Bine ati venit in cadrul Jurnalului lui Black Ice: noutati, pareri, ganduri referitoare la viata sa veti gasi aici.

Si uite ca-mi inaugurez si eu jurnalul.
La inceput am vrut sa'l rog pe Mihai sa stearga topicul acesta deoarece nu vroiam sa tin un jurnal. Vroiam sa ma limitez la ceea ce as fi postat in jurnalele celorlati ( ) dar unele lucruri pe care as dori sa le spun...ar fi mai bine sa le spun in propriul jurnal.
Pana acum n-am tinut niciodata un jurnal, si intentionez sa-mi pastrez obiceiul. Acesta nu va fi un jurnal veritabil ci mai mult un topic in care voi nota sentimente, stari, dorinte, vise....sau intamplari mai importante din viata mea.

Pentru inceput voi insira lucrurile care imi plac: muzica, literatura, natura si misterul.
Imi place sa ascult muzica, in special rock (cu toate subgenurile lui). De multe ori mi-am spus ca pentru fiecare om exista un sub-gen de rock care nu se poate sa nu-i placa. Inclusiv pentru manelisti Acest lucru chiar l-am experimentat pe un bun prieten. In general asculta manele. Odata l-am adus la mine si i-am pus sa asculte Nighwish, Therion, Metallica si alte asemenea. A doua zi m-a pus sa-i fac cd si mi-a zis ca nu-i vine sa creada cum a putut sa asculte asemenea muzica (se referea la manele) cand exista asemenea melodii.
Imi place literatura. Imi place sa citesc. In general imi plac nuvelele fantastice cu un lirism pronuntat (cum e de ex. "Sarmanul Dionis", "Cezara", "Geniu Pustiu" - acesta e roman, stiu - dar cand am scris "lirism pronuntat" la creatile in proza a lui Eminescu m-am gandit ) sau romanele psihologice (in genul celor scrise de Camil Petrescu - "Patul lui Procust", "Ultima noapte...") fantastice sau SF. Imi plac poeziile lui Eminescu, Blaga, Bacovia, N. Stanescu, M. Sorescu, M. Cartarescu, si comediile lui Caragiale. Imi place filozofia lui Cioran, Nietzsche, Blaga si poate si a altora pe care inca nu i-am citit. In acelasi timp imi place si sa scriu. Intr-un fel faptul ca scriu, ca pot sa scriu, reprezinta salvarea mea...dar despre asta voi scrie intr-un alt post.
Imi place natura desi de multe ori dau impresia ca nu e asa. Imi plac peisajele de munte, imi plac vechile castele (din Franta, din Paris sau de pe Valea Loirei dar si cele din Romania sau monumentele antice grecesti), imi place marea....
Imi place misterul pentru ca...ma fascineaza pur si simplu. Acesta cred ca e si motivul pentru imi place...noaptea. In special noptiile de vara...le ador

In urmatorul post, cred ca voi spune lucrurile care nu-mi plac...apoi mai vad eu.

lucruri care nu-mi plac: sentimentul pe care il am acum de exemplu. nici macar sa'l descriu nu pot. de mult n-am mai patit asa ceva: sa nu pot sa descriu ceea ce simt. e o ciudata imbinare de stres, confuzie, teama si...singuratate. sunt putin stresat pt ca maine am primul examen (acum cica ar trebui sa'nvatz...). sunt confuz pentru ca nu pot sa inteleg de ce n-am chef de nimic. nu am chef de scris, nu am chef de citit, de iesit afara cu prietenii, de stat pe net, de...nimic. chiar interesant, sa nu am chef de nimic. cred ca datorita acelui "mic" stres se datoreaza aceasta stare...
teama e de esec, din orice punct de vedere, nu neaparat bacul...
singuratatea...e inerenta oricarui sentiment mai complex in ultima vreme...
incep sa urasc tot mai mult starea in care sunt...si cu cat ma gandesc mai mult la viitor cu atat mai mult ma afund....
acum as vrea sa scriu de exemplu. simt nevoia sa scriu dar nu prostioarele acestea ci altceva. ceva frumos, care sa placa, sa ajute, care sa patrunda tainic in sufletul cuiva...oricui. si asta e ceva interesant: sa vrei sa iubesti, sa simti ca vrei sa iubesti si sa nu poti, iar asta nu neaparat pentru ca nu ai avea pe cine ci pur si simplu pentru ca nu...nu te multumesti cu atat. vrei mai mult, vrei sa ti se ceara mai mult si in acelasi timp vrei sa oferi mai mult dar nimeni nu-ti cere, parca nimeni nu ar vrea iubirea ta...acum zambesc. ciudat mod de a ma apara trecand incet, incet la un mod cat mai impersonal aceste ganduri...de fapt tot eu sunt si in loc de "vrei" as fi putut pune foarte bine "vreau"...dar nu, e ceva tainic care nu vrea sa ma lasa atat de descoperit, nu vrea sa-l tradez, nu vrea sa va arat ce gandesc, ce simt, ce vreau. nu, el vrea toate acestea doar pentru el, considera ca sunt ale lui. de suflet vorbesc, nu va uitati urat. am un suflet egoist. incerc pe cat posibil sa pastrez un echilibru insa, cateodata ma las condus de el, si poate asa e cel mai bine. acum sunt ipocrit. stiu ca nu e bine, stiu ca nu asta vreau sa spun, stiu ca ceea ce vroiam sa spun de fapt era ca a fi egoist e mai usor...stiu, dar cateodata vreau sa uit de toate aceste lupte date in mine, vreau sa uit de mine....

sa vad...ce nu mai imi place...da, stiu:
-nu-mi plac cei care se cred subtili fara sa fie
-nu-mi plac cei care dau rotunzi...fara sa fie
-nu-mi place superficialitatea (chiar daca o practic si eu destul de des )
-nu-mi place mediocritatea si/sau banalitatea
-nu-mi plac cei care fac glume proaste
-nu-mi place ipocrizia (chiar daca eu sunt ipocrit)
-nu-mi place lipsa de modestie (ca sa zic asa)
-nu-mi plac persoanele increzute, infumurate sau vanitoase
-nu-mi place tristetea
-nu-mi place singuratatea
-nu-mi plac "amicii de pahar"
-nu-mi place tradarea
-nu-mi place...abisul
-nu-mi place...de mine...

as putea continua asa multa vreme...caci multe lucruri nu-mi plac. sunt, oare, prea exigent?

acum n-am chef de scris. sunt obosit, am dormit foarte putin in ultimele cateva zile, am trecut azi proba la romana, maine mai am franceza...aveam chef de iesit la o bere cu cineva in seara asta dar n-am avut cu cine, urasc momentele astea - vreau sa ies undeva si n-am cu cine -....de fapt trebuia sa ma intalnesc la 8 cu niste prieteni...dar, din cate am observat, n-au considerat necesar sa ma anunte si pe mine ca nu mai vin...bine ca am stat ca bou' juma' de ora si-am rezemat zidul ala nenorocit. mda, cica, sunt putin suparat...si inca ceva: trebuia sa sun acum (pe la 10:30) pe o prietena ca sa ne intelegem ce cadou sa ii luam unui bun prieten, dar ghici al cui telefon e inchis?
pana maine imi trece...toate trec...

ps: se reflecta in post plictiseala din mine, nu? ma ierti, promit sa vin cu lucruri mai interesanta data viitoare

Si ce daca fundul marii e negru de vreme ce marea e albastra?

Uita'te la mare blacky! Capul sus .

marea? sunt la 700 km de mare, atta. sper sa o vad anul asta, prin iulie candva. daca nu, sper ca la anul sa fie...

cateodata, marea e de un albastru deschis, atat de limpede incat poti sa-i vezi nisipul, pietrile si chiar si unii pestisori care inoate prin ea. am prins odata una din aceste zile la mare: cer senin, apa limpede cum cred ca numai acolo e, si calda. am stat ore intregi in apa atunci, ore intregi. cand am iesit, nu puteam pasi pe nisip de fierbinte ce era. a fost foarte cald in acea zi, peste 40 de grade. mi-a placut mult locul pentru ca era curat si oarecum izolat. era un golfulet cu cateva mici vaporase ancorate in zare si noi (nu cred ca erau mai mult de 20 de oameni pe plaja, in amiaza mare). locul despre care vorbesc se afla undeva pe malul insulei Rodos, din Grecia. acesta a fost unul din piesajele care mi-a placut mult de tot si pe care, la vremea aceea, nu l-am apreciat la adevarata sa valoare. spun asta, pe de o parte pentru ca eram ceva mai mic si nu ma prea interesau aceste chestiu, si pe de alta parte pentru ca atunci nu mi-am dat seama de cat de bine ma simteam. eram chiar fericit. imi dau seama de acest lucru doar acum. iar acest sentiment il am pentru multe ale locuri pe care as dori sa le revizitez...tocmai petru ca acum cand imi aduc aminte de ele imi plac. amintirea lor imi place. daca le'as vedea aievea ar fi mult mai frumos. dar nu cred sa le revad curand. la urma urmei nu asta este problema mea ci alta: simt nevoia unei schimbari. vreau ceva nou...

sa vorbesc despre razbunare, iertare, dragoste, ura, manie, singuratate, izolare, renuntare...sa vorbesc, sau mai bine sa tac?
....................

cineva acum cateva saptamani mi-a spus ca trebuie sa-mi sustin parerea oricat de diferita ar fi de a celorlalti. am incercat. m-am lovit de trei atitudini diferite: incapatinare, indiferenta si renuntare. acum zambesc si imi aduc aminte de Lumanarea lui Diongene. la fel spun si eu: caut un om.
gata, mai bine tac si aici.
....................

