un fagure de cristal

Citeodata, o stare ciudata care face sa-ti accelereze bataile inimii, te cuprinde la prima ora a diminetii.
Te uiti pe geam si ai impresia ca cerul e mai albastru, lumina soarelui mai prietenoasa, oamenii mai zimbitori, ... toate iti merg din plin in acea zi. Lucrurile se aseaza parca de la sine in schema unui plan la care anterior nici nu te-ai gindit.
Ai vrea sa zimbesti oricui, sa alergi pe strada in pasi de dans, sa respiri prin toti porii starea aceea de fericire fara motiv ... fara sens, fara putinta de a fi explicata.

Apoi te trezesti singur si fata in fata cu lantul finit al zilelor tale.

Poate de aceea viata mi se pare frumoasa in orice fel de circumstante, pentru ca este viata mea. Pentru ca ceea ce simt eu nu va fi simtit de nimeni in acelasi mod. Felul in care percep eu lumea si fenomenele nu va putea fi 'duplicat' de nici o masina inteligenta, de nici un cyborg, de nici un om ... iar unicitatea aceasta e rezultatul unei osmoze complicate ...
Acel proces unic in care cineva m-a facut sa simt ceva nu se va putea repeta niciodata. Ireversibilitatea lui imi apartine, indiferent de ce a fost inainte si indiferent de ce va fi dupa.
Acelasi lucru as putea sa-l spun si despre mine, despre intruziunea mea, mai mult sau mai putin importanta, in viata altora.
Toate acestea se leaga intr-o retea cu un numar urias de noduri aranjate dupa o logica a destinului, un sistem de ecuatii al evenimentelor transpus intr-o matrice a hazardului, identica cu ea insasi, al carei determinant nu va putea fi niciodata determinat.

In acea imensa curgere a clipelor, mie mi-au fost rezervate citeva - nu stiu daca multe, nu stiu daca putine. Suficient de multe sa-mi dau seama ce vreau, ce simt, ce stiu ... prea putine sa realizez ce nu vreau, ce nu sunt capabila sa simt, ce nu stiu si ce nu voi fi niciodata capabila sa stiu.

Am obiceiul sa privesc prin peretii de cristal al sufletului persoanei care imi sta in fata. Pentru ca asa imi inchipui sufletul cuiva ... un fagure transparent de cristal. Zeci de reflexii si refractii care depind de unghiul din care privesc- uneori orbitoare, alteori inselatoare.
Si ma gindesc ca si ea, asemeni mie, este legata de lantul finit al zilelor ei.
Ca niciodata nu voi putea 'duplica' ceea ce simte ea.
Ca e posibil sa se produca o rezonanta ... in mod neasteptat, dar nu intimplator. Ca rezonanta cu cineva nu e un act volitiv, ca nu tine de nici o stiinta, de nici un management al sentimentelor. Ca daca tine de ceva, atunci tine de propria ta dorinta , si nevoie, de a vedea si de a te vedea.

E cel mai profund lucru care ti se poate intimpla.

Acest topic a fost editat de exergy33: 30 Oct 2007, 02:20 PM

http://www.youtube.com/watch?v=a48EkBy-SUc

Superb....

Sorin.

Cu mai mult timp in urma Erwin a lansat un topic intitulat "13 enigme neelucidate ale stiintei" ... sau cam asa ceva.
Ma gindeam sa-i propun sa-i schimbe titlul, in loc de 13 sa scrie 14 ... si la rubrica aceea sa-l includ si pe Sorin , pentru ca nu pot sa inteleg de unde vin toate cuvintele de apreciere pe care le varsa cu galeata pe aici, florile, rodiile, melodia de pe youtube ... daca tin cont de faptul ca in urma cu vreo doi ani, la forumul de politica, primeam din partea (dumnea)lui cu totul altfel de "complimente".

De unde vine schimbarea asta de optica?
Romanitza Ivan sa fie de vina? ... eu de acolo am remarcat ca ai schimbat macazul, Sorine .

Precum ai observat, nu prea ma bag in pielea nimanui....dar am mare placere sa citesc randuri frumos orientate si mai ales talentate ....Mai ales din partea unei persoane care expune atat de frumos culori, ganduri, mirosuri si experiente pe care le simt si eu!!

exergy33 .....nu am schimbat nici un macaz! Doar ca atunci cand primeai acele "complimente" a fost inainte de a arata celalta fata a lunii......Oricum acolo am sa te combat pana la sange daca e nevoie, dar prefer rosul Rodiilor decat celalat rosu!!

Acum gata...nu mai intervin!!

All Best Regards....

Sorin.

Scurt metraj pe muzică de Paganini

El privea degetele ei subţiri cu pielea arsă de soarele mării,
şi inelul cu piatră de jad, odihnindu-se parcă pe inelarul mîinii ei,
îi era atît de apropiat.
Rochia de mătase nisipie
flutura ademenitor la cea mai mică adiere a vîntului.
Eşarfa ce-i strîngea la spate părul
avea culoarea ochilor ei,
un verde ascuţit tăind orizontul în patru puncte cardinale.
Desculţă, ea păşea atentă pe marginea ţărmului,
călcînd cu eleganţă peste resturile de scoici.
El ar fi vrut atîtea să-i spună ...
Dar ea mergea fără să se oprească
şi el o urmărea hipnotizat de unduirea veşmintelor simple în bătaia vîntului
... şi cu fiecare pas ce-l făcea în urma paşilor ei
ştia că nu va putea sa-i spună nimic,
Niciodată.


@SORIN

Reciproca e si ea valabila.

Speranta e un lucru rau



... m-am trezit dis-de-dimineata cu propozitia asta in minte , neputind sa-i gasesc o conexiune cu evenimentele din zilele precedente.
Ma intreb acum : cit la suta oare din evenimentele ce ne alcatuiesc viata le provocam in mod inconstient, si cit la suta in mod deliberat, perfect constienti de urmari?
Asa am ajuns sa oscilez intre doua afirmatii vehiculate in excess prin orice soi de mass-media : totul depinde de noi si totul sta sub semnul intimplarii.

Daca ar fi sa o accept pe cea de a doua, atunci ar trebui sa accept si faptul ca hotaririle pe care le luam in viata sunt fara relevanta si ca, de fapt, nu avem nici un control, fie el si minim, asupra a ceea ce in mod ironic numim "viitor", viitorul nefiind la cheremul nostru.
Luind de buna prima afirmatie ce as avea de cistigat? M-as imbata cu apa chioara crezind ca viata este o hirtie milimetrica pe care o furnica traseaza un grafic precis pe care-l urmareste cu constiinciozitate. Ca nimic nu se poate intimpla in afara patratelelor milimetrice pe care alunecam de la o zi la alta.

... doua afirmatii, una mai falsa decit cealalta.

Uite asa am ajuns la concluzia ca nimic in viata nu e intimplator. Nu conteaza in ce masura am hotarit sau nu am hotarit noi intimplarile la care luam parte.
Daca a existat un procent infim de hazard care a facut ca ceva sa se intimple, sau sa ni se intimple, atunci acea intimplare nu e deloc ... intimplatoare.
... de aceea spun ca speranta e un lucru rau, pentru ca e singura care poate face ca toate sa ne doara ... chiar si dupa ce, implinindu-se, dorintele ne-au murit.
Pentru ca nu avem de unde sti daca intradevar suntem noi aceia care am ales ce anume sa dorim, sau daca nu cumva Hazardul ne-a aruncat citeva jucarii sofisticate ... sa nu ne plictisim.

Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Nov 2007, 05:31 PM

(Palatul Golestan, Teheran - fatada)

as vrea sa zbor si totodata
sa fiu legata de pamint ...




(Palatul Golestan - Sala tronului ... acum a ramas numai patul de piatra, dar in timpurile dinastiei Qajare acolo era amplasat un tron din aur batut in pietre scumpe, tron care astazi este pus la loc sigur in trezoraria bancii centrale )

"N-am multe calităţi şi cu precădere nici una dintre cele care să mă recomade pentru viaţa de cuplu. Nu mă calific la nici unul dintre criteriile domestice, aşa încît mi-am radiogra­fiat atent lista (sumară) a calităţilor prin care compensez cît de cît abaterea de la norme de cuplu. De ce ar sta un bărbat (minunat) lîngă mine? De ce ar tolera un bărbat (admirabil) capriciile unei femei rebele care îşi petrece toată ziua alergînd între întîlniri şi ajunge acasă la ore tîrzii?
De ce ar suporta un bărbat (desăvârşit) faptul că lista priorităţilor mele nu include niciodată casa sau grijile ei? De ce s-ar supune un bărbat (special) unui orar nebun în care timpul liber încape doar în doze firave? Şi interogaţiile mele perplexe pot continua pe pagini multe. Doar că restul întrebărilor vi le imaginaţi cu siguranţă în timp ce răspunsul vă va surpinde: pentru că e liber! A! Nu liber în sensul petrecerii timpului. Şi asta, dar asta e valabil pentru majoritatea domnilor noştri. Ci liber la minte. La preocupări, la a fi el însuşi.In timp ce fuiorul defectelor mele s-ar desfăşura nestingherit pe multe coloane, am găsit virtutea rară ce mă ridică în ochii bărbatului de lîngă mine: n-am încercat niciodată să-l schimb. Nu i-am făcut niciodată observaţie. Pentru nimic. N-am încercat să-l modelez astfel încît să semene cu personajele cărţilor (se întîmplă să aibă aura lui Făt-Prumos), n-am încercat să-l transform astfel încît să fie impecabil după criteriile mele. Nu-i cer socoteală niciodată pentru timp, gesturi, întîmplări, afirmaţii sau detalii.
Îşi trăieşte liber bucuriile, îşi umple flexibil timpul, îşi hrăneşte neîngrădit pasiunile. Nu-şi ţese buzunarele, nu-şi cifrează numerele din mobil, nu-i obligat la explicaţii cînd primeşte sms-uri noaptea. N-are reacţie vinovată cînd şi-a pătat cravata, nu-şi pleacă privirea de teama observaţiilor mele şi nu asudă la gîndul că trebuie să-mi mărturisească ciobirea maşinii.
Nu-i nevoit să însăileze o poveste cînd ajunge tîrziu, nu trăieşte stre­sul socotelilor băneşti, nici pe cel al dependenţei mele de el.
Bărbatul de lîngă mine se comportă degajat căci n-are corsetul privirilor mele critice, greşeşte şi repară, dezinvolt, căci nu trăieşte apăsat de mustrările mele acide, se exprimă natural căci nu l-aş corecta nici dacă s-ar abate de la sensurile vreunui cuvînt. Băiatul meu frumos nu ştie vinovăţia în fata mea, nu ştie sentimentul stingher, jena şi nici privirea aspră. Nu ştie tăcerile care pedepsesc şi nici tonul ridicat al certurilor. Şi zîmbeşte la fiecare revedere. Pentru că e fericit să trăiască liber!
Am crezut dintotdeauna cu bigotism în legea compensaţiilor existenţiale. Funcţionează şi în aluatul din care sînt eu plămădită.
Am cele mai multe şi mai nesuferite dintre defecte, zău, am cele mai neplăcute dintre slăbiciuni şi mai respingătoare dintre vicii. Dar am o calitate (poate singura!) pe care am depistat-o rar în cupluri: aceea de a nu fi „femeie" (a se citi caţă posesivă); aceea de a nu mă manifesta zgomotos, violent, năvalnic, cri­tic, inchizitorial. Aceea de a nu vrea să-l controlez sau să-l schimb pe cel de lîngă mine. Şi nu înţeleg păcatul perpetuu al femeilor de a dori să-l tot mo­deleze diferit (cu pretenţia că-l poleiesc) pe bărbatul care le reprezintă. Este o operaţiune cu rezultat provizoriu.
E ca şi cum ar fi fost cîndva perfect (că doar de-asta a decis să-şi pună viaţa în mâinile lui) şi brusc după aceea (deşi lin în unele cazuri) ajunge să mustească de imperfecţiuni pe care noroc că-i ea prin preajmă să le estompeze! Nu-i stupid? După cum condamnabilă mi se pare cenzura pe dreptul lui de a flirta, de a vorbi şi de a se întîlni cu alte domniţe, de a trăi bucuria că lumea e plină de femei frumoase, cu farmec şi de la care poate învăţa (eventual, cum să-şi aprecieze mai mult partenera de viaţă).
N-aş schimba nimic la el fiindcă iubesc bărbatul de lîngă mine pentru tot ceea ce este, pentru felul în care gândeşte, pentru felul în care se comportă, pentru ascuţimea mintii lui, pentru sufletul lui generos, pentru felul în care rîde, vorbeşte, se mişcă şi arată. Pentru că nu ştie să mintă şi să lovească. Pentru felul în care ştie să fie fermecător în fata altor femei. Şi, mai ales, pentru zîmbetul cu care îşi exprimă bucuria de a fi el însuşi, de a trăi liber. Îmi mîngîie sufletul şi asta e mai important decît vanitatea de a-l fi avut vasal."

