocea mea, si totusi nu era ea.
Oricit de mult vreau sa-mi amintesc ce s-a intimplat atunci, nu pot. Cind mi-am revenit am apasat pe STOP. Nu simteam nevoia sa ascult cum a iesit inregistrarea ... sau poate ca era o teama camuflata in fata unui nou esec?

Am coborit, tot pe tiptil, la mine in camera. Somnul m-a cuprins cit ai zice peste. Dimineata, dupa nelipsita cafea la filtru, mi-am zis ca trebuie sa o ascult.
De la primul cuvint rostit am stiut ca totul este asa cum imi dorisem. In fundal se auzea ploaia pe acoperis. Vocea mea disparuse de pe banda ... numai ploaia isi continua uvertura .
Sase minute ... atit a trecut din momentul in care am terminat de citit textul si momentul in care am apasat pe STOP.
Ce s-a intimplat in cele sase minute ? ... la ce m-am gindit atunci? ... unde am fost plecata cu gindurile?
Nu stiu. Am incercat, si mai incerc si astazi sa-mi reamintesc ...

Trebuia sa merg sa ridic ultimele hirtii de la notariat, primarie si banca. Asa ca l-am sunat pe varul doamnei Berger care mi-a propus sa ne intilnim la un restaurant recent deschis si care avea o terasa linistita. Era foarte bine dispus si mi-a zis sa nu-mi fac nici un program pentru dupamasa . A adaugat : "nu ma pricep sa fac surprize, dar va garantez ca de data aceasta nu voi da gres" ... dupa care si-a luat la revedere si a pus telefonul in furca.

Acest topic a fost editat de exergy33: 27 Jul 2007, 09:52 AM

Varul doamnei Berger ( ... penultima parte )

Ziua se anunta ploioasa si rece, asa ca mi-am pus un pulover de mohair si o fusta din catifea de culoarea cenusii. Puloverul de culoare vernil, cu fire de matase de un alb ivoriu imi ajungea aproape de genunchi, in timp ce fusta mai avea vreo cinci centimetri pina la glezne. Imaginea reflectata de oglinda din hol m-a facut sa rid cu voce tare ... la urma urmei e si asta un stil, nu toata lumea este obligata sa umble in blugi sau in stretch.

Coboram treptele de la banca cind l-am auzit pe varul doamnei Berger ca ma striga. Era imbracat cu un costum de culoare deschisa care il avantaja mult ... mi s-a parut bine dispus si foarte volubil.
Am convenit sa mergem la restaurantul de care vorbisem ieri. Din pacate, din cauza ploii, mesele, scaunele si umbrelele au fost duse inauntru. Terasa era goala. Citeva ronduri de flori si copacii din interiorul terasei indulceau intrucitva atmosfera.
Inauntru era aproape intuneric si doar doi clienti, nemti se pare, care pur si simplu devorau tot ce era pe masa.

Dupa ce ni s-au adus inghetatele comandate varul doamnei Berger a reinceput discutia exact din punctul unde o intrerupsese la telefon.
"Nu ma pricep sa fac surprize, dar azi sunt pus pe fapte mari. In plus de asta v-am spus ca pentru anumite vorbe meritati sa fiti aspru pedepsita. Vreti - nu vreti, veti fi nevoita sa executati pedeapsa ", vorbea cu un ton serios in timp ce-si tot plimba lingurita prin inghetata imensa din fata pescuind ciresele glasate pe care le arunca una cite una in scrumiera.
Nu am zis nimic asteptind sa vad despre ce e vorba.
A continuat cu explicatiile dar si cu pescuitul de cirese.
"Deci dupa cum va spuneam ... sunteti pedepsita ca dupa masa sa suportati citeva ceasuri bune compania unor prieteni de virsta mea. Dupa mai multi ani ne-am dat intilnire din nou aici. De fapt numai doamna ^#^eanu si domnul ###man sunt de-o virsta cu mine .
Cind noi plecam iarna la serate si ceaiuri dansante, ei erau niste copii. Baietii se dadeau cu sania iar fetele aveau inca funde in par. Trecerea timpului ne-a apropiat ... ne-a facut sa ne simtim ca facind parte din aceeasi generatie ... desi ne desparte mai bine de un deceniu."
" Vreti sa spuneti doamna profesoara ^#^eanu ? ... a fost profesoara mamei mele in liceu"
"Da, de dumneaei e vorba. Sta de mai multi ani in Bucuresti. Domnul ###man a emigrat in Germania si intimplarea a facut sa ne intilnim chiar si acolo. Lumea e mai mica decit ne-am inchipuit in tinerete.
Dar sa completez lista invitatilor. Pe domnul doctor ^^^er nu cred ca il stii. Imediat dupa ce si-a luat diploma a plecat in Canada. Va veni azi impreuna cu sotia si cu fata lui.
Si cum sa o uit pe Marta ?! Ar fi de neiertat ... a plecat in Franta la niste rude, a ramas acolo, s-a casatorit cu un francez pe care l-a romanizat cu totul. Vorbeste francezul o limba romaneasca ca te ia cu frica sa il asculti.
Pe domnul &itz s-ar putea sa-l cunoasteti. S-a stabilit la Cluj, dar vine in oras destul de des, in special vara ."
"Nu, nu-l cunosc ... insa numele mi se pare cunoscut. E cumva ruda cu &itz, cel care inainte de razboi a avut fabrica de sapun?"
" E baiatul lui cel mai mare." a adaugat varul doamnei Berger, oarecum surprins ca am facut un plonjon atit de adinc in timp.

