Eu nu zic ca nu cred ca lumea are viziuni si altele....... Insa stiu sigur sunt de la Dumnezeu pt a-i pedepsi pe acei oameni care ignora faptul ca s-a completat Legea, iar faptul ca El mai aduce viziuni este egal cu a spune ca inca mai completeaza Legea (Cuvantul Sau fiind Lege).

2 Tesaloniceni 2:9-13 (Romanian)

9Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,

10şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sînt pe calea pierzării, pentrucă n'au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi.

11Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună:

12pentruca toţi cei ce n'au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi.

13Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci dela început Dumnezeu v'a ales pentru mîntuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.

Acest topic a fost editat de papy: 2 Dec 2008, 03:50 PM

ce te faci, papy cu Ioel care afirma ca :" In vremile din urma voi turna din Duhul Meu peste orice om, fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci, tinerii vostri vor avea vedenii si batranii vostri vor visa visuri ? -astea toate sunt Efecte ale Turnarii Duhului lui Dumnezeu peste oameni.Cu alte cuvinte aceasta coborare a Duhului va fi insotita de aceste semne si deci ...SUNT DE LA DUMNEZEU si NU este pedeapsa.
cu drag, vezi bine
sanja-adriana

Da, vad ca ai citit Ioel....... Poate lamuresti de ce, totusi, sunt doua ploi mentionate in 2:23? Ploaie fiind evanghelizare (Deut 32:2)
O mai fi si alta evanghelizare inafara de perioada bisericilor? Cum zice si Iacov 5:17?

Revenind la Ioel, intr-adevar este adevarat ce scrie, analiza versului aducand la lumina faptul ca "vremurile din urma" este in perioada NT.
Faptul aceste este si confirmat in Scriptura, mai ales in 1COR 14, cand, inca nefiind completat Cuvantul, Dumnezeu aducea revelatii prin vise, vorbiri in limbi, invieri si alte asemenea fenomene supranaturale.
Insa, vor si inceta.

1 Corinteni 13

8Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfîrşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfîrşit.

Daca Ioel si Fapte 2 sunt singurele locuri unde cauti adevarul, atunci de ce nu incerci sa pui mana pe oase de morti ca sa te insanatosesti? Ca si ortodocsii au un vers in VT pe care-l folosesc ca proba pentru grozaviile lor.

Acest topic a fost editat de papy: 2 Dec 2008, 03:51 PM

Vor inceta, dar asta nu inseamna ca Au incetat.
Iar in legatura cu oasele de morti- oasele raman oase dar sfintii nu pot fi numiti morti- eu nu am nici o treaba cu ele, papy, eu am fost vindecata nu de atingerea unor oase ci de atingerea Celui ce este viu in veci. Ca altii au credinta ca de se ating si saruta moastele unor sfinti -dovediti ca sfinti- se vindeca, iar nu este problema mea. Din partea mea pot sa sarute si iar sa sarute ca nu sarutatul si implicit atingerea ii vindeca ci Credinta. Unde nu este credinta nu se intampla nimic. Daca iti aduci aminte eu nu credeam nimic cand am fost vindecata dar cand am auzit cuvantul "Ridica-te si umbla" nu am ezitat sa o si fac. In acel moment am primit Credinta chiar de eu am inteles mai tarziu asta. Deci care este problema ta de nu vrei sa intelegi ca fiecare va face cum are incredintarea ca este bine? Sa nu uiti - tot ce vine din incredintare Nu este pacat. Pacatul vine in momentui in care nu crezi in ceea ce faci si faci totusi. De fapt atunci a intervenit minciuna in viata ta. De pilda eu am incredintarea ca pentru mine mijloceste Isus care sta la dreapta Tatalui si Duhul Sfant cu suspine negraite. Si niciodata nu am sa ma rog altcuiva pentru ca as lucra impotriva incredintarii pe care o am. Dar, daca altii cred altfel, pot eu sa le schimb incredintarea pe care o au, cu atat mai mult cu cat au primit raspuns la rugaciunile lor?
cu drag deci
sanja-adriana

Vindecarile despre care se vorbeste in scriptura sunt miracole, gen facerea unei maini uscate intreaga. Niciodata nu s-a intamplat asta dupa incheierea canonului.
Iar, cand "maestrii vindecarilor" sunt prinsi sustin ca au facut-o cu scop crestin, ca sa aduca oamenii la credinta. Toate emisiunile si slujbele lor incep exac cum faci tu, cu o "MARTURIE" personala.......
Sunt atatea cazuri de inselatorii la tribunalele din America, incat numai cineva neinformat va mai crede.

Uite, si eu multumesc lui Dumnezeu ca am avut un cos pe buca dreapta si mi l-a vindecat. Numai datorita binecuvantarii lui a fost posibil. Si la toaleta merg regulat si ma simt extrem de bine tot numai datorita binecuvantarilor Sale.

Asta nu inseamna ca a avut loc vreun miracol, insa, sau sa ma apuc sa visez cai verzi pe pereti si sa sustin ca am avut o revelatie. Miracole sunt invieri, refaceri de maini uscate, etc.........
Visele sunt de la satan. Noua Dumnezeu ne-a lasat Scriptura, unde fiecare om poate verifica daca ceea ce face in viata este placut sau nu lui Dumnezeu.

