Visele....? Nu se duc nicaieri...ele traiesc in noi ....numai ca noi le vream ascunse sa nu mai sape rani adinci in suflet si ...atunci le declaram oficial decedate!

"Astazi nu-i decat amintirea lui ieri, in timp ce maine este visul clipei de fata..."

Visele... nu mor. Se transforma.

Si totusi sunt vise ce mor, vise ce se transforma si vise care raman.

Si totusi ce ar fi omul fara vise ? Ai incredere in tine , e singurul lucru care conteaza .
Imi cer scuze ca am plecat fara sa spun la revedere .O spun Acum.

Adevarat, adevarat
Nu face nimic; ti-as fi spus doar 'drum bun' si 'distractie placuta'

Arde ceru'n urma ta...

M-am lasat furat prea mult timp de cotidian, m-am lasat prea mult distras de la 'ceea ce-mi place sa fac'.
De obicei eu sunt cel tacut, cel care observa, cel care asculta. In ultimul timp, am ascultat prea mult si probabil am vorbit prea mult.

Mi-e dor sa tac, mi-e dor sa fiu ascultat.


Ale vietii riduri [...] ale noptii semne...

Aproape ca am uitat sentimentul 'noptiilor albe' in care asculti muzica si scrii. Aproape uitasem de placerea unei conversatii 'noaptea tarziu'.
Mi-e dor de libertatea asta, de discutiile noastre din noapte, de alta data.


Sa te ascund de focul amintirii...

Lumea, lucrurile, se schimba. Oameni vin si pleaca, prieteni plang si pleaca, vise cad...in amintiri. Probabil 'asa trebuie sa fie', probabil asta e 'mersul lucrurilor' sau probabil 'asta e viata'. Mi-ar placea sa aleg dintr-o suma de clisee unul care sa-mi placa, sau sa creez unul pe care sa-l agreez macar. Dar...nu pot. De aceea voi tacea scriind si voi asculta citind.


Chiar daca...

Mi-am dat seama ca m-am indragostit de cuvintele tale la fel cum m-am indragostit si de cuvintele altora, poate la fel de frumoase. M-am indragostit apoi si de trupul tau, uneori invizibil, uneori orbitor, insa totul a fost in zadar. Ne-am pierdut undeva pe drum, fara sa stiu nici acum cine a gresit mai mult.

Azi am realizat ca vreau sa ma indragostesc de sufletul tau. Si de sufletul tau.


Iubi

Mi-e dor de tine.


[Florin Chilian - Ursitoare; Lumi Albe; So Why; Chiar Daca; Iubi]

Te-am privit ieri printre frunzele unui salcam, fara sa stiu sigur daca esti tu. Vantul scutura usor crengile, tremurand albastrul imaginii tale. Frunze verzi iti incadrau conturul fin al fetei iar trupul iti era acoperit de frunzele toamnei. Mici valuri ti-au retinut pe coltul buzelor doua raze de soare in momentul in care m-ai zarit. Tu erai: visul, iluzia, iubirea mea. Tu erai Ea.

Noaptea te-ai intunecat, m-ai parasit in singuratatea unei taceri linistitoare. Am visat nostalgia unor clipe, amintirea unei dorinte si speranta unui vis. La scurt timp te-am parasit si eu, tacut, ca o clipa uitata'n neant. Te-am lasat in iubirea unui dor.

M-am gandit mult timp la momentul in care toate frunzele au cazut, lasand in urma lor un suflet gol. Clipa rece, ascutita, a transformat nostalgia unei primaveri intr-o toamna permanenta...

Trista, pe marginea neantului, speranta visa o amintire.


Mi-am imaginat un munte invaluit in albastru si un zambet misterios. Mi-am imaginat un gand pierdut, surprins, invaluit de pasiuni si de clipe iluzorii. Fericirea era doar la un pas departare; un pas in neant, spre abis, pe drumul amintirilor, prin vis....

In seara aceasta am o perspectiva pesimista, complicata. In seara aceasta mi-am pierdut capacitatea de a lega fraze. Am lasat cuvintele sa se imbine singure, sa apuna simplu.

Privesc in gol si gandesc prea mult. Zambesc simplu si trist. Visez prea putin si sper la prea mult.
Iubesc si mi-e dor.


Cranberries - Dreams

Am povestit despre prietenie, iubire si pasiune in seara aceasta. Am scris cu pasiune despre fiecare in parte, fara sa-mi dau seama ca diferenta dintre ele nu e data de limite ci de acele cateva cuvinte nespuse.
Retinerea e cea care transforma...


Am pornit de la un simplu citat : "Intr-o prietenie nu esti iubit pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce vede si crede prietenul in tine - omul in sine este intotdeuna sacrificat - esti iubit pentru ce poti oferi, pentru ce poate gasi prietenul in tine ...si toata lumea face la fel - inclusiv cei care spun nu....".
Citat ce m-a condus la o intrebare : care e diferenta dintre pasiunea unei prietenii si pasiunea unei iubiri?

Vad pasiunea ca pe o emanatia pura a sufletului. Exista in sentimente o anumita parte, insa, mare parte zace nefolosita. Se spune ca ne folosim doar cateva procente din capacitatea creierului. V-as intreba, cate procente din suflet va folositi?
Acea parte de potentiala pasiune, e cea care da magie unui zambet, unei priviri sau unui gest. Gratia unei femei nu se datoreaza frumusetii sale ci pasiunii.

Diferenta dintre pasiunea unei prietenii si unei iubiri poate fi una graduala, de intensitate. Oarecum, iubirea este o continuare fireasca, calitativa, a prieteniei, iar pasiunea poate fi cea care sa faca diferenta.
Cuvintele pe care le spunem sau scriem cand vorbim cu cineva variaza in functie de subiect si de persoana. Cand vorbim cu un prieten care ne intelege despre un subiect care ne macina, ne implicam cu toata fiinta, punem pasiune in tot ceea ce facem sau zicem.

Prieten e acea persoana care te intelege. Daca te intelege inseamna ca trebuie sa existe un fond comun de interese, un mod comun de a gandi si un tip asemanator de inteligenta. Daca aceasta 'intelegere' este reciproca se poate spune ca in timp va veni si apropierea, increderea si iubirea.
Daca acest om care te intelege te ajuta atunci cand ai nevoie inseamna ca este un om bun, nu un prieten adevarat.
Daca acelasi om e prezent de fiecare data cand ai nevoie de el indiferent de conditii, inseamna ca este un om devotat, nu un prieten foarte bun.
Iar daca acelasi om te iarta atunci cand ii gresesti, inseamna ca e un om cu suflet mare si nu 'cel mai bun prieten'.

E greu sa gasesti oameni buni, devotati si cu suflet mare, insa, e si mai greu sa ajungi sa gasesti unul pe care sa-l poti numi 'prieten'.