"Deci, il iei pe sotul dumitale de mina si pe la patru dupa masa, va prezentati la adresa asta. Pina la miezul noptii nu pleca nimeni din casa." Mi-a intins o foaie de agenda cu adresa si cu numarul de telefon al casei unde urma sa aiba loc intilnirea.
"Am venit singura acasa. Sotul meu are de rezolvat unele lucruri in Bucuresti. Dealtfel miine seara voi pleca si eu la Bucuresti."
" Daca e asa , atunci se schimba datele problemei. Il voi trimite pe Claudiu cu masina sa va ia de acasa. La ora patru fix va fi la usa. "
" Nu are rost sa vina pentru o distanta pe care o pot parcurge in zece minute." am adaugat eu, fara sa-mi treaca prin cap sa-i multumesc pentru amabilitate.
" Cred ca vreti sa fugiti de sentinta ", a zis varul doamnei Berger rizind din toata inima. "Sunt foarte vigilent domnisoara. Voi trimite calaul la usa dumneavoastra ."
S-a oprit din ris vrind sa spuna ceva ... dar s-a razgindit.

Eu mincam cu inghitituri mici inghetata care incepuse sa se topeasca. Nu atit invitatia ma luase pe neasteptate cit numele celor care vor veni, nume pe care le auzisem in cele povestite de bunica mea ... dar si in povestile nescrise ale unui oras de provincie.
Aproape ca uitasem de caseta. Am scos borseta din geanta si in tacere am pus-o pe masa. Varul doamnei Berger a luat-o ... fara nici un cuvint. Nici un cuvint de multumire. Parca nu el mi-o daduse in urma cu citeva zile. Incepeam sa ma intreb la modul serios daca nu cumva sufera de amnezie. E o boala frecventa la cei care depasesc o anumita virsta.

Varul doamnei Berger s-a uitat intrebator spre mine.
"Am doua curiozitati referitor la dumneata. Prima ... ce desene animate v-au placut in copilarie?"
Ce intrebare ciudata, am concluzionat eu in gind, dar am raspuns cu voce tare:
"Pantera roz ... The Pink Panther"
"De ce? Care-s motivele?"
" In primul rind muzica, coloana sonora a filmului . Apoi ideile ... filozofie sub masca unor personaje de desene animate, mi s-au parut niste desene animate inteligente ...
Care e a doua curiozitate?"
Varul doamnei Berger se uita la un punct situat dupa toate probabilitatile exact intre sprincenele mele. Credeam ca nu a auzit intrebarea mea. Dar tocmai cind ma pregateam sa o repet a spus cu un ton scazut;
"Am uitat. Am uitat ce-am vrut sa va intreb. Imi voi aminti, fiti fara grija ... nu veti ramine neinterogata. "

Ca de obicei a zimbit dupa care a continuat : "Dumneata crezi in noroc si nenoroc, in sansa si nesansa ?"
"Toata lumea crede intr-un fel, pentru ca tuturor li s-a intimplat sa aiba sansa si nesansa. Cred ca destinul este in mare parte la dispozitia noastra. Un fel de materie prima care cade pe mina unui mestesugar, a unui artist ... iar ceea ce va iesi in decursul timpului va depinde in cea mai mare parte de maiestria si de talentul nostru."
"Dumneata chiar nu crezi in ghinion? Nu ti s-a intimplat sa treci prin situatii critice? Sa fii nevoita sa iei o decizie ? ... decizie vitala care te-ar fi putut catapulta spre catastrofa daca nu ai fi luat-o asa cum ar fi trebuit. In acele momente cum ai rationat? Dupa ce anume te-ai ghidat?"
" Dupa intuitie, dupa instinct ... judecata a venit mult mai tirziu ", am raspuns eu cu nonsalanta.
"Voi zice ceva care te va supara. Se spune ca intuitia e o ramasita a animalitatii, conservarea speciei este legata de instinctul animalului. Si la om e aproximativ la fel. Sa va explic, nu vreau sa las loc de dubii : omul care poseda o intuitie bine dezvoltate e echivalentul superior al animalului cu un puternic instinct de conservare.
Se stie foarte bine ca femeile poseda intuitie ... din cauza ca ele nu si-au anihilat procentul acela animalic care le face sa supravietuiasca cu succes in orice fel de conditii. Personal ma indoiesc in mod serios de capacitatea de rationament a femeilor. Nu ... sa nu ma intelegeti gresit domnisoara. Nu le consider inferioare. Dar pur si simplu am constatat ca marea parte a femeilor nu rationeaza. O mica minoritate o face . Ar mai fi si unele exceptii ... a femeilor care rationeaza mai repede, mai profund si mai eficient decit barbatii. Insa ele trebuie tratate ca niste exceptii care confirma regula ... nu ca altceva.
M-a frapat sa constat ca ele, pe baza intuitiei , au ajuns in acelasi punct in care un barbat, in mod normal, ajunge dupa saptamini , poate luni de rationament logic. Chiar m-a deranjat aceasta descoperire." Insiruia cu pasiune cuvintele in timp ce-si expunea teoria. Nu ma deranjau vorbele lui, si chiar daca ar fi spus ca femeile sunt cele mai stupide creaturi de pe fata pamintului ... nu m-as fi suparat. Vorbea despre femei cu un ton atit de neutru, de detasat , incit parca si eu uitasem pe moment din ce tabara fac parte. Imi placea sa ascult teorii de genul asta, argumentate cu cele mai indraznete exemple. A facut o mica pauza dupa care a schimbat subiectul de discutie.