Acest topic a fost editat de exergy33: 10 Nov 2007, 02:44 PM

Eu nu pot da delete ...




Tot ceea ce aducem la lumina in imaginar, are, sau va avea intr-o buna zi coincidente in real.
Iar eu, asemenea lui Paul Auster, cred in coincidente. Cred in faptul ca intimplarile nu sunt intimplatoare decit pina la un punct. Si mai cred ca daca vrei sa reusesti in Ceva, indiferent in Ce, trebuie sa te dezbraci de haina prea strimta a logicii lasindu-te condus de instincte, fara teama ca ai putea esua.

Viata mi se rostogoleste zilnic in fata picioarelor neintrebindu-ma ce vreau de la ea.
Intre noi se intinde un imens gol de comunicare.
Apartinem unor epoci diferite.
Eu - epocii de piatra a sentimentelor, cu sufletul ca o dalta de silex - arma de aparare, de vinatoare si unealta a frumosului in acelasi timp.
Ea - epocii Microsoft, a memoriilor portabile si purtabile, guvernata de Up-to-date-uri carora nu le gasesc nici o justificare.

Eu nu pot da Click si Delete pe ceea ce am inregistrat cindva. Nu am un Recicle Bin in care sa arunc amintiri, greseli, cauze pierdute ... si nu ma pricep sa fac un Restore atunci cind imi dau seama ca m-am inselat. Nu pot lasa pe oricine sa-mi tasteze pe suflet lucruri pe care stiu ca nu le pot arhiva.
Poate si de aceea nu spun nimanui cuvinte numai de dragul de a spune ceva, iar atunci cind tac, in mod sigur, tacerea mea rataceste in cautarea unui rost.

Acest topic a fost editat de exergy33: 12 Nov 2007, 05:31 PM

intim si clandestin



Exista undeva un tarim alcatuit numai din cuvinte in care intru ori de cite ori vreau sa ma regasesc. Ceva intim si de neinteles ma aduce de fiecare data acolo.
Pasesc usor peste silabele inradacinate in cuvinte, ferindu-ma din cind in cind de virful ascutit al vreunui semn de exclamatie sau strecurindu-ma ghemuit prin scorbura semnelor de intrebare ... virgulele mi se agata de haine ca niste scaieti, nelasindu-ma sa plec mai departe fara sa le observ,
Iar punctele de suspensie isi pierd sirul in neputinta lor de a spune ceva pina la capat, de a dezgoli sensul invesmintat de cuvint.
Pe tarimul acela nu sunt linii de dialog si toate podurile par a fi ancorate in aerul rarefiat prin care parfumul toamnelor tirzii se imprastie in jur.
De cite ori mi-e dor trec clandestin granita acelui tarim, si de fiecare data te regasesc.

Acest topic a fost editat de exergy33: 15 Nov 2007, 06:05 PM

O alta fatada a palatului Golestan din Teheran, mai exact aripa in care era cazata garnizoana care asigura paza si securitatea.



... ma duce cu gindul la Rousseau Vamesul si la pictura naiva .

ma doare sufletul,
in partea lui de sus,
acolo unde gindul tau
si-a infipt indeminatic
lamela-i de argint.

ma doare sufletul,
in partea lui de jos,
acolo unde gindul tau
s-a revarsat in cupa de clestar
a unui prea-posibil imposibil vis.

(imagine de Alexandru Neagu)

Acest topic a fost editat de exergy33: 22 Nov 2007, 06:09 AM

ŢARA MEŞTERULUI MANELE
Andrei Oişteanu

Ooooooooof! Viaţa mea!
Ooooof! Inima mea!
Oof! Degeaba plîng,
Tare necãjit mai sunt !

Adrian Copilul Minune


România turcitã
Am vãzut recent pe strãzile Bucureştilor un afiş, care fãcea reclamã unei
discoteci “cu muzicã pe bune, fãrã manele”. Dacã tinerii români au ajuns
sa danseze manele în discoteci (şi am vãzut asta nu numai în Bucureşti, ci
şi în Timişoara, unul dintre bastioanele Europei Centrale), s-ar pãrea cã
rãzboiul cu otomanii este pierdut. Precum odinioarã, în secolul al
XVI-lea, s-a turcit domnitorul Ţãrii Româneşti (Mihnea-Vodã, devenit
Mehmet-Bey), acum pare cã s-a turcit Ţara Româneascã însãşi. Devenim
încet-încet o colonie turceascã şi revenim la epoca şi mentalitatea
fanariotã (funariotã, în cazul clujenilor).
În anii ’20, Eugen Lovinescu deplîngea fenomenul de “orientalizare” a
României. El critica “moleşitoarea influenţã turceascã” asupra
civilizaþiei româneşti, de la “îmbrãcãmintea efeminatã a şalvarilor, a
anteriilor şi a iălicelor” pînã la “manela turceascã”, de la “concepţia
fatalistã a unei vieţi pasive, ale cãrei urme se mai vãd încã în psihéa
popularã” pînã la “degradarea moralã, viţiile şi corupţia regimului
fanariot”.
Astazi, România geme de IMM-uri turceşti; cele mai multe firme strãine
sunt turceşti, dar cu capitalul mediu cel mai mic. Bãnci turceşti, firme
turceşti, magazine turceşti, cîrciumi turceşti. Vacanţe ieftine în
Antalya, contrabandã profitabilã cu Istanbulul, export de rulmenţi şi de
prostituate în Turcia. În fine, cînd echipa Galata Saray cîştigã,
microbiştii români exultã şi ies în stradã. Evident, Bucureştiul este mai
aproape de Istanbul decît de Viena. Şi nu numai geografic.

Codul manelelor elegante
Muzicanţii din Me[h]terhanea (fanfara sultanului şi de la
curtea domnitorilor români) interpretau, printre altele, manele
instrumentale. Me[h]terhaneaua din Ţãrile Române a fost descrisã de
cãrturarul turc Evlia Celebi (în 1652) şi de istoricul austriac Franz
Joseph Sulzer (în 1776). Dar manelele strict instrumentale erau o
excepţie.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea, Lazãr Şãineanu definea termenul maneá
(din turc. mani), ca fiind un cîntec de dragoste turcesc, cu versuri în
catren şi cu melodie duioasã şi tãrãgãnatã. “Era o maneá de cele vechi
turceşti – scria Nicolae Gane, prin 1886 –, lungã, tãrãgãnatã, în care
numai un ah! ţinea o jumãtate de orã”. Tot cam atunci, Alexandru Odobescu
vorbea despre “tonul lenos al manelelor orientale” şi despre “rãsunetul
manelelor şi al stihurilor fanarioticesci”. În a doua jumãtate a secolului
al XIX-lea, au mai scris despre manele şi alţi scriitori români, precum
George Bariţiu, Costachi Negruzzi (“Deşert pline pahare, apoi încep sã
cînt vr’o manea şi sunt tot beat”) sau I.L. Caragiale (“Pe drum,
l-a-ngrijit cãpitanul ca un frate, ziua şi noaptea, cîntîndu-i din gurã şi
cu tanbura manele turceşti”).
Se pare cã un fel de manele culte a compus Dimitrie Cantemir. El şi-a
început studiile muzicale în 1691, la 18 ani, pe vremea cînd fusese lãsat
ca ostatic de lux la Istanbul, de tatãl sãu Constantin, domnitorul
Moldovei (de aici şi numele de Kantemiroglu = “fiul lui Cantemir”).
Dimitrie Cantemir a scris în limba turcã un tratat despre muzica orientalã
şi a elaborat un sistem de notaţie muzicalã, cu litere arabe, “invenţiune
necunoscutã mai înainte turcilor” – cum scria Cantemir însuşi. A scris o
lucrare şi în limba românã, Introducere în muzica turceascã, dar cartea nu
s-a gãsit pînã acum. Cantemir cînta cu mare virtuozitate la unele
instrumente muzicale turceşti, cum erau mai ales tanburul (instrument cu
coarde ciupite), dar şi nayul (fluier de trestie) şi probabil kemanul
(vioarã turceascã). “Aşa ştia zice de bine în tanburã, cît nici un
ţarigrãdean nu putea zice bine ca dînsul”, scria contemporanul sãu Ion
Neculce. Un pasaj din cronica lui Nicolae Costin pare sã indice faptul cã
tînãrul Cantemir se acompania cu tanburul în timp ce interpreta (“zicea”)
cîntece turceşti, compuse sau nu de el: “Fiind el om isteţ, ştiind şi
carte turceascã bine, se vestise acum în tot Ţarigradul numele lui de-l
chemau agii la ospeţele lor cele turceşti pentru prieteşugu ce avea cu
dînşii. Alţii zic, ştiind bine [sã cînte] în tanbur, îl chemau agii la
ospeţe pentru zicãturi”.

“Spitalul amorului”
Au fost identificate circa 35 de piese muzicale orientale compuse de
Cantemir. Majoritatea le-a strîns în Cartea cîntecelor dupã gustul muzicii
turceşti, manuscris redactat cîndva între 1691 şi 1704. Una dintre ele, o
piesã vocalã turceascã, a fãcut carierã, intrînd în cultura oralã şi
scrisã a popoarelor balcanice. Cu text grecesc, acest cîntec a circulat cu
titlul Ti megale simfora (“Ce mare nenorocire”). Peste un secol şi
jumãtate, cîntecul a fost preluat de bulgaro-greco-românul Anton Pann,
care l-a inclus – însoţit de muzicã – în culegerea sa de cîntece “sãtene”
şi “orãşene”; o carte plinã de manele, intitulatã Spitalul amorului sau
Cîntãtorul dorului (1850-1852). În varianta lui Anton Pann (“La durerea
mea leac / Nu se poate veac, / şi strig în zadar: / Vai amar, amar!”),
cîntecul se numeşte “Vai ce ceas, ce zi, ce jale!”, fiind preluat “dupã
cel grecesc, Timigali simfora”, cum scrie Pann însuşi. Produs prin
excelenţã balcanic, Anton Pann a compus şi a interpretat manele. Tudor
Vianu i-a reproşat lipsa unei “conştiinţe lirice superioare” şi faptul cã,
în special în Spitalul amorului, “scriitorul sacrificã adesea [poezia] pe
altarul trivialului cîntec de lume al epocii”. La rîndul sãu, George
Cãlinescu vorbea despre “vulgaritatea şi erotica lamentoasã” a cîntecelor
din Spitalul amorului, dînd şi cîteva exemple, precum: “Of, of, of şi
aoleu, / Arde sufleţelul meu” sau “Oi sã mor de oh! şi vai! / şi dumneata
ştire n-ai” sau “Of, of, of şi hop, hop, hop ! / Of, ce foc ! şi ce potop
!”.
La sfîrşitul unei tipãrituri intitulate Euterpe (muza poeziei
lirice), publicatã la Istanbul în 1830, compozitorul de cîntãri psaltice
Panã C. Brãneanu a adãugat 30 de cîntece cu texte româneşti, “hori şi
altele”, pe lîngã “cîntece numite manele; turceşti, persieneşti şi
greceşti, puse pe psaltichie”, cum precizeazã el însuşi. Manelele au
pãtruns în repertoriul lãutarilor români mai ales în epoca fanariotã.
“Lãutarul nostru – spunea Nicolae Filimon în 1862 – este o fiinţã foarte
ciudatã: el emigreazã în Turcia şi, împlîndu-şi acolo capul de muzicã
orientalã, [cînd se întoarce], începe a turna la hori româneşti […], dar
dacã cineva şi-ar da osteneala sã facã anatomia muzicalã [a] acestor
compoziţiuni, desigur cã le-ar gãsi formate din idei orientale”. Scriind
în Ciocoii vechi şi noi (1863) despre “muzica şi corografia în timpul lui
Caragea” – unul dintre ultimii domnitori fanarioţi (1812-1818) –, Filimon
fãcea distincţie între “muzica turceascã” (şi “danţuri d-ale tãtãreşti”)
şi cea “nemţeascã”, ambele interpretate de lãutari ţigani, care cîntau mai
ales la vioarã, nai şi tobã. Filimon nu a amintit de manele, ca atare, cum
nu a fãcut-o nici folcloristul G.Dem. Teodorescu, deşi acesta din urmã a
publicat, în volumul de Poezii populare române (1885), “cîntece de lume”,
culese mai ales de la vestitul Petrea Creţu Şolcanul, “lãutarul Brãilei”,
dar şi de la Petcu Crãciun, “fost lãutar în Baloteşti” şi de la alţi
lãutari munteni. În încercarea de a depolua cîntecul lãutãresc,
folcloristul a eliminat în mod programatic influenţele strãine şi moderne,
de tipul manelelor: “În culegerea de faţã se coprind numai cîntecele curat
populare de oarecare vechime, excluzîndu-se noutãţile devenite populare în
ultimele decade”.