Iubirea inca n-am ajuns sa o definesc si cred ca n-am sa pot nici dupa ce voi scrie o viata despre Ea. Stiu, insa, ca la iubire se ajunge prin pasiunea prieteniei.

Parasesc putin taramul acesta, al realitatii si ratiunii, pentru a ma intalni cu tine. Vorbim incet, prin soapte nerostite, prin taceri si zambete, prin culori si cuvinte de alabastru. Iubim o Idee, un gand, o iluzie, o speranta, un vis. Iubim un suflet pereche pe care-l intalnim in fiecare noapte. Ii iubim ochii de purpura si trupul de abur cenusiu; ii iubim gandurile haotice si nebunia entuziasta; ii dorim cuvintele si-i simtim sentimentele; ii datoram pasiunea fiecarui cuvant si-l numim Ideal.


Pasiunea e lacrima sufletului.

'- Am scris doar pentru a nu putea spune ca n-am scris nimic'.
- Mi se pare fad, searbad; orice creatie in absenta suferintei mi se pare astfel.'


Revin la pasiune.
Suferinta e de cele mai multe ori calea, mijlocul, catalizatorul prin care se declanseaza o traire autentica. Se realizeaza o constientizare, o deschidere a sufletului spre propriul sine. Creatia ce i-a nastere din suferinta, e adevarat, reprezinta un strigat de recunoaste, insa, reprezinta totodata si expresia pasiunii intense descatusate. Am spus ca fiecare sentiment contine o anumita pasiune; motivul pentru care suferinta este asociata atat de des cu creatia este tocmai faptul ca ea a reprezentat inceputul, ea a reprezentat deschiderea noastra spre pasiunea autentica, spre suflet. De cele mai multe ori suferinta survine in urma unei pierderi. E mult mai usor sa acumulezi sentimente negative, ce urla'n tine si se cer exprimate decat atunci cand esti fericit. Sufletul percepe clipele de fericire intr-un mod perfect, absolut. Se dizolva singure in pasiune pura, direct in suflet.
Tristetea, suferinta, prin insasi imperfectiunea lor se cer slefuite, dezvoltate, perfectionate. Din suflet, prin pasiune, ajung sa fie exprimate intr-un mod sublim, printr-o creatie. Suferinta, astfel, tinde sa reprezinte expresia concreta a perfectiunii fericirii sufletesti. Puterea sublimului creat din suferinta sta in pasiunea si fericirea sufleteasca.

Suferinta nu poate fi singura care sa ne ofere sublimul, ea ne ofera doar cea mai usoara cale spre atingerea lui. Restul sentimentelor pozitive, de dragoste sau iubire, pot fi si ele perfectionate, insa, calitatea si cantitatea lor sunt de multe ori prea mici pentru a se putea ajunge la o 'stare de saturatie' adecvata redarii lor intr-o forma concreta. Ele se situeaza de cele mai multe ori la o granita foarte subtire, intre fericire si tristete.

Tristetea e sentimentul ce-l insoteste pe om in mod constant. De la nastere plangem dupa ceva pierdut, de mici avem nostalgia unei clipe fericite pierdute. Pretutindeni cautam ceva.
Nostalgia paradisului pierdut e visul dorit de toti. Amintirea uitata a Perfectiunii, a Fericirii, a Binelui...

Poate, am uitat ca... sufletul e singura parte perfecta din fiecare om; poate am uitat ca sufletul e Raiul fiecaruia.

Avem dreptate, macar intr-o mica masura. [trebuie]


Azi n-am sa pot vorbi despre singuratate, insa, nici despre orice altceva. Azi zambesc fara urma de tristete. Azi voi visa doar pentru mine.

Curand presimt nevoia unei explicatii, a unei vinovatii subtil ascunse. Dar nu azi. Nu acum. Sunt adeptul lucrului facut doar atunci cand trebuie facut. Nu ma grabesc, nu vreau sa tulbur linistea din jur prin cuvintele mele dar nici nu vreau sa las tacerii prea mult timp...

Azi vei vorbi tu...


Ganduri fara aripi

"Ma simt o virgula intre cuvintele tale, amestecandu-le, rasturnandu-le, sarutandu-le prin fumul de tigara ce le-nvaluie misterios intre buze si aer. Deseori stau ascunsa timid intre acuarele si carbuni privindu-te printre panze. Adulmec fiecare drum al mainii tale, fiecare balans al degetelor pe colile albe pe care cresc nuante, se pierd arome, se infasoara una cu alta senzatii cromatice. Mazgaleli de esenta!
Ma simt albul si negrul ce-ti acopera degetele lungi, ma simt ridul strengar de langa buzele tale cand inchizi ochii privind mai departe de lumina si culoare picturile asezate pe sevalet.

De cateva zile vad cum iti cresc din unghii flori si pendulezi intre cuvant, petala si barbat. Fluidizezi senzatii in misterul uleiurilor si-al matasurilor valsand dintr-o existenta in alta. Te privesc din spatele ferestrei infigandu-ti palmele in nisip lasandu-l sa-ti curga printre degete aripi cand coastele-ti cresc ramuri de stea pe ceru-mi. M-ai rugat sa nu plec din clepsidra noastra transformandu-ma-n nisip, in timp, in viata, spunandu-mi “ramai” ca si cum ar fi fost ultima-ti suflare, ultimu-ti puls in vene, ultima-ti dorinta. Am ramas acuarela pe unul dintre cercurile sufletului tau iubindu-te intre solstitii si neputinte, strecurandu-ma spre inima ta cu fiecare fum de tigara ce-o savurezi intre exaltari si monotonii cand iti asezi capul pe sanii mei goi. Plamadesti din mine ca-n lut si-ti alunec printre degete aproape pierzandu-ma dar ma prinzi! Prinde-ma! Ma adulmeci! Ma strangi la piept de-mi intra oasele in carnea-ti si rostesti aceeasi soapta:”ramai”.

Ahh! cum iti lipesti obrazul de inima mea cerandu-mi mainile sa-ti desenez printre firele de par drumul spre univers soptind pe pantecu-mi:“iubito, ramai”. Cum as putea pleca din lumea ascunsa intre acuarele si carti, si o lume in care-mi ridic capul spre soare ascultand muzica sufletului?

Ahh! Viata, defineste-mi dragostea!! Sunt artistul dramatic cu buzunarele pline de maruntis jucand sotron pe vise strigand ca fericirea e o limuzina pentru cei bogati. Dar,"raman" ca un cuvant si-o esarfa pusa semn de carte intre gandurile lui Nietzsche sau Cioran..."Raman" ca o coala-ntoarsa, ca o ciorna pe care-ti iscalesti gandurile, nebuniile, extazul si durerea de a fi mai departe de fiinta ceea ce eu am uitat sa fiu! Raman o acuarela pe peretele camerei in care miroase a flori si dragoste in noptile pe care le nasti zi cu stele cazatoare. Sunt toata cusuta ca o papusa de carpa cu care-a jonglat un artist de mana a doua pe-o scena ieftina! Uita-te-n sinea-mi ridata si spune-mi! Urla-mi in irisi si sange,pe coastele sparte de marginile ascutite ale sufletelor lama, ma mai iubesti?!