Acest topic a fost editat de papy: 3 Dec 2008, 02:11 PM

papy, daca ai avut ce zici ca ai avut inseamna ca nu te-ai spalat cam de multisor iar faptul ca ti-a trecut este pentru ca, probabil, tocmai o facusesi.
iar in ce priveste visele, ti-am mai zis...nu te obliga nimeni sa crezi sau nu, e problema ta, eu pot sa cred dar asta nu inseamna ca in functie de ele imi voi ghida pasii pe ziua imediat urmatoare. Le notez si atat.
insa tu ziceai deunazi ca vedeniile sunt trimise de Dumnezeu ca pedeapsa, iar eu probabil ca am fost pedepsita cu viata, cu o viata noua-pentru ca tocmai il vazusem pe Cristos sau un alt inger desi eu stiu cu siguranta ca Isus a fost. Atunci sa stii ca II multumesc lui Dumnezeu pentru ca m-a pedepsit in felul asta minunat. Tu ce zici, nu ai multumi si tu la fel daca peste noapte te-ai transforma intr-un papy bun, bland,iertator, cu dragoste de aproapele tau, cu vorbire placuta si fapte la fel?
cu acelasi drag, dar primit ca pedeapsa de la Domnul, Dumnezeul meu
sanja-adriana

Faptul ca numai la sanatate te gandesti, nu ma mira. Asa este majoritatea oamenilor. Insa asta nu inseamna ca esti si crestina.
Crestinii citesc, cred si inteleg tot ce le spun Tatal lor prin Cuvantul Sau.

Luca 16:20-22 (Romanian)

20La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube.

21Şi dorea mult să se sature cu fărămiturile, cari cădeau de la masa bogatului; pînă şi cînii veneau şi -i lingeau bubele.

22Cu vremea săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.

Nu conteaza ca esti bolnav sa nu, ci unde ajungi DUPA moarte.

Iar, faptul ca sunt mai dur in exprimare, nu e rau. "Pui de naparci" era folosit chiar in Scriptura, nu? Mai am pana acolo. Nu mai spun ca mai avem si alte exemple:

Ioan 2

15A făcut un bici de ştreanguri, şi i -a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor, şi le -a răsturnat mesele.

Da.......

nu ai inteles , papy, nu ma refeream la sanatatea fizica desi si pe aceea am castigat-o, cred eu, desi de atunci nu am mai fost -conform bunului meu obicei- pe la nici un doctor, nici macar analizele nu mi le-am facut (daca nu sunt in tara...)
Dar sunt sigura ca ai inteles de fapt ,doar ca iti place tie sa faci ce faci ca nu cumva sa ma socoti crestina. No pasa nada, cum zice tot spaniolul, ca inca azi sunt aici , da maine , ba, iar de poimaine-cu ajutorul lui Dumnezeu- te iau pe nemteste.
Da tu crezi ca daca implinesti cele 10 porunci-oricum nu le poti implini- ajungi in rai? Sau daca te inchini de patru sau de cinci ori pe zi si rostesti rugaciuni invatate pe de rost? Sau te spovedesti si iti implinesti cu constiiciozitate canonul? Zicea el, gerriatrie ce zicea de cel care desi a implinit tot ce trebuia cand a pacatuit, totusi nu a fost mantuit. Stii foarte bine ca nu prin Lege esti mantuit si nici prin vreo alta forma exterioara de ritual. Mai stii si ,ca si de vei scoate duhuri, si de-ti vei da averea toata sa fie impartita la cei saraci, de celelalte nu mai vorbesc- tot nu inseamna inca nimic si tot iti poate spune Isus; pleaca de la mine, tu, cel care ai lucrat faradelegea! Tu chiar ca nu trebuie sa fii aspru, ai invatat, desigur, cum este dragostea ca sa mai fie nevoie sa-ti dau eu lectii. Intelegi, nu?
Dar, dincolo de toate, ma gandesc serios la ce ai afirmat pe cand ii raspundeai lui clopotel pè alt topic- ca toti cei care zicem ca in adevar credem ar trebui sa facem semnele care ii vor insoti -asa cum este scris in Marcu 16:17, 18 pe cei ce cred. Daca nu avem macar unul din aceste semne ...e jalea mare pe noi . Eu stiu cum stau, tu?
Iti multumesc ca mi-ai raspuns frumos- stiu ca ai tu o feblete asa pentru mine....
cu drag
sanja-adriana

Eu stiu sigur ca daca beau soricioaica mor, deci versurile sunt spre a fi intelese spiritual, in care otrava, muscatura sarpelui sunt doctrinele false care nu pot insela pe cei care nu se abat de la Cuvant, iar vindecarile, pusul mainii sunt propovaduirea si salvarea rezultata din auzirea Cuvantului.

Cum din Scriptura poti face ce doctrina vrei tu, numai aceea care nu contrazice nimic altceva din Scriptura este cea buna.

mai, papy eu iti zic ca de vei proceda asa, sigur Il vei ispiti pe Dumnezeu.Si Isus se putea arunca de pe Templu ca ingerii L-ar fi pazit dar El a spus ceea tocmai ti-am zis si eu tie. Dar sa stii ca se poate intampla efectiv sa bei o bautura de moarte si Dumnezeu sa te pazeasca. Ma intreb ce ar fi chiar sa bei soricioaica dar fara sa stii si apoi sa ti se spuna. Tu ai fi sigur ca mori? Sau ai muri pentru ca abia atunci ai descoperi cum stai la capitolul credinta ? Totusi nu uita ca Pavel chiar a luat in mana o naparca- si asta la propriu, deci nu spiritual- si a trait mai departe bine mersi. Si iar Petru si-a pus mana peste bolnavi si au fost vindecati, si tot efectiv a fost si asta. Deci ce vreau sa spun eu este ca aceste semne pot sa fie exact asa cum ni se zice. Sunt de acord si cu partea spirituala dar trebuie sa se manifeste si fizic tocmai ca sa se vada deosebirea.Stii ,desigur, intre cine si cine...
cu drag mereu
sanja-adriana

Unde scrie ca daca se va arunca de pe templu nu va muri? Eu iti arat unde Dumnezeu afirma, nu eu, ca acestea vor fi semnele celor care vor crede: in Marcu 16.
Tu nu crezi? O intorci ca la Ploiesti cu ispitirea, pt ca stii ca asa ceva nu se poate. Dumnezeu nu minte.