“Manele dureroase ce rup inimile”
La jumãtatea secolului al XIX-lea, Alecu Russo descrie un adevãrat “kief
cu manele” petrecut în copilãria sa, deci într-o epocã anterioarã plecãrii
lui în Elveţia (1829). El zugrãveşte un tablou nostalgic al “serbãrii
zilei de întîi mai” în satele Moldovei, cînd toţi se adunau pe “guri de
rai”, “cu rãcnite, chiote şi împuşcãturi”, ospãtîndu-se la “masa oamenilor
şi masa ţiganilor”. “Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin
pahare, dupã pelin, vutca, fala gospodãriilor! Vutca se taie cu cuţitul!
Vutca se schimbã cu vişinapul; vinul şi lãutarii întart [= întãrîtã]
boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în vãzduh. Sunt manele
dulci, sunt manele mîngîioase, sunt manele dureroase ce rup inimile:
bãtrînii închin[ã], tineritul bea în papucii cucoanelor şi se sãrutã cu
lãutarii, iar cucoanele, cu ochii înecaţi în amor, cîntã versuri frumoase,
de se rãsun codrii şi se trezesc pãunaşii. Pe marginele poienii, arnãuţii
dau din puşte şi din pistoale, slugele huiesc ca roii rãtãciţi, surugiii
se îmbatã. Porneala-i o amestecãturã nespusã; de-abie prin mijlocul nopţii
mai încep iarãşi a cînta privighitoarele spãriete de huiet şi de glasul
lãutarilor!” (Amintiri, 1855). Sau, acelaşi, în altã parte: “ţiganii
trãgea la manele de se omoria, cucoanile sulemenite ofta, ear boerii
aşazaţi pe covoare bea vutcã în papucii amurezelor; îşi zvîrlea în sus
fesurile şi se sãruta cu lãutarii”.
Nu foarte diferit se celebra ziua de Armindeni în dumbrava Bãnesii, de
lîngã Bucureşti, proprietate a banului Dumitrache Ghica (fratele lui
Grigorie-vodã), rãmasã vãduvei sale, bãneasa: “acolo se auzeau […] cobza
şi vioara lãutarului, iar, în vremea fanarioţilor, tanbura, naiul şi
kemanul fãceau dezmierdarea publicului” (Dimitrie Papazoglu, Istoria
fondãrei oraşului Bucureşti, 1891).
Perspectiva lui Alecu Russo este una plinã de nostalgie faţã de o
societate feudalã. El deplînge dispariţia satului idilic, patriarhal şi a
comunitãţii compuse din boieri şi ţãrani. O comunitate care – dupã
tradiţionalistul Russo – ştia sã trãiascã şi sã petreacã. Citite cu
atenţie, însã, pasajele de mai sus sunt pline de trãiri excesive şi de
imagini de prost gust. Un frison colectiv bahico-erotic dã naştere unei
gesticulaţii vulgare: se trage “din puşte şi din pistoale” şi se aruncã
fesuri “în vãzduh”, se spun “glume late” şi se bea vutcã din “papucii
cucoanelor” sulemenite şi “cu ochii înecaţi în amor”, se “sãrutã lãutarii”
şi toatã lumea ofteazã de “se rup inimile”. Excesele bahice şi efuziunile
erotice creazã o atmosferã trivialã, de un sentimentalism ieftin, fãrã de
care spiritul manelelor nu poate fi pe deplin înţeles.

Romaneaua Mare
Preocupat de modernizarea culturii române, Eugen Lovinescu era sceptic în
privinţa faptului cã “tradiţionalismul” ar fi în stare “sã ne dovedeascã
posibilitatea unei muzici româneşti pe baza […] isonului grecesc sau a
manelei turceşti, fãrã ştiinţa contrapunctului şi a orchestraţiei”
(Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-5). În pofida unei istorii
venerabile şi a unor origini onorabile, manelele de astãzi au exacerbat
partea lor de vulgaritate, de kitsch, începînd cu stupiditatea şi
infantilismul textelor cîntate de gurişti şi terminînd cu obscenitatea
mişcãrilor erogene ale dansatoarelor “din buric”. şi nu este vorba de un
kitsch simpatic (de tipul piticilor de ghips puşi în grãdinã sau a
cãrţilor poştale vechi), ci de un kitsch antipatic, dizolvant şi agresiv.
Frisonul de autoritate al unor demnitari din zilele noastre, porniţi sã
interzicã fenomenul prin mãsuri administrative, este aberant. Cum tot
aberantã este încurajarea acestui fenomen subcultural de dragul audienţei
(vezi groteasca emisiune “Chef de chef”, difuzatã de ProTV, pe postul
Acasã). Probabil cã moda manelelor o sã treacã, pînã la urmã, dar este
simptomaticã. Ea dã mãsura unei societãţi scufundate în trivial. Între
partidul “România Mare” şi grupul “Vacanţa Mare” (ambele de un greţos umor
involuntar), între telenovele şi emisiunea “Surprize, surprize”, între
Iosif Constantin Drãgan dezvelind un monument al mareşalului Antonescu şi
preoţii BOR cerînd sã nu li se facã publice dosarele de colaboratori ai
Securitãţii, subcultura manelelor este în largul ei.

Ooof! Tristã ţarã, plinã de umor.
"22", nr. 29, 17-23 iul. 2001

Acest topic a fost editat de exergy33: 24 Nov 2007, 02:16 PM

*_*_*


Tăcere,

Anotimpul în care înfloresc

Cuvintele.





Linişte,

Spaţiul în care galopează

Gîndurile.

Semintele dragostei



Stateam la calculator si arhivam unele date mai vechi ascultind muzica la casti (... take this waltz ... take this waltz...) in timp ce televizorul ramasese deschis. Telecomanda o lasasem pe masa dintre fotolii, la ceva distanta de masa pe care mi-am instalat computerul si accesoriile. Mi-era lene sa ma ridic si sa-l inchid, asa ca din cind in cind imi mai aruncam ochii si pe ecranul TV-ului.
Dar la un moment dat atentia mi-a fost atrasa de programul pentru copii, de povestea animata care tocmai incepuse.

... yeki bud, yeki na-bud ...
... a fost odata o regina intr-un regat indepartat plin de lanuri manoase, de livezi luminate de fructe si de vii care gemeau sub greutatea boabelor de struguri , de paduri marginite de lacuri acoperite de nuferi si de dealuri pe care turmele de oi si de vite isi gaseau cu usurinta hrana.
Oamenii traiau multumiti si regina se ingrijea de toate dar cu toate astea ea era necajita.
Regina avea un singur fiu si bolnava fiind, tare se temea sa nu moara inainte ca fiul ei sa-si gaseasca o sotie. Dar printul nu se gindea deloc la insuratoare, asa ca regina dadu sfoara in tara, si dincolo de marginile ei, si invita cu tot onorul pe printesele din imprejurimi, pe fiicele de inalti demnitari, de invatati si de comandanti de osti sa vina la o petrecere la palat, doar-doar printului i-o cadea la inima una dintre ele.

Petrecerea a tinut citeva zile in sir timp in care printul a facut cunostinta cu toate invitatele. La sfirsitul petrecerii el a venit cu un cos plin de seminte si de bulbi de flori si i-a dat fiecarei fete cite un bulb sau o saminta cu rugamintea sa le puna in ghiveci, iar la petrecerea de anul viitor sa aduca cu ele florile plantate, promitind ca isi va alege de sotie pe una dintre ele.

A trecut un an. Palatul este din nou decorat de sarbatoare. Mesele sunt pline de bunatati. Pe mese troneaza fazani impanati, platouri cu friptura de peste, trufe in ulei de masline, pui in sos de rodii, fructe de toate culorile, verdeturi aranjate in buchete si cosulete, prajituri de cele mai ciudate forme si carafe de cristal pline de vin negru care te ameteste numai cu aroma lui.
Ziua mult asteptata a venit... candidatele imbracate in matasuri, atlaz si muselina stau insiruite pe doua rinduri in sala tronului.
Printul trece printre ele si se uita atent la florile de la picioarele lor, unele mai frumoase decit altele. Una mai placut mirositoare decit cealalta.
Toata lumea se intreaba : oare ce floare va alege printul ?
Dar printul anunta ca nici una dintre fete nu va fi aleasa de sotie.
In sala se produce rumoare, fetele se simt jignite ... si fara sa mai astepte balul parasesc in graba palatul.
Regina nu stie ce sa faca. Este din ce in ce mai suparata, dar dorind cu orice pret sa-si cunoasca nora inainte de moarte da ordin sa fie invitate la palat fetele de negustori si de mestesugari. Poate ca fericirea printului se va gasi la una dintre ele.

Fetele vin smerite, neobisnuite cu luxul si risipa de bunataturi de la petrecerile imparatesti.
Printul face acelasi lucru pe care l-a facut si la prima petrecere. Da seminte de flori fetelor rugindu-le ca la anul urmator sa vina la palat , urmind ca la acea petrecere el sa-si aleaga sotia.

Mai trecu un an. Palatul respira din nou a sarbatoare. Tot poporul asteapta afara sa vada cine le va fi viitoarea regina. Dar printul ii dezamageste si le spune ca nu poate sa-si aleaga o sotie dintre fetele acelea. Toti dregatorii din sala tronului ramin uimiti. Florile aduse de fete sunt foarte frumoase.. nimeni nu intelege logica printului.
Regina se imbolnaveste de suparare, dar dorind fericirea fiului ei da ordin sa vina la palat fetele de tarani si de slujitori. Cine stie... poate ca nora ei va fi una dintre ele.
Fetele vin cu capul plecat in fata printului si a reginei.
Printul vorbeste cu fiecare dintre ele, si timp de citeva zile cit a durat petrecerea a incercat sa le cunoasca.
Printre ele se afla si fata unei slujnice de la palat, slujnica la rindul ei, care era in taina indragostita de print. In copilarie ei se jucasera de multe ori impreuna, dar printul nu-si mai aducea aminte de acele vremuri ... si nici prin cap nu-i trecea ca fata aceea slabuta cu un zimbet timid in coltul buzelor ar putea fi indragostita de el.
Printul adusese si de data asta un cos plin de seminte si de bulbi si le imparti cu ochii inchisi fetelor. Urma ca dupa un an ele sa revina la palat si sa aduca cu ele florile plantate.