Esti departe, in unghiul acela al atelierului de unde poti privi oceanul. Nu ma poti atinge si totusi te simt cum ma strangi de mijloc, de coaste, de vene, de neputine, de frici, de irisi stanca. Tremur sub rochia-mi alba ce-acopera oase sfaramate si suflet mutilat. Iti vad doar ochii atintiti pe pupilele-mi ascunse de gene sumbre ca o padure ce se fereste de intrusi printre boscheti ghimpati si tufe de maracini. Zambesti si-mi intinzi mana. Eu fac un pas inapoi. Zambesti intinzandu-mi si cea de-a doua mana. Eu fac inca un pas inapoi. Sunt un Icar speriat in propria-mi dorinta de zbor simtind cum ceara se dezlipeste de penele-mi false de inger. Ma tem in propriu-mi cuib, de tine? De mine? De noi? De cine, ce, cum, care, secunde, zile, clepsidre, valuri...EU!

Soaptele-ti m-au incolacit ca un sarpe, ma mangaie ca o pana adusa de vant, ma acopera ca nisipul adus de valuri..."ramai iubit-o, sa ne jucam sahul destinului printre cuvinte si culori. Ramai sa te iubesc mai departe de toate acestea fara sa-ti cer nimic mai mult decat atat, lasa-te iubita! De mine, de pensule, de zile, de culori, de ce vrei tu...topeste-ti aripile alea pacatoase si stai locului odata!!!"

Ma simt pasare cu aripi de note muzicale spovedindu-ma valurilor sa-mi spele pacatul neputintei de-a te iubi mai departe de efemer. De-as putea plange, macar pentru a te iubi cu profunzimea unei lacrimi!" - Ea


I can't take my mind off you... - [Damien Rice]

Priveste-ti putin viitorul in palma dreapta. Ridica mana usor, in dreptul luminii; intinde palma si intredeschide ochii. Vei vedea cum o raza a lunii iti strabate fiecare linie. Fiecare clipa a viitorului vis, de acum inainte iti va ramane cu cate o farama de lumina. N-o uita, nu te uita...

Zambeste-mi trist si lasa-ti privirea sa coboare usor spre acel trandafir rosu de pe masa. Mi-aduc aminte cand l-am zarit prima data. Ploua.
Era intuneric iar pe acea straduta umbrele parca prinsesera viata. Singurele zgomote erau facute de pasii tai, desprinsi parca dintr-alta lume, prea indepartata. Ai trecut infrigurata pe langa mine, fara nici un gest. Nici o privire, nici un zambet. M-am oprit, instinctiv, imediat dupa ce ai trecut.
Ti-am simtit parfumul.
Am inchis ochii si pentru o clipa am revazut la nesfarsit trecerea ta pe langa mine printre picurii de ploaie...
Daca m-as fi intors dupa tine, daca as fi privit inapoi in acea clipa, poate te-as fi vazut zambind trist, cautand cu privirea o farama de lumina...intr-o alta farama pierduta.

Am iesit in liniste din camera ta. Nu voiam sa-ti tulbur gandurile si mai mult.
Stateai pe pat si priveai printr-un geam micut spre vremuri demult trecute. Visai sau poate cautai un raspuns...Nu stiu.
Te-am parasit in tacere, fara sa stiu ca-ti voi astepta atat de mult cuvintele. Cateodata, intru incet in camera ta pentru a privi din spatele tau pe acelasi geam ingust amintirile pe care le visezi neincetat. Pe fundalul lor, daca inchid usor ochii, reusesc sa-ti vad conturul, iar apoi, inchizand de tot ochii, visez ca tu ai fi cea in jurul careia graviteaza o lume-n'treaga...

Uneori, incercand sa te inteleg, trebuie sa inchid ochii si sa visez.

Frumoase acele momente - asa-zisele coincidente - in care imediat dupa ce scriu aici primesc raspunsul tau. Exact cel la care ma asteptam.
Frumoase si clipele in care te visez si cele in care imi amintesc de tine si cele pe care pur si simplu mi le imaginez.
Frumoasa esti tu, si vei ramane astfel atat timp cat voi putea sa te [de]scriu in cateva cuvinte.
Frumos e si sufletul meu cand se regaseste in tine. Frumos e si cand ma pierd in gandurile tale de inteles cateodata pentru mine, frumos e si visul acesta in care ne-am pierdut nedefinit...

Mergeam spre casa acum cateva ore cand am inceput sa visez cu ochii deschisi. Poate din cauza razelor de soare, poate din cauza unei nuante indepartate a parfumului tau, poate din cauza caldurii....mi-am amintit de sarutul nostru din acea dupa-masa tarzie de primavara.
Era cald, toata lumea statea la masa si vorbea. Noi, la un pahar de vin departare, ne priveam zambind. Cred ca eram sigurii care ascultau muzica.
Ne-am ridicat, spre surprinderea tuturor si am mers in cealalta camera. Imi amintesc ca am ales melodia ta preferata.
Am dansat si.....la un moment dat ne-am sarutat.

E amintirea ce imi revine de fiecare data cand iti citesc poezia prin care te-ai rupt de mine. Am uitat ca ti-am scris; am uitat ca ne-am plimbat pe sub apusul soarelui; am uitat 'de ce?'.
Nu ne-am mai vazut niciodata din acea clipa. Probabil daca ar fi fost... ai fi trecut pe langa mine, pe vreo straduta intunecata, dintr-o noapte ploioasa.
Ti-as fi zambit...

[Sting - When we dance]

"Ca si cum eram destinati nasterii unui miracol am asistat cu emotie la ridicarea inimii tale in fiinta mea. Odata cu ‘cresterea’ ta in prelungirea inimii mele mi s-a parut ca cerul naste dimineti mai frumoase, mai insorite... cu adevarat perfecte. Ai fost martorul regasirii mele in tine, cu surasul desprins dintr-un lan de maci salbatici. Ai luat parte la cresterea florilor in lanul emotiilor din gandurile mele, ca si cum radacinile lor firave ne-ar fi legat de sute de ani si ca si cum ne-am fi regasim din nou, intr-o zi de iarna, dupa lungi peregrinari printre stele si destine, aparent destramati de trupuri, si ganduri, si drumuri. Si de-atunci, diafan, tu te-ai asternut ca o atingere-ecou, peste singuratatile mele ascunse-n lacrima de la inceputul lumilor, risipind negrele, golurile, arabescurile... Ai devenit atingerea din lacrimile mele neintelese duminica dupa crucea stinsa, calmul din florile de unde zambesc zorile, culoarea ce ma naste din unduirea primelor sorbiri de pace, vocea ce-mi ofera simfoniile calde – indispensabile sufletului... Si-acum te-astept dincolo de asternerea ta ca o primavara, te astept...

