ufff...de 10 minute scriu aici la raspunsurile catre afro si DeatRose cand mi-a venit minunata idee de a apasa pe nu_stiu_ce buton care mi-a sters tot....in fine...ce am scris s-ar putea rezuma astfel:

@afro: fa-te bine reoede

@DeathRose: inteleg ce spui despre fericire caci si eu am aceleasi opinii...

mai jos e ultima mea obsesie. de aproape doua saptamani nu mi-a dat pace. azi, cumva, am reusit sa o termin. nici nu stiti ce "usurat" ma simt
nu am vrut sa o pun pe Editoriale pt. ca nu stiu daca merita sa fie acolo, astfel ca, pana una-alta, o pun aici, pe Jurnalul meu.
O parere, o idee, ceva feedback, e bine venit...


"Leoaica tanara, iubirea"


"Leoaica tânãrã, iubirea
mi-a sãrit în fatã.
Mã pândise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt în fatã,
m-a muscat leoaica, azi, de fatã."
(Nichita Stanescu – Leoaica tanara, iubirea)


Ultima noapte de la Busteni, cea dintre duminica si luni, cred ca a fost cea mai frumoasa noapte din viata mea. A fost ceva metafizic. Stateam pe balconul vilei la care eram cazati si ma bucuram de linistea noptii. Nu am fost deloc in apele mele la aceasta intalnire. In primul rand, eu sunt un tip retras, linistit, calm, timid chiar, care nu suporta mult timp o multime galagioasa.

Dupa o vreme simti nevoia de a avea liniste. La fel si eu, dupa o intreaga noapte petrecuta impreuna cu inca sapte-opt oameni care radeau si vorbeau tare, incercand sa acopere muzica ce urla non-stop, simteam ca nu mai pot.
Dupa o astfel de noapte alba si o zi plina, eu zic ca e si normal sa caut un loc in care sa-mi recapat linistea. Astfel ca, pe la ora 1 noaptea, am iesit pe balcon...

Eram imbracat in negru. Purtam un hanorac cu Metallica plus o bratara lata cu tepi mici pe mana dreapta. Stateam aplecat pe balustrada balconului cu mainile incrucisate si cu capul pe ele. Pe obrazul drept simteam atingerea metalica a tepiilor bratarii. Nu erau ascutiti, astfel ca atingerea lor rece, imi placea. Desi era frig afara, inima imi batea cu putere ca dupa o indelungata lupta. Lupta cu mine, bineinteles. Eu impotriva mea, nu era nimic nou. Dulcea dorinta de autodistrugere lenta, ce ma facea sa trag fum dupa fum, inghititura dupa inghititura imi provoca repulsie si o data cu aceasta, placere. Sa simti decaderea, in toata plenitudinea ei, in fiecare celula a corpului tau, sa simti un strigat launtric, neputincios, de revolta impotriva sinelui tau, cred ca e o senzatie ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Acel moment in care, livid, privesti abisul cum isi deschide prapastiile intunecate si te inghite fara ca tu sa poti face cel mai mic gest, in care te prabusesti intr-o bezna, ca o smoala vascoasa si simti ca te ineci in ea, e un sentiment care te zmulge cu brutalitate din realitate. Te lasa fara suflare pentru cateva minute si-ti asterne, invariabil, o expresie de nebun pe fata. Cazut intr-o infinitate, egal departat de viata si de moarte, te simti ca un condamnat la plictiseala si pasivitatea eterna, absoluta Desi iti doresti dinamica tumultoasa a vietii, stii ca ar trebui sa renunti, totodata, la toate voluptatiile mortii. Astfel te regasesti intr-o dilema: sa renunti la visul tau din totdeauna, la insusi motivul existentei tale pentru ceva inutil, efemer si absurd?

Nu, niciodata...
Insa, acceptarea tacita a raului in tine, umplerea sufletului tau pana la refuz cu el, poate sa te faca sa-ti doresti o alta soarta, lipsita de griji metafizice dar inlocuite de altele ridicole, lipsita de intuneric, pentru o iluzorie lumina, lipsita de actul creator, pentru... o viata ingropata in anonimat.
Toate acestea, consider ca pot sa faca o inima sa bata cu putere, intr-un anume moment, revelator, a vietii tale.

O inghititura dintr-o ciudata licoare incolora mi-a inecat fumul ce se zbatea sa iasa la suprafata, lasandu-ma pentru un moment fara aer. Un icnet sumbru urmat imediat de un al doilea m-a facut sa ma trezesc din visarea filozofica in care am cazut si sa ma uit curios in jur: nimic nou, a urmat rapid concluzia.