Micuta slujnica pleca fericita in odaia ei, puse saminta intr-un ghiveci ... udind-o cu drag in fiecare zi. Dupa mai multe saptamini de asteptare in sfirsit aparu un capat verde. Dar numai la citeva zi firul se ingalbeni.
Mama ei ii spuse sa nu tina ghiveciul la soare, sa-l duca la umbra. Fata facu intocmai, dar firul de floare nu-si revenise.
Atunci mama o sfatui sa nu-i mai dea atita apa ... fata facu intocmai. Dar tot degeaba.
Orice facea firul de floare raminea la fel de galben si de sfrijit.
Mica slujnica plingea in fiecare zi. Zilele treceau in goana iar ea era pe zi ce trece mai deznadajduita.
Veni si ziua mult asteptata... dar ce folos. Cum ar putea sa mearga in fata printului cu un asemenea vrej sfijit care nici macar nu inflorise?!
Insa mama ei o indemna sa plece la petrecere, spunindu-i ca asta e ultima ei sansa sa mai vada inca o data odaile de lux ale palatului, si in plus de asta printul ar putea considera un act de necuviinta ca una din fete sa nu se prezinte.
Atunci micuta slujnica isi lua inima in dinti si ghivechiul in brate si urcind in fuga pe scarile de marmura ale palatului ajunse in ultimul moment in sala tronului, asezindu-se gifiind in coada sirului.
Toate fetele au intors uimite capul spre ghiveciul ei. Ea isi pleca cu rusine ochii inecati in lacrimi.
Printul trecu printre cele doua siruri de fete cind atentia i-a fost atrasa de ghiveciul slujnicei.
Veni in fata ei si cu o voce plina de emotie spuse : ea e aleasa mea.
Toata lumea ramase inmarmurita de surpriza. Cum adica? ... fata cu cea mai urita floare a fost aleasa de sotie? ... dar asta e culmea !!!, vociferau indignati toti dregatorii ale caror fete fusesera refuzate de print.
Dupa ce vocile s-au mai potolit printul a cerut voie reginei sa se explice.
De fiecare data el pusese in cos numai seminte bolnave de flori, care nu aveau cum sa infloreasca. Toate fetele, atunci cind au vazut ca semintele lor nu cresc si nu infloresc, au schimbat semintele bolnave cu seminte sanatoase.
Nici una din fete nu a fost sincera, cu exceptia micutei slujnica, care iubindu-l prea mult pe print nici prin cap nu-i trecuse sa recurga la astfel de tertipuri.
Vazindu-i ghiveciul cu firul acela plapind si sfrijit printul a vazut toata sinceritatea fetei, simplitatea si inocenta ei. Iar in acel moment inima i-a fost inundata de o caldura fara margini. Stia ca jumatatea lui se afla numai la doi pasi de el.
A ingenuncheat la picioarele ei, i-a luat mina sarutind-o, si in vazul tuturor a cerut-o de sotie.
Mica slujnica isi simtea obrajii arzind si inima luind-o razna, si nu putea sa creada ca toate cite se intimpla, se intimpla aievea si ca nu sunt doar un vis.
Simtea ca toate puterile o parasesc si cind cu un ultim efort buzele au putut sa ingine un "da", la semnul reginei trompetasii palatului au inceput sa sune din surle, surle care nu puteau acoperi chiotele de bucurie ale multimii strinse afara.
Portile au fost deschise si toti cei adunati acolo au fost invitati la nunta care urma sa inceapa chiar in acel moment.

Regina zimbi fericita. Putea sa moara linistita. Printul nu raminea singur pe lume. Isi gasise o sotie pe placul inimii. Si mai era ceva. Si-a dat seama ca fiul ei e destul de copt la minte ca sa-i lase pe mina un regat.


Acest topic a fost editat de exergy33: 29 Nov 2007, 08:30 PM

Subiect de discuţie (4)




Să vorbim despre arşiţa nopţilor polare,

despre fluiditatea stîncilor de granit,

despre dorinţă, surîs , nepăsare,

despre ziua de mîine, ce azi demult va fi murit.

Moriko

Imi amintesc de ea exact asa cum am vazut-o prima data la inceputul clasei a X-a. Imbracata cu un tricou alb care avea imprimat un mar de o culoare verde crud, un verde fosforescent, si cu o pereche de pantaloni de catifea neagra care ii scotea in evidenta linia supla a corpului.
Era mica de statura dar cauta sa recupereze citiva centimetri cu ajutorul sabotilor. Avea un mers aristocratic, un mers pe care putine fete reusesc sa-l aiba la acea virsta.
Se tranferase recent la liceul nostru si nu stiam mare lucru despre ea.
Cele citeva date biografice nu spuneau mare lucru.
Pina nu demult locuise in Timisoara dar fiindca parintii ei erau in proces de divort si pentru ca certurile dintre ei devenisera insuportabile Moriko s-a decis sa se mute la bunica ei care locuia intr-un sat la vreo 20 km distanta de orasul nostru.

Era o fata mica de statura, cu un corp de bibelou, cu oase fragile si cu o piele perfect intinsa. Parul ei era negru, bogat si aspru, tuns mai mereu pina la linia umerilor. Il purta rasfirat, niciodata prins cu funde sau clame. Parul se intorcea spre exterior in doua bucle mari, perfect echilibrate, care ii incadrau de minune ochii caprui si fata usor triunghiulara. Avea un profil de gheisha si tocmai asemanarea cu japonezele l-a facut pe unul din colegii mei sa o reboteze si sa-i spuna Moriko. Noi l-a rindul nostru am intrat in joc si ne adresam ei cu acest nume.

Eu si Moriko eram in clase paralele dar orele de limbi straine le aveam in comun, pentru ca si ea era in grupa de avansati la limba germana si la cea de intermediari la franceza.
Ne lega o pasiune comuna ... designul vestimentar.
Moriko nu era o fata prea sociabila dar nu stiu de ce cu mine se simtea in largul ei.
Nu povestea mare lucru despre ea si poate faptul ca eu nu ii puneam intrebari incomode si nu incercam sa aflu amanunte despre viata ei personala a facut-o sa se apropie oarecum de mine.
Nu invata nici foarte bine, dar nici foarte rau. Nu cred ca-si dadea silinta sa invete si nu cred ca avea vreo motivatie sa o faca.

Chiar din primele zile se imprietenise cu Dan, elev din clasa a XII-a. Dan era cel mai tare tip din liceu in probleme de fizica , dar si de fizic , ... si un participant de succes la olimpiadele in domeniu. Era tipul de baiat dupa care mai toate colegele de clasa intorceau capul. Mereu imbracat la patru ace, cu o uniforma parca scoasa din Nekerman, cu camasi apretate si nelipsita lui cravata de matase gri legata cu un nod impecabil.
Mie mi se parea ca ei doi se potrivesc de minune. Trasaturile lor se completau in mod ciudat. Dan era un tip zimbitor, saten cu ochi albastri ... iar Moriko o bruneta usor trista cu ochi caprui.
La Moriko ma frapa faptul ca si in zilele ploioase in care strazile erau pline de apa si noroi pantofii si hainele ei erau parca scoase din cutie. Nu stiu in ce fel pasea ... dar nici un strop de apa sau noroi nu o atingea.
La inceputul toamnei facea naveta cu autobuzul pentru ca nu vroia sa o lase singura pe bunica ei.
Desi nu a spus-o direct stiam ca din cauza certurilor la cutite dintre mama si tatal ei Moriko a ajuns sa-si desconsidere amindoi parintii. Avea un fel mut de a suferi in toata povestea asta si nu cred ca in mod intimplator Dan se atasase atit de mult de ea. Cu un an in urma si parintii lui Dan divortasera ...

Ei doi, copii ai nimanui, se intilnisera pe o felie de timp ... si pareau a fi facuti unul pentru celalalt.
Putinele momente in care am vazut-o pe Moriko rizind din toata inima au fost momentele in care fusese alaturi de Dan.
O data cu prima zapada Moriko s-a mutat la internat. Cred ca pe la jumatatea lui noiembrie Moriko a primit vestea ca bunica ei a murit.
Unul din profesorii nostri a dus-o cu masina la inmormintare.
La citeva zile dupa ce s-a intors Moriko mi-a dat un caiet gros. Primele pagini erau scrise cu niste litere marunte. Incercase sa rezolve mai multe probleme de algebra si de fizica. Ma intrebam de ce nu i le arata lui Dan care era doctor in domeniu, Dar ea mi-a ghicit gindurile si mi-a raspuns imediat : "Nu vreau sa-si dea seama ca sunt tufa de Venetia", dupa care a zimbit si a adaugat : "Cind ai sa ai timp sa te uiti peste ele. Vreau sa ma apuc serios de invatat pentru examenul de treapta".

Cronologia imi scapa din mina dar imi amintesc perfect ca in acel an Mos Nicolae cadea intr-o zi la sfirsitul sapataminii, simbata sau duminica.
Pe neasteptate Moriko a cerut voie de la pedagoga sa plece in satul bunicii ei.
Ningea cu fulgi marunti si desi ... o pudra de zahar alb se asternuse pe strazi si pe acoperisuri.
Aproape doua-trei minute am mers impreuna pe acelasi traseu, de la poarta liceului pina la strada principala.
Moriko nu-si putea ascunde tristetea. Pe neasteptate si fara nici un fel de legatura cu ce discutasem anterior mi-a zis : "daca as putea sa inebunesc cred ca as fi salvata."
N-am putut sa-i dau nici o replica. Ma cuprinsese din nou starea acea idioata care ma facea ca in fata oamenilor care sufera cu adevarat sa nu fiu in stare sa spun doua cuvinte. Mereu mi se intimpla asa.
I-am privit profilul usor japonez si fulgii de zapada care i se topeau pe buze si pe pleoape.

Luni, cind am intrat pe holul care ducea spre laboratorul de limbi straine, am vazut o pinza neagra intinsa pe perete. Ma gindisem ca poate murise vreo profesoara sau vreun profesor ... sau vreun functionar de la liceu.
Cind m-am apropiat am vazut ca pinza neagra incadra fotografia lui Moriko.
Nu stiam ce se intimplase. Nimeni nu stia. Citeva din colegele mele plingeau cu capul pe banca. Una din ele isi acoperise capul cu paltonul. I se zareau numai umerii care tresareau sacadat.

Saiprezece ani nu e o virsta la care sa te viziteze moartea. Si faptul ca ea a venit la cineva dintre noi ne facea sa ne simtim dintr-o data vulnerabili si lipsiti de aparare.

Diriginta a intrat pe fuga in clasa si ne-a spus sa stam in banci pina se va intoarce.
Unul din baieti a adus citeva fresii pe care le-a asezat pe masa lui Moriko. Castile si microfonul pe care pina nu demult le folosise ea zaceau acum inerte pe pupitru.
Clasa devenise neincapatoare ... noii veniti se asezasera pe jos linga perete.
Nici unuia din noi nu-i trecuse prin cap sa aprinda o luminare.
O asteptam pe diriginta .... sa ne povesteasca ce s-a intimplat.

L-am cautat in disperare pe Dan, dar Dan era de negasit. De fapt nimeni nu-l vazuse in acea dimineata.
Pina in momentul in care sa intreb eu unde e Dan, nimeni nu se gindise ca el lipseste la apel. Socul vestii fusese atit de puternic ca pina si mistocarii liceului nostru ajunsesera sa stea semiparalizati cu spatele lipit de perete.

Repetasem de zeci de ori in gind ... Moriko a murit, Moriko a murit, Moriko a murit, Moriko ... cautind ca prin cuvintele astea stupide sa pot sa accept realitatea pe care logica mea se incapitina in a o accepta.

(va continua)

Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Dec 2007, 07:38 AM

Zguduitoare poveste! Abia astept urmarea!