de multe ori m-am intrebat ce s-ar intampla daca as fi mai radical, mai incisiv...mai critic. ar trebui sa fac experimentul asta pe un forum nou. as vrea sa vad cum ar reactiona un user daca i-as spune si demonstra ca e prost. ar accepta, ar incepe sa injure, sau ar zambi tamp? mi-ar placea un astfel de experiment. ma intrebi de ce? simplu, pentru ca sunt frustrat. pentru ca m-am saturat sa-i aud pe unii cum pocesc limba romana, m-am saturat de aerele de superioritate ale unora, m-am saturat de...de atata prostie...destul si aici.
....................

am un gust amar in gura. si un patrunzator sentiment de inutilitate. certitudinea inutilitatii e deplorabila. deseori m-am intrebat cum as putea sa schimb...ceva. singurul mod in care as putea e atat de departe de cei pe care as vrea sa-i schimb incat imi dau seama ca e inutil. Cioran zicea intr-una din cartile sale ("Pe culmile disperarii" daca-mi aduc bine aminte) ca daca ar putea ar aduce intreaga lume in agonia mortii. Spunea ca e singurul mod in care oamenii se pot schimba: prin suferinta. Sincer, ii dau dreptate. Daca ma gandesc bine, cand isi realizeaza omul inutilitatea, nimicnicia? Atunci cand e singur, cand e parasit de toti, cand simte un gol imens in suflet, simte ca se prabuseste; cade in vartejul amintirilor, se ineaca in vise, cauta o scapare, cat de mica, dar nu e nici una. Singura cale e in jos, prin abis, spre neant...Suferinta inseamna cunoastere de sine, inseamna o alta perspectiva asupra realitatii, inseamna o continua cautare a unui mijloc de a iesi din abis. Caci odata cazut, nu te mai poti intoarce la acea stare de imaginara platitudine caracteristica majoritatii. Dupa, nu mai poti fi...banal, oricat ai incerca. Caodata vrei sa uiti de tine, vrei sa uiti ca inca nu esti la suprafata, ca inca nu vezi lumina soarelui, astfel ca incepi sa visezi, iti imaginezi, folosindu-te de amintiri, cum arata si ce simteai cand Fericirea iti mangaia cu razele sale sufletul. Stai neputincios si visezi, aproape hipnotizat de atatea imagini placute. Incerci sa le substitui realitatii crude dar cand intinzi, timid, mana imaginea incepe sa tremure - sa se evopore. se transforma intr-o Fantoma, o iluzie ce nici macar nu are chip dar despre care stii - vrei sa crezi - ca exista undeva, ca e numai a ta si ca va ramane doar a ta...

Daca nu te superi poate imi explici si mie care este treaba cu Lumanarea lui Diongene. Sunt curios sa aflu.
Multumesc !

se pare ca i-am gresit putin numele. de fapt e lumanarea lui diogene. scuze. intamplarea e in felul urmator: el, diogene, se plimba in plina zi pe strada cu o lumanare in mana spunand: caut un om.

Pai si care e spilul? Ca nu inteleg. Detaliaza si tu!

pai e simbolica toata treaba. imagineaza-ti tu pe omul asta cu o lumanare in mana, plimbandu-se printre o multime de oameni si spunand: "caut un om". desi multi ar zice ca e doar un alt nebun, e mult adevar in spusele lui. cati oameni mai pot fi numiti cu adevarat "oameni"?

Frumoasa povestea cu Diogene, black ice... Ai vorbit de trei atitudini diferite de care te-ai lovit in incercarea ta. Nu imi dau seama exact care este treaba cu ele, dar pot sa am o banuiala. Banuiala pe care o voi concretiza spunand ca renuntarea este o simpla iluzie. Timpul, saptamana aceasta si atat, nu mai este ca inainte. In nici un caz insa nu este renuntare (daca am inteles eu corect ceea ce ai zis tu... )

genicoane, genicoane, nu cauta adancimea lacului intr-o balta ca nu o vei gasi
acele trei paragrafe delimitate de "puncte, punte" nu au nici o legatura intre ele. la fel, fiecare (poate mai putin ultimul) exprima unele opinii generale ( ) de'ale mele referitor la mine si unii oameni. ce vroiam sa zic prin acele atitudini de care m-am lovit e ca am ajuns la concluzia respectiva in urma unor experiente prin care am trecut conversand cu alti oameni. unii renuntau, altii se incapatanau sa nu vada ca ceea ce spun e gresit sau nu acceptau argumente care sa-i contrazica iar altii erau indiferenti. that's all. anyway, ar fi interesant de stiu pe unde-ti haladuiau tie gandurile. asa ca, nu te sfii

Iti iubesti lacrimile?

Stau pe o canapea moale intr-o camera cam intunecoasa. Focul arde in soba. S-ar zice ca e cald insa mie mi-e frig. Atat de frig...
S-ar putea sa adorm desi peste cateva ore trebuie sa ajung acasa. Nu, nu trebuie sa dorm. Vreau sa scriu, de asta am venit aici.

Aici sunt in mijlocul copilariei mele, aici se gasesc toate visele copilariei mele. Aici au luat nastere toate, incepand cu mine. Am venit aici ca sa-mi regasesc linistea, ca sa aflu cine sunt. Niciodata nu am stiu cine sunt dar atunci aveam linistea. Atunci eram linistit. Imi spuneam: "Nu stii cine esti? Si ce-i? Lasa, te vei gasi tu odata." Dar acum mi-am pierdut linistea, nu mai pot sa nu stiu cine sunt. Am venit aici crezand ca voi afla ceva dar nu e nimic. Doar amintiri care inseamna prea putin acum. Amintiri fericite, amintiri frumoase din copilarie...trecut...si nici urma de tu.

Prima amintire din viata mea e legata de locurile astea. De oamenii care traiesc in locurile astea. Imi amintesc foarte vag o batrana intr-un scaun cu rotile, strabunica-mea. Aveam doi-trei ani. Eu si tata stateam in fata ei. Bunicul, fiul ei, statea alaturi de ea. Stiu ca a murit curand dupa aceasta intalnire. A murit ucisa de propria frica, de ce s-a temut toata viata nu a scapat...Cred ca a fost singura data cand am vazut-o, poate de asta am pastrat amintirea sau poate din cauza faptului ca m-a uimit felul in care a murit, nu stiu.
Nu-mi inspira nici un sentiment amintirea asta insa e prima. Parca e prima data cand am devenit constient de existenta mea. Poate ca de atunci am inceput sa caut, sa aflu cine sunt. Poate ca toti anii care au trecut de atunci au fost incercari de a ma gasi.

Am purtat atatea masti incat am ajuns sa nu mai stiu care e cea adevarata, sau poate ca toate sunt adevarate? Toate mastile acelea eram eu? Am schimbat o masca cu alta, m-am transformat si poate ca si acum asta incerc sa fac, sa ma transform din nou, sa-mi pun o alta masca....Dar poate pur si simplu innebunesc. E si asta o idee.

Azi mi-a zis cineva ca tu ma vei face sa innebunesc. Am ras usor si i-am raspuns ca n-am nimic impotriva.

Stii ce as vrea? As vrea sa ma gasesc, sa ma ajuti sa ma gasesc, sa-mi spui cine sunt. As vrea sa-mi gasesc sufletul, sa-l admir si apoi sa ti-l arat si tie. As vrea sa-mi spui ca ma iubesti si sa-ti spun ca te iubesc. As vrea...atat de multe...

Simt cum ne indepartam unul de celalalt...nu stiu de ce dar asta simt. Asta am simtit aseara....cand credeam ca voi exploda. Vroiam sa explodez, sa las totul sa se reverse din mine, toata dragostea, toata ura, toata furia, totul. Simteam ca nu mai pot tine totul in mine, simteam ca pierd controlul...si voiam sa plang...sa fac o depresie si apoi s-o i-au iar de la capat. Dar n-am putut. N-am putut sa plang. Simteam lacrimile in mine, simteam cum ma ard pe dinauntru si nu puteam face nimic. Ma zbateam neputincios...Si acum simt acelasi lucru...si tot nu pot sa plang...

Dar doua lacrimi au reusit sa scape. Mici, transparente si atat de grele, atat de...dureroase. Doar doua. Una pentru fiecare obraz, pentru fiecare ochi, pentru fiecare suflet...al tau si al meu.
Am ochii rosi si sunt obosit, dar acum stiu. Stiu ce as vrea sa fiu, cine as vrea sa fiu: o lacrima pe obrazul tau, pe buzele tale, pe ochii si pe sufletul tau. Astfel as fi cu tine, in tine, pretudindeni si pentru totdeauna.

Stau si ma intreb acum... oare de cate lacrimi e nevoie? De fapt... o intrebare mai buna - cate lacrimi ai voie sa versi? De cate ori? De cate ori poti? Ce este oare mai bine? Sa plangi mai des... sau doar o data? Hmmm... tare greu... daca as sti raspunsul, cu siguranta nu as mai intraba. Pacat totusi - nu cred sa il stie cineva.
Black ice- iti dai seama? Cred ca suntem cei mai mici de pe forum... noi ar trebui sa fim aia plini de viata, de elan adolescentin... dar in schimb... stam si plangem dupa niste iubiri.... E mai frumos asa? Nu stiu la tine cum e... dar eu parca nu ma satur niciodata... Si nu uita ce am mai zis - Ochii care nu se vad, nu se uita niciodata! Si completez - poate raman in memorie macar cu o lacrima in colt...