Imi reiau pozitia si las de aceasta data fumul inecacios sa iasa incet si sa ma invaluie. As vrea sa-l simt intinzandu-se pe pielea mea, as vrea sa-l cuprind in maini, sa-l mangai usor si, in cele din urma sa ma contopesc cu el. Sa fiu o eterna desertaciune. Ceva pe care sa-l doresti, sa-l iubesti, sa-l ai, sa plangi dupa el si sa-l urasti cand se va destrama, dar pe care sa nu poti sa-l simti niciodata.
Fumul: o iluzie indrazneata, nimic mai mult.

Zambesc usor la ideea acestui gand ciudat cand, in spatele meu aud ca se deschide usa de la balcon si iese cineva. Vine langa mine, pune mana pe spatele meu si-mi spune ca am inghetat. Nu-i raspund nimic. Continua sa se uite la mine si ma intreaba ce fac. De aceasta data ii raspund: "I'm enjoying the night...". In romaneste nu cred sa existe o expresie care sa sune si sa redea la fel de bine ca aceasta sentimentul pe care-l aveam atunci. Efectiv, ma bucuram de acea noapte. Desi zambeam cand am spus aceste cuvinte, s-a uitat putin ciudat la mine, a mormait un O.K. si a intrat din nou in camera.

Am ramas din nou singur. Doar eu cu Noaptea mea. In acel moment chiar am simtit ca era noaptea mea. Nu aveam nevoie de nimeni si de nimic altceva. Admiram intunericul si misterioasele sale forme abia deslusite in bezna din jur. Doream sa vad doi ochi mici, rosi, undeva difuz in fata mea, macar pentru o secunda. Tanjeam dupa senzatia de a fi privit. Dar nu era nimic, doar aceeasi noapte, senzuala, ce se intindea, languroasa, pretindeni. Ma inconjura, cu nenumaratele-i brate intunecate, imi mangaia fruntea, ochii, buzele – fata toata. Ii simteam rasuflarea aproape de mine, pe gat iar apoi, incet, pe buze. Doream o sarutare de la ea..Vroiam sa fiu ca ea, sa ma infrupt din intelepciunea ei, sa vad totul, incepand cu nasterea si sfarsind cu moartea ei, vroiam sa cad din timp alaturi de ea.

In acel moment, o adiere rece s-a strecurat, obraznic, pe sub hainele mele. Mi-a cuprins incet tot corpul intr-o imbratisare rece, dar placuta.
Imi era din ce in ce mai frig. Imi simteam singele incetinind inghetat, inima batand mai incet, mai rece.
Deodata, o scanteiere scurta a doua mici margaritare ascutite, m-au strafulgerat pentru o secunda.... In clipa urmatoare m-am simtit patruns de ele. O infiorare rece, insotita imediat de o multime de amintiri haotice, de imagini aparent fara nici o legatura: tari indepartate, chipuri frumoase, de oameni, animale, stele si cele mai diverse forme de intuneric, mi-au trecut fulgerator prin tot corpul. Voluptati neinchipuite m-au strabatut pret de cateva secunde, lasandu-ma, in cele din urma, aproape fara suflare...

Fiorul a trecut si mi-am deschis incet ochii, dornic de aceleasi senzatii.
Priveam in continuare inainte, in noapte, fara nici o tinta anume cand un gand straniu isi facu loc in mintea mea: "Nu mai are rost sa te ascunzi...". Am soptit de cateva ori aceasta sintagma, in incercarea de a-mi da seama de unde a venit si de ce acum. Nimic: era un gol imens in mintea mea - ca si cand toate celelalte ganduri au fugit sa se refugieze intr-un anume colt al mintii mele, speriate de ceea ce au vazut s-au ar fi putut sa vada.

Mi-am reluat pozitia de indragostit al noptii si am inceput sa zambesc usor in timp ce in minte repetam, obsedat, aceleasi cuvinte. "Nu mai are rost sa te ascunzi...Nu mai are rost....Nu mai....Nu..."

Pai...
O parere...ti-am mai spus, superb...
O idee...continua sa scrii
P.S.: la tine ma refeream in jurnalul meu ca-mi furi gandurile ...continua tot asa...

Uhh, imi merge netu' ca naiba incerc sa postez cat mai scurt cu putinta: Blacky: superb! Imi place ce ai scris! Te-as citi non-stop Mai vreau

Am spus mai demult ca voi atasa cateva poze din Franta si Viena.
Normal, la lenea mea, doar acum am reusit sa le pun pe calc si sa le editez putin.

In poza este palatul Shoenbrun din Viena.

Notre-Dame - panorama.
Cel din poza, e tatal meu, in caz ca va intrebati
Eu faceam poza.

Interiorul unei vestite cafenele din centrul Vienei. Din pacate, am uitat cum se numea.

O poza funny acum: E.T. la Paris

O parte din La Defense, cel mai modern cartier din Paris.

Notre-Dame, ceva mai aproape.

Sacre-Coeur

Sacre-Coeur. Reloaded.

Saint-Michel

Si ultima, Tour Eifel.

