...si intr-adevar ne-am vazut....si am baut bere si am ras. dar eu tot mai vreau o bere, asa, just u and me cat despre noaptea aia, nu ma las de capu' lui geni' pana nu o face. promiss...
-------------------------------
Azi m-a lovit inca o data subtilitatea, in toata splendoarea ei. Am venit la jurnal cu gandul ca as putea 'incerca' si eu sa fiu subtil dar parca nu mai are rost.

Ar avea daca as putea sa fiu sincer. Mi-e dor de sinceritatea de la inceputul jurnalului. Mi-e dor de acele momente cand puteam sa scriu aici fara nici o retinere.
Stau acum sa ma intreb cate persoane ar fi afectate de ceea ce as avea de spus...Vreo trei sau patru....

Clar, nu pot fi subtil acum.

Ma gandeam ieri seara la 'puterea cuvintelor'. Cateva cuvinte inspirat alese te pot purta pe aripile celor mai frumoase vise, insa, tot niste cuvinte te pot arunca in cele mai negre cosmare. Te indragostesti in urma unor cuvinte sau din contra, ajungi sa urasti. Toata gama de sentimente umane se manifesta prin intermediul cuvintelor. Gandurile, limbajul, ne conditioneaza la niste structuri fizice a caror bariere incercam sa le impingem cat mai departe in neat, pana cand, eventual, vom reusi sa cuprindem Totul. Sufletul si ratiunea se imbina perfect - sentimentele, mediate de ratiune prin creativitate, reusesc sa se concretizeze sub forma unor minunate cuvinte, dand nastere la ceea ce noi numim Talent.
Un paradox superb descopar acum - sub acelasi acoperis se regasesc extremele si echilibrul. Ma gandesc la acel simbol al Yin si Yang-ului: un cerc care simbolizeaza perfectiunea - echilibrul, insa e format din doua opuse - extreme.

M-am intrebat de multe ori daca unele trairi (poate majoritatea) ar avea aceeasi intensitate fara existenta cuvintelor. Nu stiu de ce, dar inclin sa cred ca nu... Da, ce ar fi viata noastra fara cuvinte, doar cu necuvintele?


Scuze, ca ma dat buzna...

nefertiti, n-ai dat buzna, imi place ca din cand in cand cineva sa se mai piarda printre randurile jurnalului meu...

geni, vorbeam cu motzu' si mai multe nu spun ca dupa toata povestea aia cu carnatu' poate pana la urma chiar intra lumea la idei afli tu cand ne vedem in bucuresti ce, cum, cand si unde.

Pe tren fiind, dupa ce am terminat de citit FHM-ul, m-am apucat sa citesc "Usa interzisa" de G. Liiceanu. M-am afundat atat de tare in lectura cartii incat era sa ratez statia de coborare. Primele pagini le-am citit pe nerasuflate. Vorbeste despre jurnal, despre depresie, despre cuvinte, despre pasiunea de a scrie....Desi inca n-am terminat-o pot spune ca e o carte frumoasa, una din putinele care reuseste sa abordeze o multitudine de teme si sa le trateze in cel mai frumos mod posibil. Probabil ca in alte conditii nu m-ar fi marcat atat de mult aceasta carte. E poate ciudat cum de mai multe ori pana acum cand ma gaseam intr-o ipostaza confuza, cand cautam sa ma regasesc, o carte reuseste sa ma redea pe mine, mie. Narcis und Goldmund de H. Hesse, Nunta in cer de Eliade, Adam si Eva de Rebreanu si Geniu Pustiu de Eminescu au mai fost carti ce au reusit sa-mi produca o mai mare admiratie pentru autorii lor si o schimbare in conceptii...daca pot spune asa.
M-a surpins modul simplu de redare a unor sentimente, m-a surprins sinceritatea. Desi i se vede 'conformatia' de filozof, Liiceanu reuseste sa faca abstractie de 'codul' presupus de filozofie in favoarea stilului si a confesiunii. Remarcabil.