Si ce daca sunteti cei mai mici? Aveti si voi dreptul la a simti, la a va fi dor, la a plange dupa cineva iubit, la fel ca restu' dintre ceilalti...Si va va trece si voua, la fel cum ne-a trecut si noua..Si veti fi iar optimisti si apoi iar veti cadea in butoiul cu melancolie si tot asa...Sunt optimista,nu? Dar asta e mersul lucrurilor....Daca peste ani de zile veti simti cu aceeasi tarie aceste sentimente sa fiti bucurosi! Caci, din pacate, prea ne aplatizam cu trecerea timpului....

asa-i genicoane, chiar suntem cei mai mici de aici - viitori boboci la faculta cica....he,he....
povestea de mai sus e un mail care l-am trimis intr-o zi de noiembrie intr-o incercare cam disperata de a salva...ceva. acum imi aduc aminte ceva...detalii: acum cateva zile am fi avut un an impreuna. n-a fost prima iubire, insa a fost cea mai intensa de pana acum...afrodita, referitor la ce ziceai tu, daca-i stii cat de mult tanjesc dupa o alta clipa de fericire....in fine. spre deosebire de genicon la mine lucrurile au fost mai clare. mult mai clare. poate voi scrie despre "ele" alta data. acum chiar nu ma simt in stare...

daca tot e vorba de lacrimi....imi aduc aminte de Cioran si ale sale Lacrimi si Sfinti. Incredibil cum poate acest om sa descrie profunzimea unor stari...incredibil. E minunat, desi insolit pe alocuri, minunat per total. Sa revin.
De doua ori am plans adevarat pana acum...o data pentru o iubire pierduta si o data pentru niste prietenii pierdute. Asta se intampla la banchet. La sfarsitul banchetului. Toata noaptea de banchet m-am simtit mizerabil, ultimul nenorocit...Nu stiu exact de ce dar eram intr-o stare foarte nasoala. Spre dimineata, pe la ora 4, cinci oameni minunati au reusit sa ma faca sa ma simt mai bine. Chiar foarte bine. Acei cinci oameni sunt singurii mei prieteni adevarati. Am plans la sfarsit pentru ca stiam ca atunci, cand voi iesi pe acea usa, impreuna cu ei, ceva se va rupe, am stiu ca atunci se incheie ciclu, ca nimic nu va mai fi la fel apoi. Si am avut dreptate. Inca de pe acum vad ca am avut dreptate. Cel mai bun prieten al meu - care, de fapt, e de gen feminin asa ca ar cam fi cazul sa fac acordul - va pleca in toamna la Sibiu. Alt bun prieten, tot in toamna va pleca in Italia. Dintre ceilalti doi doar cu unul cred ca as putea sa povestesc "cate'n luna si'n stele" cu speranta ca ma va intelege....Oricum as lua e trist. Te simti parasit, simti un gol sufletesc in tine, simti un ciudat frig launtric in fiecare seara (chiar si acum) ca iti invaluie tot trupul, amortinduti'l incet...Desi nu le spui toate acestea speri ca ei sa le stie, ca ea sa o stie. Speri ca stie cat a insemnat pentru mine. Spera ca nu a uitat acea "raza de lumina intr-un intuneric total" ce a fost pentru mine la un moment dat. Speri sa stie ca o iubesti - ca si prietena foarte buna si putin mai mult de atat, daca-mi permiteti exprimarea.

Uhh, Black ice, prieteniile vin si pleaca...Desi am inteles tarziu asta, desi o stiu foarte bine, inca sufar dupa toate prieteniile pierdute..Din pacate nu putem da timpul inapoi sau nu-l putem da inainte, sa trecem peste suferinta de genul asta...Asta e, trebuie sa ne resemnam si sa mergem inainte...

ufff
s-au schimbat, brusc, toate datele problemei. acum, se pare ca eu sunt cel care pleaca...m-am hotarat sa dau la Bucuresti la universitatea media pro la jurnalism. in fericitul caz in care voi intra (pe langa faptul ca voi fi coleg cu genicon - daca eu intru nu se poate ca el sa nu intre) si voi ramane in Buc. la faculta voi avea pe viitor alte posibilitati decat daca as termina aceeasi faculta la cluj. asta e bine, e foarte bine pt. viitorul meu dar...oare asta sa fac? sa-mi parasesc toti prietenii, sa vin undeva unde nu cunosc aproape pe nimeni, unde nu am pe nimeni, doar de dragul...unui posibil viitor? merita acest lucru? o parte din mine vrea sa ramana in cluj, cu prietenii, cu amintirile, cu...toate celelalte, in timp ce o parte, aproape infima, imi spune sa merg in Bucuresti...in concluzie, nu stiu ce sa fac...

m-ar ajuta foarte mult un sfat

Bine-nteles ca trebuie sa mergi la Bucuresti, si bine-nteles ca trebuie sa intri si nu numai ca sa-i arati lui Genicon ca si tu poti

Nici nu sta pe ganduri. Stii ce ai de facut. Amintirile vor ramane cu tine, prietenii - cum spuneai si tu - nu raman nici ei pe loc, orasul tau natal va fi acolo unde-l lasi... Trebuie sa continui?

Gindeste-te ca 80% din studentii care vin sa faca facultatea in Bucuresti patzesc exact acelasi lucru ca si tine: rup legaturile cu "patria-mama" si-si construiesc o noua viata in Capitala. Cit despre faptul ca nu cunosti pe nimeni, n-ai grija! daca o sa locuiesti in camin o sa cunosti in 2 saptamini mai multa lume decit iti poti imagina ...

Un sfat: asigura-te ca Universitatea Media Pro este ceea ce vrei. Nu te multumi cu exemplele pe care le dau ei, cu persoane care au studiat acolo si acum ocupa pozitii importante. Incearca sa afli cat mai multe, din cat mai multe surse, dupa care ia o decizie.

Dragul meu black ice, incerc si eu un sfat: Fii sigur ca asta e facultatea ce-o vrei, ca asta e drumul ce vrei sa-l parcurgi, ca asta vrei sa faci in viitor si ca-ti place.Prieteniile vin si pleaca, unele raman peste timp, un rost iti poti face oriunde, o viata ti-o poti face frumoasa oriunde, numai sa fii sigur ca asta vrei sa faci, ca asta-ti place.Ca daca vei descoperi ca nu vrei asta si va fi prea tarziu, pierzi cel putin un an din viata.LAsa totul deoparte, nu-ti sacrifica viitorul de dragul prietenilor pt ca ei nu fac asta pt tine! Multa bafta!!
Mi-ai amintit ca si eu visam sa fac faculta asta...Dar intre timp mi s-au schimbat prioritatile..

Black Ice, eu iti spun din experienta ca mi-a fost grozav de greu la inceput (vezi primele posturi din jurnalul meu) si se gasesc un car de lucruri de care sa fii nemultumit insa cu timpul te obisnuiesti, iti faci prieteni noi desi trebuie sa recunosc ca orasul tau e superb si oamenii sunt mult mai… oameni decat ce-am vazut in Bucuresti. S-ar putea sa te ingrozeasca la un moment dat Bucurestiul insa intr-adevar ai mai multe sanse de a te realiza pe plan profesional. Depinde si de firea ta, daca esti o persoana mai atasata de prieteni, de locurile cunoscute, iti va veni mai greu sa te „rupi” insa te vei adapta si iti va fi bine. Eu pot sa iti spun ca desi m-am adaptat si acum nu ma mai enervez din toate nimicurile care ma faceau sa sufar la inceput (se numeste tabacirea pielii hehehe) nu as vrea sa locuiesc in Bucuresti pentru nimic in lume. Tot nu il iubesc. Si de asta si vreau sa plec din tara. Dar fiecare e altfel, si am intalnit persoane care spuneau ca n-ar pleca din Bucuresti pentru nimic in lume s.a.m.d. Experienta fiecaruia este unica, dar daca tu ai posibilitatea sa te duci acolo, nu ezita. Make sure ca e ceea ce vrei (la facultate ma refer), eu te sustin si iti pot oferi si cateva „tricks” daca o sa te intereseze despre cum sa-ti alegi locul in care vei sta etc. chestiile astea nu ti le poate spune decat tot un provincial care a trecut prin experientele caminelor, chiriilor, gazdelor si trebuie sa fie atent la multe… fiindca e cam multa lume perversa. Sa ne tii la curent cu decizia ta.

QUOTE (Mistinguett @ Jul 19 2003, 12:16 AM)

Bine-nteles ca trebuie sa mergi la Bucuresti, si bine-nteles ca trebuie sa intri si nu numai ca sa-i arati lui Genicon ca si tu poti

Ce imi place cum se vorbeste aici... de parca eu deja as fi intrat De ce credeti ca taceam malc si nu ziceam nimic de facultatea la care dau? Pentru ca am eu o vaga banuiala ca nu se prea poate... Dar acum, daca m-a dat de gol black ice, ce sa fac? Recunosc!

Asa ca, daca da Domnu' o sa fim colegi... stiu ca nu ma pot compara cu prietenii tai, nici nu incerc acest lucru, dar este mai bine decat nimic. Este un inceput. Si oricum, prietenii adevarate se fac si la facultate, nu e asta problema. Cunosc si eu sentimentul de a fi nevoit sa te desparti de prietenii adevarati, mi s-a intamplat, dar nu prea avem ce face. Viata fara micile ei neajunsuri poate nu ar mai fi atat de interesanta...