nu ma confunda te rog cu nimeni, cuvintele pe care le ai pentru clopotel pastreaza-le pentru el si nu mi le repeta si mie. Nu sunt dispusa sa merg pe acelasi drum si sub masca unei ingaduinte, de condamnat de altfel, sa admit cuvinte ce aduc suparare lui Dumnezeu. Nu ai spus inca nimic prea rau dar vei spune in curand de voi contnua sa-ti raspund. Sincer am incercat sa intind o mana de dragoste dar tie ,se pare ca iti este total strain acest cuvant ca sa nu mai vorbim despre sentimentul in sine. Asa ca...Domnul sa fie cu tine, papy si sa-ti dea lumina si..o inima de carne!
tot cu drag
sanja-adriana

Iti multumesc. Observ ca nu-ti poti proba biblic afirmatiile si doctrina. Poate o sa ai timp sa reflectezi ca nu este normal sa ai proba biblica contrara si sa nu-ti pese numai pt ca ai dobandit nu stiu ce vindecare.

ce afirmatii si ce doctrina, mai papy? Nu am decat una singura. Isus Cristos e Domnul si este Fiul lui Dumnezeu.Ce am de probat eu aici? Si pentru cine ar trebui sa o fac? Chiar daca Dumnezeu este Unul noi toti Il vedem cu proprii nostri ochi. Si ochii mei nu sunt ochii tai si ce vad eu, poate ca nu vezi si tu. Dar asta nu inseamna ca vorbim despre dumnezei diferiti doar ca privim din alte unghiuri. De pilda eu vad un scaun din fata, tu il vezi din spate, altul il vede din lateral.Dar scaunul tot scaun ramane.
Iar vindecarea nu am dobandit-o pentru ca in primul rand nu am cerut-o.Daca voia Lui a fost ca eu sa fiu vindecata Ii aduc multumiri si traiesc incercand sa fac de atunci incoace voia Lui.
Te las deci cu bine , papy, poate vom mai vorbi, poate nu...depinde de cuvintele tale si de inca ceva.
sanja-adriana

La Multi Ani Fericiti cu Multa Sanatate, Sanja-Adriana!

La Multi Ani!, Adriana!

Multumesc,Rehael, multumesc Andra.
sunt in Romania dupa o vacanta-ca sa-i zic asa- de doua luni in Spania si 10 zile in Germania cu scurte deplasari prin Elvetia.A fost frumos tare dar tot aici in satul asta, al meu de-acum, e mai frumos.Am plans mult, m-am bucurat mult, am scris mult, am cantat mult.
cu drag de voi in inima mea, putintel mai obosita
sanja-adriana

Poate glumeam nitel cand afirmam ca iinma mea este putin mai obosita dar saptamana trecuta a fost nevoie de rugaciunile a sute de oameni care ma cunosc si- Doamne ce frumos este - ma iubesc, pentru ca Dumnezeu sa ma tina in viata pentru inca nu stiu cata vreme.Tuturor celor care v-ati unit in rugaciune, va multumesc. Numai un piculet si ....Totusi... inca Nu.
cu drag ca intotdeauna
sanja-adriana

Poate ca nu as mai fi scris dar , uite ca in urma cu cateva zile s-a intamplat ceva care are legatura directa cu acest topic .
Deci ,mergeam pe drum intrebandu-l pe Dumnezeu ce se intampla de am ajuns intr-o situatie de-a dreptul dramatica-din punct de vedere material, nu altfel, sa nu va speriati...
Spre lamurire si numai pentru asta, tin sa va spun ca nu dispun de nici un venit- pensie , salariu, etc. In urma unor insistente din partea apropiatilor m-am prezentat la fortele de munca ca sa primesc macar ajutorul social si l-am si primit o luna . Dar nu mi-a folosit la nimic, ba chiar, dimpotriva.
Dar sa continuam...Mergeam pe drum vorbind cum am obiceiul si intrebandu-L pe Dumnezeu ce se intampla. Spre uimirea si , putin, spaima mea raspunsul a venit prompt , cu foarte mare claritate. Am auzit aceste cuvinte: Tu ai zis ca Eu sunt Tatal tau, ca in Mine te increzi, ca Eu sunt Cel care nu te-a lasat niciodata . Ai uitat oare cand ti-am promis ca, de nu va fi nimeni sa te ajute, Eu Insumi, cu mana Mea, te voi ajuta? Ma faci pe Mine neputincios de te-ai dus la altii sa-ti dea ajutor? De ce ai cautat , tu , care spui ca ma iubesti din tot sufletul, sprijin in alta parte?
Am inceput sa plang si am spus : Iarta-ma, Doamne ! Din aceasta clipa renunt . Ajuta-ma sa ma incred pe deplin in Tine si numai in Tine!
Asta a fost si trebuia sa va spun. Indiferent ce va fi mai departe, nu revin asupra hotararii pe care am luat-o.
cu drag ca intotdeauna
sanja-adriana
si ,daca nu am sa mai scriu, va doresc tuturor: Sarbatori binecuvantate!

Nu ne poate vorbi.Daca totusi o face, o vizita la un medic psihiatru este necesara.

Incepand cu Geneza si terminand cu Apocalipsa, Biblia este plina de oameni carora Dumnezeu le-a vorbit. Sa inteleg ca toti acestia au avut nevoie de un psihiatru?
Oare ce ma face, Mihai, sa cred ca ti-a vorbit si tie?
sanja-adriana

Si daca nu vrei sa te duci ce are? Te duce altcineva dupa ce iti da omorul?
Apropo de ce am scris anu trecut legat de chestia asta, am facut plangere la parchet, si nici nu ma gandeam ca militienii aia nu o sa ajunga la mititica. Cand colo ce sa vei, s-a dat neinceperea urmarii penale. justitie buna, nu gluma.

Si cica astia voiau sa sebeze saptamana trecuta ziua justitiei in nush ce oras. Pai tata, intai trebuie sa avem justitie apoi sa serbam. Putem sa serbam ceva ce nu avem??? Putea sa motiveze astia asa de la conducere in loc sa o dea pe aia cu "N-avem bani. E criza"

---------
Incepand cu Geneza si terminand cu Apocalipsa, Biblia este plina de oameni carora Dumnezeu le-a vorbit. Sa inteleg ca toti acestia au avut nevoie de un psihiatru?
---------
păi da le-a vorbit, dar ei toţi sunt morţi iar tu eşti încă viu... vii la mine la cabinet?