Nu e decat o luna de cand nu te-am vazut dar parca m-am nascut de mii de ori de-atunci iar vietile ce-au trecut, le-am trait rand pe rand, cu toate pasiunile si emotiile lor. In fiecare zi cred ca stelele de pe bolta intunecata sunt chemarile tale, iar trecatorii doar emisari ai inimii tale ce ma cheama, ma roaga cu privirea sa te caut, sa-ti soptesc iar si iar ca universul e atat de gol fara tine incat nici nu ar exista de fapt -si ca toate stradaniile sale sunt pentru a te face sa intelegi si sa simti ca esti cel mai important si cel mai nepretuit diamant, ce slefuit in durere si in bucurie, face ca lumea aceasta sa straluceasca cu o fericire mai mult... Tu esti acel mugur de viata pentru care plang izvoarele cazute-n cascada existentei noastre, iubite !

Acum e doar linistea ce tremura intre noi si cuvintele-mi neslefuite, dar intr-o zi, iti voi destainui toate acestea si printr-o privire, o atingere, un sarut. Voi avea curajul sa-ti destainui toate acestea, si mult mai multe argumente pentru care merita sa te bucuri si pentru care doar eu stiu cate nopti n-am visat, stand de vorba cu luna si stelele ca sa pot sa stiu cu adevarat de ce ai venit pe-acest pamant si de ce existenta ta nu e doar un miracol pentru mine ci o binecuvantare!

Sa nu uiti niciodata ca la nasterea mea in tine Dumnezeu ti-a asezat frumos inima in centrul sufletului meu, si am fost binecuvantati cu florile sensurilor noastre, cu caldura iubirii mostenite de la marginile timpului si cu pleiade de emotii colorate. Aceast vis pe care il urmam nu e o zdreanta din minti bolnave, ci insusi suflul cosmic trezind sentimente, nascand munti si miscand galaxii. Este taina ce ne conduce existenta prin curcubee de sperante si extaz, ne apropie, ne desparte, ne incanta si ne adoarme cu capul pe perna moale a credintei in viata...
Asculta cum plang salciile si zambesc copilasii pe straduta ingusta, cum cresc macii peste lanurile din noi si se nasc muntii din campii, cum striga tarmurile dupa valuri si plang deserturile dupa ploi, cum rasar stelele si vei avea strop din maretia iubirii, vei gusta picur din galaxia ei nesfarsita cuprinzand si petale, si fluturi, si mari, si nori, si clipe, si nuante, si spatii mult prea indepartate... Si totul este cuibarit in inima ta frumos semanata in sufletul meu!" - Ea

Am plecat acum o luna de zile din Bucuresti, iar acum simt nevoia sa plec iar. Voi pleca peste doua saptamani...intr-un loc din care iarasi voi dori sa plec.
Nu caut ceva anume, concret...ci o senzatie, un sentiment.
Nu vreau o schimbare ci o implinire.

Probabil oboseala e sursa unor ganduri mai pesimiste, insa, nu pot sa nu remarc faptul ca viitorul isi cere drepturile. Incertitudinea unor decizii ce vor veni, greselile din trecut si planificarea actiunilor din urmatoarele aproape opt luni, nu sunt niste lucruri la care sa ma gandesc cu prea mult optimist. Asemenea si sentimentului ca orice fac sau voi face, va fi in zadar...

Cred ca mi-e tot atat de teama de viitor, de schimbare, pe cat mi-e de rutina...
M-am saturat de permanenta plecarea dintr-o parte in alta, de acel 'du-te - vino' inutil, de cautarea unei linisti si intimitati ce pare sa dispara continuu.

Oarecum, propria-mi nehotare, pripriile-mi ganduri sunt cauza unor probleme ce, probabil, n-ar trebui sa existe inca...


[Florin Chilian - Lumi Albe]

Privesc in gol si simt cum creste incet nivelul de frustrare. Ma enervez singur doar stand sa ma gandesc la un singur lucru: la ceea ce ar fi trebuit sa fac pentru a putea acum sa fac ceea ce imi doresc. Raspunsurile sunt multiple; din cele mai diverse. Problema, insa, cred ca e alta: sunt nemultumit de mine. De ce, n-as putea spune exact. De fapt... cred ca as putea, doar teama ca nu voi accepta raspunsul ma face sa ascund toate aceste nemultumiri.

Imi amintesc vesnica intrebare 'Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?', inlocuita mai tarziu cu 'La ce facultate vrei sa dai?', si stiu ca de fiecare data, la ambele intrebari, raspundeam un cat se poate de sincer 'Nu stiu'. Chiar si dupa ce am ales o facultate, schimbata ulterior in ultimul moment cu alta, iar anul trecut si aceasta cu o alta, raspunsul sincer tot...nu stiu, ramane. Cunosc, insa, raspunsul la o alta intrebare 'Ce iti place sa faci?'.
Acum cateva luni de zile am gasit raspunsul; a venit aproape ca o revelatie, desi, era cat se poate de evident. Problema, tot una de acceptare a fost.

Intotdeauna mi-a fost greu sa-mi dau seama cum toti ceilalti stiau ce voiau sa devina, stiau ce voiau sa faca; stiau ce le placea. Nu intelegeam cum poti ajunge la concluzia ca iti place un lucru fara sa-l fi incercat pana atunci. Mi s-a spus ca 'gandesc prea mult' si ca trebuie sa privesc problema putin mai 'simplist': daca iti plac materiile pe care se bazeaza o profesie poti sa presupui ca iti va placea si acea profesie. Greu mi-a fost pana sa ajung la concluzia ca toti in alegerile si raspunsurile lor la intrebarea 'ce iti place sa faci' s-au ghidat dupa 'ceea ce stiu sa fac cel mai bine'. Brusc, 'lucrul pe care il fac cel mai bine' a devenit 'lucrul pe care imi place sa-l fac'. Nemultumirea initiala de aici provine, de la faptul ca niciodata n-am excelat in nimic. Nimic nu m-a atras, mai putin un singur lucru: lectura. Ideile, conceptele, imaginatia, cuvintele... Aceastea m-au atras de la cea mai frageda varsta. Multa vreme am visat sa pot sa scriu ca acei mari autori de romane ce ne-au infrumusetat copilaria. Apoi, am inceput sa-mi doresc originalitate, armonie... Atunci am realizat si eu ca dorinta de a face un lucru cat mai bine, de a scrie cat mai 'frumos', vine din placere, din pasiunea pusa in acel act.

Problema si nemultumirea mea de aici cred ca vine. Nu pot sa scriu cand vreau, cat vreau si despre ce vreau...Nu pot sa fiu sigur niciodata de calitatea celor scrise. Si poate ceea ce e la fel de important pe cat e si 'nevoia de a face ceea ce-ti place' e si faptul ca 'ziua de maine', in acest mod, nu mi-e deloc asigurata - nici nu mai vorbesc de 'lucrurile ce mi-ar placea sa le fac si nu pot'.