Ma pierd in ganduri. Mai voiam sa spun ca un alt lucru care mi-a placut nespus a fost felul in care a descris amintirile pe care le are. A intalnit oameni precum Eliade, Cioran si a fost prieten cu Noica, Ierunca sau Plesu. Oameni remarcabili, cu care nu numai ca a venit in contact ci cu care au ajuns sa-i fie prieteni. Povesteste cu nostalgie de Jurnalul de la Paltinis si anume de acele intalniri cu Noica. De fapt, a scris o carte special pentru prieteni - Declaratie de dragoste, pe care abia astept sa o citesc....

Inca un lucru mai voiam sa scriu. Acum cateva zile o persoana pe care, desi am intalnit-o personal o singura data, simt ca o cunosc de o viata, in mijlocul unei conversatii, imi spune 'multumesc'. Intreb, simplu, 'pentru ce?' si mi se raspunde la fel de simplu, 'pentru zambetul tau'. A fost unul din cele mai frumoase 'cadouri' facute de cineva mie. Nimeni, niciodata nu mi-a multumit pentru un simplu zambet...
A fost un moment minunat pentru mine, un moment a carui amintire o voi pastra in suflet pe de o parte pentru a-mi aduce mai tarziu aminte cu nostalgie de aceste clipe si pe de alta parte in speranta ca la un moment dat va putea fi impartasita...

Acum cateva zile...

"In parc, printre crengile pomilor, lumina stelelor si a lunii ii conduceau pasii catre nicaieri. Nori negri luasera locul gandurilor ei iar in cele din urma, picaturi mici de ploaie ii cazura iar pe obraji. Se aseza pe o banca si hotara sa-si puna ordine in ganduri si sentimente. Nu mai suporta gandul ca tot ce a fost s-a bazat pe o minciuna. A fost iubire, a existat dragoste, dar mult prea tarziu, cand minciunile erau prea multe iar actorii prea obositi. A durat aproape un an dar parca a fost o viata - de la inceput pana la sfarsit.
Fara eschive, fara regrete, fara sentinte - doar un sarut frugal, o imbratisare pripita si cateva cuvinte spuse in graba.
Distanta s-a instalat, tacerea m-a acaparat. Linistea insa n-a venit. Tacerea staruia sa ma asurzeasca, nu ma lasa sa dau drumul sentimentelor, grijilor si viselor. Urmarea fireasca a fost deprimanta. Voalul mi-a fost smuls prea brutal de pe ochi, luciditatea m-a impins prea adanc in prapastiile sale iar orice incercare de urcare la suprafata imi era inabusita fara drept de apel de o alta minciuna ce ma arunca, parca, si mai adanc in abis. Ce folos ca acum totul s-a terminat, ca in sfarsit am incetat sa ma mai mint, ca am invatat cum sa iubesc cu adevarat, ca am inceput iar sa scriu, daca atunci cand ma uit in jur vad pustiu, iar in mine gol?

Cine, oare, ar intinde o mana dupa mine...?"

Azi...

"Privea din parc ultimele clipe ale noptii. La orizont soarele-si intindea incet, incet, mantia de purpura peste cerul inca intunecat. Pe jos, vantul rascolea cateva frunze tomnatice…
Sufletul ii parea linistit. Afla, in cele din urma, raspunsul partial la toate intrebarile ce o framantau. Intr-un mod poate ciudat, se regasi, isi afla iar speranta si vointa de a incerca sa continue.