... Moriko



Diriginta ne povestea in propozitii scurte ce se intimplase cu Moriko. Cuvintele pareau sa curga pe linga mine. Incercam fara succes sa-mi inchipui scenele ... sa reconstitui firul evenimentelor.
Ma uitam atent pe peretii clasei si ochii mi s-au oprit pe un citat din Lavoisier scris in limba franceza .... Rien ne se perd, rien ne se cree, tout se transforme.
Vocea dirigintei se estompase si de undeva din eter imi rasuna in urechi risul lui Moriko, in acea zi in care ma intrebase cu un ton foarte serios : " ce a gasit Dan la mine ca mi-a cerut sa fiu prietena lui? ... tu ce crezi? "
I-am raspuns pe un ton la fel de serios " nu cred ca a gasit ... cred ca este in cautare ... probabil ca si-a dat seama ca are 'ce' cauta !"
Risul i s-a rostogolit dintr-o data din plamini, si-a luat zborul in albastrul de septembrie, s-a inaltat pina la norii care stateau gata sa ploaie, s-a izbit de treptele acoperite de frunze si de castane sparte .... chiar Moriko parea infasurata in mantia unui ris neincrezator.
Dar acel ris nu semana cu risul ei atunci cind era si Dan de fata. Atunci ea ridea intr-un fel aparte ... un ris cu efect tamaduitor.

Cineva imi facea semne agitate din cadrul usii intredeschise. Era Tiberiu care gesticula intr-un mod de neinteles.
M-am ridicat si am mers pe hol. Acolo mai erau citiva din clasa lui Dan. Tiberiu vorbea agitat.
"Mergem la mine acasa. Dimineata ai mei sunt la servici ... asa ca nu ne va deranja nimeni. L-am chemat pe Dan sa ne povesteasca cum s-a intimplat totul."

Timpul isi pierduse sensul cu care fuseseram obisnuiti.
Ne-am rasfirat in sufrageria lui Tiberiu, care pe unde a apucat. Fetele au ocupat fotoliile si canapeaua, baietii s-au asezat turceste pe covor.
Tiberiu a adus o tava cu cani mari pline cu ceai de tei si un bol cu visine glasate.
Beam in tacere ceaiul fierbinte si simteam fiecare boaba de visina cum imi aluneca pe git.
Nimeni nu spunea nimic.
In tacerea aceea soneria a sunat cu o stridenta dureroasa. La citeva secunde a intrat in camera Dan.
Ma asteptam sa-l vad cu ochii rosii, plini de lacrimi ... sa i se citeasca pe fata o suferinta evidenta.
Dar fata lui era asemenea unui cifru indescifrabil. Pina si nelipsitul lui zimbet era la locul lui.
S-a asezat si el pe jos, sprijinindu-se de biblioteca. Asteptam sa inceapa sa zica ceva. Ne uitam cu totii tinta la el, iar el se uita undeva absent pe fereastra.
La un moment dat una din fete a inceput sa plinga in hohote punindu-si capul pe genunchi.
Nimeni nu a intrerupt-o. Nimeni nu a zis nimic.
In atmosfera aceea care mie mi se parea rupta din filmele lui Felini vocea lui Dan a rasunat straniu. Vorbea calm cu vorbe masurate dar si cu o resemnare amestecata cu revolta.

"N-am putut sa fac nimic. Nimic. Absolut nimic.
M-am trezit pe la ora unu noaptea cu sentimentul ca lui Moriko i se intimpla ceva rau. Era un sentiment foarte puternic care imi provoca durere. Imi simteam unghiile ca si cum ar fi prinse intr-o menghina si rasuflam din ce in ce mai greu. O vedeam pe Moriko in cimitir. Alerga printre morminte ... iar in timp ce alerga corpul ii devenea tot mai straveziu. O vedeam cum se rarefiaza si dispare.
Am aprins lumina trezindu-i si pe ceilalti din dormitor.
M-am imbracat intr-o clipa alergind impiedicat pe scari. I-am cerut pedagogului sa deschida usa sa ies afara. El nu pricepea ce se intimplase. Ma intreba daca mi-e rau si daca vreau sa ma duca la doctor. Eram incapabil sa-i explic ceva. Atunci el s-a enervat si mi-a zis ca are raspundere si ca nu poate sa deschida usa in toiul noptii ca sa plec afara de capul meu.

Mintea imi lucra febril. Trebuia sa gasesc o cale sa ies afara.
Gasisem ! ... M-am urcat pe acoperisul internatului si de acolo, pe scara de incendiu, am coborit in curte. Am alergat pina la intersectie cu speranta ca voi gasi o ocazie care sa ma duca in satul lui Moriko.
Ningea din plin. Din cind in cind cite o masina matura cu farurile drumul care se inzapezise pe jumatate.
Degeaba ridicam mina. Nimeni nu oprea. Aerul rece trecea ca un bisturiu prin mine. Creierul lucra fara pauza. Faceam tot felul de supozitii, care mai de care mai absurde.
La un moment dat a oprit un TIR. Am urcat aproape fara sa vad figura soferului. In cabina era cald si-mi era frica sa nu ma ia somnul.
Soferul a deschis un termos si mi-a turnat o licoare din care ieseau aburi. Nu stiu daca era ceai sau cafea. L-am refuzat cu un multumesc mormait.
El a insistat spunind ca la frigul de afara face bine sa bei ceva fiebinte.
De abia in acel moment l-am privit mai atent. Avea o barba blond-roscata si niste ochi cenusii, inteligenti. Pe masura ce vorbea mi-a picat fisa ca ma urcasem intr-un TIR strain. Tipul vorbea romaneste dar cu un puternic accent strain.
L-am intrebat de unde e si mi-a raspuns plin de voiosie ... Polska...
Se uita la mine, si eu la el. M-a intrebat ce s-a intimplat ca la miezul noptii stateam sa prind o masina de ocazie.
Nu stiam ce as fi putut sa-i spun si nici cit de bine m-ar fi inteles el pe mine.
Dar in starea disperata in care a eram am inceput sa-i povestesc la intimplare. Vorbeam despre visul meu, despre Moriko, ... povesteam lucruri care nu aveau legatura unele cu altele.
Tirul mergea incet prin nameti iar polonezul isi trecea ginditor mina prin barba. Mi-am zis ca probabil isi inchipuie ca sunt nebun. Probabil ca in acele momente am fost nebun.
Nu-mi dadeam seama unde ne aflam pe traseu sau citi kilometri au ramas pina in sat. Drumul trecea prin spatele satului si ma gindeam ca in momentul in care voi cobori habar nu am unde sa ma duc. Nu stiam unde e casa bunicii lui Moriko. Nu fusesem niciodata acolo.

La un moment dat polonezul a pus frina. A sarit afara strigind dupa o sanie care infrunta si ea troienele pe partea cealalta. Aerul rece a intrat dintr-o data in cabina. De afara se auzea vocea lui si vocea carutasului. Nu puteam sa le disting vorbele. Ma simteam obosit, fara putere, ... cu creierul intr-o stare vecina cu dizolvarea.
Polonezul a intrat zgribulit in cabina. Si-a tras pe el un pulover gros. De undeva din spate a scos o canadiana si mi-a pus-o pe genunchi. Am vazut ca a schimbat directia si ca a intrat in sat. Nu cred ca tirurile aveau voie sa se abata de la drumul european specificat in foaia de traseu.
Conducea incet cu un picior mereu pe frina. Cind a oprit mi-am dat seama ca suntem la poarta cimitirului.
Am coborit impreuna. Nu stiam pe unde sa o apuc. Zapada acoperise din plin mormintele iar crucile cu greu se mai zareau de sub nameti.
Am inceput sa strig in toate partile. Polonezul statea si se uita la mine asa cum te uiti la un film cu final neasteptat.
Mergeam printre morminte spulberind zapada cu miinile. Vroiam sa se intimple o minune si de undeva din spatele unei cruci sa vad ca apare Moriko.
Simteam ca ea e acolo. Stiam precis ca ea e acolo."
(va urma)

Povestesti foarte frumos.

mult prea putin spus frumos.

Povestea asta e adevărată? Ai o detaşare ciudată, mai degrabă de creator de ficţiune decât de participant la evenimente. S-or fi estompat sentimentele de atunci...

Moriko ...

Dan continua sa povesteasca ca si cum ar fi fost de unul singur in camera. Nimeni nu indraznea sa-l intrerupa. Il ascultam si eu in timp ce priveam prin fereastra cerul plumburiu din care niste fulgi albi, incredibil de pufosi, se cerneau alene prin aerul imbibat de umezeala.

"Vorbeam de unul singur, si-mi spuneam cu voce tare ca stiu ca ea e acolo.
... polonezul a venit mai aproape si s-a lasat si el in genunchi alaturi de mine. Mi-a prins fata cu o mina si s-a uitat pentru citeva secunde in ochii mei. Apoi m-a luat de mina si m-a bagat pur si simplu in cabina. A pornit motorul fara sa-mi spuna unde are de gind sa se duca. Dupa citeva minute a oprit in fata unei porti. Ciinii au inceput sa latre. O voce de barbat batrin a razbit de dincolo de poarta.
Poarta s-a deschis si doi ochi infasurati intr-un fular de lina ne priveau intrebatori printre fulgii mari de zapada.
Polonezul vorbea apasat iar mosul asculta cu ochii mari larg deschisi in noapte.

Da, el stia unde e mormintul bunicii lui Moriko. Oricine din sat stia unde e mormintul.
A inchis poarta cu zavorul si a venit cu noi.
Ne-am urcat in cabina unul linga altul. Cind am ajuns la cimitir am vazut ca zapada acoperise cu totul urmele noastre. Nimeni nu si-ar fi putut da seama ca cineva fusese acolo cu jumatate de ora in urma.
Mosul mergea inainte, si noi in urma lui.
Treceam printre mormintele infasurate in giulgiuri imaculate de nea cind el s-a oprit si ne-a aratat spre dreapta un mormint.
Nu stiu ce speram sa se intimple. Sau mai bine zis speram sa se intimple o minune desi eram constient ca se va intimpla ceva rau.
Am inceput sa dau la o parte zapada cu miinile. Mosul si polonezul faceau la fel.
La un moment dat de sub zapada am zarit caciula lui Moriko ... caciula ei din lina moale si pufoasa, caramizie ... si de sub ea bretonul ei negru ...
Dupa aceea n-am mai vazut nimic."

"De ce? Ai lesinat ?" , a intrebat o voce din camera.
"Nu", a raspuns Dan. " Mosul si-a scos fularul si mi-a acoperit capul si ochii. Desi ma zbateam sa scap din miinile lui el ma tinea strins. Simteam ca ma sufoc sub fular. Firele de lina imi intrasera in nas si in gura. Urechile imi tiuiau , imi simteam singele cum imi loveste in timpane si-l auzeam pe polonez care ingina in limba lui .... Jezus Chrystus !...Jezus Chrystus!!
Polonezul m-a bagat cu forta in cabina, dupa care a blocat usa ca sa nu ies afara.
Totul se sfirsise. Visul nu mai era vis, se tranformase in realitate.
Ma gindeam ca ieri pe vremea asta Moriko era in viata, ca poate lenevea somnoroasa sub patura asteptind sa vina dimineata... ca poate isi facea planuri pentru noaptea de Craciun ... ca poate , printre altele, se gindea si la mine ...
Ca ieri pe vremea asta ea era ... era ca un fruct imbietor leganindu-se pe o ramura imaginara ... ca nu-mi raminea decit sa intind mina pentru a o avea.

Simteam cum imi amortesc pometii obrajilor. Ningea fara sfirsit. Fulgii acopereau parbrizul cu repeziciune iar mie nici macar nu mi-a trecut prin cap sa pornesc stergatoarele sa vad ce se intimpla afara.