Genicon si Ice , prevad o mare prietenie intre voi ! Sunteti amandoi sensibili si aveti multe alte puncte comune . O sa reusiti , o sa vedeti !!! Va tinem pumnii !

Ice , tu continua cu lumanarea aprinsa , cautandu-te ! Nu abandona niciodata aceasta cautare ! Va fi lunga si tentatiiile abandonarii vor fi multe . Dar vei vedea , dupa ani si ani cat de mult te-ai inaltat ! Deja stii , simti , banuiesti , ca exact cautarea asta te va diferentia de multi . Eu sunt convinsa ca vei reusi in multe !

- cam asta cred ca este expresia de pe fata mea in momentul acesta, dupa ce am citit ce ati scris.va multumesc la toti, sunteti dragutzi
din pacate tocmai acum s-a hotarat internetul sa nu-mi mai functioneze asa ca va trebui sa fiu scurt desi as fi vrut sa va scriu cate ceva la fiecare in parte. in mare lucrurile sunt cam asa: duminica seara voi pleca cu trenul la bucuresti. luni ma voi inscrie iar marti voi incerca sa ma intalnesc cu genicon. sincer, nici eu n-am mari sperante la aceasta faculta...dar, merita sa incerc. de gandit, m-am gandit destul de bine. asta vreau sa fac: jurnalism. detalii despre facultate oricat am cautat nu am gasit. au un site de kko, fara nici un fel de detalii si'n plus nici mailul nu le merge. la secretariat cand am sunat am dat de o tanti draguta care mi-a spus ca mi-ar fi dat toate detaliile daca as fi venit personal. de ce doar personal n-am inteles. oricum, cand voi veni personal va fi cam tarziu. acum ma interesau mai multe detalii...in fine, sper sa ma descurc cumva.
ah, era sa uit, genicoane daca mai zici chestii din astea (*stiu ca nu ma pot compara cu prietenii tai, nici nu incerc acest lucru, dar este mai bine decat nimic.*) chiar ma supar. ce prieteni crezi ca am, doar olimpici internationali? sa fim seriosi. ca tot veni vorba si te vad asa de binevoitor, unde si cu cine stai, ma primesti?

Multa bafta copilasii mei dragi!!!

intrucat netul nu-mi merge iata-ma cu notepadul in fata, incercand sa incropesc un mic rezumat al vacantei mele. am plecat in 29 august pe la ora 2, cu masina, spre Viena. Seara, pe la 12-1 am ajuns. Pot sa va spun ca din toate capitalele vazute de mine pana acum Viena imi place cel mai mult. E un oras in care arhaicul se impleteste cu noul intr-un mod cat se poate de atragator si armonios. Am vizitat centrul, am vazut primaria, universitatea, palatul imperial si Shonbrun.
Dunarea, desi foarte frumoasa, mi-a inspirat un ciudat sentiment de teama si nesiguranta. Chiar a fost straniu sentimentul avut - cred ca am murit aici in alta viata

Am stat in Viena trei zile, apoi am plecat spre un orasel din apropierea Strasbourgului. Dupa vreo 4-5 zile am pornit spre Paris. M-a dezamagit. E, drept, este a treia sau a patra oara cand il vad si poate din acest motiv nu mai sunt impresionat dar totusi, parca in trecut, 92 bunaoara, era altfel. Acum, e mort...Nu se mai simte acea putere pe care o emana marile orase, nu mai reuseste sa se impuna - decade. Asta, bineinteles, din cauza oameniilor. Nu vreau sa fiu carcotas, dar metrourile si trenurile cu care am mers eu sunt exact la fel cu cele de la noi. Aceeasi murdarie trona si acolo. Din metrou am luat un purec chiar. Nasol rau de tot. In fine, sunt si lucruri bune. De exemplu RER-ul (un fel de metrou) era ceva in genul unui InterCity cu aer conditionat, curat, etc.

Monumentele - Turnul Eifel, Notre-Dame, Sacre Coer, etc - sunt impozante, normal, dar eu vorbeam de oras si nu de muzee, biserici sau castele. S-a schimbat mult Parisul...cel putin mie asa mi se pare...Romantismul incepe sa dispara in favoarea...americanismului - ca sa-i zic asa. De ex. daca mergi cu trenul spre casa si ai ghinionul sa intarzii peste 10-11 noaptea, si mai esti si singur in gara nu e deloc bine. Desigur, poate sunt eu paranoic sau am dat doar peste niste cazuri izolate....stiu eu?...
In mare cam astea au fost locurile vizitate de mine. Am si poze, unele chiar foarte frumoase, dar le voi pune dupa ce le voi edita putin.

Acum sa trec la partea a doua a intalnirii. Dupa 16 ore de mers cu masina incontinuu am ajuns acasa, sambata la ora 4 dimineata. Am dormit pana la 11, dupa care m-am apucat de despachetat si reimpachetat bagajele pentru a putea merge la Busteni, la intalnirea forumistica a celor de pe XtremPC. Intalnire de la care nu puteam lipsi, pe de o parte pentru ca am promis unor oameni ca voi fi acolo si pe de alta parte pentru eu sunt cel care a organizat-o (lucru de care sunt cat se poate de mandru datorita faptului ca intalnirea a fost un succes si toata lumea a fost incantata). Am reusit sa strang 25 de oameni - de la cel mai mic user pana la membri seniori, moderatori, administratorul forumului (john) si redactorul Bogdan Bridinel de la revista XtremPC. Intalnirea a fost organizata sub forma unei mini-vacante a forumistilor. Pe durata a 10 zile (9-19 august) fiecare user al forumului putea sa vina si sa plece dupa voie. Ziua marii intalniri a fost fixata sambata, in 16, cand s-au strans cei 25 de oameni. Eu, din pacate n-am reusit sa ajung decat cand oamenii se pregateau de plecare. Mai exact, asteptau sa vin, sa ma vada la fata iar apoi sa plece.

Normal, obosit cum eram, am fost ca picat de pe luna, dar apoi a fost OK...in marea parte. A fost interesant. Eu deja cunoasteam o parte din useri de ceva vreme astfel ca nu au fost probleme de adaptare. Totusi, mi-ar fi placut sa stiu daca si alti useri sunt la curent cu toate telenovele intamplate pe acolo, caci da, au fost...telenovele. In fine, deja cred ca sunteti mai plictisiti decat mine...Va dati seama, e a_nu_stiu_cata_oara cand povestesc toate chestiile astea....si inca am mai scurtat, si taiat din ele...Sincer, nu mi se par deloc intersante, asa ca ma voi oprii aici, daca cumva, cineva vrea detalii despre un anumit subiect: ask, and i shall make it happend.
Ah, era sa uit, asta trebuie sa o mentionez: intr-un sfarsit, am reusit sa ma intalnesc cu vestitul vampir energetic al forumului xpc: Wanderer - actualmente Angel. Nu pot spune ca m-a dezamagit decat intr-o oarecare masura....Ma asteptam sa fie altfel dar nu ma intrebati cum.
Oricum, a fost super intalnirea...au fost niste faze cum numai in filme vedeti

Acum sa trec la mine. Tot ce am spus mai sus sunt lucruri generale, pe care nu cred ca le-as mentionat decat schematic daca Misti nu m-ar fi rugat sa povestesc pe unde am umblat. Se putea s-o refuz?

Buna Black !!!

La Natura si Turism am avut si eu 'curajul' sa-mi exprim impresiile despre Paris si Parisieni, impresii asemanatoare cu cele scrise de tine mai sus.

Sa fi vazut ce mini-scandal a inceput pe acolo.... dar observ ca nu-s singurul om obiectiv pe aici

Sper sa nu-ti sara si tie in cap.

Sorin.

Frumoasa prezentare

Cum ai reusit sa calatoresti in timp?

Black ice, vreau sa-ti multumesc ca mi-ai indeplinit cerinta. Apreciez.
Si m-a incantat tot mesajul tau si eu una nu m-am plictisit nici o secunda.
M-a intristat insa ce am citit de Paris - e un oras drag mie. Nu am mai fost de la revelionul 2000 - oare sa se fi schimbat atat de mult? As vrea sa cred ca a fost din cauza lunii august, cand se stie ca orasul "moare" din cauza concediilor, cand ramane in stapanirea turistilor (hm, da, in mare parte americani ).

SORIN, Buna!
N-am mai intrat demult pe Natura si Turism asa ca n-am vazut acel topic despre Paris. Nu de alta dar te-as fi sustinut si eu

Misti, nu stiu cat de mult s-a schimbat Parisul de cand nu l-ai mai vazut tu, dar stiu ca s-a schimbat. N-am ajuns la aceasta concluzie in urma cine stie carui rationament ci pur si simplu am simtit asta...Am stat doar 3 zile, normal ca n-am apucat sa vad prea multe. Dar nu cred ca daca as fi stat mai mult s-ar fi schimbat lucrurile... Inainte te simteai in siguranta daca mergeai noaptea pe malul Senei, acum, din pacate, nu mai e la fel...Asta in Paris...Restul Frantei in schimb, din cate am vazut eu, a ramas la fel de linistita si de romantica. Acum 2 ani am fost pe Valea Loirei si am vizitat castelele de acolo (Blois, Chambour, etc) si-mi aduc aminte ca atunci chiar am simtit ca ma aflu in Franta. Acel iz de epoca chiar s-a simtit atunci.