Hai ca vin eu daca esti psihiatru, ce zici?

ma intrebam, shapeshifter, cand ai sa te bagi in seama si pe acest topic . Nu-ti zic eu acum mai multe din ce cred ca am dibuit despre tine dar eram sigura ca o vei face mai devreme sau mai tarziu. Uite ca nu m-am inselat.
care e problema ta? daca au murit nu au murit pentru ca le-a vorbit Dumnezeu si nici pentru ca nu s-au dus la psihiatru. Sa inteleg ca de traiau ii invitai la cabinet? Dar dincolo de scrisele tale eu deslusesc ceva mult mai grav.
Dupa cum cred ca ai inteles deja.... sunt o EA , VIE .
Ma bucur justitiarule ca ai dat in sfarsit un semn de viata. Asteptam vesti de la tine si sunt binevenite chiar de ai ales aceasta modalitate de a mi le trimite.
cu acelasi drag de totdeauna
sanja-adriana
miercuri , de va fi cu voia lui Dumnezeu, ma pornesc inspre Bucuresti , andra.

postul meu era exact... reciteşte-l... poate-l înţelegi în cele din urmă...

Este necesară o unificare a tuturor senzaţiilor, a tuturor simţurilor şi membrelor. Pentru că funcţiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecţiuni, şi cu cât intelecţiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc şi animă părţile cele mai inferioare ale sufletului şi ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor şi prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare. Mentalul rămâne totdeauna un intermediar.
Tot aşa, deşteptarea unui centru în organismul subtil al omului se produce numai în măsura în care centrul resoarbe omul. Privit din afară, de cineva care nu participă la operaţiune, se pare că omul resoarbe centrul. În realitate, procesul e invers.
În realizarea spirituală, nu serveşte la nimic să te concentrezi pe punctul corporal care suportă simbolic un centru subtil. Corpul compact nu-i suportă expansiunea. Dar prin resimţirea aspectului, a contrapărţii subtile a corpului, acesta se transformă mai mult sau mai puţin într-o masă vibratorie de spire concentrice, care duce infailibil, dacă avem deja asimţirea, parfumul „amintirii” centrului, până la punctul central, până la chakra pe care vrem s-o deşteptăm. Odată ajunşi acolo, printr-o mişcare centripetă, centrul se poate răspândi în corpul făcut subtil, în corpul devenit Vortex de vibraţiuni, şi poate să devie întregul corp, şi atunci expresii cum ar fi centru, corp, punct, circumferinţă, devin inutile, îşi pierd rostul.
Este necesar pe lângă întoarcerea în cenrtru şi dobândirea axei verticale, fără aceasta mulţi rămân „prizonieri” al aceleiaşi stări de fiinţare.
Primejdia de moarte a ispitei diavoleşti este că îmbracă un neant cu o haină de fiinţă, deci pozitivă prin natura ei.
Între lumea pneumatică şi a noastră mai este o lume, intermediară, unde se dă în adevăr bătălia destinului nostru, căci în lumea noastră nu e bătălie, încătuşaţi fiind cu totul de greutate; solicitările contrarii nu pot surveni decât acolo, la punctul care se află la egală distanţă între ele, deci în lumea intermediară, psihică. Acolo e primejdia mare, mai ales în ce priveşte înşelăciunea, decât de cădere; din cădere te mai poţi ridica dar înşelăciunea te ţine vrăjit eoni întregi de existenţă. În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Principelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinaţia pe care o exercită, vertijul pe care-l dă.

I am in heaven, in earth, in water, in air. I am among animals, among plants, in the womb, after the womb, everywhere. I behold the Universe and myself in The Mind.

Christ yesterday, and today; the beginning, and the end; Alpha and Omega; all time belongs to him; and all the ages; to him be glory and power through every age and for ever. Amen.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 13 Jul 2009, 11:41 AM

Există trei tipuri umane de bază împreună cu combinaţiilor lor:
1. cel pasional
2. cel sentimental
3. cel intelectual

Orice om este un „Eu” plasat în „„lume”; acea lumea are „forme”, şi „Eul” are „dorinţe”. Marea întrebare este de a şti cum reacţionează la şi cum interpretează aceste patru aspecte ale existenţei umane: „Eu”, „lume”, forme”, „dorinţe”.

Omul pasional
Pentru omul pasional, realităţile contingente ale existenţei, lumea şi „Eu” cu conţinuturile lor, oamenii şi lucrurile, seminţele bune şi păcatele, participă, practic vorbind, la absolut. Dumnezeu îi apare ca un fel de abstracţie, un fundal care nu i se impune a piori. Pasiunea îl domină şi-l cufundă adânc în lumea aparenţelor; calea sa este astfel mai întâi de toate una de penitenţă, indiferent dacă el se răscumpără pe sine printr-un ascetism violent sau dacă se sacrifică pe sine într-un război sfânt, sau într-o servitute dedicată lui Dumnezeu.
Omul pasional este incapabil de a fi intelectual în deplinul sens al cuvântului; doctrina, în măsura în care îl interesează, este alcătuită pentru el, din ameninţări şi promisiuni, el este incapabil de minimum eshatologic şi metafizic necesar unei inteligenţe, care este umbrită de pasiune.

Omul intelectual
În cazul tipului omului intelectual, din contră, realităţile contingente sunt imediat aparente ca atare, ele sunt transparente; înainte de a întreba „ce vreau?”, el va întreba „ce este lumea?” şi „cine sunt Eu?”, care determină în avans o anumită detaşare cu privire la forme şi dorinţe. Este adevărat că el poate avea ataşamente în virtutea realităţilor cereşti care strălucesc prin reflectările lor pământeşti; cel mai contemplativ copil poate fi puternic ataşat lucrurilor care, în deşertul uman cu care destinul l-a înconjurat, apar ca nişte mijloace de reamintire a Paradisului care este realitatea pentru omul adânc contemplativ, pe când „lumea este un vis”; în el sensul platonic al frumuseţii ia locul pasiunii brute.