Uhh, frumoase poze

Stiu
As fi vrut sa pun poze si cu Castelele de pe Valea Loirei, Luvru, Versailles, plus inca niste peisaje din Viena. Dar din pacate cu Viena nu mai am, iar celelalte sunt "puse bine" pe undeva
Chestie care presupune sa le caut, sa le scanez, si sa le editez. Iar in momentul de fata si "sa dau din inima" mi-e lene

Totusi, voi pune trei poze cu mine, de la intalnirea forumului xpc de la Bustenica.

Me: Reloaded.

Last one...

OK, trebuie sa citesti neaparat Blackwood Farm.

Ma-nnebunesti cu acea carte
Un citat/link/carte-online, exista?

Cred ca ar fi prima (si ultima) carte pe care as citi-o in engleza si in format digital. Sau poate as printa-o....

uffa

Doar cateva pagini din pacate...

http://www.amazon.com/exec/obidos/tg/detai...how#reader-link

Uhh, Blacky, ce superb ai iesit in a doua poza Si ce oki ai

Mersi Misti, le-am citit pe nerasuflate si-mi dau seama ca sunt in urma rau cu "firul epic". Lestat e sef, are consiliu, Merick....ce sa zic, n-am nici cea mai mica idee despre ce e vorba. Oricum, din cate am vazut incepe destul de promitator. Totusi, am avut o senzatie de deja-vu. Poate de la asemanarea cu "Interviu cu un vampir" si "Povestea hotului de trupuri". Deja aberez

ps: afro, thx
aia cred ca e singura poza in care imi place si mie cum am iesit

Hehe, lasa mai ca ai iesit bine si in celelalte poze, dar a doua e mai "artistica"...Si cum eu am un fix foarte mare cu pozele artistice, adik imi plac la nebunie, e normal sa-mi placa aia mai mult decat restul...Imi plac pozele artistice si instantaneele...Din pacate , nimeni nu mi-a mai facut vreo poza instantanee de mult timp Sunt curioasa in ce ipostaze m-ar prinde...Cand o sa am aparat foto(o sa-mi iau unul digital) o sa ies de nebuna pe strada sa prind cat mai multe instantanee din viata orasului...Abia astept!!
Pup iu Blacky

interesant cum o mica dezamagire te poate intrista, poate, la fel de mult precum una mare.

stiti ce sentiment aveti cand priviti niste ochi frumosi stiind ca in curand ii veti dezamagii? vezi iubire in acei ochi, si ai vrea sa ii poti iubi cu aceeasi intensitate si putere precum te iubesc si ei...dar stii ca nu esti capabil de acest lucru. stii ca in curand vei pleca...

nici sa scriu nu mai pot....

ma gandesc la acea zicatoare: "in dragoste si razboi totul e permis". nu stiu ce sa cred: e adevarata sau nu?

principii, idealuri, etica sau morala, bine sau rau, egoism sau altruism...constiinta...rautate...

sunt doar o insiruire de cuvinte ce pur si simplu de o vreme sunt lipsite de orice semnificatie pentru mine.
am invatat sa mint frumos, cu zambetul pe buze chiar, am invatat cum sa insel, am invatat cum sa fiu egoist....

o intrebare m-a pus pe ganduri: "tu chiar nu ai constiinta?"
mai am? nu mai am?
am avut...si pot sa spun ca am invatat de la cel mai bun profesor cum sa scap de ea.

ce e mai ciudat e ca imi era dor de starea acesta. imi era dor de singuratatea mea...de clipele acestea in care ascult o melodie trista si incerc sa scriu doua-trei cuvinte nevinovate...dar ce pretz trebuie sa platesti, oare, pentru acesta stare? parca e prea mare....

Iarasi, fata in fata cu notepad-ul...
Ma plictisesc. Nu pentru ca nu as avea ce face ci pentru ca nu am chef de nimic. Nu vreau sa citesc o carte, nu vreau sa scriu - desi asta fac acum - nu vreau sa ies afara sau sa stau in casa, nu vreau nimic din toate acestea. nici cum nu mi-e bine.
Nu mai am rabdare.
Vreau...ceva. mai bine zis, tanjesc dupa acel lucru. Dupa acel nou inceput pe care il astept. M-am saturat de starea aceasta de "stat degeaba"...

Aseara dupa ce am iesit de pe net am stat o vreme in pat, gandindu-ma la...cat de importanta e speranta pentru om. As merge chiar mai departe si as afirma ca speranta este cel mai important sentiment pentru om. Speranta da nastere vointei, motivatiei, ea este cea care pune lucrurile in miscare. ea este promontoriul dragostei, al iubirii.