Mihai, acel post l-am scris in notepad, pe la ora 2 noaptea, dupa o zi intreaga de nervi din cauza faimosului MsBlast.exe. Cum era de asteptam, inainte sa reusesc sa salvez tot ce am corectat si adaugat la ceea ce scrisesem initial mi s-a resetat calcul. A doua oara n-am mai fost in stare sa reiau, sa corectez, si alte alea, asa ca, daca vezi mici scapari temporale - nu le baga in seama

Nu, doar m-a surprins cand ai scris ca ai plecat spre Viena pe 29 august.

Ouch, ai fost virusat si tu? Bine ca ai reusit sa il scoti. Se pare ca eu am instalat SP4 la timp

Eu sunt pe XP. Iar greseala majora a fost ca desteptul de System Restore avea salvat sistemul virusat. Astfel, cum azi am avut nevoie de un nou sys restore, m-am procopsit iar cu virusache. Dar deja eram versat: in juma' de ora i-am dat de cap

Ceva interesant mi s-a intamplat azi.
Eram in Cluj si ma plimbam, agale, cu prietena mea pe o oarecare straduta. La un moment dat, apare un camion cu gunoi ce se opreste in fata noastra. Soferul scoate capul pe fereastra si ma intreaba:
"-Pot sa-ti spun ceva?".
"-Sigur", ii raspund.
"-Ai o prietena foarte frumoasa...."
"-Stiu", ii spun, zambind larg.
"-Va potriviti", incheie el.
(dupa cativa pasi)
"-Dragutz tipu'" - replica prietenei mele, rosind in acelasi timp
Am fost de aceeasi parere. Chiar a fost tare faza. Cel putin eu nu patesc chestii de genul acesta in fiecare zi. De fapt, e prima data cand mi se intampla

Inca ceva: tot astazi, tot pe o straduta oarecare, tot eu si prietena mea, stateam imbratisati. Deodata, discutia cade pe fagasul vorbelor de alint. Exact in acel moment eu ma gasesc sa citesc cu voce tare un graffiti de pe zidul din fata mea: "Hot shit".
Se desprinde, incet, din imbratisare, se uita putin ciudat la mine si izbucneste in ras. Atunci, ii intorc capul spre inscriptia citata si mai izbucnim o data amandoi, in hohote de ras.

QUOTE (black ice @ Aug 25 2003, 09:43 PM)

Inca ceva: tot astazi, tot pe o straduta oarecare, tot eu si prietena mea, stateam imbratisati. Deodata, discutia cade pe fagasul vorbelor de alint. Exact in acel moment eu ma gasesc sa citesc cu voce tare un graffiti de pe zidul din fata mea: "Hot shit".

Sper ca nu te deranjeaza ca ma bag si eu pe aici, da' treaba asta mi-a adus aminte de o chestie care m-a distrat la culme.
Acum citiva ani, ma plimbam prin parc. La citiva pasi in fata mea, un cuplu de indragostiti care se plimbau imbratisati. Fara sa vreau am surprins urmatorul dialog:

EA: - Puiule, ma iubesti?
EL (cu o replica super romantica) : Da' cum p**a mea sa nu te iubesc?!

M-a apucat un ris incontrolabil si m-am dus rapid de acolo ...

P.S.

E pe bune.

Ghost, nu e nici o problema, poti sa intervii cand vrei
Tare faza, btw

----------------------------------------------------------------------

Trecand acum la lucruri ceva mai serioase, nu stiu ce mi-a venit de am inceput sa recitesc mailuri mai vechi....Unul anume mi-a atras atentia in mod deosebit. Eram intre ciocan si nicovala, eram nervos, ofticat pe unii asa zisi prieteni si suparat ca mi-as putea pierde prietena cea mai buna...
Il reproduc mai jos. E...destul de edificator...asupra conceptiilor mele despre...toate cele. O singura mentiune am: intre timp - adica de la acest mail si pana in prezent - mi-am mai "domolit" unele teorii si idei, am acceptat faptul ca exista si exceptii si....cam atat...

"Vrei sa fii totul dar nu esti nimic. Te uiti la altii, ii asculti, te gandesti putin si-ti dai seama ca... esti atat de mic, atat de insignifiant, atat de departe de ceea ce vrei sa fii... ce discrepanta interesanta. Momentul in care mi-am ales nickul a fost o pura intamplare. Mi-a placut, atata tot. N-avea nici o contatie ascunsa.... dar a venit cu timpul. Ciudata anticipare din partea... sortii? Ironic. Antiteza. Asta e nickul meu. Pe de o parte e ceea ce vreu sa fiu si pe de alta parte ceea ce sunt. Dar stii care e partea ciudata? Faptul ca nu stiu care e una si care e alta. Nu stiu daca eu sunt black sau daca vreau sa fiu black. Poate ca sunt acea liniuta inexistenta dintre ele... rupt in doua, intre doua lumi, neapartinand de nici una. Si asta de ce? De una mi-e sila, iar de cealalta frica. Nehotarare. Care sa fie? Cand voi putea alege? Cand nu-mi va mai fi frica sau cand nu voi mai putea suporta dezgustul? Mdea. Calea de mijloc. Intotdeauna am cautat calea de mijloc, compromisurile. Acum de ce nu se mai poate? De ce nu ma mai pot ascunde? Un zambet stramb atarnat pe o masca ridata. Asta a mai ramas din mine. Cum de s-a intamplat asta? Cat de orb am fost... de fapt, nici acum nu sunt cu mult mai treaz. Am si uitat ce am vrut sa scriu...muzica nu-mi prea place, e trista. Oare cand voi da peste ceva frumos care sa nu fie si trist in acelasi timp? Exista asa ceva? De fapt, ce exista pe lumea asta? Iubire? Prieteni adevarati? Fericire? Prostii. Nu exista nimic din toate astea. Tot ce vad e egoism, vanitate si...tradare. Un trio fatal. Ce-mi place la oameni e ca recunosc atat de deschis asta incat ai impresia ca se mandresc cu ele. E de fapt doar o scuza jalnica pentru a continua sa faca toate acele porcarii, pentru a nu se schimba. La urma urmei, de ce sa te schimbi? Pentru ce si cine? Pentru dragoste, pentru iubire sau pentru fericire? Dar vai, parca ziceam ca acestea nu exista. De ce? Pentru ca sunt anulate fara drept de apel de acele splendide insusiri. Intalnesti un om bun, inocent, si ce faci? Incerci sa’l impresionezi cu asa zisa ta superioritate, sa’l inveti, chipurile, ce e iubirea, sa’l aperi de...lume si sfarsesti prin ai fura inocenta. Nici macar nu aveai nevoie de ea. Dar, de ce nu? Daca se poate...
Incet incepi sa te schimbi. Sa vezi lumea cu alti ochi. Sa vezi tristete peste tot. Vrei sa fii lasat in pace de toti dar in acelasi timp vrei sa fii in mijlocul lor. Insa oricum vei fi te vei simtii singur. Sa fie oare singuratatea solutia?
Ce-mi place cel mai mult e ca lumea e inteligenta. e puternica si hotarata. Dar de cate ori a fost pusa la incercare? De cate ori a dovedit ca e intr-adevar puternica si hotarata? Drept sa spun, nu stiu. Si nici nu-mi pasa. E usor sa vorbesti,sa arunci pe altul responsabilitatea. Sa-i spui ca e prost si slab. Nimeni nu se uita la cauze. Nimanui nu-i pasa de tine. E interesat doar de el, sau de oricine altcineva inafara de tine. Tu nu contezi. Tu esti trecut. O amintire care nu merita mai mult.
Esti depasit, valea!
E dragutz cand mai auzi din cand in cand asa ceva. Te pune pe ganduri, dar nu in sensul in care s-ar crede. Stai si te gandesti, oare toata viata ai fost doar o masca nenorocita? te-ai ascuns toata viata? De ce? Iar acum de ce nu poti sa renasti, sa-ti smulgi masca de pe fata, sa o arunci pe jos, sa o calci in picioare, sa o plangi, sa o regreti si in cele din urma sa o iuti? Pentru ca e parte din tine si nu poti face asa ceva. Nu te poti sinucide. Dar cat as vrea sa omor acea parte din mine. Sa o injunghii, sa privesc cu o fascinatie morbida cum sangerez si mor. Ce poate fi mai crud decat sa fii lasat in mijlocul drumului sangerand? De s-ar termina totul mai repede. De am face toti ce e e de facut mai repede... ne-ar fi mult mai usor, ca timpul sa treaca mai repede. Dar el trece asa cum stie, din totdeauna, implacabil, imun la toate...uneori prea incet, uneori prea repede...
Acea masca frumoasa, angelica, iubita de toti, incepe sa se crape, din ce in ce mai mult. Incepe sa...moara. E timpul pentru o noua masca? Cine-mi poate imprumuta una? Macar pentru o vreme....
Nu vreau sa fiu tot ceea ce sunt, vreau sa fiu tot ceea ce nu sunt...Nu-mi mai place de mine chiar daca...imi place. E lupta dintre mine si mine. Dintre constiinta si...egoism. Nu-mi place ce fac... dar nu ma consider vinovat. Doar nu sunt eu cel care e puternic. Voi sunteti aceia. Ce ti-e si cu termenii astia. Esti asa cum vreau ceilalti sa te vada. Degeaba vrei...degeaba le explici, nu vreau sa vada pur si simplu. Esti egoist, slab, las, naiv, mai prost ca ei, si inca cate si mai cate...
Da, acum vad, tu esti cel vinovat de toate. Chiar asa. Tu porti toata vina, da, tu ar fi trebuit sa fii puternic, hotarat, destept, curajos, matur, pentru toti. Dar nu esti nimic. In schimb ceilalti sunt. Acum, poate mi se pare mie, dar intrezaresc un mic paradox. Cum este posibil asa ceva? Daca tu esti ultimul dintre ei cum se face ca toate lucrurile au depins si depind de tine? De cuvintele tale? Le oferi totul pe tava... dar cei puternici, hotarati si destepti ce fac? Nimic. Cum sa nu te revolti? Cum sa nu te superi, cum sa nu fii nervos?
Maestrul egoismului extrem si al ipocriziei absolute - da, asta sunt. E vina mea ca sunt asa? E vina mea ca nu va spun toate astea deschis, in fata?
Sinceritate? O alta prostie din ce in ce mai inexistenta. Face bine din cand in cand, dar de cele mai multe ori nu e nici o diferenta intre a minti si a spune adevarului, uneori ai chiar unele beneficii de pe urma unei minciuni spuse bine. Si iar revin: de ce sa fii tu cel bun, altruist s.a.m.d.? Si de aici iarasi, as putea sa reiau toata povestea. E un cerc vicios. E...lantul slabiciunilor. Toti ne folosim unul de altul, toti simtim mila si compasiune unul fata de altul, toti ne credem mai buni, mai puternici, mai destepti decat ceilalti, toti facem lucrul asta. Nu e nici un secret. Altul e secretul: aceste lucruri nu trebuie spuse. Ce castigi daca spui ceea ce gandesti? Niciodata n-am inteles lucrul asta. O palma poate.
Cateodata ma intreb ce s-ar intampla daca am fi intr-adevar toti puternici, buni, hotarati si destepti. Cred ca ar fi sinucideri in masa in fiecare saptamana. Ideea tocmai asta e. Fiecare om se foloseste de celalalt. Dar chiar trebui spusa chestia asta pe fata? E o chestie reciproca, dai dar si primesti. Te folosesti dar esti folosit. E ceva josnic in asta? E in natura omului, atata tot.
Sa fii sociabil ce presune? Sa fii tolerant, sa-i lasi pe ceilalti sa se foloseasca de tine, acelasi lucru il presupune si termenul de ‘altruist’. Totul este sa stii ce si cand sa iei, sa te folosesti si tu de ceilalti. In momentul in care realizezi ca nu ai luat nimic de la celalalt, cand iti dai seama de lucrul asta se cheama ca ai fost folosita. Omul este egoist, vanitos, orgolios si toate celelalte, el nu va da niciodata nimic din proprie initiativa, fara a astepta ceva in schimb, fara a lua ceva in acelasi timp. Asta inseamna sa-ti traiesti viata in prezent. Sa stii cand sa profiti de clipa, de moment, cand sa iei ceea ce ti se ofera. Viitorul, trecutul nu mai conteaza. Totul este in prezent. atat trecutul cat si viitorul. Trecutul pentru ca te poate influenta in actiunile tale din prezent iar viitorul pentru ca e influentat de actiunile tale din prezent. Acum, in clipa aceasta iti faci si hotarasti viitorul. Va fi asa cum vrei tu. Daca ai vointa si vei face totul ca sa se intample cum vrei tu asa va fi. Totul este ca vointa ta sa nu intre in conflict cu vointa altora. In cazul asta castiga
cel care are vointa mai puternica, cel care este mai hotarat. Dar am deviat. Rau de tot. Altceva as fi vrut sa scriu. Ceva frumos. Mi-e dor sa scriu... Mi-e dor de multe... Oare cand vor veni? Cand voi fi multumit? Cand nu voi vrea altceva, mai mult, mai bine, mai frumos, mai...altfel? Cred ca atunci cand va fi prea tarziu.
Inca o lume a cazut, s-a prabusit, s-a spart in mii si mii de bucati. N-o mai pot aduna. Iar trebuie sa-mi fac alta. Iar...si iar...si iar... Cand nu voi mai putea ce se va intampla? E prea trist sa gandesc asa departe....
Deseori m-am gandit sa te intreb ce vrei de la mine, ca sa stiu ce-ti pot oferi. Acum ma intreb ce vreau eu de la tine...si sincer, nu stiu. O prietena careia sa-i spun totul, care sa ma asculte si inteleaga, care sa fie langa mine cand am nevoie de ea...da, uite, asta vreau eu. Nimic in plus, nimic mai mult. M-ai intrebat vineri unde e scanteia, stiu unde e: e in dragoste. Eu nu sunt indragostit de tine, te iubesc, dar nu sunt indragostit...nu esti the one...dar tot am nevoie de tine."