Enigma - Shadows in Silence

Parca ai fi vorbit in locul meu.

'Crize' din astea o sa mai ai, probabil si cred ca e normal, intr-un fel. Cel putin asta e concluzia in ce ma priveste, cum spuneam, am cam aceeasi problema, doar un pic diferita. Niciodata nu vei gasi, insa, solutia intr-un astfel de moment, de frustrare, cum ii spui tu. Pentru ca furia de moment nu te lasa sa vezi decat problemele. Lasa clipa aceea sa se consume si o perioada (ore, zile) nu te mai gandi la framantari, nici la scris... traieste, pur si simplu, fa toate lucrurile banale care inseamna viata de zi cu zi. Si ai sa vezi ca, incet, furia dispare si simti din nou nevoia sa te asezi si sa lasi cuvintele sa curga.

Iar apropo de 'gandesti prea mult', sufar de aceeasi 'boala', asa ca o sa imi permit sa reproduc (partial) aici o discutie pe care am avut-o cu cineva si care imi spunea ceva de genul:

'- Ai auzit de ostrete? Sunt un fel de insule, pe care ar trebui sa ti le faci tu, mental, si in acele insule sa pui cate o problema pe care o ai. Dai o tura prin insule, iti faci o impresie, sau rezolvi, si apoi iesi din insule, si uiti cu totul de ele. Si traiesti numai in valtoarea vietii, fara sa tii seama de acele insule. Cu timpul, acele insule trebuiesc eliminate ca probleme, trebuiesc inchise definitiv. Asa o sa fie mult mai bine pentru tine.
- Te urmaream si imi dau seama ca mai fac asta uneori, inconstient, treaba cu insulele. Dar sunt inca prea multe sau poate cateva, dar mari.
- Ostrete.
- Prefer insula.
- In Cel mai iubit era Suzi sau Matilda care pomenea de ele. Dar cu alt sens, de izolare, napastuire parca. Da, insula e mult mai bine.'


Scuze, daca am intervenit aiurea cumva.

Nu ai intervenit aiurea, chiar voiam ca cineva sa spuna ceva...


Scriam un mail acum cateva minute si m-am surprins spre final scriind intr-un mod atat de formal incat parea...un raport. Nu mi-a placut niciodata sa scriu despre nimicuri sau sa povestesc in mai multe cuvinte ce am facut in ultima perioada de timp. Uneori, chiar nu fac nimic interesant, nimic care sa merite mentionat. Cateodata, cum a fost ultima perioada, m-am lasat acaparat de acele mici griji cotidiene, in speranta ca sentimentul inutilitatii, plictiselii si frutrarii va disparea.
Au disparut, e adevarat, dar o data cu ele a disparut si orice putere de a mai face ceva in plus. Voiam sa scriu, mai exact, sa-ti scriu, insa, in fiecare seara imi spuneam ca sunt prea obosit si-ti voi scrie a doua zi. Au trecut cateva zile, iar azi ma gasesc scriind un raport.

Cat de...contrastant e totul. Stiu ca solutia este data de un echilibru, insa, acel echilibru pe mine ma aduce in situatia de a scrie un raport in locul unei idei.

Prin urmare, se pare ca nu-mi doresc echilibrul de care am nevoie...

Am vrut si eu sa spun ceva mai demult, dar ultimele intrari au fost atat de frumos intense incat nu am vrut sa stric atmosfera. Dar daca zici ca nu te superi...

Ai dreptate, Misty, ar fi trebuit sa-mi fie si mie deja clar. Cred ca ma ascundeam putin dupa deget; aveam nevoie de un mic 'impuls'.

"Noi adoram tacerea din spatele cuvintelor... sa fii uitat oare, pentru o clipa?" - A.

Cat de urat suna acele cuvinte - The End. - cat de oribil poate fi acel punct din final...
Adoram tacerile din spatele cuvintelor tale, precum ador si imaginile din spatele cuvintelor lui vermeer, iar orice sfarsit ma priveaza de un vis frumos, de o melancolica nostalgie.

Iti amintesti?
"Cerul a fost atat de gol, dar nu m-am plans niciodata... ti-am deschis doar calea viselor mele" - A.

Uhm... nu se pune punct dupa The End. Daca ar fi un semn de punctuatie care sa se foloseasca, poate ca "..." ar fi cel mai potrivit. Contrazice-ma.

p.s. Mi-a fost realmente dor de tine, chiar ieri am intrebat "prin vecini" ce stiu de cararile tale. Uite ce coincidenta...

Da, nu se pune punct dupa sfarsit, insa, greseala scoate in evidenta hotararea. Fara punct ar fi fost banal, doar [inca] un alt sfarsit, intre atatea altele. Cu puncte de suspensie la final s-ar fi vazut ezitarea. Punctul acela marcheaza intr-adevar sfarsitul, distanta, caderea...din acest loc. [Nu ma baga in seama, A., sunt doar un mic rasfatat care se joaca cu cuvintele. ]

Am vrut de multe ori sa 'mai dau un semn de viata', Misty, dar de fiecare data aveam o mica retinere... Pe langa asta, am fost plecat destul de mult timp prin tari straine.
Am inceput, acum cateva luni sa lucrez la doua proiecte; unul ce tine de scris - incerc sa fac ceea ce mi-ai sugerat mai demult, sa ma axez pe un anume subiect iar celalalt ce tine de net si pe care sper sa-l termin in cateva saptamani.

La inceputul lui iulie am plecat din Bucuresti acasa, simtind o nevoie acuta de a-mi rearanja putin prioritatiile si de a-mi reorganiza ceea ce am inceput sa fac. In schimb, am facut scoala de soferi.
In august, pe la inceput, am plecat pentru doua saptamani in Grecia. A fost deosebit de plictisitor dar totusi relaxant; am reusit sa petrec ceva timp impreuna cu ai mei, am reusit sa citesc cateva carti si sa reusesc sa gasesc rezolvarea unor pseudo-probleme. Singurul lucru deosebit ce mi-a ramas in memorie sunt manastirile de la Meteora; niste cladiri clasice de manastiri, construite pe varfurile unui ansamblu de stanci separate, inalte de cateva sute de metri. Peisajul era superb.