Omul sentimental
Al treilea tip este cel al omului emoţional, care poate fi numit tipul muzical; el este intermediar, pentru că tinde către cel pasional precum şi către cel intelectual, şi este în plus reflectat în ambele. Iubirea şi speranţa sunt cele care constituie în el elementul dominant şi operativ; şi el va fi înclinat să pună atenţie specială pe manifestarea devoţională, cu o predilecţie pentru liturgia muzicală; spiritualitatea sa este una a fericirii, dar este de asemenea şi o spiritualitate a nostalgiei.
„Marginea umană” poate fi înţeleasă într-un sens mai înalt, acela care transcende complet aspectele psihologic şi terestru, şi în acest caz se intră într-o cu totul altă dimensiune care nu trebuie deloc confundată cu vicisitudinile gândirii. Noţiunea de „margine umană” poate fi aplicată ordinului Divin şi nivelului Logosului, deoarece anumite divergenţe sunt providenţial prefigurate în Inteligenţa Divină.
Din acest punct de vedere nu există nici o problemă de exces a divergenţelor aşa cum apar ele în slăbiciunea umană, ci este vorba aici de adaptări voite de Mila Divină.
Christos, în respingerea prescripţiilor rabinice ca „umane” şi nu „Divine”, arată că, conform scalei de măsurare a lui Dumnezeu, există un sector care, în timp ce este ortodox şi tradiţional, nu e mai puţin uman într-un anumit sens; asta înseamnă că influenţa Divină este totală doar pentru Scripturi şi pentru consecinţele esenţiale ale Revelaţiei, şi că lasă întotdeauna o „margine umană” în care exercită o acţiune indirectă, lăsând factorii etnici şi culturali să aibă primul cuvânt. Toate speculaţiile exoterismului aparţin acestui sector sau margini. Ortodoxia este pe de altă parte omogenă şi invizibilă; iar pe de altă parte ea admite grade de absolutitudine şi relativitate.
Omul căzut sau post-edenic este un fel de fiinţă fragmentară; de aceea suntem legaţi să ne deschidem ochii către adevărul evident acela că sanctitatea unui om nu preîntâmpină posibilitatea sa de a fi.
Inspiraţia de către Sf. Duh nu poate însemna faptul că Spiritul înlocuieşte inteligenţa umană, eliberând-o din limitările sale naturale, deoarece asta ar fi Revelaţie; inspiraţia înseamnă simplu şi doar faptul că Spiritul ghidează omul conform cu intenţia Divină şi conform capacităţilor receptaculului uman. Dacă nu ar fi aşa, nu ar exista nici o elaborare teologică, iar primul Părinte al Bisericii ar fi putut scrie doar un tratat teologic care să fie exhaustiv şi definitiv, nu ar fi fost nici un Thomas Aquinas sau Grigore Palamas.
Există oameni care sunt inspiraţi de Sf. Duh deoarece ei sunt Sfinţi şi asta în proporţie cu sanctitatea lor, în timp ce există alţii care sunt Sfinţi deoarece ei sunt inspiraţi de către Sf. Duh şi a căror sanctitate este în proporţie cu inspiraţia lor.
Cele mai obişnuite exemple de margine umană, pe care Cerul le permite tradiţiilor sunt de găsit în sciziunile din cadrul religiilor intrinsec ortodoxe, şi asta nu are nimic de a face cu problema heterodoxiei, deoarece ereziile intrinseci se găsesc dincolo de marginea în chestiune. Nu există nici o negare a faptului că gândirea umană colectivă nu este bună la a concepe fluctuaţiile dintre diferite puncte de vedere pe de o parte şi aspectele cărora ele corespund, pe de altă parte, sau între modurile diferite al subiectivului şi obiectivului. Asta duce la polarizări şi sciziuni care, totuşi, oricât de inevitabile şi providenţiale pot fi, nu sunt imperfecţiuni periculoase. Cerul permite ca omul să fie ce este, dar bunăvoinţă sau răbdare nu înseamnă aprobare completă din partea lui Dumnezeu…
O religie nu este limitată prin ceea ce include ci prin ceea ce exclude; această excludere nu poate primejdui conţinuturile cele mai adânci ale religiei – fiecare religie este in mod intrinsec o totalitate – dar îşi ia revanşa pe plan intermediar adică „marginea umană”, plan care este arena speculaţiilor teologice şi pasiunilor morale şi mistice. Cu siguranţă nu pura metafizică şi nici ezoterismul sunt cele care ne-ar obliga la a pretinde că o contradicţie flagrantă nu este o contradicţie; toată acea înţelepciune ne permite să recunoaştem faptul că, contradicţiile extrinseci pot ascunde o compatibilitate intrinsecă sau identitate, adică că fiecare teză contradictorie conţine un adevăr şi deci un aspect al întregului adevăr şi o cale de acces la această totalitate.
Atunci când o religie plasează Logosul uman al altei religii în iad, sau când o confesiune face la fel cu Sfinţii altei confesiuni, nu se poate afirma faptul că, sub pretextul ca adevărul este unul, nu există nici o contradicţie flagrantă pe planul ei; singura circumstanţă atenuantă care poate fi invocată este de a spune că acest plan nu este esenţial pentru tradiţia care este înţeleasă, şi asta înseamnă că spiritualitatea sa esenţială nu este în mod necesar primejduită de eroarea în cauză, deoarece contemplativii nu sunt în mod necesar preocupaţi de anatemele extrinseci ale religiilor lor, ei ştiu foarte bine faptul că e doar o eroare de atribuire şi nu de idee, o eroare de fapt, nu una de principiu.
În spaţiul închis al teologiei există două deschideri: gnoza şi liturghia. Gnoza constituie o deschidere către Nelimitat; dar este necesar să se ştie că limbajul formal al sacrului, fie el limbajul sanctuarelor sau al naturii, este, complementar, este prelungirea înţelepciunii metafizice. Frumuseţea, asemeni purului adevăr, este calmă şi generoasă; este dezinteresată şi scapă din sufocările pasionale şi disputele între cuvinte; iar una dintre raţiunile existenţei artei sacre este aceea că poate vorbi inteligenţei înţeleptului precum şi imaginaţiei omului simplu, satinsfăcând ambele sensibilităţi în acelaşi timp şi hrănindu-le conform nevoilor lor…

Marginea umană nu este limitată la planul doctrinei sau dialecticii.