As asemana speranta cu fumul unei tigari. iar viata omului cu acea tigara. i-a nastere cand o aprinzi, cand expiri pentru prima data fumul ei din plamani.
Ne nastem din speranta, traim cu speranta si murim la fel, sperand.
La fel si eu, in aceste momente, sper la niste lucruri pe care, din pacate, nu le pot scrie aici, sper doar ca le voi putea scrie peste ceva timp. Sper sa se intample...sper sa fie.
Dar speranta e precum o ceata, pe alocuri mai densa, iar pe alocuri mai subtire. Niciodata n-am sa pot sa prind speranta in mana, n-am sa pot sa am certitudinea ei. E doar o iluzie ce ne va urmari toata viata si pe care n-o vom putea niciodata atinge. Dar e cea mai mareata iluzie dintotdeauna. Eu, in acest moment, datorita ei pot sa trec mult mai usor peste niste lucruri ce in alte conditii m-ar fi afectat mult mai mult.
E un vis fragil ceea ce traiesc eu acum. E cladit pe o speranta destul de puternica si ar vrea sa devina realitate.
Ar putea, oare, sa devina realitate visul meu? Ar fi...posibil?
Nu e pentru prima data cand visez astfel, cu ochii deschisi, sub influenta sperantei, la un viitor iluzoriu...mi s-a intamplat de mai multe ori sa am acest vis. Sub multe alte forme mi s-a aratat si de fiecare data am incercat sa'l materializez, sa'l traiesc aievea...dar s-a evaporat, cateodata pe nesimtite, cateodata smulgandu-se brutal din mine. Si totusi, de fiecare data l-am primit inapoi in suflet, ca pe un copil capricios. De fiecare data, am sperat, l-am imbogatit cu ce aveam mai bun in mine, l-am imbracat in dragoste iar la gat i-am atarnat iubirea.
Cu toate acestea, continua sa fuga de mine impreuna cu tot ceea ce i-am dat. Fuge de mine, ma lasa dezgolit, singur, izolat. Ia tot ce am si ma paraseste.
Acelea sunt momentele in care imi spun ca speranta nu e decat o amagire, ca suflete pereche nu exista, si ca fericirea e un cuvant ce nu ar fi trebuit inventat. Dar la scurt timp ciclul se reia, iar si iar...
Acum sunt la sfarsitul acelui vis sau la inceputul unei amagiri.
Oare de aceasta data voi reusii sa prind in spectrul realitatii acel vis fragil, numit fericire?

Fericirea este un sentiment prea puternic ca sa o putem simti, noi cei muritori, altfel decat in momente. Iar intre momentele de fericire, traim cu speranta. Speranta ca un nou moment de fericire va veni, atat de dorit si atat de asteptat, atat de iluzoriu incat pare imposibil. Dar fericirea e un drog fara de care nu putem trai - si facem noi ce facem sa avem momentele noastre de fericire.

One by one the penguins stole my sanity

Bine ai venit la Han, the_penguin_conspiracy_ !

Off , ICE , ai intrat si tu pe cararile astea , incepi sa iei si tu labirintul la picior ??

Da, dar sper ca iesirea sa fie pe aproape....cel putin asa sper.

Blaky, mai da si tu un semn de viata, mami, mi-e dor sa te citesc

Am dat, am dat
Dar pentru "citiri" ceva mai interesante, prea curand nu veti avea parte...chiar imi e dor sa scriu...Cred ca voi lua traditionalul stilou si un caiet si voi scrie acolo. Apoi, poate, cand voi avea si eu un calc si net imi le voi pune si pe net...

Aham..Ok atunci, am sa ma rog sa-ti pui cat mai repede net si sa-ti poti lua cat mai repde un comp...Vrei sa ti-l dau pe al meu?
Bafta la faculta!!

Eu


- Vreau sa scriu ceva, am incercat sa raspund privirii uimite a chelnerului.
Am incercat sa gust cafeaua insa nu m-am ales decat cu o arsura. Am pus-o deoparte si am inceput sa ma uit prin bar. Nu era nimic special, doar o bodega obisnuita, pe jumatate plina cu betivani si pe jumatate...cu mine. Speram sa nu ma deranjeze vreunul dintre ei.

“Imi place sa ma consider o enigma. Multi ma intreaba cine sunt, multi ma caracterizeaza in fel si chip insa foarte putini se apropie cat de cat de realitate. Mie, o enigma imi place sa ma consider. Pe de o parte pentru ca ma ascund permanent sub o masca si pe de alta parte pentru ca altfel nu as putea trai. Intr-o lume salbatica, in care cel mai puternic, cel mai insensibil castiga mai mereu nu poti trai fara sa porti o masca.

Merg pe strada si privesc la oamenii din jur: niste robotei. Roboti care alearga de dimineata pana seara dupa ceva absurd, roboti ce ascund dupa un aparent dinamism o riguroasa rutina, roboti ce nu au timp sa gandeasca, sa viseze, intr-un cuvant: sa traiasca. Merg pe strada si vad oameni morti.
Masca purtata, din pacate, nu poate sa ne ascunda si ochii. Acolo gasesti totul. Priveste o persoana in ochi si vei stii daca e trista sau fericita, daca viseaza sau nu, daca iubeste sau nu. Ochii ii dau de gol pe multi.