La intoarcere a trebuit sa ma mut la bunici intrucat acasa se zugravea. In buna reputatie a mesterilor romani, nici in ziua de azi, 15 octombrie, nu e gata. Asa au aparut alte mici probleme cotidiene ce au durat pana la inceputul lunii septembrie cand a trebuit sa plec in Bucuresti pentru restante. Cumva am trecut in anul III [cred] iar in doua saptamani am fost iar inapoi, la bunici.
Peste cateva zile am plecat in Viena pentru doua zile. Mi-a parut ceva mai mohorata decat ultima data. Poate faptul ca nu am prea vazut mare lucru in aceste doua zile mi-a dat impresia asta. Ce mi-a placut foarte mult a fost un mic restaurant de pe malul Dunarii din localitatea Spitz unde am mancat in drum spre Melk.
La Melk am stat o zi, am revizitat Manastirea de acolo si am plecat mai departe, spre Strasbourg. Acolo, orasul mi-a placut mai mult decat in trecut. M-a incercat o anume nostalgie a revederii si a neputintei de moment pentru a repeta unele obiective. Am vazut doar Catedrala de acolo, restul mai mult din masina.
Ulterior, intr-un oarecare spirit aventurier, am ajuns pentru o zi si jumatate si la Paris. Am reusit sa vizitam de data asta ce mi-am dorit: Versailles- care e de departe cel mai impunator château pe care l-am vazut - Notre Dame, Les Dome D'Invalides, Tour Eifel, Montmartre cu Sacre-Coeur sunt locurile prin care am ajuns si pe care nu le mai revazusem de cativa ani buni.
Am prins niste zile minunate de toamna in Paris si am plecat la fel de entuziasmat pe cat am fost anul trecut de Viena.
Trebuie sa recunosc ca o doza mare de 'entuziasm' ce contribuie la impresia finala e data, totusi, de locul in care dormi, de modul in care calatoresti, cu alte cuvinte de acel minim conform pe care il astepti cand pleci intr-o vacanta...

Iar acum, intors in tara - tot la bunici - ma pregatesc sa plec in Bucuresti via Sinaia. Ma incearca o usoara tristete si o nostalgie nedefinita. Ma simt prea inadaptabil la atat de multe mutari fara acel sentiment de 'acasa'. Am inceput sa raspund 'sunt acasa' la intrebarea 'unde esti?' indiferent de locul in care ma aflu, fie el hotel, camin sau casa. La fel faceam si inainte, insa aveam o referinta la care ma raportam mereu si fata de care gaseam intotdeauna lipsuri locului in care ma aflam. Aveam un placut sentiment de intimitate, un obicei, o noapte anume, o muzica si niste amintiri ce m-am saturat sa le tot re-creez in fiecare loc si de fiecare data cand plec...

Am avut reţineri, din tot felul de motive
Sunt totuşi în anul trei; chiar aşa, ce trece timpul, imediat termin o facultate şi habar nu am ce vreau sau pot să fac mai departe - vechile-mi probleme, de altfel.


Aş scrie despre toate cîte s-au întâmplat în ultimele patru luni de zile dar am impresia că am pierdut ceva, ce mai demult găseam aici. Zic şi eu, cît de străin am ajuns de locul acesta...
Am vrut de cîteva ori să închid sau să-l rog pe Mihai să şteargă acest jurnal, dar m-am lăsat să zac în inerţia zilnică, fără să zic nimic, nimănui.

Cred că toată această perioadă prin asta se remarcă: am pierdut comunicabilitatea.

La un moment dat, ultimele patru luni, au trecut si ele, ca un fel de rasfirare a zilelor, fara sa banuim cata tristete ne lasa in suflet trecerea lor.
Ceva din tine a ramas aici printre oamenii deosebiti pe care i-ai intalnit sau reintalnit...
Nu pleca!... lasa-ti gandurile in voie, si uita macar pentru "Cativa Ani" ca distantele dintre oameni nu mai exista, ca inimile lor pot bate la unison, adunati oriunde, nu conteaza locul, ci doar oamenii. Imagineaza-ti ca nimic nu incepe si nimic nu se sfarseste, ci totul continua, si... Nu Uita!... "apusurile pot reda linistea pierduta peste zi".
Trezirea din somn e un pacat ce spurca frumusetele visului... nu ti-ar placea sa ramana visul intact?
Strainii se mai schimba, visele - NU!
Sarbatori Fericite!... armonie si liniste sufleteasca! (n-am uitat)

- Zambesti? _un zambet ascuns vibreaza undeva_ (acesta perceptie a mea sta in spatele "tacerii tale")

Chiar zâmbesc.

Mi se pare că am ratat prea multe apusuri, am uitat - mai bine zis - de ele. Căutam linişte - mai exact, căutam o tăcere înţelegătoare - iar tot ce reuşeam să obţin erau... clipe de linişte, petrecute într-o efemeră eternitate pe fereastra unei case cu rădăcini adânci în amintire. O clipă de ninsoare, atingerea cu privirea, de departe, a cîtorva fulgi de nea, împreaună cu sunetele unei melodii îmi mai aduceau aminte de mine şi de vise. Am uitat pentru prea mult timp cum să privesc, cum să găsesc puţină magie, cum să tac, cum să scriu...
De prea puţine ori mi-am adus aminte cum să iubesc, cum să vorbesc, cum să ascult...


O oarecare vină pentru propria-mi dispariţie o aveţi şi voi, cei care aţi pus punct. Obişnuiam să vă citesc, să ascult ceva plăcut şi să mă las pătruns, inspirat şi transformat de imaginile, visele şi cuvintele ce le găseam printre voi.
Pentru început a dispărut un jurnal, apoi au dispărut şi unele discuţii nocturne, de care încă mi-e dor. A urmat punctul de după sfârşit, închiderea şi dispariţia unui vis. Iar în final, sfârşitul unor imagini vii, pictate într-o armonie de cuvinte, greu de egalat. Concomitent Ea a încetat să mai scrie, iar eu am început să mă uit.

N-aş fi dezvăluit mai multe, dacă nu ar fi fost această întâmplătoare literă A.
A, de la Anca; A, de la Alexandra; A, de la jurnalul lui vermeer; A, de la Andreea...


Bine v-am regăsit...

In fata cuvintelor tale, simt riscul si fac instinctiv un pas inapoi pentru a pastra cat mai atent - tacerea... inchid ochii si raman asa, nu fac nici cel mai mic zgomot, doar zambesc... zambetul meu, razlet, neasteptat s-a invaluit in albastru...
... si - poate fi raspuns pentru tine...

Bine ai revenit...

Am uitat sa-ti spun... "au crescut stramb departarile astea ramificate adanc".

Am început să ascult Chopin şi brusc nu m-am mai simţit atât de singur. Căutam concerte de pian şi mi-am amintit că cele din Pianistul au fost excelente. Acum ascult soundtrackul şi cu toate că aş fi preferat un pian mai... cald, pot spune că sunt mulţumit - am găsit într-un final câteva melodii care să-mi placă şi pe care să mă pot relaxa. Rar îmi mai găsesc muzica, în ultima vreme...

Curând vine momentul în care voi pleca iar. Însă, e o plecare oarecum aşteptată, oricât de bine şi comod ar fi acasă, după o vreme începi să simţi nevoia... libertăţii.