Există marea tentaţie de a atribui aparent naivitatea Sfintei Scripturi „marginii umane”, întinsă ca şi cum ar fi în umbra inspiraţiei Divine, nu ca nu ar exista vreo legătură între cele două, dar luăm această margine într-un cu totul alt fel şi transpus.
Deficienţa ştiinţei moderne constă în mod esenţial în neglijarea cauzalităţii universale; se va obiecta fără îndoială aici faptul că ştiinţa nu este interesată de cauzalitatea filozofică ci cu fenomenele, ceea ce nu este adevărat, deoarece evoluţionismul în totalitatea sa nu este nimic altceva decât o hipertrofie, ca mijloc de a nega cauzele reale, iar această negaţie materialistă, împreună cu compensaţia sa evoluţionistă, aparţine filozofiei şi nu ştiinţei.
Din cu totul alt punct de vedere, trebuie admis faptul că progresivitatea nu este complet greşită în a gândi că există ceva în religie care nu mai funcţionează; de fapt, argumentaţia individualistă şi sentimentală cu care pietatea tradiţională operează, şi-a pierdut aproape de tot puterea de a penetra conştiinţele, iar motivul pentru acest fapt nu este doar faptul că omul modern este ireligios ci şi faptul că argumentele uzuale religioase, care nu probează suficient adâncimea lucrurilor, şi care nu au trebuit înainte să probeze aceste aspecte, sunt psihologic ceva

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 13 Jul 2009, 01:04 PM

stau si ma minunez si iar ma minunez si iar ma minunez... atatea cuvinte ma coplesesc de-a binelea, shapeshifter. tot subiecte unul si unul: Caderea omului, caderea lui Dumnezeu, De ce nu pot crestinii sa inteleaga... si altele si altele. Sincer te-as intreba doar care este scopul tau, ce urmaresti de fapt ?
Il cauti pe Dumnezeu ? Nu crezi in El? Ai nevoie de El? Nu ti-a vorbit niciodata?


Îmi colindă sufletul pe dealuri
Vine cerul, vine peste mine
Simt pe buze unduiri de valuri
Mâna Ta puternică mă ţine

Ce frumos eşti, Doamne, ce aproape,
Ce cuvinte bune mă-nfăşoară
Lacrimi mici se leagănă în pleoape
Ochii Tăi mă nasc a doua oară

Vine cerul , îngerii-s pe munte
Stau pe culme să Te văd mai bine,
Îmi aprinzi luminile pe frunte,
Ce frumos eşti, Doamne, lângă mine...

Ce e asa de complicat?

cu drag de-adevaratelea
sanja-adriana
mai cauta, poate mai exista un tip uman de care inca nu s-a aflat

.

-----------
Il cauti pe Dumnezeu ? Nu crezi in El? Ai nevoie de El? Nu ti-a vorbit niciodata?
-----------
Absolutul nu stă la taclale... ci doar Fiinţa sa în suflet... dar ca Prezenţă... aşa că nu-mi ţine mie prelegeri de favoritisme obscene madă facă! în ochii Absolutului eşti la fel de insignifiantă ca o furnică la Marea Disoluţie în care şi Îngerii şi Spiritul pier! Dacă până atunci nu te caţeri destul de sus, apăi să ştii că disoluţia ţie sfârşitul! Shut the f**k up ipocrito care ai pretenţia că vorbeşti cu Dumnezeu!

Nici în Revelaţie Dzeu nu stă de vorbă cu omul, şi vii tu IPOCRITO să afirmi asta?
Nici IH nu vorbea ipocrito cu Absolutul ci cu Tatăl, manifestarea Dumnezeirii... shut the f**k up madă facă!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 13 Jul 2009, 04:32 PM

Au ! Punct ochit, punct lovit. Tare te-am mai atins, dragul meu de - ai uitat de bunele maniere si limbajul civilizat. Lo siento, zau ca nu credeam ca te doare atat de rau. Iarta nepriceperii mele, nu asa am dorit sa te ajut.
tot cu drag
sanja-adriana

cuvintele mele sunt mic copil pe lângă blasfemia ta!

deci ipocrito în Revelaţie cine legislează? Dzeu sau Eul divin? shut the f**k up!

Îmi poţi explica ce e aia „bucuria celui Etern”? hai, aşa că doar vorbeşti cu Dzeu şi El ţi-a spus despre şi împărtăşit din bucuria Sa... O! tu aleaso!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 13 Jul 2009, 04:58 PM

Multumesc !

..............................................

A fost doar cerul bland de dimineata
Si clopotul batran de manastire
Cand Ti-am simtit atingerea pe fata
Si-am fost iubita mai presus de fire

...............................................

si uite ce mi-a spus:

Ce sa-ti mai fac mireasa mea,
Ce sa ma fac cu tine?
Nu e venita vremea ta
Nu poti veni la Mine

Mai trebuie sa cresti frumos
Si sa-nfloresti in lume
In lumea asta cea de jos
Pana-ti voi da un nume

Mai trebuie sa te-nfiori
De deznadejde toata
Si iar mai trebuie sa mori
In lutul tau o data

Nici o farama de pamant
Sa nu-ti umbreasca fruntea
Vei sti atunci ca Eu sunt sfant
Si sunt spre ceruri puntea