Foarte frumos...Trist, adevarat, dar frumos spus....Pup iu...Mi-ar face mare placere sa te intalnesc...Desi pare ciudat, ne asemanam in multe privinte, cu exceptia uneia: eu nu sunt atat de sincera cu mine..De ce? Mi-e foarte frica de ce-as putea sa aflu..Presimt o schimbare majora in viata mea, una care imi va aduce multa suferinta si in acelasi timp multa dragoste si fericire...Insa nu vreau sa vorbesc cu mine despre asta...Si nici cu altii...Las timpul sa curga , sa hotarasca pt mine...Acum, in acest prezent al meu, vointa mea e prea insignifianta, pt ca nu stiu ce sa-mi doresc...De fapt , stiu, dar nu vreau sa imi spun nici macar mie...Vointa timpului va fi mai mare ca a mea...Si voi pierde sau voi castiga...Dar imi va parea rau ca nu am fost sincera cu mine...Insa va trece si asta...Ca multe altele....
Te pup blaky

Stiu ca ne asemanam - doar ca mie nu mi se pare ciudat
Dupa ce va incepe faculta si voi fi in bucuresti, daca nu se iveste o intrunire forumistica promit ca voi da fuga pana in constanta, ok? Si eu vroiam sa te intalnesc. Doar nu degeaba eram invidios pe geni ca a fost la mare

btw, nici eu nu sunt sincer cu mine. si eu prevad multe "rasturnari de situatie" in ceea ce priveste viitorul meu, dar de dragul unor persoane pe care le iubesc incerc sa par optimist. chiar le spun "aveti incredere in viitor - totul va fi bine". desi imi dau seama ca mint, desi stiu ca suna ca ultimul cliseu, nu pot sa le spun cum vad eu viitorul. nu-mi pot permite acum o astfel de cadere....
ce vroiam sa spun cu toate astea: nici eu nu sunt sincer - nici cu mine, nici cu ceilalti.
si tare cred ca la fel mai sunt si alte persoane....

timpul, cica, le va rezolva pe toate :smilie_care_zambeste_amar: - ca dupa un cliseu adevarat....

------edit------
vai, ce-am putut uita: pup iu 2

Hehe, blaky, presimt ca avem cam multe de vorbit noi doi Si stai linistit, nu trebuie sa-l invidiezi pe geni, a fost norocul lui ca a ajuns mai devreme Oricum Iarina a deschis lantul intalnirilor mele cu forumistii si ma bucur nespus ca am cunoscut cativa...Sunt oameni extraordinari, abia astept sa ii vad si pe ceilalti!!
Mor de nervi ca mi s-a blokat compu si nu am mai putut sa joc..Si nici nu salvasem..Grrrr!!
"vai, ce-am putut uita: pup iu 2"--Pai sa nu mai uiti niciodata de-acum incolo--hahahaha Sorry, blaky, voiam sa fiu glumeata, nush' daca mi-a iesit...Te pupicesc si eu inca o data si abia astept sa ne vedem...Poate trag eu o fuga la Bucuresti pana sa vii tu in Constanta...

ti-a iesit, ti-a iesit, stai linistita - gluma, that is

nici o problema, vom avea timp destul de povestit: de obicei am insomnii

Hahaha si eu..De cele mai multe ori...Faza e ca am un singur comp si dial-up...Cel putin momentan..Sper macar sa-mi bag net prin cablu, daca nu sa iau inca un comp ca sa stau pe net cand vreau si cat vreau...Ca acum ma cert cu al meu ca si el vrea sa stea la comp

Superb. Multumesc pentru ca mi-ai aratat ca mai exista si oameni care au momente de sinceritate cu ei insisi si pentru ca am avut ocazia sa ma regasesc in tot ce ziceai tu.

o chestie putin cam ciudata: nickul tau mi-a adus aminte de ceva ce am scris acum cateva luni....atunci, aveam o idee, dar acum ca recitesc ce-am scris, simt ca acea idee s-a pierdut undeva, printre cuvinte...poate de acolo si senzatia de "neterminare" pe care am avut-o....si pe care, poate, o veti avea daca veti citi chestia de mai jos...

File de jurnal

"Prima zi

Un vis ciudat mi-a colindat mintea zilele trecute. Era aceeasi lume, aceeasi realitate cu aceleasi probleme si oameni. In aparenta nimic nu era diferit. Totusi, aveam impresia ca iarba era mai verde, ca cerul era mai albastru, soarele mai stralucitor si mai cald, oamenii mai frumosi si parca mai buni. Aveam sentimentul ca ceva era schimbat.
Zile stralucitoare, pline de speranta, ghidate de un vis ciudat...atata tot. Purtat de val m-am intrebat la un moment dat: ar putea fi aceasta realitatea? Mi-am raspuns destul de curand.... N-a durat mult, zilele si-au recapatat aspectul sters, cenusiu, banal.
Nu conteaza, un alt vis a murit, o alta speranta. Nimic nou.