La un moment dat am auzit zgomot de motor. Venise o masina. Dupa aceea a mai venit inca una. La citeva minute usa de la cabina a fost deschisa de un militian mai in virsta. M-a intrebat daca ma simt in stare sa cobor.
I-am zis ca da si am sarit afara, direct in zapada care-mi ajungea mai sus de genunchi.
La citiva metri mai incolo parcase o ambulanta. Stiam ca inauntru e corpul lui Moriko. Imi ziceam incontinuu ... e doar corpul ei, Moriko va fi intotdeauna cu mine.
Priveam la oamenii din echipajul de militie, la soferul de pe ambulanta, la polonez si la mosul cu capul descoperit ... toti mi se pareau ca se misca cu incetinitorul. Imaginile erau din ce in ce mai incete.
La un moment dat am auzit vocea cuiva. Era medicul legist ... cred ca era legist. Mi-a zis ca vrea sa-mi faca o injectie ... in mod automat mi-am dat jos canadiana si mi-a suflecat mineca de la pulover.
Medicul a dechis un plic steril ... a urmat intepatura ... mi s-a infipt in creier.
Dar nu ca o durere fizica .... mai mult ca o durere psihica.
Mi-a zis ca trebuie sa ma duca la spital pentru control. Imi punea intrebari iar eu raspundeam aproape mecanic.
La spital mi-au luat tensiunea si o proba de singe. Au vazut ca sunt bine, ca ma tin pe picioarele mele.
Urma sa merg la politie sa dau o declaratie.
Ce absurd suna cuvintul asta : DECLARATIE.
Ce puteam sa declar ... ca iubeam o fata si ca in vis am vazut ca ea moare. Ca de aceea m-am trezit in miezul noptii ... sa impiedic un vis de cosmar sa se transforme in realitate. Dar nu l-am putut impiedica.

Jos ma astepta o masina care sa ma duca la Militie. Pe hol l-am vazut pe polonez care vorbea agitat cu o doamna intre doua virste. Mai tirziu am aflat ca ea e translator oficial de limba poloneza si ca urma sa traduca declaratia polonezului.
Militianul m-a condus intr-o camera sarac mobilata. La masa statea un civil cu fata rasa la singe si cu parul tuns foarte scurt. De la primul contact al privirilor mi-am dat seama ca nu e ofiter. "

"Ce vroia sa afle de la tine?" , a intrebat o voce feminina dirdiind de frig si de emotie.

Eu incercam sa ma concentrez dar in acelasi timp mintea imi ratacea pe lungimi de unda si pe registre diferite. Peste vocea lui Dan se suprapunea vocea lui Moriko.
In caietul pe care mi-l daduse cu citeva zile in urma am gasit scrise citeva versuri care mi-au placut. Sub ele era notat ceva in creion : pag 71.




" Vezi in oglinzi cum frumusetea piere
Si pe cadran cum clipele te vind,
Dar scris pe file gindul e-o putere -
Il poti pastra si-l regasesti oricind."

(va continua)

PS.
Aceste patru rinduri inchid in ele esenta lui Moriko.
Nu stiu cine le-a scris, si tocmai de aceea prin 2006 le-am postat la Han gindindu-ma ca poate voi avea sansa ca vreun cititor sa recunoasca autorul. Demersul meu a fost in zadar.

Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Dec 2007, 07:54 PM

Poate au fost compuse chiar de ea!

... Moriko ...



"Ce vroia sa afle de la tine?", a intrebat o voce feminina dirdiind de frig si de emotie.
Dan ne-a privit in treacat si si-a continuat monologul de parca nici nu auzise intrebarea .

"Tipul s-a ridicat de la masa si m-a invitat sa iau loc, timp in care a scos din diplomat o agenda si un pix. L-am cintarit din priviri in timp ce se misca prin birou. Era genul sportiv, imbracat cu un pulover sobru si elegant, mirosind a after shave de import ... genul de om care nu vorbeste numai sa se afle in treaba. Mi-a zis ca e psiholog de meserie si ca fiind prieten cu maiorul a aflat de cazul meu. S-au mai bine zis, pe el il interesau anumite cazuri ... si de aceea la prima ora a diminetii maiorul ii telefonase in legatura cu cazul meu.

Vorbele se izbeau sinistru de peretii varuiti intr-un gri deprimant. Nu puteam sa inteleg la ce se refera cazul meu. Nu facusem nici o crima. Nu incalcasem nici o lege.
Pentru inceput el m-a intrebat daca in ziua anterioara am consumat alcool sau vreun medicament anume.
I-am raspuns printr-o negatie a capului. Apoi m-a intrebat daca frecventez sau sunt influentat de vreo grupare religioasa ... de sectele neo-protestante, spre exemplu.
Si la aceasta intrebare i-am raspuns printr-o clatinare de cap.
Apoi m-a intrebat daca mi se intimpla sa am cosmaruri, sa visez lucruri ciudate ... eventual sa ma trezesc si sa plec in toiul noptii intr-o directie necunoscuta.
Ultima intrebare m-a amuzat intr-un asemenea hal incit, cu toata durerea acumulata in starea de soc prin care trecusem, am inceput sa rid.
I-am zis ca nu obisnuiesc sa bat cimpii, nici barurile, nici locurile de adunare ale sectantilor si nu mi s-a intimplat sa nu stiu ce e cu mine. Visez putin si in general nu visez timpenii. Rar de tot mi se intimpla sa am vise neplacute ...

Psihologul ma asculta atent si isi nota constiincios unele date in agenda.
Apoi m-a intrebat daca cred in existenta extraterestrilor si a capacitatilor paranormale ... a lasat sa se inteleaga ca stie ca pe mine ma pasioneaza fizica si ca am mai multe cunostinte in domeniu decit colegii mei de clasa.
Incet, incet incepeam sa intuiesc unde vrea sa ajunga.
Creierul nu-mi lucra tocmai la parametrii optimi ... oboseala de peste noapte isi spunea cuvintul ... dar totusi eram perfect constient, in ciuda reflexelor de gindire incetinite.

Ateptam relaxat intrebarea principala. Ne-am privit ochi in ochi.
Psihologul s-a prefacut ca este procupat de notite si m-a intrebat pe un ton usor detasat : "Ce s-a intimplat noaptea trecuta? Povesteste exact ce ai visat si cum ai visat. Vreau toate amanuntele, si le vreau cronologic. Sunt foarte importante pentru mine si pentru teza la care lucrez acum."
I-am povestit cu lux de amanunte totul. I-am descris ce am visat, cum am reactionat si ce a gindit mintea mea atunci cind m-am trezit din somn.
El era interesat si de amanuntele legate de fiziologie ... dureri de cap, stare de voma, izbucnit in lacrimi, amortiri ale membrelor, intunecarea vederii, tiuituri in urechi, pierderea echilibrului, salivare abundenta sau uscarea brusca a gurii, lesin, tremurul miinilor, dureri in zona toracica sau abdominala ... o mie si unul de amanunte pe care ma straduiam sa i le dau in mod corect.
Vroia sa stie exact de ce am luat de buna un vis? De ce am fost convins ca Moriko se afla in cimitir? Cum mi-au parvenit aceste informatii.
I-am raspuns asa cum am putut.
Apoi el m-a intrebat cu un ton usor stingher daca am avut relatii intime cu ea , dupa care a adaugat grabit : " nu te teme, informatiile sunt doar pentru mine ... discutia noastra e o discutie particulara si nu va fi consemnata nicaieri."

Stiam ce il interesa. Modul in care pot circula gindurile intre oameni ... sau mai bine spus daca este posibil ca ele sa poata circula in vreun fel.
Era nedumerit de exactitatea datelor din vis si de realitatea care le-a confirmat ulterior.
Era frapat de faptul ca in miezul unei nopti viscolite de iarna soferul unui tir, polonez pe deasupra, a crezut in vorbele mele si a continuat impreuna cu mine cautarile.

Am discutat despre multe alte lucruri. Si-a spus citeva din punctele lui de vedere ... mi-a cerut alte detalii si pareri in legatura cu intimplarile stranii prin care trecusem.
Printre altele a lasat sa se inteleaga faptul ca pe el il mira ca eu nu ma exteriorizez, ca nu vars lacrimi ...
Ce puteam sa-i spun. Ca sufletul meu se transformase intr-o rana prelunga si ca eram de pe acum constient ca aceasta rana nu se va inchide vreodata.
Ca exista durere mai adinca decit durerea care iti aduce lacrimi in ochi.
Dar el imi citise gindurile. Se uita la mine cu o privire patrunzatoare.
"Vreau sa-ti spun ceva", mi-a zis el.
"Sa stii ca in acel ultim moment , atunci cind viata si-a luat zborul din trupul fetei, ea s-a gindit la tine. Pentru asta o viata intreaga ai sa fii fericit."

Ce mare adevar se ascundea in vorbele psihologului.
Stiam, da stiam, si o stiam prea bine! ...de acum incolo voi fi condamnat sa sufar si in acelasi timp sa fiu fericit.
M-am gindit la suferinta si la fericire ca la doua lucruri inseparabile, ca la o maree cu o energie nebanuita, generatoare de fluxuri si de refluxuri distrugatoare ... si mi-am vazut sufletul ca un tarm pustiu asteptindu-le resemnat pe amindoua."

( va continua)

Moriko ... ultima parte

Dan se oprise pentru un moment din povestit. Tacerea s-a lasat grea peste gindurile celor prezenti in incapere.

"La naiba cu ea de viata", s-a auzit o voce usor modificata de tutun si care venea dintr-un loc imprecis de undeva din semiintuneric.
Aceste cuvinte ar fi trebuit sa sune brutal, dar ele s-au prelins neputincioase peste noi toti.
Fiecare statea si se gindea la ceva. Fiecare din noi se gindea la altceva. Gindeam in moduri diferite dar gindurile noastre convergeau in unul si acelasi punct ... la naiba cu ea de viata ... toata filozofia noastra se redusese brusc la aceasta fraza.
Desi discutiile continuau, eu le pierdusem cu totul firul. Nu ma mai puteam concentra. Cuvintele zburau pe linga urechile mele ca niste pasari migratoare ce au intirziat sa-si ia zborul la timp, si care acum, agitate, incercau sa recupereze timpul care s-a scurs.
Cronometrul meu interior se desincronizase cu totul de evenimente.

Cind am iesit afara din scara blocului ningea cu fulgi marunti si reci ... o pudra de sticla pisata se astenuse peste tot. Vazduhul avea o culoare cenusie iar cristalele marunte de zapada argintie ce se cerneau de sus contrastau puternic cu vazduhului inghetat. Desi culorile erau fade si triste totul era patruns de o frumusete si de o liniste inexplicabila.
Pe strada aproape ca nu trecea nimeni, si poate de aceea in singuratatea aceea cernuta de nea am putut zari foarte bine propria-mi singuratate. Singuratatea tuturor celor din preajma mea.
Cred ca atunci am inteles ca indiferent cit de multi prieteni si cit de multe rude am avea, indiferent cit de mult ne-ar iubi cineva pe noi, sau oricit de mult am iubi noi pe cineva, in adincul nostru suntem, si vom ramine mereu singuri.

Singuratate la nastere si singuratate la moarte. Aceste doua singuratati primordiale pe care nimeni nu le poate contraface ... in rest nenumarate singuratati de duzina ce le-am tirit de la o zi la alta cu iluzia ca le-am umplut cu ceva.

***
Eram intr-o acuta criza de timp, si aproape alergam de la un pavilion la altul in cautare unor informatii care ma interesau. Tirgul de vara din acel an de la Bucuresti mi s-a parut foarte prost organizat. Chiar in momentul in care-mi ziceam ca n-am sa mai vin niciodata la tirg am auzit o voce care ma striga.
Am privit fara un punct de reper ... in multimea de oameni nu distingeam pe nimeni cunoscut. Totusi privirea mi s-a oprit pe un tip elegant, imbracat cu un costum impecabil croit , cu o camasa inchisa la culoare si fara cravata la git.
L-am recunoscut pe Dan. El a ridicat mina la fel ca senatorii romani si a spus in latina : Ave Caesar!
Surpriza era nemaipomenita. Nu-l mai vazusem de la terminarea liceului.
Primele fraze, in care incercaseram amindoi sa concentram informatii despre evenimente si personaje care cindva ne-au umplut viata, ne-au obosit peste masura.