Mai trebuie sa plangi putin
Mireasa mea mireasa
Si sa m-astepti pana-am sa vin
Ca sa te-aduc acasa

cu drag
sanja-adriana

Toate tradiţiile vorbesc în ultimă analiză despre Dumnezeu că este Identitate simplă perfectă, dar şi că această Supremă Identitate este o identitate a două principii contrastate, de distins în toate lucrurile compuse, dar care coincid fără compunere în Unul care nu este nici un lucru. Identitatea este a Esenţei şi Naturii, Fiinţei şi NeFiinţei, Dumnezeu şi Dumnezeire – masculinului şi femininului. Natura naturans, Creatrix universalis est Deus. Pe de o parte, o divizare a Esenţei de Natură, Cer de Pământ, subiect de obiect, este un sine qua non al existenţei lucrurilor compuse.
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate).
Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".
In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi - „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.
26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...”
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23)
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”.
În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 13 Jul 2009, 07:27 PM

„La început (agre) (la origine) nu exista nici un lucru. Acest-Tot (idam) era văluit de Moarte (mrtyu), prin Privaţiune (asanâyâ): Privaţiunea e Moartea. Acela (tad) făcu (akuruta) Intelectul (manas), „Să–mi atribui Sine” (âtmanvî syâm). El (sah), Sinele, manifestă Lumina (arcan acarat). De la El, strălucind, fură Apele (âpah) născute (jâyanta). „Într-adevăr, pe când străluceam, era Încântare” (kam), spuse El (iti). Aceasta este Strălucirea (arkatva) Lucitorului (arka). Într-adevăr, fu încântare pentru el care ştia strălucirea lucitorului.” Brhadâranyaka Upanişad, I.2

Textul tratează originea Luminii din Întuneric, Vieţii din Moarte, Actualităţii din Posibilitate, Sinelui din Fără-de-Sine, saguna din nirguna Brahman, „Eu sunt” din Inconştienţă, Dumnezeu din Dumnezeire (Deitate, vezi Meister Eckhart). „Cea dintâi atribuire formală în Dumnezeire este…. Dumnezeu”, Eckhart, I.267. „Nimicul purtat într-o Voinţă”, Boehme, XL, Questions concerning the Soule, I.178: „o voinţă eternă apare în nimicul, pentru a introduce nimicul în ceva, ce voinţa ar putea găsi, simţi şi vedea ea însăşi”, Signatura Rerum, I,8, „Tao deveni Unu”, Tao Te Ching, II.42.(*)



(*)- O distincţie a existenţei de fiinţa pură este uşor făcută: „fiinţa” în ea însăşi este fără moduri, „existenţa” este într-un mod. Esenţa şi natura, per se, sunt în mod evident non-existente: de-abia dacă este nevoie de adăugat că această „non-existenţă”, viz., absenţa proprietăţilor, nu are nimic în comun cu non-existenţa absurdului sau self-contradictoriului, de exemplu, un cerc pătrat; nu este ilogic, ci alogic, sau inefabil, tot ce se poate spune despre el fiind pur analogic. Totuşi, folosirea practică a termenilor Non-fiinţă, Fiinţă, şi Existenţă, prezintă reale dificultăţi.
Înţelegem Non-fiinţa şi Fiinţa ca fiind aspecte corelative, Natură inseparabilă şi Esenţă, a lui Brahman, Identitatea Supremă, nu încă existentă, antecedentă purcederii, solus ante principium, apravartin, Kauşâtaki Upanişad, IV.8: şi înţelegem Existenţa ca incluzând întreaga multiplicitate, fie nominală şi informală, fie reală şi formală. Non-fiinţa este principiul permisiv, cauza primă, a Fiinţei: Fiinţa principiul permisiv, cauza primă, a Existenţei.
Înseamnă că asat poate fi interpretat corect fie ca Non-fiinţă fie ca Non-existenţă: sat fie ca Fiinţă fie ca Existenţă, aşa cum se potriveşte cel mai bine contextului. Problema apare doar în conexiune cu „Fiinţa”: dacă interpretăm asat ca Non-fiinţă şi Fiinţă, atunci, sat trebuie să acopere ambele: fiinţa în ea însăşi şi Fiinţa într-un mod.