A doua zi

Recitesc randurile de mai sus si zambesc amar....
Ah, uite, am gasit raspunsul la vesnica intrebare ce imi bantuia noptile: cine sunt? Un cimitir de vise....

A treia zi

Azi as fi vrut ceva normal. Nimic mai mult, doar ceva simplu, fara complicatii...
Doamne, iata-ma sperand, visand....la ceva normal! In schimb m-am lovit de banalitatea, egoismul si ipocrizia zilnica...

A patra zi

Vreau sa traiesc. Vreau sa arunc acea umbra inghetata ce ma invaluie si sa imbratisez viata. Sa ma arunc in valtoarea ei fara urma de regret, sa traiesc cat pot de mult, sa simt...altceva. Dupa atata intuneric, putina viata era de dorit.
Mie dor de un zambet sincer...

A cincia zi

Am fost intr-o gradina minunata azi. Un trandafir rosu m-a fascinat. Avea ceva ciudat, misterios, era...diferit. Insa diferit intr-un sens opus mie.
Trebuie sa vin sa il vad si noaptea.

A sasea zi

Mi-am contemplat trandafirul timp de doua ore incheiate.
Am stat si l-am privit doar incercand sa-mi dau seama ce anume ma atrage la el.
Pentru o secunda, luna a intrat in nori, iar rosul aprins a devenit aproape negru. Imi placea. In aceeasi secunda o petala m-a atins timid, dand nastere unei oaze de nuante de rosu si negru, nestiute de nimeni, contopite in noapte sub valul auriu al lunii nou rasarite.
Am din nou o speranta, un vis. Si parca e mai frumos....

A saptea zi

Nu mai pot sa scriu nimic. Ascult o melodie cam trista si recitesc ce-am scris pana acum. Ciudata anticipatie am facut.
Uite, o viata-ntreaga, cuprinsa in sapte zile! O viata de om, in doar sapte zile....Aceleasi sentimente:...speranta...deznadejde...

................................................................................................................

Vantul patrunse, violent, in camera si rasfira cateva foi de pe masa.
Am mers si le-am ridicat.
O umbra mi-a trecut fulgerator peste chip la vederea lor. Am zambit ingaduitor si le-am pus peste alte zeci de asemenea foi. Imi aduceau aminte de cine sau ce as fi vrut sa fiu, de tineretea mea. Erau sperantele, frustrarile, sentimentele si ideile mele; era sufletul meu cuprins in acele pagini. Am decis sa le ard: le-am luat pe toate si le-am aruncat in semineul din mijlocul maiestoasei sufragerii. Flacari mari, argintii, incepura sa-mi arda acele nevinovate vise.
Cenusa... o mare de cenusa, e tot ce mai ramasese.
O foaie carbonizata fu transformata in cenusa de caderea unei lacrimi.
Am luat un ziar si am incercat sa imprastiu cenusa de-a lungul semineului. Un fior m-a strabatut si o intrebare mi-a zguduit mintea la vederea unui cuvant ce flacarile au refuzat sa-l arda. Cuvantul era “trandafir” iar intrebarea:
Daca ar fi curs o picatura de sange?
Daca in acea noaptea un ghimpe ar fi strapuns un deget si un firicel tremurator de sange ar fi patat tulpina firava a trandafirului, avida de viata, ce s-ar fi intamplat?

M-am asezat in fotoliu si am cazut pe ganduri o vreme. Apoi, m-am ridicat, am mers pana la birou si am scos o cutie mica, rosie. Am deschis-o incet si am scos din ea o scrisoare si un trandafir. Era acelasi. Il aveam de multi ani pastrat in acea cutie. L-am ridicat pana aproape de buze. Vroiam sa-i mai simt adierea catifelata o ultima data. L-am atins si un fior placut mi-a strabatut tot corpul. Teama. Fiorul acela era teama de a nu-l rani, insa era prea tarziu. Cand mi-am deschis ochii toate petalele trandafirului zaceau moarte, innegrite de vreme, pe masa. Tineam in mana doar o tulpina moarta, o planta ai carei tepi mi s-au sfaramat in mana. Nu mai aveau puterea de a-mi patrunde in piele, de a ma rani. Nu mai avea nevoie de nici o picatura de sange pentru ca era mort. Ce a mai ramas din el: cateva petale negre si o tulpina franta. Nimic. As fi vrut sa-l imbratisez, sa-l strang cu putere in maini. As fi vrut ca sangele meu sa-i dea viata, sa-l faca sa renasca, dar acum e prea tarziu. Mult prea tarziu. Nimic nu-l mai poate aduce la viata. Timpul e neiertator. Acum doar visul a mai ramas, doar amintirea acelui trandafir...

M-am uitat apoi peste acea scrisoare. Am recitit-o: erau File de jurnal, povestea unei vieti de om in sapte zile. Aparent doar niste ganduri, un jurnal ca oricare altul, cu propriile sale pasiuni, sentimente si idei dar eu stiam ca e mai mult de atat. Stiam ca sub acea scrisoare se ascundea o firava speranta.
Speranta? Imi aduc aminte de seara trecuta cand am deschis o carte demult uitata. Pe prima pagina o dedicatie m-a inmarmurit. O amintire placuta a inceput sa ma alinte in acel moment. Un suspin din trecut a reusit sa razbata prin pieptul meu si sa ma faca sa vibrez inca o data. O inima uitata parca, a inceput pentru o clipa sa bata iar.
Amintirea devenea din ce in ce mai clara si mai ademenitoare. Curand, prinse viata:

“Un chip imi obseda mintea in clipele acelea. O fatza angelica ma privea cu niste ochi mari si negri, in care ma oglindeam eu. Imi vedeam albastrul ochiilor si prin ei intreg sufletul. Imi priveam intreaga viata prin ochii ei. Incercam sa patrund in sufletul ei, incercam sa descopar ce ascund ochii aceia mari si negrii, dar deodata totul s-a intunecat, a disparut oglindirea ochilor mei intr-ai e. A ramas doar negrul de gheata, neiertator dar atragator in acelasi timp. Atunci mi-a cuprins capul cu amandoua mainile, s-a apropiat de mine si m-a sarutat. A fost un sarut patimas, plin de o dragoste de necrezut, a fost modul ei de a-si cere iertare de la viata, de la sufletul care il lua.”

Inima-mi batea puternic incercand parca sa opreasca suvoiul de vise-fantoma ce-au inceput sa-mi bantuie sufletul. Am deschis ochii, putin speriat, de propriile-mi amintiri.
O parte din suflet mi-a fost luat de acel inger, o parte din mine a murit in acel moment dar alta s-a nascut. Nu regret nimic, nu mi-e in fire.
Cu un gest vag din mana am incercat sa alung voalul amintirilor ce ma cuprinse, punand in acelasi timp cartea pe noptiera si stingand lumina.
Pe intuneric, din pat, privesc cerul si mi-as dori sa zbor. As vrea sa zbor pana pe cea mai inalta stanca din lume, unde sa stau si sa privesc stelele. Vreau sa le i-au pe fiecare in parte, sa le imbrac in haina visului si sa le intreb, cum pot ajunge ca ele?
Acum fac o ciudata asociere intre inger si trandafir. Imi imaginez cum ar arata trandafirul daca ar lua forma ingerului. Frumos, ar fi ideal!...

Iata-ma cum visez cu ochii deschisi....iarasi! Dar, totusi...o persoana in care sa te oglindesti, in ochii careia sa-ti privesti sufletul, careia sa poti sa-i dai totul fara sa-ti fie teama ca vei pierde ceva....e un ideal intr-adevar! Cati gasesc acest ideal, cati trec pe langa el, cati...il traiesc?"

Superb!!!

ce ciudat...cautam ceva scris de mine mai demult. "Un vis" cred ca se numea. Il cautam pentru ca vroiam sa verific ceva dar in loc de acel .doc am deschis un altul care ar probabil ar fi trebuit sa'l sterg de multa vreme....l-am citit si inafara de o mica senzatie difuza n-am simtit nimic... in urma cu exact un an si o jumatate de ora eu scriam chestia de mai jos si pot spune ca eram intr-o stare cum de putine ori am fost....acum, recitind ce am scris, imi vine in minte un citat pe care il voi parafraza deoarece nu-l mai tin minte exact: intotdeauna sufletul si inocenta iti vor fi furate de cineva care nu are nevoie de ele....am furat si am fost furat....altceva important ce vroiam sa spun: nu stiu ce inseamna iubirea. ieri noapte, pe la 3:30 am realizat acest lucru....oricum as lua-o, tot trist e....