Intr-o lume dominata de ura, ipocrizie, egoism si implicit materialism care sa fie motivele care sa te indemne sa continui drumul?
Pentru mine, literatura a fost raspunsul - literatura in sensul larg si poate nu tocmai corect al cuvantului.

Imi amintesc ca acum ceva timp un cunoscut m-a intrebat “ce este totul?” oferindu-mi totodata si cateva raspunsuri: totul e iubire, totul e intr-unul, totul e frica, totul e economic, totul e relativ. Invatatura lui Hristos ne invata ca totul ar trebui sa fie iubire. Abraham Lincoln si inaintea lui, Plotin spune ca totul e intr-unul. Totul e frica deoarece frica naste lupta, competitie. Marx spunea ca totul este economic in timp ce Einstein ca totul e relativ. Aparent, Einstein este cel care are dreptate. Totul e relativ deoarece daca ne raportam la situatii diferite din viata cotidiana a oamenilor oricare din definitiile “totului” pot fi adevarate. Am spus aparent deoarece acest mod de gandire trebuie sa fie eminamente obiectiv, lipsit de orice influenta de orice fel. Iar acest lucru - desi este calea catre Adevarul Suprem – face ca adevarul respectiv sa fie inutil oamenilor si situatiilor intalnite in viata de zi cu zi. Adevarul Suprem este perfect, este adevarul ultim, in timp ce oamenii sunt fiinte imperfecte motiv pentru care ei au nevoie de un adevar asemeni lor, imperfect.
Pentru ca adevarul gasit sa ofere totodata si o solutie utila in rezolvarea unei situatii practice, judecata trebuie efectuata subiectiv.
Oamenii sunt fiinte subiective, fiinte care se ghideaza dupa propriul interes. Ei se lasa condusi de instincte si mai mult de atat, se lasa condusi de egoism. Insa, sunt totodata rationali – urmeaza cea mai scurta cale spre a-si atinge obiectivul.

Concluzionand, oamenii sunt niste fiinte rationale si egoiste – implicit subiective – pentru care o actiune are valoare doar daca este utila, aplicabila unei situatii practice. Eu, ghidandu-ma dupa aceasta concluzie, si poate dintr-un exces de originalitate am raspuns ca totul e intr-unul, argumentand ca, din motive necunoscute – spun necunoscute insa, in functie de conceptiile fiecaruia acestea ar putea fi mistice, speculative sau din contra pur rationale, fizicaliste – acest Unu a inceput sa se divida, sa se multiplice pastrandu-si in esenta aceleasi caracteristice generale si particulare din care era format initial. Cu alte cuvinte, Totul a inceput sa se extinda, Unul s-a multiplicat, urmand ca fiecare noua multiplicare sa sporeasca extensiunea ratiunii sau a spiritului, sa adauge o noua caracteristica – ce poate deveni universala si necesara – la acel Unu initial. Important insa, e faptul ca la inceput totul era intr-unul.

Multi, incepand de la varste foarte fragede si pana in prezent, ma intreabau ce vreau sa fac in viata. Pana acum un an pentru toti aveam acelasi raspuns: “nu stiu”. Acum exact un an, cand am scris primul meu articol, am realizat ca in sfarsit am descoperit ce vreau sa fac: sa scriu. De atunci, acel “nu stiu”, arhicunoscut deja, s-a transformat in, “sa scriu”.

Literatura, inteleasa in sensul larg al cuvantului, mi-a oferit o lume de vis, o lume in care sa pot trai ceea ce au scris altii dar in acelasi timp o lume ale carei limite sunt date doar de propriile-mi cuvinte. Aceasta lume utopica despre care vorbesc s-a format datorita autorilor pe care i-am citit. De la ei am luat vise, idei, sentimente si ganduri, care, poate, odata erau ale lor. De oferit inapoi ceva, n-am oferit iar acest lucru, in conceptia mea, se numeste egoism. Acum, consider ca a venit timpul sa ofer si eu ceva: un gand, o idee, un sentiment, sau pur si simplu un articol informational. Nu conteaza ce, deoarece actul de a creea e minunat Sa scrii un articol neinsemnat sau o poveste, iar acestea sa fie placute de cineva e o senzatie unica. Te simti eliberat, bucuros, simti ca plutesti. Te simti implinit. Faptul ca ai reusit sa creezi ceva care sa placa unor persoane, ca ai reusit sa ajuti sau sa schimbi o persoana, iti confera un sentiment deosebit. Iar eu asta vreau sa fac: ceea ce scriu sa determine schimbari in bine, indiferent in ce domeniu.

Sunt un visator. De-a lungul timpului multe vise am ingropat in mine, insa, doua au reusit sa se ridice, sa se detaseze de celelalte si sa ajunga intr-un tarziu in fruntea lor. Ele, impreuna cu incapatanarea mea pentru implinirea lor, ambitia, ma dermina sa lupt. Acele vise sunt sursa vointei mele.