"Cind am aflat ca ne vom muta la Bucuresti inima mi-a sarit in piept de bucurie. Dar starea aceasta s-a transformat imediat in una de tristete. Am locuit in orasul acesta paisprezece ani. Am venit aici la sase ani si am plecat inainte sa implinesc douazeci. Ma imprietenisem cu un anticar care-mi pastra cartile pina cind faceam rost de bani. Ani de zile a facut lucrul asta fara sa aiba de cistigat ceva de la mine. Nu stiu de ce ma simpatiza. Uneori stateam de vorba in magazin printre rafturile ticsite de carti.
Cu citeva seri inainte de plecare l-am cautat sa-mi iau ramas bun. Am stat de vorba pina aproape de miezul noptii. Vroia sa-mi dea un dar de despartire. A plecat in camera din spate dupa care s-a intors tinind ceva in pumnul inchis. L-a deschis si a lasat sa cada pe masa o medalie. O medalie in forma de cruce din timpul regelui Carol.
Mi-a zis ca nu are valoare istorica dar crede ca lui i-a adus noroc. Mi-a dat-o mie urindu-mi noroc in viata. Am pus-o in buzunarul pantalonilor ... unde a ramas citeva zile . Odata mutati in noua locuinta din Bucuresti am aruncat-o intr-o cutie , uitind de ea ... si poate uitindu-mi norocul. A ramas acolo pina in ziua cind a trebuit sa impachetez cele mai de trebuinta lucruri. Plecam pentru totdeauna din Romania. Nu pot sa-mi explic impulsul care m-a facut sa o iau cu mine. Am taiat bucata de matase de care era prinsa iar apoi am petrecut-o pe un siret desperecheat de la un bocanc de schi.
Am pus-o la git, si cu ea la git am iesit de pe aeroport. Din acea zi am avut-o intotdeauna cu mine, daca nu la git atunci in buzunarul de la vesta sau de la camasa, daca nu acolo , atunci printre lucrurile din geamantan.
Nu stiu daca mi-a adus noroc, dar faptul ca o tineam in palma ma facea sa am un aer de siguranta, simteam linistea unor vremuri trecute cind ma plimbam noaptea pe aleile pietruite ale unui oras care exista nu numai pe harta, care exista in primul rind in inima mea.
Nu stiu nici ce impuls ma face sa ti-o dau dumitale. Vreau sa o primiti ca pe o amintire dintr-un timp nemuritor, nu ca pe o amintire de la un muritor de rind, plin de neputinta si pacate. Nu o am acuma la mine, insa am sa o aduc dupa masa.Promit."

Ma uitam la figura lui ... incercam sa-mi inchipui vremurile traite de el ... perioada interbelica, cel de-al doilea razboi, abdicarea regelui, stalinizarea, cooperativizarea, comunismul dejist ... si cred ca undeva pe aici se rupea filmul.
Desi nu l-am intrebat si nu mi-a confirmat nimeni, traiam cu impresia ca varul doamnei Berger a plecat din Romania inainte de '65. Nu vroiam sa pun intrebari care sa-i aminteasca de ceva dureros. Adevarul era ca nu stiam ce anume se cuvine, sau nu se cuvine sa-l intreb. Ma bucuram ca se simte liber sa vorbeasca ... ca barierile de virsta dintre generatii au disparut. Nu-mi era mila de el, dimpotriva ... cred ca aveam un sentiment de ascunsa admiratie. Nu multi oameni reusesc sa ramina atit de senini la batrinete. Privindu-l m-am intrebat : ce e batrinetea?
Fara sa ma gindesc prea mult l-am intrebat : " Daca ar fi sa-mi dati un sfat de viata, ce mi-ati zice?"
A raspuns imediat cu o fata senina si cu aceleasi luminite poznase in priviri : "mai bine sa te doara lipsa cuiva decit sa te simti in plus in viata acelui cuiva."

Varul doamnei Berger (... ultima parte)

E ciudat ca atunci cind trebuie sa apara undeva in public, cea mai mare parte a femeilor reactioneaza intr-un mod identic. Prima si inevitabila intrebare pe care si-o pun suna cam asa : cu ce sa ma imbrac?

Exact la asta ma gindeam si eu. Din fericire nu aveam de unde sa aleg din cauza ca in bagajul meu de calatorie se gasea o singura rochie care corespundea circumstantelor. O rochie care-mi placea pentru ca ma facea sa ma simt bine ori de cite ori o imbracam ... rochiile frantuzesti au ceva numai al lor.
Sora mea se tot invirtea pe linga mine punindu-mi la dispozitie ultimele ei informatii in materie de hair style si fashion design.
Am imbracat rochia si am inchis nasturii sidefati de pe umar. Neagra, dintr-un crep dulce la pipait, lunga pina la glezne, cu un pliu ciudat intr-o parte si cu o jupa de matase prinsa in talie ... mi se parea ca ma face mai inalta, si stiu ca imi punea in evidenta culoarea parului si a ochilor.
La ora patru fara zece minute eram imbracata, incaltata, pieptanata, parfumata ... intr-un cuvint gata pregatita sa intru in groapa cu lei. Claudiu a dovedit ca are o punctualitate de englez. Asta mi l-a facut simpatic in ochii mei si i-am trecut cu vederea imbracamintea si aerele de pusti de bani gata, crescut fara de griji in levantinul nostru mic Paris.

Varul doamnei Berger ne astepta in curtea vilei proaspat renovate.
Casa a fost confiscata de la propietari dupa 1947, servind rind pe rind ca sediu pentru sindicat, birouri administrative, gradinita de copii, ... insa a fost recuperata dupa '89 de copii proprietarului .
Am intrat in casa cu un usor sentiment de emotie. Ma aflam pentru prima oara intr-un mediu in care toti invitatii, cu exceptia fiicei domnului ^^^er, erau trecuti de saizeci de ani.
Am facut cunostinta pe rind.
Domnul doctor ^^^er mi s-a parut sters si putin obosit. De vina era poate si clinica particulara la care lucra mult si unde era considerat unul din medicii de baza. Venise insotit numai de fiica lui, o tipa inalta si bine facuta. Parul scurt de culoare castaniu inchis ii incadra obrazul armonios centrat pe niste buze senzuale.

Domnul ###man trecuse cu succes de optzeci de ani. Cu trasaturi osoase, dar nu slab, cu ochi de o culoare indefinita si cu privire iscoditoare ... m-a privit printr-o luneta invizibila. Sunt convinsa ca exact in acel moment mi-a pus un calificativ.