"1-Sep-03
01:05

Intalnirea

Te vad de departe....
De fapt, mai mult te simt dar stiu ca esti acolo. In urma cu doua zile, noaptea, am visat intalnirea asta. Am stiut ca vei veni. Am vrut sa par surprins si la urma urmei oricum m-as fi aratat tu ai fi interpretat reactia mea drept uimire.
La inceput cred ca voi fi rece. Ar fi cea mai buna alegere pentru amandoi. Dar in acelasi timp as vrea sa fiu bun, cum am fost intotdeauna cu tine. As vrea sa pot sa te iubesc.
Poate ca ar fi fost mai bine daca nu as fi stiut ca vii. De fapt cel mai bine ar fi fost sa nu fi venit deloc. Dar acum ca esti aici nu mai am ce face. Trebuie sa te privesc inca o data si sa ma desprind pentru totdeauna de tine...sau asa sau...mda, pacat ca nu mai este inca un "sau". Vad ca e singura cale. Trebuie sa o fac. Atat pentru mine cat si pentru tine.
O chitara plange in fundal, e "Cargo – Calatorie in timp", dar de data asta nu mai gaseste ecou in mine. Nu mai am lacrimi. Au fost, oricum, prea multe. M-am saturat sa ma trezesc dimineata cu lacrimi uscate pe obraz, m-am saturat de gustul lor...
Nimeni nu a zis ca fi usor, nici nu ma asteptam sa fie dar nu pot lupta singur. Nu pot duce si lupta altora, o am pe a mea.
................................................................................................................................................
Am invins.
Am iesit invingator. M-am gasit. Stiu cine sunt pentru ca stiu ce vreau. Ce minunat e. Singur am facut-o si de altfel nici nu m-ar fi putut ajuta cineva. Asta e o lupta pe care fiecare trebuie sa o duca pentru sine.
Da, stiu, am castigat doar o lupta iar razboiul e lung. Stiu ca voi mai avea de dat multe astfel de batalii.
Important este ca am castigat-o pe asta. Acum stiu ca pot invinge si asta intentionez sa fac si mai departe. Dar destul. Lupta s-a incheiat.
Ciudat e ca nimic din ce vroiam sa povestesc aici nu s-a intamplat si sincer nici nu stiu daca se va intampla vreodata. Intalnirea nu a avut loc insa lupta, da. Pentru mine totul s-a sfarsit dar pentru tine nu. Tu inca lupti iar eu oricat de mult as vrea sa te ajut nu pot. E lupta fiecaruia.
As vrea sa invingi si tu caci atunci vei vedea ceva...stiu ceva ce tu nu stii...si nici nu-ti voi spune. E atat de simplu si esti atat de aproape...Ciudat e ca eu sunt acela care iti spune toate astea. Ironia sortii: acum eu stiu mai multe decat tine.
Imi place mult citatul acesta si voi incheia cu el. E atat de...adevarat...

"O cadere de la etajul trei te zdrobeste la fel ca si una de la etajul o suta. Daca tot ar fi sa cad cel putin sa cad de la cat mai mare inaltime". (Paulo Coelho – La raul Piedra am sezut si-am plans)"

ascult marilyn manson...si mi-e frig...simt o raceala interioara care ma cuprinde incet, incet...nu stiu ce fac, ce sa fac, ce voi face, sau de ce fac toate astea...poate ca, asa cum mi-a zis cineva, sunt o persoana rea si chiar am inceput sa ma complac in aceasta stare. scuze mi-as gasi destule, la asta sunt maestru, dar acum nu, acum simt ca nu mai am nevoie de nici o scuza.

zicea afro ca sunt sincer...am fost sincer, intotdeauna am fost sincer. adica la trecut. de putine ori sunt sincer si in prezent...acele lucruri pe care le-am scris, atat aici pe jurnal cat si pe editorial, sunt parti din mine, din sufletul meu. parti in care eram sincer cu privire la ceva deja trecut. ceva ce a trecut si cu care nu mai puteam sa traiesc. trebuia sa le dau afara, sa le smulg din mine si sa le dau altcuiva, oricui. si asa am si facut. am inceput sa-mi rup din suflet tot mai mult. de fiecare data cand simteam ca nu mai pot, scriam. e ceva in mine care ma determina sa scriu. cred ca n-as putea renunta la scris pt. nimic in lume....desi...*zambesc*, da, asa e, pentru fericire as renunta la tot. dar nu orice fel de fericire, ci acea fericire, de care vorbea si Cartarescu intr-una din ultimele sale carti. acea fericire pe care o cautam cu totii, indiferent de calea pe care o urmam.

azi sunt haotic in gandire. trec de la o idee la alta inainte sa apuc sa o scriu, motiv pentru care cred ca am sa si renunt.

totusi, mai scriu o idee si plec.
ati avut vreodata un vis atat de real incat atunci cand v-ati trezit sa va spuneti ca nu va vine sa credeti ca ati visat? sau, ati fost vreodata la acea limita dintre constient si inconstient? atunci cand va traiti aievea visul, cand simtiti ca voi sunteti cel care il creaza dar va bucurati si va aratati uimit cand vedeti cum continua?
o singura data am fost la acea granita. eram constient ca dorm, eram constient de ceea ce se petrece in visul pe care tocmai il visam. eram constient ca eu il creez si stiam ce va urma dar eram uimit in acelasi timp de modul in care continua. cred ca acesta esti si motivul pentru care am reusit sa-l tin minte atat de clar astfel incat atunci cand m-am trezit sa pot sa-l scriu. stiu ca visul s-a declansat, ca sa zic asa, de la o poza pe care am privit-o inainte sa ma culc. am atasat-o. iar visul, e mai jos.
"a murit" destul de curand, acel vis. de fapt, cred ca niciodata nu se va implini....cred ca acel drum nu se va incheia niciodata, iar acel cerc, simbol al perfectiunii, nu se va forma niciodata in jurul meu. am impresia ca intotdeauna ma voi trezi prea tarziu...ca nu o voi gasi pe "ea" in mijlocul acelui cerc si ca nu-l voi putea completa...

Vis

"Sunt intins pe o pajiste si privesc cerul de alabastru. Mai multi oameni se agita in jurul meu dar eu nu-i cunosc. Fiecare parea sa caute ceva, chiar si eu. Ma ridic si pornesc cu pasi destul de repezi spre paduricea din apropiere. Ma incanta faptul ca totul este inconjurat de apa. Atat de limpede, atat de albastra...fantani, lacuri, rauri peste tot. Nuante de albastru si verde peste tot.

Intru in padurice, urmand un curs de apa. Vreau sa vad de unde porneste totul, ce da viata acestei gradini mirifice. Merg pe ceva ce seamana cu un drum vechi; se mai vad cateva dale de piatra, demult ingropate de vreme.
Las in urma paduricea si continui pe un fel de pod care devine din ce in ce mai ingust. Un sentiment claustrofobic incepe sa ma cuprinda mai ales ca de undeva se aud niste zgomote nu foarte linistitoare.

Picaturi mici de apa ma stropesc din ce in ce mai des...iar zgomotele devin tot mai puternice. Incerc sa vad de unde vin, vreau sa ma aplec sa vad dar.....nu pot. Ceva ma obliga sa continuu, ma atrage. Ma las in voia acelei forte invizibile.

Podul se ingusteaza si mai mult, acum nu mai e loc decat pentru pasii mei. Simt o mare prapastie dedesubt, vreau sa privesc dar din nou, aceeasi mana invizibila imi indreapta capul si privirea, si ma face sa merg mai departe.
Gata. Simt ca am ajuns acolo unde acea forta misterioasa vroia sa ma aduca. Sunt pe un fel de platforma, deasupra...a ceva. Nu vedeam ce...."Inca nu", mi-a spus o voce atat de cunoscuta mie. "Mai trebuie sa astepti". Atunci am inteles, m-am intins pe jos si am inceput sa privesc cerul din nou...acelasi albastru tulburator...asteptand.

Ma trezesc din nou, sunt pe aceeasi pajiste privind la acelasi cer. Ma intreb daca am visat. Dar nu, nu am visat, imi aduc aminte. "In sfarsit...a trecut", mi-am zis si am luat-o la fuga pe acelasi drum, acum cunoscut. Am ajuns din nou pe acea platforma. Acum erai si tu acolo...in sfarsit. Te-am luat in brate, te-am sarutat...si am ramas asa...Un voal mi s-a luat de pe ochi, acum vad...Privesc prin parul tau cascada de sub noi...O revarsare de ape ne inconjoara inchizand un cerc in mijlocul caruia suntem noi."

Superb vis!! Da, cel putin mie mi se intampla de foarte multe ori sa fiu la acea granita de care ziceai, insa de fiecare data cand sunt acolo am cosmaruri,nu vise atat de frumose...Si de fiecare data cand mi se intampla sa visez asa, tin minte, si, dupa o perioada , ceva rau se intampla...Am avut putine vise atat de frumose pe care sa le tin minte si care sa se transpuna in realitate...Dar acele vise parca au fost un film, inspirat din viata mea si din ceea ce avea sa se intample...De fiecare data s-a intamplat aproximativ exact asa cum am visat...Nu intru acum in detalii pt ca mi-e rau...Sper sa revin alta data asupra subiectului, eventual in jurnalul meu...Te pup

Eu una nu te cred. Nu cred ca esti o persoana rea, chiar daca nu te cunosc aproape deloc. Ce ti-au zis ceilalti, nu conteaza. Si mie mi-au zis-o suficienti: ca sunt rea fara motiv, ca sunt o scorpie. Eu deja incep sa devin imuna la vorbe d-astea. Pentru ca stiu ca ceilalti nu sunt in situatia mea, nu simt ce simt eu sa aiba dreptul sa ma judece. Conteaza sa nu crezi tu ca esti ceea ce zic ceilalti...sa te complaci asa, cum ai zis si tu. Sunt ultima persoana in masura sa dea sfaturi, pentru ca in capul meu e o varza totala si ajung de multe ori sa ma contrazic... dar... ce daca visul nu exista in realitate? Macar exista sub o forma. Acea fericire cred ca n-o vom putea gasi vreodata...dar ceva pe aproape tot vom avea cu totii la un moment dat, chiar de va fi doar o clipa. Oricum, optimismul meu de doi bani de-acum nu te ajuta, dar nu m-am putut abtine sa nu scriu.