"Trebuie sa stam de vorba asa cum trebuie, adica la un pahar de vin", a insistat Dan pe tonul celui caruia de obicei nu i se refuza invitatia.
"Am sa te dezamagesc cu un refuz. Pur si simplu nu am timp nici macar sa rasuflu asa cum trebuie ... ce sa mai zic de un pahar de vin."

Isi parcase masina in apropiere, insa in bataia soarelui. Cind am deschis portiera am avut impresia ca deschid usa unui cuptor. Dar ce bine ca instalatia de aer conditionat functiona ireprosabil, asa ca intr-un minut am simtit cum o briza artificiala racoreste totul.
Nu reuseam sa fac fata la suvoiul de intrebari pe care mi le punea. Trecuseram in revista toti colegii, ... unde sunt, ce fac , cum o duc ... apoi a venit rindul fostilor profesori ... iar intr-un final informatii generale despre oras.
Dan mi-a spus ca lucreaza pentru germani, o firma celebra de automobile.
In gluma l-am intrebat : "A mai ramas vreo functionara de prin birourile nemtilor care sa nu se fi indragostit de tine? "
Dan a ris usor ... "Nu ma intereseaza nemtoaicele. Le lipseste ceva ... ceva ce doar femeile de ginta latina au. "
De data aceasta am fost eu cea care a ris.
" Presupun ca preferi italiencele, nu-i asa?"
"Intuitia nu te inseala", a spus el , adaugind pe un ton usor visator , "sotia mea e italianca."
"Aha, care va sa zica viteazul luptator din stirpea geto-dacilor a depus armele la picioarele Romei?!!! ", am intrebat eu cu o voce glumeata.
Dan ridea in hohote ... " nu m-am gindit ca se poate interpreta asa, dar culmea e ca ai dreptate."
Pentru citeva secunde s-a lasat un fel de liniste intre noi. Cred ca in acel moment , in mod simultan, ne-am gindit la Moriko.

"Nu te-ai schimbat deloc" , mi-a zis el , "Chiar daca tardiv vreau sa-ti multumesc intr-un fel pentru unele vorbe pe care mi le-ai spus atunci. Atunci te-am considerat inumana si m-am intrebat cum se poate ca sub chipul tau copilaresc sa se ascunda superdoze catastrofale de cinism si insensibilitate."

"Nu te asteptai ca cineva de saisprezece ani sa aiba o farima de luciditate?
E bine totusi ca ai realizat intr-un final ca n-a fost vorba de insensibilitate."

"M-ai tii minte ce mi-ai spus?" , m-a intrebat Dan privindu-ma fix in asteptarea unui raspuns.
Bineinteles ca-mi aminteam. Dar am ezitat sa-i raspund imediat.

Dan a continuat ca pentru sine ... " ... nu trebuie sa ramii singur. Cauta o prietena ... orice fata ... numai sa fie cineva. Nu te teme. Asta nu inseamna tradare ... un milion de fete nu vor putea lua locul lui Moriko in inima ta.
Dar trebuie sa gasesti un alt gol care sa contrabalanseze golul lasat de Moriko. Poate sa o cheme Camelia, Anca, Dorina, Mihaela, Gabi, Sanda, ... poate sa o cheme oricum ... pentru tine nici una din ele nu va insemna nimic, vor fi surogaturi necesare, dar nu vitale.
Dupa o perioada de timp lucrurile se vor aseza altfel. Depinde cum vei gindi atunci. Dar indiferent cum vei gindi, Moriko va fi intotdeauna cu tine. Va face parte intotdeauna din viata ta. De asta poti fi sigur. Ea va fi certitudinea vietii tale. Va fi de neinlocuit. Si asa cum vorbesti in gind cu ea astazi , tot asa vei vorbi si atunci cu ea.
Nu te gindi la ce va spune lumea ... oricum lumea nu va putea intelege niciodata cum stau lucrurile in inima ta ..."

Cam acestea au fost in mare cuvintele. Poate ca nu le rostisem atit de poetic. In mod cert frazele mele au fost formulate mai dur.

Dan a continuat cu gindurile prinse in plasa trecutului ... "... vorbele astea mi le-ai spus la doua luni de la moartea lui Moriko. Socul lor nu a fost imediat. Dar in citeva zile ele au reusit sa ma intoarca pe dos. Te-am considerat inumana atunci. Inumana cu majuscule.
Timpul insa a dovedit ca dreptatea a fost de partea ta. Prin viata mea au trecut citeva Magdalene ... nimic important, pina in ziua in care am cunoscut-o pe Carla."

Dan se oprise pentru o clipa din povestit. In acea fractiune de secunda am simtit in mod acut sentimentul ca timpul s-a dat brusc inapoi. Foarte mult inapoi.
Ca in acel Timp oglinzile sunt incapabile sa reflecte frumusetea care piere iar clipele de pe cadran nu-l pot vinde pe cel care stie sa-si pastreze intacte gindurile eliberate de cuvint.

... ce trist ca ai uitat cum sa pasesti dincolo de cuvint .

Acest topic a fost editat de exergy33: 16 Dec 2007, 05:13 PM

Shab-e-Yalda



Shab-e Yalda sau noaptea de Yalda este o veche sarbatoare iraniana, pre-zoroastriana, ce se sarbatoreste pe 21 Decembrie, noaptea cea mai lunga a anului.
De fapt ea reprezinta sarbatoarea solstitiului de iarna, sarbatoare care a fost celebrata in vechime si de egipteni, si de babilonieni, si de romani. Romanii sarbatoreau Saturnaliile si pe Sol Invictus/Invicta, adica pe soarele neinvins.

Numele Yalda a fost introdus in Iran in perioada sasanida de catre crestinii asirieni. In limba syriaca cuvintul yalda inseamna nastere, cuvint prin care crestinii asirieni desemnau nasterea lui Mesiah.
Inainte insa, adica in timpurile mitraice si zoroastriene, aceasta sarbatoare se numea Shab-e-Chelleh, sau noaptea celor patruzeci de zile. Prin cuvintul 'chelleh', sau 'celleh-e bozurg', voia sa se indice faptul ca urmatoarele zile ce se vor succede noptii de Yalda vor reprezenta patruzeci de zile de iarna grea, caci in mod oficial pentru iranieni iarna incepe din seara de Yalda. Dupa perioada 'chelle-e-buzurg' urmeaza perioada 'chelleh-e koochik', adica patruzeci de zile de iarna usoara, perioada in care iarna este pe duca.
Bozurg inseamna mare iar koochik inseamna mic.

In perioada mitraica sarbatoarea a fost dedicata lui Mitra, Zeul Soarelui, zeu care dupa credintele vremii avea puterea sa lungeasca zilele. Se stie ca noaptea de Yalda, noaptea solstitiului de iarna, reprezinta cea mai lunga noapte a anului, implicit cea mai scurta zi din cele 365/366 de zile.
Dupa ce religia zoroastriana a devenit religie oficiala prin acceptarea invataturilor lui Zoroastru/Zarathustra de care regii vremii, unele obiceiuri s-au mai schimbat insa importanta si respectul aratat fata de zeul Mitra au ramas neschimbate. O dovedesc basoreliefurile de la Naqsh-e Rostam, obiectele de cult descoperite in altarele mitraice din Iran precum si scrierile lui Biruni referitoare la sarbatorile preislamice din Iran.
In perioada de timp cit religia zoroastriana a reprezentat religia oficiala in spatiul iranic oamenii obisnuiau sa iasa noaptea afara din case si sa aprinda focuri pe munti si pe dealuri cu scopul de a alunga spiritele rele intruchipate de Ahriman, si de a aduce spiritele bune , intruchipate de Ahura Mazda - forta binelui, a luminii si dreptatii.
Lumea dansa in jurul focurilor in asteptarea zorilor, adica in asteptarea luminii.
In acea zi stapinii si servitorii isi inversau rolurile. Stapinii casei imbracau hainele servitorilor si se apucau sa faca munca acestora, in timp ce servitorii luau hainele stapinilor, se asezau la masa si asteptau sa fie serviti.
Regele insusi trebaluia la bucatarie sau in grajd, sau facea curatenie prin camarile sau gradina palatului.
In acea noapte se minca pepene rosu si rodii. Aceste doua fructe sunt, si vor ramine iremediabil legate de festivalul noptii Yalda.



Se mai mincau struguri si mere dar si ajeel-majeel, adica tot felul de seminte amestecate ... alune de padure, alune de pamint, fistic, migdale, seminte de bostan, naut prajit, seminte de lotus ...

Astazi nimeni nu mai face focuri, dar oamenii se string de obicei in casa bunicilor unde stau la povesti pina dimineata in timp ce maninca pepene rosu, anar/rodii, struguri si ajeel-majeel.
Este o regula ca cei mici sa merga in vizita la cei mari ca virsta, astfel este aratat respectul unei generatii fata de cealalta.
De obicei bunica, uneori bunicul, incepe sa spuna povesti, in timp ce nepotii asculta fara sa-i intrerupa.
Urmeaza ghicitorile pe care cei mari le pun copiilor. In acea noapte bunicii isi pot da seama de istetimea nepotilor, si ei sunt primii care intuiesc foarte bine pentru ce fel de munca e facut fiecare din nepoti.
In perioada celor patruzeci de zile de iarna grea sau 'chelleh-e bozurg' ce urmeaza noptii de Yalda, la sate, inca mai exista obiceiul ca lumea sa se stringa prin rotatie in casa cuiva ... un fel de sezatori la care taranii si oierii se aduna pentru a discuta, a schimba informatii, a-si aduce aminte de vremurile trecute, a ride si glumi, ... a uita pentru moment de greutatile vietii.



Alaturi de No Rooz sau Anul Nou in stil iranian, care se sarbatoreste in ziua de 21 Martie - ziua echinoxului de primavara, Shab-e Yalda reprezinta cea de-a doua mare sarbatoare traditionala pe care religia islamica nu a putut-o anihila.

Acest topic a fost editat de exergy33: 20 Dec 2007, 12:40 PM

Ziua buna .
Ai zis acum ceva timp asta:

si mi-a ramas intiparita in gand nu pentru idea in sine, dar pentru ce ar putea sa decurga din ea. Te-ai gandit doar ca au existat si alte simturi ce s-au pierdut (pentru ca nu a mai fost nevoie de ele sau din care alte motive?) ori ai incercat vreodata sa iti imaginezi care ar fi fost acelea? Crezi ca lumea (tehnologia) ar putea evolua intr-atat incat sa se piarda si din cele pe care le avem?

Sarbatori fericite, Exergy !

Acest topic a fost editat de Titus Herbert: 20 Dec 2007, 03:26 PM

TH, multumesc pentru urari ... si pentru tine sarbatorile de iarna sa fie macar pe jumatate asa cum le doresti .

Da, m-am gindit ca in timpuri ancestrale oamenii au avut mai multe, hai sa le zicem capacitati, daca nu simturi distincte.
Aceste capacitati s-au atrofiat pe parcursul timpului, iar apoi au disparut. Poate ca ai sa zimbesti la afirmatia asta ... dar eu cred ca s-au produs unele modificari genetice, biologice ... modificari de substanta care au dus la disparitia acelor capacitati. Persoanele din ziua de astazi ce poseda asa numitele capacitati paranormale nu sunt decit o ramasita a oamenilor din acele timpuri in care ceea ce numim noi paranormal, la ei era absolut normal.

Dar sa concretizez. Este posibil ca intr-o perioada indepartata oamenii sa fi avut capacitatea sa perceapa mai multe dimensiuni spatiale, nu numai banalele trei dimensiuni ale spatiului cartezian.
Mi-ar fi placut extraordinar de mult sa pot percepe lumea inconjuratoare multidimensional. Dar nu numai lumea fizica, mediul inconjurator, ... ci si oamenii!
Mai este posibil ca ei sa fi avut capacitatea sa vada prin corpul omenesc, sa localizeze organele ... sa localizeze minereurile metalifere sau depozitele de apa din scoarta pamintului.