Doamna Marta a constituit o surpriza pentru mine. Imi era clar ca fusese o frumusete la vremea ei. Era imbracata si coafata impecabil, si privind-o mi-am amintit ca citisem undeva o propozitie care suna cam asa : "Franta a fost facuta pentru dantele, nu pentru cirpe". Exact asa era si doamna Marta, facuta pentru dantele.
Parul castaniu-roscat, aranjat fara cusur, se potrivea perfect cu bluza pe care niste frunze stilizate, negre, pluteau pe un fond crem. Fusta de culoare tot crem ii acoperea cu o palma genunchii. Ceea ce atragea atentia erau picioarele ei, suple ca ale unei fete de douazeci de ani, picioare infasurate in ciorapi de matase, aproape invizibili, ... ca un praf de culoarea nisipului aramiu. Privirile ti se opreau la sandalele din antilopa neagra, cu tocuri cui si catarame minuscule de culoare argintie.
Isi purta cu gratie si cu mindrie putinele riduri, ca pe niste flamuri ale razboaielor pe care le-a dus in viata, riduri fine care-i cadeau bine pe fata si-i completau trasaturile. Femeia asta sfida pur si simplu virsta. Zimbea si vorbea foarte natural, constienta de farmecul pe care inca il avea.
Imi inchipuiam ca pe sotul ei trebuie sa-l cheme Pierre sau Francois, dar il chema Simon. Un francez cu alura de sportiv care vorbea foarte bine romaneste si care era elegant, fara ostentatie.

Domnul &itz, dupa decenii de habitat in Cluj, vorbea leganat ... ardeleneste.
Cred ca fusese avocat, consilier juridic, notar, sau cam asa ceva ... insa era un mare pasionat de istorie medievala si de cavaleri teutoni. Sotia lui, mult mai tinara decit el, bruneta si fara nici un fir de par alb, foarte sociabila, reusise sa-si faca un car de cunostinte si prieteni in orasul nostru.

Doamna profesoara ^#^eanu lipsea de la apel. Am inteles ca urma sa vina mai tirziu.

Degeaba a protestat doamna Marta, la numai citeva minute varul doamnei Berger m-a rapit pur si simplu din mijlocul lor si m-a condus la etaj. Camerele de la etaj nu erau mobilate. Insistase sa urcam ca sa-mi arate salonul care inca era in lucru si care urma sa fie decorat in stil japonez.
Un salon de cinzeci-saizeci de metri patrati cu ferestre de inaltimea unui om. Parchetul proaspat schimbat fusese lacuit intr-o culoare maron inchis. Sub stratul de lac se zareau striatii in ocru.
Jur imprejur, pe pereti, au fost montate zeci de aplice din sticla subtire pictate in stilul stampelor japoneze. Intr-un colt stateau puse unul linga altul trei ghivece imense din lemn in care erau plantati arbori bonsai. Peretii fusesera lucrati in mica de culoarea nisipului, dar aveau o tenta luminoasa ... o plaja cu nisip fin luminata de soarele unei amiezi de vara.
Varul doamnei Berger patrula dintr-un capat spre altul al salonului dindu-mi explicatiile de rigoare.
Il ascultam fara sa ma plictisesc incercind sa mi-l inchipui cum ar fi aratat in tinerete. Mi-a ghicit pe data gindul ... si m-a facut sa rosesc. A continuat sa vorbeasca in timp ce statea sprijinit de cadrul unei ferestre.
"Din cind in cind obisnuiesc sa spun banalitati ... ca de exemplu ca viata trece prea repede. Din nefericire asta e realitatea. Nu mi-e frica de moarte, nici ca s-ar putea sa o sfirsesc intr-un azil de batrini , nici de singuratate, nici de boala ... nici de saracie. Sunt pregatit pentru toate. Dar ma gindesc cu groaza ca am o constitutie de fier, ca voi fi pedepsit pentru toate greselile mele sa traiesc o suta de ani. Ca voi ajunge intr-o zi in care toti cei pe care-i cunosc de o viata vor pleca sub tarina, si ca nu voi mai avea cu cine sa-mi impart amintirile. Voi fi suficient de las sa-mi pun capat zilelor, si ca soarecele acela din roman voi bintui noptile incercind sa-mi amintesc ceea ce a fost odata. Da, cred ca asa voi fi pedepsit. Din pacate dumitale iti lipseste perspectiva. Numai ea poate sa te faca sa intelegi cum trebuie ce vreau sa spun."

Il urmaream cu acelasi interes iar in paralel ma gindeam la medalia promisa. Poate uitase de ea ... sau poate se razgindise. De ce ar instraina un lucru de care se simte legat? De ce mi-ar da mie o amintire a tineretii lui?
Sau poate ca nu exista nici o medalie? ... poate ca totul e o poveste inventata ...

Gindurile acestea mi se amestecau in cap iar caldura de la etaj isi facea efectul asupra paharului de Retsina pe care il bausem cu jumatate de ora inainte, molesindu-ma nepermis de mult. Totusi nu vroiam sa pun capat discutiei intr-un mod brusc. Vroiam sa ascult toate povestile pina la capat. Povestea, amestecind perioade istorice, personaje, locuri geografice ... si am constatat ca avea un talent ascuns in a puncta relatarile cu glume si cu vorbe de duh.
La parter vocile s-au intetit si cind m-am uitat pe fereastra am vazut o Toyota rosie din care cobora o doamna distinsa, in virsta.
Sosise doamna profesoara ^#^eanu.

In momentul in care pasit in salon, la doi pasi de pragul usii, Marta m-a oprit, adresindu-i doamnei ^#^eanu o intrebare : "Stii cine-i la petite en noir?"
In sinea mea am zimbit auzind cum am fost prezentata.
"E nepoata A------- ", dupa care a rostit numele de familie al bunicii mele.
Doamna profesoara ^#^eanu s-a uitat la mine din cap pina in picioare, plimbindu-si pur si simplu privirea pe exteriorul meu ... asa ca niste raze care incearca sa identifice un defect intr-un produs de pe linia de fabricatie.
Tonul grav al vocii ei a umplut camera : "Vasazica tu esti nepoata A------ ?", si a continuat cu numele de domnisoara al bunicii mele.