Se ridica de pe banca si porni incet spre casa. Deschise usa, urca in camera ei si se prabusi in pat, epuizata. Dormi un somn adanc, odihnitor; primul, dupa destul de mult timp, lipsit de vise si griji.
Se trezi scaldata in razele palide ale amurgului. Lumina ii mangaia usor, cu caldura, liniile fine ale fetzei, descoperind drept rasplata un zambet melancolic. Intredeschise ochii si incet, trecand de la un paienjenis intunecat pana la o nuanta de rosu aprins, privi prin fereastra deschisa soarele care apunea in ocean. Marea era linistita, calma si parca te chema sa te pierzi in adancurile sale. Se ridica, lenes, din pat si se aseza pe geamul deschis. Cateva raze inca ii mai incalzeau fatza. Coborau lin, pe frunte, ochi, buze si gat. Intinse o mana spre cineva care era prea departe in timp ce pe buzele-i intredeschise se putea citi indemnul nerostit. Inchise ochii si incerca sa retina pentru cateva momente caldura razelor pe pleoapele sale insa, treptat, rosul aprins incepu sa paleasca, sa se transforme in cenusiu, iar o raceala ciudata sa ia locul caldurii de mai devreme.
Deschise ochii, zambii nostalgic si se aseza iar in pat. Lua jurnalul si scrise simplu: 'azi am sarutat o raza de soare'."

Maine...

"As vrea sa ma topesc intr-o lacrima si-n ea sa-si opreasca soarele razele si sa plang la capatul luminii... (E. Cioran) ."

Tacerea e minunata, dar ca orice lucru in exces, dauneaza. Am impresia ca am tacut prea mult timp. Am impresia ca am uitat prea multe lucruri...si ca, in definitiv, am pierdut ceea ce aveam mai de pret: legatura cu mine.

Ma caut pretutindeni, zbor cu puterea gandului pana in cele mai intunecate unghere, ma las purtat de valurile muzicii spre ceea ce sper sa fie o usa spre sufletul meu dar nu gasesc decat usi interzise, inchise. Simt ca sunt izgonit de propriul eu, ca un renegat ce isi primeste pedeapsa...

Cuvantul lipsa, surprinzator, e tocmai acesta: 'simt'. Am incetat sa mai simt o anume contingenta intre mine si cuvinte. Scriu cuvinte frumoase sau urate, ma exprim in termeni stiintifici sau comuni, folosesc un 'limbaj de lemn' sau unul literar si parca totul e in zadar. Cautarea dupa acel 'paradis pierdut' imi pare tot mai iluzorie. Totul imi pare abstract, concis, simplu si impersonal, ca o pagina de ziar.

Speranta, vointa, prezentul, nu au nimic a face cu toate acestea. Neputinta e cea care copleseste. Imagineaza-ti ce-ai simti daca de maine, din varii motive, n-ai mai putea reda nimic in scris...

Seven - Opreste-te, clipa...

Opreste-te, clipa!

Ca un ecou,
In noapte m-ai aflat,
Ca un ecou
Din liniste m-ai luat,
Ca un ecou
Ma inconjori,
Ca un ecou,
Ca o noapte fara zori.

Asculta:

Opreste-te, clipa!
Sa pot sa-ti spun ce mult te-am asteptat,
Opreste-te, clipa,
Sa pot sa te mai simt inca un veac,

Nu mai veni
Nu ma mai amagii,
Cu glasul ma imbii
Si in brate moi ma tii
Si ma cuprinzi
Cu tot ce ai.
De ce ma aprinzi?
Daca nu-ti pot spune:
Stai, opreste-te, clipa!

Sa pot sa-ti spun ce mult te-am asteptat
Opreste-te, clipa,
Sa pot sa te mai simt inca un veac
Opreste-te, clipa!

De doua ore aman sa-ti scriu din teama ca ma voi repeta si ca, astfel, as deveni...neinteresant.
Probabil ar trebui sa urmez sfatul tau si pentru viitor sa pun totul intr-un zambet, o privire si poate....un sarut.

Priveam pe fereastra acum cateva ore si-mi fortam ochii sa patrunda prin ceata densa dupa iluzia unei naluci. Incercam, intre doua pulsatii de durere, sa-mi amintesc un detaliu: un zambet, o privire, o clipa.