Sa-ti doresti sa zbori poate fi un lucru normal daca ai doar 4-5 anisori si te uiti toata ziua la desene animate, insa, daca la 18 ani inca iti doresti acelasi lucru s-ar putea spune ca ai o problema.
Eu, insa, imi doresc sa zbor – la figurat, desigur – si in prezent. Zborul semnifica libertate, putiinta de a face orice in conditiile date. Oare o pasare in zborul ei spre inaltul cerului albastru, se gandeste la cat este de libera?

Ma intreb daca sa vrei sa schimbi lumea este un scop atat de infam incat sa nu-l mai intalnesti decat la foarte putini oameni? Pentru mine nu este. Intotdeauna am incercat sa respect si sa ma ghidez dupa niste norme morale si de bun simt bine stabilite. Dar in acelasi timp mi-am dat seama ca singur nu poti realiza nimic. Era doar o furtuna intr-un pahar ceea ce incercam eu sa fac.

Daca ies afara si ma plimb putin prin centrul orasului voi vedea numai drumuri stricate, mizerie aproape peste tot, oameni tristi, mohorati, sau din contra, peste masura de veseli. Iar daca se intampla intr-o zi sa ploua, peisajul zilnic e cu adevarat deprimant. Demult n-am mai vazut un zambet sincer, izvorat dintr-o stare de fericire sau pur si simplu din bunatate. Numai fete triste, suparate, incruntate si prefacute vad peste tot. De ce?

Referitor la acest subiect este si citatul pe care mi l-am adus aminte:
“Pusa in fata unui obstacol o fiinta omeneasca are ca prim reflex intrebarea "De ce a aparut problema asta si din vina cui?". Ea cauta vinovatii si pedeapsa care trebuie sa le fie administrata pentru ca asa ceva sa nu se mai intample.
Pusa in aceeasi situatie, o furnica se intreaba inainte de toate "Cum si cu ajutorul cui pot sa rezolv problema?".
Va ramane totdeauna o mare diferenta intre cei care se intreaba "De ce nu merg lucrurile cum trebuie?" si cei care se intreaba "Cum sa facem ca ele sa mearga cum trebuie?".
In momentul de fata lumea oamenilor apartine celor care se intreaba "De ce?" dar va veni o zi in care cei care se intreaba "Cum?" vor prelua puterea.“
( Bernard Werber - Ziua Furnicilor ).

Desi consider citatul excelent, am urmatoarea obiectie: pentru a putea
gasi solutia unei probleme trebuie sa-i cunoastem cauzele, sursele. La fel si eu, inainte sa ma intreb “Cum rezolv problema?” ma intreb “Cum s-a ajuns aici?”. Sa fie oare invidia, ura sau egoismul, cauzele acestei “tristeti” generale? Mizeria, drumurile stricate, proastele servicii oferite, ignoranta, indiferenta, sau.... mentalitatea omului? Oare cauza acestei vesnice “suparari”, nu este o consecinta a educatiei si mentalitatii omului de rand conform careia nimic nu merge bine, nimic nu e bine, prin urmare, nu am de ce sa fiu bucuros sau fericit?

Ma intreb, cati dintre acesti “oameni de rand” isi pun vreuna din aceste intrebari? Probabil ca prea putini din moment ce lucrurile inca sunt asa cum sunt.
Problema nu o constituie mizeria sau gropile, ci mentalitatea majoritatii oamenilor conform careia ei, chiar daca ar actiona pentru a schimba ceva, nu ar reusi nimic datorita ignorantei si indiferentei celor din jur. Astfel, se scuza, dau din mana a lehamite, intrebandu-te parca sarcastic cum de indraznesti tu, “un pusti”, sa mergi la ei cu asemenea probleme de “oameni mari”, iti spun pe un ton cat se poate de trist ca “timpul le va rezolva pe toate”, si se vor ingroapa la loc, in aceeasi ignoranta si indiferenta pomenita chiar de ei mai sus. “Odata porc, mocirla te va inghite”, spune un citat tocmai amintit.

Daca se va reusi schimbarea mentalitatii sau educarea copiilor (caci a celor deja adulti nu mai prea poate fi vorba, desi, daca ne gandim bine, practiv ei sunt cei care ar trebui sa-i educe pe copii) dupa niste valori morale si de bun simt, totul se va schimba: societatea va urma un curs ascensiv, traiul in Romania va deveni mai putin aspru, drumurile odata reparate voi ramane astfel, gunoaiele adunate nu se vor mai imprastia din nou peste tot si poate, oamenii vor zambi mai mult pe strada. Aproximativ, aceasta este esenta a ceea ce vroiam sa spun in randurile anterioare. Gradul de civilizatie al unei tari se reflecta aproape in fiecare cetatean al ei, insa, nu statul, inteles ca organism de conducere, determina acea "civilizare" a omului ci insasi societatea. Oamenii determina gradul de civilizatie al unui stat si nu invers.