Compară Taittirîya Upanişad, II.7 svayam akurut' âtmânam „din sine atribui Sine”, şi svayambhu, „self-devine”, Upanişade passim: Maitrî Upanişad, V.2 şi II.5, „La început această lume era doar un Inert-Întunecat (tamas)... care purcede întru diferenţiere (vişamatva)... aşa cum se trezeşte un adormit”. Acesta este „pasivul care se iveşte” al lui Eckhart: „începutul Tatălui este aspectul prim, nu purcederea”, „Tatăl este manifestarea Deităţii”, I.268, 267 şi 135. La fel cum de asemenea, microcosmic, „Fără nici un dubiu, conştiinţa este derivată din inconştient” (Wilhelm şi Jung).
Acum despre „Unu”: o distincţie inteligibilă poate fi făcută între Unitatea lui Dumnezeu „fără al doilea”, Uniformitatea Dumnezeirii, şi Identitatea, Deitatea, lui Dumnezeu şi Dumnezeirii, murta şi amurta Brahman: „între stâlpii conştientului şi inconştientului... toate fiinţele şi toate lumile”, Kabîr, Bolpur ed. II.59;, „Una şi Una care uneşte, asta e Fiinţa Supremă”, Eckhart, I.368. Că acestea sunt aici „raţionale, nu reale” distincţii (Eckhart, I.268) reiese din faptul că „Unul” poate fi rostit în mod egal de Unitate, Uniformitate, şi Identitate: Dumnezeu, Dumnezeire, Deitate, nu este vorba aici despre o distincţie de Persoane.
Pe de altă parte, „Unu” nu se poate spune despre Trinitate ca atare. Aceste distincţii, în mod necesar şi clar făcute în exegeză, când sunt interpretate literal, devin definiţii de puncte de vedere sectare, teist, nihilist, şi metafizic: în bhakti-vâda Unitatea, în sunya-vâda Uniformitatea, în jnâna-vâda Identitatea, semnifică în cele din urmă pâramârthika.. În cultele Şâkta suprevieţuieşte o ontologie care antedatează modurile patriarhale de gândire, iar relaţia principiilor unite este inversată (viprîta) în gen: aici Şiva, inert, nefăcând nimic de la sine, reprezintă Dumnezeirea, în timp ce Şakti, Mama Tuturor Lucrurilor, este puterea activă, înzestrând, menţinînd, şi hotărând, lîlâ nu este „al lui” ci ”al ei”. În „misticism” există o realizare emoţională a tuturor sau a oricăruia dintre aceste puncte de vedere. În realitate, „calea oamenilor de pretutindeni este a mea”, Bhagavad Gîtâ, IV.11, „În oricare fel aflaţi pe Dumnezeu cel mai bine şi aflaţi cel mai bine seamă de el, acel fel urmaţi”, Eckhart, I.482.
Trebuie observat mai departe că în timp ce vorbim în teologie de Prima, A Doua, şi a Treia Persoană, Persoanele fiind conectate (bandhu, Rgveda, X.129.4, Brhadâranyaka Upanişad, I.1.1) prin relaţie opusă, ordonarea numerică a Persoanelor este pur convenţională (samketita), nu în ordine cronologică sau reală de venire întru fiinţă: deoarece Persoanele sunt connăscute, itaretarajanmâna, Trinitatea (tridhâ) este un aranjament (samhitâ), nu un proces. De exemplu, Fiul crează Tatăl în aceeaşi măsura cum Tatăl crează Fiul, deoarece nu poate fi nici o paternitate fără filiaţie, şi vice versa, şi asta este semnificat prin „relaţie opusă”. În mod similar, nu poate fi o Persoană (Puruşa) fără Natură (Prakrti), şi vice versa. De aceea în „mitologia” metafizică întâlnim „inversiuni”, ca de exemplu, atunci când în Rgveda, X.72.4, Dakşa (un nume personal al Progenitorului, vezi Satapatha Brâhmana, II.4.4.2) este născut din Aditi ca fiul său, şi ea însăşi din el ca fiica sa; sau X.90.5 unde Virâj este născut din Puruşa, şi vice versa. Metafizica este coerentă, dar nu sistematică: sistemul este găsit doar în extensiile religioase, unde o ordine dată a Persoanelor devine o dogmă, şi din chiar asemenea „chestiuni de credinţă”, şi nu dintr-o indiferenţă pe bază metafizică, acea religie se distinge de alta. Aceasta este cu adevărat o „distincţie fără o diferenţă”.
Trebuie observat că connaşterea (sahajanma) Tatălui-esenţă şi Mamei-natură, cele „două forme” ale lui Brahman, deşi metaforic rostite ca „naştere” (janma), nu este o procreere-sexuală, nu o generare din principii unite, maithunya prajanana: în acel sens ambii sunt în mod egal ne-procreaţi, ne-născuţi, ca în Svetâsvatara Upanişad, I.8, dvâvajau, sau precum în Brhadâranyaka Upanişad, I.4.3 unde originarea principiilor unite numită o „despărţire” sau karyokineză, dvedhâ-pâta. „Unu deveni Doi”, viz., Yin şi Yang, Tao Te Ching II.42.
Pe de altă parte, Fiul lor comun, Agni Brahmâ-Prajâpati, etc., fiind consubstanţial cu Spiritul (prâna) este deopotrivă nenăscut în acelaşi sens, şi născut printr-o generare din principiile unite. Doar această ultimă naştere poate fi gândită ca pe un „eveniment” având loc în zorii ciclului creativ, la început, agre.
În ceea ce priveşte termenul kam, „Încântare”, „Afirmarea”: Voinţa (kâma) sau Fiat (syâd) sunt puterea mişcătoare (dakşa, reriva) în întreaga purcedere (krama, prasarana), kâma este voinţa-de-viaţă, „aşa de mare într-adevăr este kâma”, Brhadâranyaka Upanişad, I.4.17. Voinţa, kâma, este un nume esenţial al lui Dumnezeu; prin Voinţă, forma-intrinsecă (svarupa) a sa semnează şi pecetluieşte natura-intrinsecă (svabhâva), Natura dorind din partea sa forma. Astfel, Voinţa singură în Deitate poate fi văzută din două puncte de vedere, cu privire la esenţă ca Voinţă-spirit, şi cu privire la natură ca Poftă: ca Gandharva şi Apsaras (=Urvasî, Rgveda, VII.33.11, şi Apyâ, X.13.4, Kâmadeva şi Rati, Eros şi Psyche; cf. Vişnu Purâna, I.8.20 şi 33, unde Nârâyana este „dragoste” (kâma, lobha, râga) şi Şrî-Lakşmî este „dorinţă” (icchâ, trşnâ, rati).
Aceste două aspecte ale Voinţei sunt pe deplin observate în „legenda” vedică a Naşterii lui Vasiştha, şi în pasajul din Pancavimsa Brâhmana. În primul caz Mitra-Varunau este de-a dreptul sedus de fascinaţiile Apsaras Urvasî; în cel de-al doilea caz, Apele sunt literalmente „înfierbântate”. Dumnezeu se afirmă astfel deoarece cea care reiese este natura sa: existenţa este cunoaşterea sa despre sine însuşi, adică este mâncatul său din fructului copacului, deoarece a mânca înseamnă a exista. Cu alte cuvinte, posibilitatea existenţei în mod necesar implică faptul existenţei: acesta este chiar omnipotenţa Sa care este fără (nerealizată) potenţialităţi şi nu este niciodată inactivă deşi nu lucrează nicicând. Nici nu acţionează neintenţionat, soarbe otrava (vişa) şi obiectivitatea (vişamatâ) existenţei precum încântările sale; gâtlejul fiindu-i ars şi înnegrit.
Se va vedea că nu se poate trasa nici o distincţie reală în principiu între Cădera lui Dumnezeu şi cea a Omului: ambele sunt consecinţele necesare ale naturii divine comune ambelor. Păcatul şi ruşinea, virtutea şi gloria existenţei sunt ale sale precum şi ale noastre.