Am păşit în noul an alături de Ea şi două pahare de vin. Am ciocnit fără să ştim prea bine ce vrem să zicem, având cu siguranţă amândoi în suflet câteva cuvinte nerostite, tăcute, ce vor aştepta liniştit timpul potrivit. Cred că am spus La Mulţi Ani şi am zâmbit, cred că ne-am sărutat şi apoi am băut fiecare cîte o gură de vin sec, ce ne-a readus la realitate. Pe fundal, o sumedenie de artificii izbucneau tăcut, într-o imediată, ireală, vecinătate. Cred că am fost vrăjit de magia ei, căci noaptea trecuse ca un vis - doar o clipă şi totul îţi pare o simplă iluzie. Doar trupul celei de lângă tine, îţi reaminteşte, cu o dulce amăgire, că totuşi Ea e aici, la câţiva centimetri de tine iar dacă vrei poţi s-o trezeşti, să o'ntrebi dacă e cu adevărat lângă tine. Ţi-ar zâmbi cu siguranţă şi te-ar săruta înainte de a'dormi la loc. Modul ei de confirmare: o sărutare. Visul ei, trupul, cuvintele toate i's-au contopit într-un sărut frugal.

La fel a şi plecat, ca un vis, ca un sărut frugal, surprins de venirea prea devreme a trenului...


A început un nou an, fără ca acest lucru să aibă vreo semnificaţie anume. E pur şi simplu "un nou început", general acceptat. Un fel de înţelegere tacită între toţi care vor o zi anume pentru a "o lua de la început". Eu nu prea am ce să încep. Am doar de continuat. Voi continua să scriu, să iubesc şi să visez...

Sper ca toţi să se oprească pentru un moment şi să viseze în acest nou an. E atît de blamat acest visat încât de multe ori îl rostesc cu frică, cu teama de a nu fi văzut, compromis. Dă o oarecare notă de vulnerabilitate, o oarecare impresie de... naivitate. Nu e adevărat. Nu ne pierdem raţiunea cînd visăm, ci înfrumuseţăm cîte puţin mici părţi din viaţă - se numeşte sensibilitate şi nu trebuie ignorată.



Nu am uitat, ci doar am... întârziat, în stilu-mi caracteristic.
La mulţi ani, Anca!
La mulţi ani, Alexandra!
La mulţi ani, tuturor celor ce trec pe aici!

Intr-o zi, o zi banala ca oricare alta, "inceputul de altadata", crezut sfarsit, devine un nou inceput... inchide visul, iubirea, tristetea, iluzia unui nou inceput, in cuvinte, iar cuvintele arata-le noua, tuturor! Scrie-ne!

Da, cuvinte... tăcutele cuvinte. Nu ştiu cum să mă împart în cît mai multe cuvinte, cum să le fac să iasă din mine, cum să cad mai repede pentru a le face loc.
Cîteodată mă întreb dacă nu se putea şi'n alt mod, dacă acum atîţia ani nu te-aş fi întâlnit, oare acum ce aş fi scris?
Probabil ar fi fost mai rău, probabil n-aş fi avut nici măcar această senzaţie de împlinire datorată scrisului. O împlinire atât de intensă, la început, şi atât de fadă în final; iluzorie, cum sunt şi aceste cuvinte, scrise doar pentru a fi uitate.

Nu-mi găsesc rostul , nu ştiu de ce scriu şi pentru cine.
Nu ştiu de ce mă citiţi.
Nu ştiu ce să mai scriu.

Nu e vorba de lipsa inspiraţiei sau de vreo perioadă nefastă, nu e vorba de tristeţe sau fericire, e vorba de un sevraj al cuvintelor ce simt că se zvârcoleşte în mine şi nu pot, nu am cu ce să-l opresc.

Nu simt decăderea, nu simt gustul dorinţei de neant, nu simt din urmă dulcea amăgire.

Nu e nimic tipic, în tot ceea ce se întâmplă. Nu e nici o dorinţă de schimbare, nu e nici o durere ascunsă, nu e nici o nostalgie melancolică, nu e nimic.

Vag.

Da, o vagă densitate, lipsită de orice energie, ca un abur imens. În vid.
Încet, totul se desfăşoară într-o perfectă armonie, totul devine un imens vid, incredibil de perfect. Totul se transformă, totul se schimbă, totul ne-a cuprins pe toţi în cuvintele sale şi ne-a uitat.

În fiecare zi uit cuvintele, în fiecare zi, cîteva clipe de linişte sunt lipsite de tăcerea cuvintelor, iar acele cîteva clipe nu le pot obţine fără cuvinte. Nu mă lasă să le uit. În fiecare zi îmi răsar în faţă, mă trezesc, mă adorm, mă visează, mă iubesc, mă privesc, doar atât cît să-mi pară indispensabile. Nu mai mult. Niciodată mai mult. Acea linie subţire dintre mine, cuvinte şi toate, nu trebuie călcată. Ce s-ar întâmpla dacă brusc cuvintele ar uita de noi? Dacă toate s-ar pierde dintr-o dată? Dacă...tăcerea ar fi înlocuită de linişte?

Atunci, probabil, ne-am gasi rostul...

Bun răspuns.

______

Epilog...

Nu am mai simţit demult nevoia de a scrie aici. Prevesteam cu ceva vreme în urmă starea aceasta. Speram într-o oarecare revenire, dar totul - inevitabil - se schimbă. Deseori mă întreb dacă suntem victimele unor ironice circumstanţe sau pur şi simplu alegerile proprii ne conduc spre acel punct of no return.

Câteodată mi se pare că tot ceea ce fac mă îndepărtează de câte o persoană. De fiecare dată, altă persoană.
Câteodată, doar cuvintele nu sunt în de'ajuns, câteodată, poate că nu "va fi bine". Câteodată chiar simt că pierd.

O persoană, o vorbă, un zâmbet, un cuvânt. Pierd câte o secundă în fiecare clipă. Câte o secundă pentru fiecare cuvânt.
Pentru un zâmbet prezent aş mi-aş da toate cuvintele, pentru o vorbă aproape, le-aş mai da o dată. Dar uneori nu sunt îndeajuns.

Uneori mai mult ne îndepărtează, uneori acel "va fi bine" chiar şi pentru mine sună fals. Uneori, simt că pierd ceva din tine.

Iar prin tine, pe mine.


Probabil una din cele mai mari tristeţi pentru cineva care scrie e să nu fie citit de cei pentru care scrie.

Totul, inevitabil, se schimba. Si nevoile, si asteptarile unei persoane fata de alta. De asta uneori eforturile pot ajunge sa fie contrare directiei schimbarii. Si, daca ar fi asa de simplu, sa existe o directie ... ar fi cum ar mai fi. Sunt insa mai mult vartejuri ...

O sansa pentru a scapa de tristetea de care vorbesti este sa scrii oarecum pentru tine, adica pentru tine si toata lumea, nu pentru cineva anume ... sa scrii asteptandu-te la orice schimbare imaginabila. In lipsa unei asteptari directionate, tristetea pierderii sau a lipsei nu isi mai gaseste loc.