Acum cateva zile, chiar despre aceasta chestiune ii povesteam unui amic:
“- La noi in tara, oamenii, in prezent, trebuie sa invete unul de la altul, trebuie sa se educe singuri. Daca oamenii isi vor schimba mentalitatea, daca tu, iar prin tine inca vreo doi-trei oameni care la randul lor vor mai determina inca doi-trei, s.a.m.d., vei reusi sa schimbi sau macar sa mentii, in conditiile in care exista, mentalitatea unor oameni, se va schimba si viata in Romania.”

Spuneam mai sus ca singur nimeni nu va reusi sa schimbe nimic, dar mai trebuie sa mentionez ca, in mediul in care sper sa ajung voi gasi oameni cu idei apropiate de ale mele, impreuna cu ajutorul carora voi putea schimba ceva.”

Obosit, am ridicat capul pentru prima data de cand am inceput sa scriu si m-am uitat in jur. Eram singur. Cafeaua, rece deja, statea cuminte intr-un colt al mesei. M-am ridicat incet, mi-am adunat foile si am mers sa platesc. Apoi, m-am indreptat spre iesire, cu o noua speranta in minte.

Ce ciudat...Exact la chestiile astea ma gandesc si eu cand stau pe cate-o banca in parc si de asta si voiam sa dau la jurnalism, dar mi-a trecut, de cand m-am certat cu inspiratia Poate revin mai tarziu cu mai multe comentarii, acum nu am timpul necesar

Multe framintari ai! Dar nu esti singurul..fiecare OM le are pe ale lui,sub alte forme poate si expresii...
Daca vei citi prima pagina din jurnalul ce azi l-am deschis--nu am mai avut jurnal de mult timp--(daca vrei si ai timp si daca iti va face placere-se subintelege) fiecare are indoieli si tristeti inexplicabile, dar si sperante si fericiri,mult mai putine,din pacate!
Ma regasesc mai mult sau mai putin in fiecare noua poveste ce o citesc aici.
Imi suride sufletul ca am gasit Hanul! poate imi va da dependenta...si ar fi asa de dulce!

Bine ai venit la Han bufnitza!
In legatura cu dependenta, nu-ti fa griji, Hanul are aceasta calitate

afro, ziceai ca la asemenea chestii te gandeai pe cand vroiai sa dai la jurnalism...ce ciudat. desi nu ti-am mai spus aseara, chestia de mai sus este eseul meu pentru admiterea la jurnalism. acum iata-ma student nemultumit la jurnalism. ironic? trist? aiurea? poate cate putin din fiecare. niciodata n-am stiu ce vreau, niciodata n-am fost multumit cu ce aveam...acum am "asta", am facultatea de jurnalism dar nu sunt multumit. iar asta pentru ca eu vroiam cu totul si cu totul altceva. acum ceva timp vroiam sa schimb lumea, vroiam sa scriu lucruri care sa-i ajute pe oameni, sa-i determine sa deschida ochii, sa se lepede de rigoare si ignoranta, sa viseze putin mai mult, mai idealist. acum nu mai vreau asa ceva. nu mai vreau sa schimb lumea. iar asta dintr-un motiv destul de simplu: pentru ca nu pot. intotdeauna am fost un singuratic. un tip caruia nu prea i-a placut lucrul in echipa. poate si din acest motiv am renuntat...
cred ca sunt singurul care nu mai vrea sa schimbe lumea...
in atatia mii de ani au fost atatea miliarde de oameni care au incercat sa schimbe lumea incat imaginatia mea nu poate sa-i cuprinda. cu toate acestea, uitati unde am ajuns. bine, rau - nu sunt eu cel in masura sa decid. stiu doar ca nu voi fi eu cel care sa schimbe ceea ce n-au schimbat altii in mii de ani...

egoismul si lasitatea sunt edificatoare aici, nu?

acum imi aduc aminte de citatul lui Cioran din jurnalul lui vermeer. ma gandesc ca daca oamenii ar stii adevarul - iar cand spun oameni ma gandesc la cei din jurul meu - ar fi cu totii dezamagiti de mine.
e o certitudine deloc incurajatoare...si nici macar nu sunt pesimist acum...

cineva, mai demult, m-a intrebat intr-un sms de ce nu putem sa ramanem intr-o camera in care, drogati cu muzica, sa scriem incontinuu...?
un loc care sa-mi satisfaca dependentele - dupa asta tanjesc. renuntz la fericire, la iubire si la dragoste pentru un loc in care sa citesc, sa ascult muzica si sa scriu...atunci voi iubi lectura, ma voi indragosti de muzica si voi fi fericit cand voi scrie, chiar daca foile vor pastra petele lacrimilor dupa acel paradis pierdut...