Mi-am amintit insa un vis, o speranta si o dorinta.

Gata.

Reciteam cateva posturi mai vechi din jurnal si un singur lucru am remarcat in ultima vreme: sinceritatea, incet, incet, dispare.

Subtilitatea e doar o nuanta a tacerii, la fel cum amanarea e o nuanta a renuntarii. Nu sunt adeptul ideilor pure, astfel incat sa tac sau sa renunt insa in ultima vreme n-am putut sa fiu subtil astfel incat amanarea mi-a parut varianta cea mai atractiva.

Mi-ar placea sa revin la sinceritate... Poate astfel imi voi regasi 'ideea', legatura ce simt ca am pierdut-o....

In astfel de momente se apuca lumea de fumat....

As fuma un Marlboro rosu, incet. As privi scrumul cazand pe podea si as zambii jarului ce va arde treptat hartia din jurul tutunului. Fumul ma va invalui si poate ma va ajuta sa uit pentru cateva clipe unde sunt, poate asa, invaluit in ceata, imi voi recapata macar o parte din intimitatea pierduta....

Poate aburii acestia imi vor reda sentimentul de siguranta, imi vor innoi - intr-un sens bun - conceptia despre 'acasa' si 'familie'....

Poate, va fi bine.

Timp de aproape o saptamana, ore in sir ascult aceleasi cateva melodii. Ar fi oare posibil ca in fiecare melodie frumoasa sa fie incrustate parti din sufletul artistului? Fiecare melodie ce reuseste sa ne invaluie pe nesimtite, sa ne transpuna intr-un anume cadru sau sa se ne ghideze gandurile ar putea contine o anume energie ce cu fiecare re-ascultare scade. Melodii care ne smulg o lacrima sau un zambet nostalgic, care ne poarta pe aripile visului contin cu siguranta parti din sufletul cuiva. Ce pacat ca fiecare repetare a cantecului ii fura cate putin din energia ce o contine. Si totusi, ce bine ca acea energie isi face loc in sufletul nostru si parca ne reintregeste. Ne relaxeaza, ne da putere si uneori prin nostalgie ne conduce spre niste amintiri ce pareau uitate.

Compozitori, muzicieni, artisti adevarati, isi dau parti din suflet pentru ca melodiile lor sa ne intregeasca indirect pe noi, cei ce stim sa ascultam. Unii, isi dau chiar sufletul....
Fie ca rasplata lor sa se gaseasca acolo, undeva...

Compact - O stea din cer

Ma obosesti.
Nu reusesc sa mai gasesc in cuvintele tale decat ceva foarte fad, ca un fel de nostalgie imposibil de localizat.
Asterni in urma ta frunze de toamna tarzie si te astepti sa te urmez? Pacat de iluzie.

Ma repet. In urma cu un an si cateva luni scriam aceeasi idee. Aveam aceeasi speranta si-mi imaginam aceleasi lucruri.
Nu caut in prezent trecutul, dimpotriva, incerc sa-l asez la locul lui prin perseverenta.

Imi spui ca 'speranta' fara 'dorinta' e doar teorie, dar oare 'dorinta' fara 'speranta' nu e acelasi lucru?

Nuante, frumoasele nuante ale sufletelor noastre poarta un razboi al iluziilor redat intr-un romantism negru, odata, frumos. Acum, ii simt caderea in derizoriu, in banal.

Oare aceste nuante cauta sa demaste aparentele din noi sau din contra, sa le pastreze?

Numele tau e Amagire...

Mi-e imposibil sa nu te aduc in paginile acestea. De cateva saptamani, gandurile ce ar fi trebuit sa le scriu aici au mers spre tine...acolo. Acum, mi-ar placea sa las ca si gandurile tale sa vina aici...