Desigur, te poti lasa inspirat de cineva anume ...

black ice

De multe ori pentru a scrie am nevoie de o anumită stare, de o clipă de visare, de un moment încremenit în timp, de un sunet cu ecou...

Această stare e cel mai adesea percepută drept tristeţe sau melancolie. Uneori chiar e, uneori chiar doresc să transmit o anume deznădejde, dar de cele mai multe ori scriu din nevoia de a mă explica, fie faţă de mine, fie faţă de altcineva. Rar am mai reuşit să scriu doar din dorinţa unui vis sau pentru plăcerea unei idei. Poate cuvintele chiar m-au părăsit sau sunt pe cale să mă părăsească...

Tristeţea poate chiar e inevitabilă într-o anumită doză, indiferent de senzaţiile sau stările exterioare momentului în care scrii. De multe ori mi-a părut ciudată întrebarea "ce e cu tine?" când starea pe care o aveam era... opusă tristeţii, dar cu adevărat ciudat ar fi trebuit să mi se pară atunci când nimeni nu se va mai întreba nimic.

Am în esenţă o încurabilă tristeţe atunci când scriu. Aşa am început şi aşa se pare că voi continua... Dar asta nu înseamnă că simt o permanentă tristeţe, dimpotrivă, scrisul e o terapie.

Poate că dacă aş ştii cum să-mi controlez pasiunile, nu le-aş mai spune obsesii, iar atunci aş putea scrie cu un stilou pe o simplă foaie de hârtie: "aceasta este mâna mea".

Problema sevrajului şi a obsesiei e agonia. Doar în agonie îşi găsesc deplinătatea aceste două cuvinte, iar agonia m-a evitat în această perioadă. Poate, pentru cuvintele mele, ar fi fost mai bine să n-o fi făcut, dar cel pentru care acea linie subţire nu poate fi călcată m-a salvat de acel şuvoi de cuvinte.

Schimbările inevitabile sunt neprevăzute... chiar dacă avem impresia unei anume aşteptări. De multe ori când mă aştept la câteva răspunsuri, nu primesc nici unul; asemenea, când nu mă aştept la vreun răspuns, primesc mai multe. De mic am avut această negare a norocului.

Dacă cuvintele ar uita de noi ar fi linişte...
Dacă noi am uita de cuvinte... ar fi doar tăcere.

Mi-e dor de cuvintele tale...

Şi mie...

Se apropie un sfârşit de an, se apropie 26 februarie, se apropie momentul în care, ascultând o melodie de la Rolling Stones, mă consideram nesperat de fericit. Chiar eram fericit, chiar simţeam o fericire conştientă, stabilă, reală şi durabilă. A trecut un an iar acea fericire s-a erodat. Cu fiecare zi în care nu te vedeam, cu fiecare tăcere ce creştea între noi de fiecare dată când plecam, cu fiecare cuvânt nespus...

Ceva lipseşte...

Iar această pagină goală nu mă ajută chiar deloc. Nu mai înţeleg multe lucruri şi parcă nu mai ştiu încotro mă'ndrept.

Când spuneam că cea mai mare tristeţe pentru cineva care scrie e să nu fie citit de cei pentru care scrie, mă gândeam la mine. Scriu pentru mine iar tristeţea (egoistă) e că am uitat (cum) să mă citesc...

Scriam în jurnal când nu aveam cu cine să vorbesc. Scriam când nu puteam să-ţi vorbesc.

Îmi amintesc de o persoană care pe lângă faptul că mă înţelegea, ştia să mă asculte şi să nu-mi ofere la schimb o rezolvare concretă. Era o persoană care mă făcea să visez, care-mi preschimba tristeţea într-un vis.

Nu e îndeajuns să asculţi, nu e îndeajuns să oferi sfaturi şi soluţii practice, nu e îndeajuns să vorbeşti din când în când. Trebuie să-mi înţelegi tristeţea şi să-mi oferi posibilitatea de a visa.

Şi mai presus de toate, poate trebuie timp...

Echilibru dinamic - mi-au rămas în minte aceste cuvinte. Exprimă într-un mod simplu şi corect, ceea ce încercasem şi eu să spun acum ceva timp. M-am încurcat bineînteles în cuvinte, încercând să definesc o senzaţie şi o stare prin metafore şi cuvinte cheie.

Acum, încerc să-mi redefinesc aceste echilibru dinamic, ce simt că-mi lipseşte tot mai mult. Poate trebuie să învăţ să mă adaptez mai repede, să comunic mai bine, să scriu mai mult, să visez mai frumos, să sper... Dar simt că în fiecare clipă pierd ceva. Nu ştiu ce. Nu ştiu de ce.

Am simţit nevoia de a mă exprima prin formă, prin culoare, prin imagini... Simţeam nevoia de a exprima ceva. Nu ştiu ce. Nu ştiu de ce.
Speram să scriu ceva frumos. Speram să am o idee, speram să regăsesc timpul pierdut.
Simt nevoia de a repeta cuvinte şi explicaţii trecute. Voiam să întreb "De ce?" şi să închei astfel, dar ştiu că o explicaţie psihologică mai mult m-ar întrista. Ştiu şi de ce m-ar întrista, însă răspunsul nu se găseşte în "dorinţa de a nu accepta adevărul raţional" ci în dorinţa de a percepe acest adevărul ca pe un vis - fie el trist - care să consfinţească eterna reîntoarcere a timpului pierdut.

Absent. În dimineaţa asta, când viaţa a făcut prezenţa, m-am declarat absent.

Sunt de multă vreme absent...

[ Rolling Stones - Paint It ]

Continuu să absentez, de la tot ceea ce credeam la un moment dat că e 'viaţa mea', absentez de la orele petrecute cu tine, de la orele în care simţeam nevoia de a scrie, şi poate chiar de la orele... de viaţă.

Ai încetat să mai scrii. Aţi încetat să mai scrieţi, să mai vorbiţi. Am încetat să mai scriu, să mai vorbesc sau chiar să mai gândesc. Nu am încetat să gândesc logic sau raţional, dar am încetat să mai gândesc în acel mod frumos şi complet inutil ce cred că mă făcea să mă declar visător.

... nu mai ai nimic să-mi spui?

Nu te pot vedea, nu te pot atinge, nu te pot citi... ce ţi-aş putea spune dacă eşti absentă?

Mă întrebi de ce nu mai visez... însă nu am un răspuns. Cuvintele nu se mai leagă, vorbele nu se mai aud, sentimentele nu mai răsună iar visele nu mai speră. Nu mai privesc în sus, nu mai văd nici o stea, nici o lună, nici o noapte. Nu mai cred în ele, în mine.

Am impresia că am încheiat o parte din viaţă, o etapă, am impresia, de ceva timp, că acest jurnal şi-a atins scopul, însă, nu e nimeni care să-i pună punct. Nu e nimic care să mă îndemne să pun punct şi să încep alte căutări, nu am pur si simplu ce să pun între acest punct şi viitorul aliniat decât o mare tăcere. Confuză.