Imi place sa cred ca ei aveau puterea de a comunica fara cuvinte. Stiu ca suna absurd.
Cine stie ... poate ca se pricepeau sa stabileasca contacte cu animalele, cu regnul vegetal, la alt nivel decit ne pricepem noi in ziua de azi.
In perioada studentiei am vazut la canalul de televiziune Moscova 2 un film documentar despre o cercetatoare din Ucraina care studia viata delfinilor si care avea un baiat surdo-mut. In vacante baiatul venea la delfinariul din centrul de cercetare.
O afinitate incredibila s-a nascut intre baiat si unul din delfini. Studiind si monitorizind activitatea cerebrala a copilului si delfinului ea a ajuns la concluzia ca cei doi comunica ... dar sa inchei povestea care a adeverit presupunerea cercetatoarei ... in apropierea orasului in care se afla centrul de cercetare, cu vreo doua secole in urma, se scufundase o corabie pe care scafandrii rusi nu reuseau sa o gaseasca. Atunci ea ii propune baiatului ei sa-l intrebe pe delfin. Stiu ca suna ca in povestile acelea de adormit copii ... dar delfinul il duce pe baiat, implicit si pe scafandrii insotitori, exact in locul in care se scufundase corabia (ce se afla la nu stiu ce adincime ingropata sub namol).

... ma mai gindesc , daca-mi vin idei noi voi continua pe subiectul asta.

Acest topic a fost editat de exergy33: 22 Dec 2007, 05:40 PM

Seara de Craciun ... Seara de Yalda

Cu ceva timp in urma am vorbit despre seara solstitiului de iarna, Shab-e-Yalda, iar acum, pentru ca este Craciun, vreau sa vorbesc despre sarbatoarea Craciunului si despre originea atit de disputata a numelui de Craciun.

Astazi nimeni nu mai contesta faptul ca sarbatoarea crestina a fost suprapusa peste niste sarbatori pagine.
Daca e sa o luam cronologic atunci trebuie neaparat sa spunem ca esenta Craciunului se regaseste in sarbatoarea Soarelui Neinvins, Sol Invictus ... sarbatoare mithraica, cu radacini in spatiul iranian, si care a fost adusa la Roma unde a devenit o sarbatoare foarte importanta. Vestigii ale altarelor dedicate lui Mithra, Zeul Soarelui si al Luminii, descoperite in peninsula italica, vorbesc de la sine despre importanta cultului mithraic in Imperiul Roman. S-au descoperit si monezi care reprezinta sacrificarea taurului de care Mitra/Mithra precum si inscriptii de genul Sol Invictus Mithras.
In 272 dHr, imparatul Aurelian a cistigat batalia de la Emesa (Siria), si cu aceasta ocazie a ridicat acolo un templu inchinat lui Sol Invictus iar doi ani mai tirziu, pe 25 Decembrie, a inaugurat la Roma un templu dedicat, la fel, lui Sol Invictus - Zeul Soare, zeu pe care l-a ridicat la rangul de protector al imperiului si a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat.
Dar in acea perioada crestinismul se intindea cu repeziciune din Asia Mica in Europa. Mi se pare important de subliniat faptul ca in acea perioada nimeni nu stia cu exactitate data de nastere a lui Iisus, importanta fiind invatatura propavaduita de el, nu ziua in care a venit pe lume.
Papa Liberius a apelat la un tertip prin care a reusit sa impace dogma crestinismului cu sarbatorile pagine.
Pentru ca in Biblie nu este specificata in mod clar ziua in care s-a nascut Iisus, papa Liberius a decis de la sine putere ca sa suprapuna ziua de nastere a lui Iisus peste ziua dedicata lui Mihra(s)-Sol Invictus, tinind cont ca in Imperiul Roman exista un paralelism intre aceste doua religii si ca oamenii, desi acceptasera in esenta invataturile crestine, nu se puteau rupe cu totul de sarbatorile pagine dedicate Zeului Soare.
Asa ca prin dispozitia data in 354 dHr de Liberius se consfinteste sarbatoare oficiala a Craciunului.


Dar in spatiul romanesc obiceiurile legate de Craciun sunt cu totul aparte. Chiar numele de Craciun este un nume vechi, nume pe care il impartim cu albanezii, si pe care slavii din vecinatatea noastra l-au imprumutat de la noi. Aceasta e parerea unora care au studiat etimologia numelui.



Punind cap la coada toate datele, eu nu pot sa nu ma gindesc la o similitudine intre vechile obiceiuri de a pune un butuc in soba in noaptea de Craciun (la români)... si obiceiul de a face focuri pe munti si dealuri (la vechii iranieni).
Dupa parerea mea , buhaiul, si sunetele scoase de acesta nu sunt altceva decit sunetele scoase de taurul sacrificat de Mithra. Se credea ca zurgalaii si plesniturile de bici au puterea sa alunge spiritul raului, intruchipat de Ahriman.
Cetele de colindatori cu siguranta ca mergeau din casa in casa si inainte de crestinism.

In traditia vechilor persani, in seara de Yalda, cea mai lunga seara a anului, seara in care Zeul Luminii, Mithra, sacrifica taurul si din intunecimea noptii aduce iarasi Soarele pe cer, deci in acea seara nimeni nu trebuie sa stea singur in casa. Oamenii plecau unii la casele altora, si de acolo, in grupuri sau cete, plecau pe inaltimi ca sa aprinda focuri.

Poate ca e o exagerare, dar in momentul in care am aflat ca in acele vechi timpuri persanii puneau in noaptea solstitiului de iarna toate bunatatile pe o masa ... si lasau usa casei descuiata atunci cind plecau sa aprinda focurile, eu m-am gindit la masa de Ajun, in forma in care se pregateste ea in Moldova.
Si tot in Moldova mai exista inca cetele de caiuţi, conduse de un vataf sau vătăşel, cetele de mascati ...
La persani baietii ajunsi la virsta la care puteau sa discearna binele de rau formau un fel de fratii mithraice (nu stiu cit de corect e acest termen inventat de mine) ... dar si ei practicau dansuri ritualice in noaptea solstitiului de iarna, dansuri in care isi puneau masti pe fata.

Sunt atitea de spus, dar nu vreau sa fac nimanui capul calendar.

Acum nu am timp, insa promit ca pina de Anul Nou voi rascoli arhiva mea de imagini si voi pune in jurnal citeva imagini cu obiceiurile de iarna din Moldova si Bucovina, cu acele costumatii si masti care pe mine ma duc cu gindul la ceva foarte vechi ... mult mai vechi decit crestinismul.
Dar la fel de interesante sunt si textele colindelor din Maramures ... de ce Leru-i Ler ? ...de ce florile dalbe? ... de ce in colindele maramuresene se vorbeste de vinatoare ?

Indiferent de toate posibilele si ancestralele sale semnificatii, in ziua de azi, sarbatoarea de Craciun semnifica un singur lucru : nasterea lui Mesiah, ... nasterea unei sperante.

Pentru cei ce cred in miracolele din seara de Craciun : nu va fie frica!!!! ... puneti-va in gind orice, oricit de imposibil ar fi, ... caci minunile nu se intimpla pentru dorintele de rind .

Acest topic a fost editat de exergy33: 26 Dec 2007, 06:22 AM

Reminescente ancestrale pe care e pacat sa le uitam ...

Spuneam mai inainte ca sarbatoarea crestina a Craciunului s-a suprapus peste sarbatoarea Zeului Mitra/Mithra preluat de catre romani cu numele de Sol Invictus/Soarele Invincibil.

Dar o analiza mai amanuntita care sa coboare pina in neolitic ne poate revela multe lucruri interesante, iar daca ne vom pricepe sa aranjam dovezile asa cum trebuie vom putea reconstitui partial acel puzzle fascinant care este reprezentat de folclorul romanesc precrestin.
Este evident faptul ca unele personaje legate de obiceiurile de Anul Nou, cum ar fi capra, ursul, caiutii, cerbul, uritii si frumosii, mascatii ... nu au de a face nici in clin nici in mineca cu nasterea lui Iisus, si tocmai pentru ca paginismul lor era evident, in vechime, in unele sate romanesti unele familii religioase refuzau sa-i primeasca in curte.


(tap-masca din judetul Neamt)





(membru din grupul "frumosilor"- Bacau)




(dansul mascatilor-Moldova)







(Buhaiul - Moldova)





(obiceiul Cerbului- Bucovina)

... voi incerca sa mai postez cite ceva in legatura cu obiceiuri vechi si uitate de la cumpana dintre ani .

Acest topic a fost editat de exergy33: 28 Dec 2007, 07:37 PM

nu vreau sa cred

E ciudat ca cea mai mare parte a celor din jurul meu, indiferent de continentele pe care-am trait, m-au perceput si inca ma percep ca pe o persoana sensibila. Nu stiu in ce masura sunt, sau nu sunt ... iar daca sunt, atunci consider sensibilitatea ca pe cel mai mare defect capatat la nastere (dar pe care il prefer tuturor celorlalte lucruri ).

Aproape de fiecare data cind cineva a facut un pas inspre mine, eu am facut doi pasi inapoi ... matematic, calculat, masurat ... masurat cu un fel de rigla a sentimentelor si cu un compas al dezamagirilor viitoare pe care foarte bine le intuiam chiar de la prima deschidere.

N-am putut fi sensibila la cuvinte asa cum erau colegele mele de liceu ... scrisorile de dragoste pe care mi le scriau unii (si niciodata nu am inteles ce gaseau la mine din moment ce eu ma purtam mizerabil cu ei) nu mi-au lasat nici un fel de urme pe blindajul sufletului meu. Nu ma atingeau cu nimic, oricit de frumos ar fi fost scrise. Cuvintele mi se pareau fie seci, fie false ... fie lipsite de sens. Si tocmai de aceea nu am avut impulsul de a raspunde nimanui.

Mai tirziu m-am gindit ca poate imi lipseste capacitatea de a ma atasa de cineva, sau de ceva. Mereu saream de la o pasiune la alta ... de la arheologie la literatura japoneza, de la van Gogh la energia solara, de la Brancusi la chitara clasica, de la jurnalele de moda la Gazeta Matematica.
Intr-un tirziu mi-am dat seama ca de fapt pendularea mea intre atitea lucruri, fiecare dintre ele atragindu-ma intr-un fel, nu tine de o incapacitate de atasare. Mi-am dat seama ca tine de nevoia mea de libertate. In ultima instanta de nevoia de a ma putea detasa cu usurinta de orice ma atrage, de a fi libera sa le amestec pe toate in proportii pe care le visam de la o zi la alta, fara sa dau socoteala cuiva de ce fac.

Nu tin minte sa ma fi multumit cu jumatati de masura. Pot renunta foarte usor la ceva in momentul in care-mi dau seama ca nu pot avea in totalitate acel 'ceva'. Si la fel de usor pot renunta la cineva. Nu mi-am facut o deviza de genul : ori Totul, ori Nimic ... dar jumatatile de masura nu le pot, nu vreau si nici nu vreau sa cred ca le voi putea accepta.

Te rog sa-mi spui daca ai auzit, studiat sau ai citit ceva din colectia Bibliotheca Orientalis, mai specific Constantin Daniel si lucrarile sale. Sunt placut surprins sa gasesc un forumist cu un nivel atat de ridicat despre istorie si civilizatii orientale. Parte din ceea ce ai mentionat se regaseste intr-o carte publicata prin ani '81 de catre Silviu Sanie. Iar una dintre teoriele mele favorite este acea ca dacii aveau legaturi puternice cu arienii din Persia, cu Zoroastru sau astrul zorilor cu civilizatia Mithriadica. Se pare ca acest imperiu se intindea in tot bazinul Marii Negre, Azov si Caspice. Sarbatori fericite si un an nou plin de sanatate si fericire.

Fiind o "prada" greu de cucerit, i-ai intaratat si mai mult


Poate stii ca National Geografic impreuna cu IBM lucreaza la un proiect numit Genografic care studiaza migratia oamenilor si originea lor. E foarte interesant si poate iti e de ajutor: https://www3.nationalgeographic.com/genographic/

Sa aveti parte de un 2008 plin de sanatate si bucurii!

La Multi Ani, exergy, si multa caldura, tie, jurnalului tau si cititorilor lui !