O reactie ciudata s-a produs atunci cu mine. Niciodata nu am fost numita asa, niciodata nu am fost raportata la numele de domnisoara al bunicii mele.
O fata se obisnuieste cu numele pe care il are, apoi vine o zi cind incepe sa se obisnuiasca cu numele sotului ei ... totul pare natural, in firea lucrurilor ... desi poate nu e.
Rareori mi s-a intimplat sa fiu intrebata de persoane mai in virsta cum o chema pe mama inainte de casatorie. Numai asa puteau sa ma identifice ele, sa ma plaseze undeva in cronologia orasului.
Dar nimeni, absolut nimeni pina acum, nu m-a asociat cu numele de domnisoara al bunicii. In seara aceasta doamna profesoara a facut-o, iar in momentul in care a facut-o am trait senzatia ca lumea e inchisa intr-o bula de sticla pe jumatate plina cu aer, pe jumatate plina cu apa ... care incet-incet incepe sa se dea peste cap ... ca ma scufund undeva, intr-un trecut pe care nu-l cunosc, dar de care sunt legata prin acele legaturi de singe pe care nici o genetica nu le poate schimba sau sterge.
Ma gindeam ca peste zece ani nu va mai fi nimeni care sa-mi spuna ceea ce mi-a zis doamna ^#^eanu in seara aceasta.
Peste douazeci sau treizeci de ani cu greu se vor gasi in oras persoane care sa ma asocieze cu numele pe care l-a avut mama mea inainte de casatorie ... si daca va fi sa traiesc inca patruzeci de ani, ma voi transforma intr-un copil al nimanui intr-un oras invadat de necunoscuti.
Cine stie ... daca sora mea va avea copii, voi ajunge o zi in care voi fi identificata ca matusa lor ...

Poate ca asta e perspectiva de care vorbea varul doamnei Berger, unghiul din care te priveste lumea, identitatea pe care ti-o construieste societatea, fara sa cunoasca cine esti.
Rind pe rind vei primi diferite titluri, in mod succesiv vei fi raportat la oameni si la evenimente care te privesc, iar uneori care nici nu te privesc in mod direct. Si daca vei trai suficient de mult, vei ajunge intr-o zi in care nu vei mai avea cu cine sa-ti imparti trecutul. Amintirile care odata au fost comune, vor deveni numai ale tale. Ti le vei aminti in mod obsesiv, mereu, de teama sa nu le uiti ... de teama sa nu te pierzi pe tine.

Seara a decurs intr-un mod foarte placut. Nu ma saturam sa-i ascult pe cei care vorbeau. Vorbe pline de spirit, glume de bun gust, amintiri care-i faceau pe unii sa lacrimeze, planuri de viitor, incrucisari de idei minuite cu eleganta cavalerilor din turniruri, discutii si divagatii pe cele mai diverse teme ... risete si buna dispozitie, schimburi de numere de telefon si de adrese, promisiuni ca vom tine legatura ...

Pe la trei dimineata oboseala s-a facut prezenta. Claudiu a trebuit sa duca pe toata lumea acasa. A fost singurul care pe timpul petrecerii nu a baut nimic.
Plecase toata lumea. In vila pustie cu toate luminile aprinse am ramas numai eu si varul doamnei Berger. Era foarte multumit ca reusise sa-si adune laolalta prietenii. Am auzit masina in curte , asa ca mi-am luat la revedere de la el.
De afara am auzit vocea lui Claudiu care ma striga. Coboram aproape in fuga treptele, fara sa ma uit in urma.

Tocmai cind ma pregateam sa deschid portiera am auzit vocea varului doamnei Berger. Venea de la etaj.
"Domnisoara nu mi-ai raspuns la a doua curiozitate pe care o am fata de dumneata. V-am spus ca nu veti pleca neinterogata" , vorbele ii erau insotite de risete usoare care se diluau in vinetiul noptii de august.
"Ascult si ma supun", am raspuns, folosind o expresie din povestea lampii lui Aladin.
"Care e bautura dumitale preferata?".
Ce ciudat! Ma asteptam sa ma intrebe orice, numai asa ceva nu.
"Vodca Smirnov injumatatita cu suc natural de grapefruit si cu doua cuburi de gheata", am zis eu cu o voce intr-un crescendo continuu.
Imediat l-am auzit strigind : "Prinde!"
In mod reflex am ridicat miinile cautind cu privirea in noapte, fara sa vad obiectul care-mi fusese aruncat. L-am simtit in podul palmei. Nu-mi puteam da seama despre ce e vorba. Cind m-am uitat indeaproape am inteles. Din doua-trei miscari am desfacut siretul in care era infasurata. Tineam in mina o medalie de argint.
Instinctiv am ridicat privirea spre ferestrele de la etaj. Acolo nu mai era nimeni ... iar luminile erau stinse.
In acel moment m-a cuprins un sentiment de vinovatie. Varul doamnei Berger nu uitase nici un moment de promisiunea facuta ...

Dupa ce-am inchis portiera de la masina, mi-am sprijinit fruntea de sticla vorbind cu mine insami in gind : "... am trait un sfert de secol ... dar oare e adevarat ca l-am trait?"



Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Aug 2007, 06:49 PM

Improvizaţii pe diagonală



Noi, cei de azi, nu avem liniştea interioară să contemplăm lumea. Privim fugitiv la tot ce ne înconjoară ... construcţii, decoruri, natură, oameni , evenimente .
Dar şi mai grav e că privim fugitiv şi la propria viaţă, din cînd în cînd, doar în cazul în care ne izbim de probleme ce trebuiesc rezolvate.
Aşa cum betonul şi asfaltul a acoperit milioane de hectare de pajişti şi de pămînturi negre mustind de viaţă, tot aşa un asfalt invizibil , cu numele de 'cotidian', a acoperit mare parte din 'viul' din noi .
Suntem îngropaţi de vii sub cotidian.
Ce diferenţă e între metropolele moderne şi muşuroaiele de furnici? Poate doar faptul că termitele sau furnicile roşii sunt mult mai disciplinate decît suntem noi.
Poate cineva ne va spune că noi, cei de azi, avem confortul ... şi că cei din evul mediu sau din antichitate nu l-au avut.
Fac alergie la cuvîntul confort. Nu ştiu cum se face că de cîte ori îl aud sau îl citesc, nu mă gîndesc nicidecum la comoditate sau tihna ... ma gîndesc la fort, fortăreaţă, fortuit , forţat. Nu-mi pot opri mintea să nu faca asociaţia aceasta de sensuri, asociaţie care din punct de vedere etimologic este total greşită.

Dar dincolo de etimologia cuvintelor exista o altfel de etimologie, cea a gîndurilor răzleţe care reverbereaza fără să fie rostite.

Acelaşi lucru mi se întîmplă şi în limba persană. Am momente în care cuvintele şi oamenii mi se dezvaluie într-un mod ciudat.
De exemplu : cuvîntul ashk (aşk) înseamna lacrimi iar cuvîntul eshq (eşk) înseamna iubire.
Ashk e un cuvînt vechi persan în timp ce eshk este un cuvînt de origine araba .
Etimologic vorbind ele nu au nimic în comun. Însa dacă reuşim să depăşim etimologia şi lingvistica , lasindu-ne purtati de imaginaţie ... descoperim o realitate, aceea a legăturilor inerente dintre lacrimi şi iubire.
Pot da un alt exemplu. Cuvintele zan şi zanbur. Nu vă lăsaţi induşi în eroare de sonoritate. Nu fac parte din aceeaşi familie de cuvinte.
Zan înseamnă femeie iar zanbur înseamnă albină.
Dar iarăşi mintea mea o ia razna ... pentru că dincolo de rădăcina lingvistică care le separă eu văd ceva care le uneşte. Faptul că şi femeia trebăluieşte de zor, la fel ca o albină.
Fac imprudenţa să mai adaug un cuvînt, zanjir ( zangir ). Etimologic vorbind acest cuvînt nu are nici o legătură cu zan/ femeie sau cu zanbur/ albină.
Cîteodată mă întreb de ce creierul face aceste analogii imposibile ... de unde le scoate?
Zangir înseamna lanţ. Lanţul reprezintă simbolul oprimării . Privită din acest unghi negativ asociaţia între cuvîntul femeie şi cuvîntul oprimare ne produce tristeţe.
Dar întotdeauna există şi un unghi pozitiv.
M-am refugiat pentru cîteva minute în acel unghi pozitiv ... iar de acolo mintea mea a văzut cu totul altceva.
Zan... zangir , ... femeie ... făptura căreia zeii i-au dat puterea de a înlănţui.

( Imagine de Li Yitai )

Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Aug 2007, 04:17 PM

Mihăiţă

De citeva zile se terminase concursul de admitere la facultate. Toata lumea din oras astepta sa sa afiseze rezultatele ... caci ce alta ocupatie mai interesanta pot avea unii intr-un mic oras decit sa comenteze cine a reusit, si cine nu?
Putin ma interesa rezultatul. Oricum, nu dadusem examen la facultatea care mi-ar fi placut. Ba mai mult, in adincul inimii speram sa nu reusesc.

De obicei imi petreceam timpul pe malul apei. Luam cu mine o cuvertura, o palarie de soare, citeva reviste si carti ... si bineinteles buna dispozitie.

Pe malul apei existau mai multe locuri de intilnire ...
La Pod - acolo se aduna lumea buna a orasului si se schimbau ultimele noutati ... mai bine zis ultimele birfe, proaspete ca piinea calda ...
La Lespezi - acolo veneau cei care stiau sa inoate si care cautau citeva minute de liniste, departe de privirile iscoditoare ale multimii...
La Bulboană - acolo te puteai intilni cu citiva singuratici iubitori de natura sau cu cei parasiti de iubiti si iubite ... stateau cu ochii atintiti in virtejul de apa, rupti cu totul de realitate ...
La Răchiţi - acolo, din zi si pina in noapte, puteai sa-i vezi pe pescarii impatimiti care se uitau urit la tine ... mai ales daca vorbeai tare in timp ce treceai pe linga ei.

Locul meu preferat era La Lespezi. Ii cunosteam pe toti cei care se adunau acolo, si de multe ori, spre seara, faceam impreuna un foc pe jarul caruia coceam porumb sau mreana.

O zi ca oricare alta. Tocmai iesisem la mal, cu ochii impaienjeniti de apa si cu urechile tiuind, cind am simtit ca un baiat, mic si blond, ma bate pe brat. M-am uitat la el sa vad ce vrea si l-am auzit ca-mi cere voie sa citeasca un almanah pe care il pusesem desfacut pe cuvertura pe care-mi lasasem si hainele.
I-am zis ca poate sa-l ia.
M-am dus inapoi in apa si de acolo l-am zarit cum pleaca cu almanahul in mina, cautind un loc cu iarba pe care sa se intinda si sa citeasca.

Ca de obicei timpul a trecut foarte repede. Se facuse aproape de ora unu, asa ca trebuia sa merg acasa. M-am imbracat si mi-am pus ochelarii dupa care am trimis pe cineva din copii sa mearga sa-l cheme.