Uhh, Blacky, eu nu as fi dezamagita de tine, mami...Nu am cum sa fiu dezamagita ....Si da, mi-ar place si mie sa stau intr-o camera sa ascult muzica, sa fumez si sa citesc...Eventual sa mai si scriu din cand in cand...Dar nu stiu cat as rezista asa...Sau daca as fi in stare sa renunt la acel paradis de care vorbesti sau la dragoste...Mi-ar fi prea greu ...Cred ca as muri de inima albastra

Blackyyyyy, rusinicaaaa...Ai fost acasa si nu ai mai scris nimic aici?? Las' ca-ti gasesc eu caietul ala unde ai scris cu stiloul si iti "fur" gandurile si le pun la tine in jurnal, ca tu ai fost prea ocupat cu mancatul

Ti-am zis doar
Jurnalul meu are nevoie de o schimbare...
O vreme nu voi mai scrie aici...

De ce trebuie sa te opresti din scris pentru a face o schinbare in jurnal? Prin tacere nu se schimba nimic, din contra... Un jurnal este ca si o carte... ai inceput sa citesti si ajungi pe unde pe la jumatatea cartii cand iti dai seama ca de fapt nu ai vrea sa o citesti mai departe dar totusi o citesti caci te intereseaza finalul...

Pai Smarandita draga , poate s-a oprit din scris ca sa-si puna ordine in ganduri, ca sa isi dea seama cum vrea sa-i arate jurnalul de acum inainte....Marile opere necesita timp Asa si cu jurnalele noastre, caci ele sunt operele sufletului nostru....
Blacky draga, ce sa-ti fac mama daca mi-ai zis chestiile astea cand eram beuta, hac!?? Am uitat de asta, sorry

Da ai pe undeva dreptate afrodita desi in acelasi timp ma gandesc la vremea cand tineam si eu jurnal... atata timp cat l-am avut nu am facut niciodata pauza, din contra cu cat scriam mai mult cu atat incepeam sa imi pun mai bine gandurile in ordine... acu fiecare om are felul lui de a fi trebuie sa rescunosc si lucrul acesta.

Se deschide, incet, o noua pagina si chiar sub titlu, cu litere de'o schioapa, putin cam inclinate, sta Tacerea in loc de cinste....

Tacerea e ca o ninsoare in albastru.
Imagineaza-ti ca ninge albastru si ca un fulg se opreste pe obrazul tau. Se topeste aproape instantaneu. Curand il mai urmeaza cativa...
Plange.

Tacerea e lacrima ce curge pe obrazul persoanei iubite. E lacrima provocata de un sarut, de dragostea ce apasa buzele tremurande.

Tacere - Lacrimi - Liniste: ordinea fireasca a lumii.

WOW!! (mai mult de atat nici nu are rost sa zic, superb! te invit si pe la mine la jurnal sa citesti ceva )

Recunosc ca am asteptat cu multa curiozitate schimbarea pe care ai vestit-o in jurnalul tau...nu pot decat sa te felicit si sa zic: tot asa Ferice de inspiratia ta

Revin la tacere.

Un moment, doar atat. O clipa de uitare vreau sa-mi umple privirile. O secunda sa las sa treaca peste tine. Peste mine. Peste noi doi amandoi.

Incredibil cata tacere poate sa fie intr-o melodie. Sa asculti tacerea si sa-ti placa. Sa te simti atras de ea. Sa te lasi sedus de ea. Sa o vezi imbracata in haine de zapada, invaluita intr-un albastru misterios si sa o gasesti irezistibila. O privesti fascinat cand deodata iti intinde mana. Uimit, accepti invitatia tacerii si te lasi pierdut in linistea ei...

...Si-i descoperi zbuciumul , si-i descoperi durerile , ii descoperi lacrimile si suferinta...Ii vezi zambetul trist, ii afli sperantele ce-au murit de mult si cele ce nasc in ea....Ii afli singuratatea...Si durerea...Si esti uimit de cate poate ascunde tacerea in linistea ei....

"Poate mi-ar zambi, mi-ar prinde mana si m-ar face...luceafar.
Da...luceafar. Sa rasar in fiecare noapte in dreptul ei, sa domnesc in fiecare noapte alaturi de ea, sa ne contopim cu intunericul, sa disparem sub nori, sa ne iubim si sa plangem impreuna...."
Sa iubim si sa plangem impreuna--tii minte, luceafarul meu?



Acum e timpul sa apun...Lumina palida a diminetii se face vazuta prin ferestrele odaii...Luceafarul e langa mine si inca sclipeste...Dar zorii zilei ne zoresc si ne trimit la somn, la odihna....Am sa apun acum si am sa te iau cu mine...Sa mergem amandoi pe cararile visurilor, sa ne minunam de frumusetea si indrazneala lor...Sa ne intindem unul langa altul pe norii sperantelor si sa visam impreuna...Pe curand , luceafar drag! Vom rasari din nou , alaturi, la noapte!