De abia cind s-a apropiat am putut sa-l vad asa cum trebuie. Era un baiat slabut, usor pistruiat, cu parul blond ... intr-o parte parca mai deschis la culoare decit in cealalta parte ... cu un zimbet foarte placut pe fata. Nu-l cunosteam, deci am presupus ca venise in vacanta la rude ... si de abia in acel moment mi-am dat seama ca nu este insotit de nimeni.
L-am intrebat cum il cheama.
Mi-a raspuns ca il cheama Mihai. Vocea lui avea ceva ciudat ... dar nu reuseam sa-mi dau seama ce. El statea si se uita fix la mine, asteptind parca sa-i vorbesc. Si poate daca nu ar fi fost zimbetul acela ciudat de pe fata lui, as fi cerut almanahul si as fi plecat.
L-am intrebat la cine a venit.
El mi-a spus ca sta la ferma. Ca tatal lui lucreaza la ferma.
Mi se parea ceva in neregula ... aveam o senzatie inexplicabila ... ca nu pot intelege ceva. Mihaita a continuat sa vorbeasca si dintr-o data am realizat ... copilul nu putea pronunta cuvintele asa cum trebuie. Dar dupa figura nu parea sa fie un copil handicapat.
Cred ca ma zapacisem pentru ca nu mai stiam ce anume vroiam sa-l intreb ... dar el m-a scos din incurcatura.
Cu aceeasi voce usor nesigura, care parea sa alunece pe unele consoane, mi-a spus :
"Stii, eu nu pot auzi. Cind vorbesti trebuie sa te uiti la mine ca sa-ti citesc buzele."

Auzisem foarte bine ce-mi spusese, dar inca nu-mi puteam reveni pe deplin. In viata mea nu vazusem pe cineva la fel ca el, si din cauza asta nu stiam cum trebuie sa ma comport. Intotdeauna am judecat oamenii dupa prima impresie. Iar prima impresie pe care mi-o facuse Mihaita era aceea a unui copil inteligent.

Vroiam sa ma imprietenesc cu el si sa aflu cit mai multe despre lumea lui ...

Nu terminase de citit povestirea din almanah si m-a intrebat daca vin si miine. I-am zis ca poate sa-l pastreze pina miine si sa citeasca tot ce vrea.
Avea un fel de a zimbi pe care nu l-am intilnit la nimeni. Te facea sa te simti vinovat si pentru greselile nefacute. Am fost curioasa sa vad ce-i captase atentia. A fost o surpriza sa constat ca citeste o povestire SF. Ma intrebam ce poate intelege el din povestire? Cum poate percepe el propozitiile scrise de oameni normali? Cum poate percepe un neauzitor lumea descrisa de un auzitor?

Din curiozitate l-am rugat sa-mi povesteasca pe scurt ce citise ... si culmea culmilor ... povestea foarte frumos, chiar daca nu putea pronunta bine toate cuvintele, gesticula si misca miinile, zimbea sau se intrista - in functie de context, si in tot timpul acesta se uita fix la mine, sa-mi citeasca reactiile.
Cred ca atunci m-a cucerit. Aveam in fata un copil inteligent, in ciuda handicapului fizic ... un copil sensibil pentru care as fi vrut sa fac ceva, nici eu nu stiu ce.
(... va continua )

Acest topic a fost editat de exergy33: 8 Aug 2007, 06:20 PM

Mihăiţă ... continuare

Seara, la masa, am povestit despre Mihaita. Fiecare si-a dat cu parerea, si nu stiu de ce aveam vaga impresie ca suntem cuprinsi de o mila 'cerebrala', de suprafata, pe undeva falsa, nu de un sentiment adevarat.
Am cautat printre carti si reviste pentru ca stiam ca am unele dubluri. Am gasit un almanah Stiinta si tehnica si citeva numere din Cutezatorii si Luminita. Le-am pus deoparte cu gindul sa i le fac cadou lui Mihaita.

A doua zi am luat cu mine o patura mai mare pe care sa incapem toti trei, eu, sora mea si micul suedez. I-am zis micul suedez pentru ca figura lui imi amintea de un personaj dintr-un film suedez pe care il vazusem cu ceva timp inainte.

Cind am ajuns La Lespezi am vazut ca Mihaita era in apa si juca un fel de polo cu restul copiilor. Nu avea rost sa strig, stiam ca nu ma aude ... dar nu mi-am putut opri impulsul sa nu o fac. O fata de linga el a auzit si l-a facut atent, aratind cu mina in directia noastra.
A iesit in fuga din apa si a alergat spre noi. Ma uitam la corpul lui slab si la pielea prin care se puteau numara coastele ... dar si la agilitatea cu care sarea pe pietre, ocolind spinii sau pietrele taioase.

Am intins patura si ne-am asezat. Sora mea intrase in vorba cu el. Le-am intrerupt discutiile si i-am dat revistele spunindu-i ca sunt pentru el.
Le-a luat, le-a rasfoit ... si apoi si-a ridicat ochii spre mine. Dupa felul in care a zimbit am inteles ca se bucura. Nu stiu daca ma asteptam sa-mi multumeasca ... dar asteptam un fel de reactie verbala din partea lui. Parca citindu-mi gindurile m-a intrebat: " Eu ce sa-ti dau in schimb?"
Curios. Nu-mi trecuse prin cap ca as putea primi ceva in schimb. M-am gindit putin, dupa care i-am zis : "Poti sa ma inveti alfabetul surdo-mutilor."
"La ce-ti trebuie?", a intrebat la rindul lui, uitindu-se la mine ca la cineva care a cazut de pe alta planeta.
Chiar asa! ... la ce-mi trebuie sa stiu?, m-am mirat la rindu-mi in gind.
"Imi place sa invat. Chiar vreau sa aflu daca sunt in stare sa invat, sau nu."
A stat citeva secunde in cumpana, ca si cum ar fi gindit asupra unei probleme importante, dupa care a zis : "Bine. Daca vrei am sa te invat."
"Pai sa incepem prima lectie" , am adaugat imediat eu, temindu-ma parca sa nu se razgindeasca.

S-a asezat turceste in fata mea cautind sa stabileasca un contact cu privirea. Imi dadeam seama ca acesta era un lucru esential pentru el. Intr-o fractiune de secunda ar fi putut analiza, asa intr-un fel copilaresc si empiric, pe oricine ar fi avut in fata.
Mai intii mi-a aratat cifrele, eu repetindu-i miscarile. Sora mea le repeta si ea pe unele, insa cind am ajuns la litere a inceput sa se plictiseasca, a luat mingea si a mers in apa.
Ramasesem pe patura singura cu Mihaita. Imi arata literele, eu le repetam cu silinta ... iar el zimbea, incintat cred, stiindu-se pe post de profesor.
Incercam sa spun cu ajutorul degetelor propriul meu nume si mi se parea ciudat ca prin miscarea palmelor si degetelor sa pot face pe cineva neauzitor sa-mi pronunte cu voce tare numele ... cineva care sa-mi spuna numele, fara sa auda cum suna ceea ce pronunta.
Am scris in aer cuvinte diferite ... si de fiecare data asteptam sa citesc din ochi aprobarea profesorului. Cred ca trecuse mai bine de o ora dar Mihaita nu dadea semne de oboseala, in timp ce eu, da. Muschii miinilor mele nu erau antrenati pentru asa ceva. L-am intrebat daca nu a obosit sau daca nu s-a plictisit sa-mi explice. A dat din cap ca nu.
I-am zis ca ma dor miinile, faza la care el s-a ridicat, mi-a luat o palma, mi-a desfacut degetele si mi-a rasucit incheietura miinii, apropiind cit mai mult palma cu degetele desfacute spre partea interioara a antebratului.
Am repetat singura aceasta miscare de citeva ori ... cind pentru o mina, cind pentru cealalta ... incet, incet durerea musculara se risipea undeva in afara corpului parca.

In mod sigur invatase la scoala cum sa relaxeze miinile. Atunci mi-a trecut prin cap sa-l intreb in ce clasa este, cum e la scoala lor ... si alte lucruri din astea.
Am aflat ca terminase clasa a treia, dar mie mi se parea mai mic cu un an, sau chiar doi, decit virsta pe care o avea. Era slab, dar nu mic de statura iar oasele cred ca ii erau bine facute. Am inteles de la el ca tatal lui este muncitor zilier si ca primavara si vara vine sa lucreze la ferma. L-am intrebat daca mai are frati si surori. Mi-a raspuns ca da, si a zis cifra cinci ... insa nu am inteles daca in acel cinci s-a inclus si pe el. Probabil ca era obisnuit cu astfel de intrebari stereotipe, si anticipind urmatoarea mea intrebare mi-a zis ca asa a venit pe lume, ca niciodata nu a auzit ... ca restul fratilor si surorilor sunt sanatosi, numai el e asa.
Vorbea foarte clar, cred ca anterior ,de zeci de ori, a repetat aceste date autobiografice, dictia cuvintelor fiind aproape fara cusur.
L-am intrebat daca ii e dor de ceva ... si am ezitat sa pronunt cuvintul dor ... nu stiam in ce masura il poate intelege.
Mi-a raspuns ca-i dor de bivolarie.
Bivolarie? ... am repetat eu cu voce tare. La ferma din orasul nostru nu se cresteau bivoli ... sau eu nu aveam habar? Probabil ca era vorba de o alta ferma unde tatal lui lucrase ca zilier si il dusese si pe el acolo.

Dar nu era vorba de nici o ferma ... Mihaita se chinuia sa ma faca sa inteleg ca scoala lui se chema asa ... Bivolarie ... ca asta era numele unui sat aproape de minastirea Putna, sat in care era scoala de surdo-muti la care invata el.
Nu l-am intrerupt. Ar fi fost o crima sa o fac.
... ascultam cum imi vorbea de scoala, de munti, de conurile de brad cu care facea tablouri la orele de lucru manual, de minastirea Putna, de saniile cu cai care-i duceau pe copii prin padure, de oamenii din sat - care se uitau la ei cu mila aducindu-le la sfirsit de saptamina tot felul de colaci si cozonaci, de invatatoarele pe care el mi le prezenta cu numele, de ciupercile pe care le gaseau dupa ploaie prin iarba , ...
Dupa fiecare fraza se uita lung la mine sa-mi vada reactia, si cred ca la cel mai mic semn de plictiseala din partea mea el s-ar fi oprit din povestit.
Intre timp sora mea venise pe patura si se asezase pe un colt ascultind uimita insiruirea de fraze si gesturi a lui Mihaita.
Vroiam sa-i arat si ei cit de mult avansasem in limbajul surdo-mutilor. De aceea ii tot ceream lui Mihaita sa spuna ceva cu voce tare, iar eu incercam sa transpun propozitiile in semne.
La un moment dat am incurcat unul din cuvinte, dar imediat mi-am amintit si l-am scris din nou cu palmele. Micul suedez s-a uitat la mine zimbitor, ca un profesor care stie sa ierte greseala unui elev mai slab sau mai timid, dupa care, cu o pronuntie perfecta m-a intrebat : "de ce te bilbii?". Vorbele lui au ramas suspendate in aer. Mecanismul gindirii mele de om normal se intepenise in aceste vorbe.
Am momente in care, din cauza unor anumite ginduri sau senzatii, nu mai pot expira aerul pe care tocmai l-am inspirat. Exact era si acum. Plaminii mei erau inerti, la fel si creierul.
Sora mea se tavalea de ris. Se tavalea la modul propriu, nu numai la figurat ... rostogolindu-se dintr-o parte in alta a paturii si rizind in hohote ... iar printre hohote o auzeam zicind :"asta-i culmea dictiei ! ... sa te bilbii in limba surdo - mutilor!"

Numai Mihaita statea impasibil in fata noastra, cu un chip golit de expresie. Oare la ce se gindea?
Intr-un final, cind risetele s-au potolit ... a inceput din nou sa zimbeasca.



(... rabdare!, de povestit sunt multe )

Acest topic a fost editat de exergy33: 11 Aug 2007, 08:09 AM