"Esti o diadema de universuri senine cazuta printre copacii si florile din aceasta lume, ai venit sa te bucuri de clipele pe care le respiri si le daruiesti celorlalti. Un inger se naste in inima ta cand zambesti, petalele din soare vin sa-ti alunge nedumeririle, stii cu atata seninatate sa lasi in urma ta adieri de primavara, stropi curati din roua de seara. La nasterea fiecarei stele Dumnezeu sadeste in centrul fiintei tale o noua credinta, dobandita prin staruinta si fascinatie, scanteie din puterea iubirii de-a aduna malurile, de-a colora florile,de-a scanteia zarile pe unde treci tu, doar tu, unica minune daruita mie odata cu nasterea unei stele...Nepretuita gingasie de armonii si diamante este inima ta impletita in cununi de izvoare, radiind extaz din mare, emanand libertate si iubire."

Forever automn

Te iubesc in nuante de albastru...

De ce aceste momente imi par a fi sfarsitul a ceva ce nici macar nu a inceput? De ce am nostalgia a ceea ce 'ar fi putut fi'?
De ce nu esti reala?
De ce ti-e frica?

...Lady Rosenred

Si totusi, esti reala. Te-am vazut, am vorbit cu tine si dintr-o oarecare naivitate combinata cu putin ridicul, cred ca m-am indragostit. Probabil astfel se explica de ce cateodata visez cu ochii deschisi...probabil de aceea te urmez in gandurile tale.

Simt cum ma invaluie tandru linistea. Melodia ce-mi rasuna in casti pare a emane o energie ce-mi incalzeste sufletului. Nostalgia si melancolia s-au pierdut. Tacerea le-a luat locul.

Vorbesc cu tine prin tacere, prin ochii, prin poezie si prin nuantele sufletului. Mai tarziu, voi vorbi si printr-o mangaiere si un sarut...

N-am nici o certitudine, in afara faptului de a stii ca tu existi.

So fell autumn rain

Ce interesant. Pe masura ce mi-a disparut idealismul acela pregnant mi-au disparut si gandurile, ideile, conflictele... Parca am gasit o rezolvare la toate problemele existente.
Spuneam la un moment dat ca o sursa a creativitatii ar fi conflictele, contrastele din suflet. Cand acestea dispar se instaleaza o liniste ciudata in sufletul tau ce aduce cu sine o stare de neputinta, de inchistare, o senzatie de tacere indelungata acompaniata cu o dorinta de a sparge 'usa interzisa' a sinelui tau. Paradoxul care apare se prezinta sub forma unei nevoi de intoarcere la origini, desi, odata acolo, apare inevitabil speranta regresiei spre acea liniste dobandita prin sumedenia de trairi anterioare. Imi pare din ce in ce mai adevarata afirmatia urmatoare: 'omul e prin excelenta indecis'. Fugim dupa o idee pe care nici nu suntem siguri ca o dorim, dar speram in ascuns sa ne satisfaca, iar odata ce traim visul la care speram de atata timp, ajungem sa ne dorim, poate, exact starea opusa, initiala. Ajung iarasi, la contrastele caleidoscopice ce ne incanta sufletul, pustiindu-l cu fericiri nedorite si la conflictele ce ne impun libertatea printr-o inaintare in viata ce sta sub semnul 'alegerii'.
Desi as vrea sa trag o concluzie, cred ca ar fi mai bine sa raman doar cu speranta echilibrului ideal.

In the shadow, in the light

Reciteam cateva posturi mai vechi din jurnal si un singur lucru am remarcat in ultima vreme: sinceritatea, incet, incet, dispare.

Asa se intimpla de obicei in viatza...pe masura ce te maturizezi,viatza pur si simplu nu te mai lasa sa ai sinceritatea pe care o stiai de demult....vezi tu fiecare in intimitatea noastra ramanem SINCERI insa...in exterior usor usor ne inchidem

Oricum...Sarbatori fericite omule si capul sus!

Mersi, AIWA! 'Sarbatori fericite' si tie!


Spuneam mai sus ca viata sta sub semnul alegerii insa, cred ca ar fi fost mai bine sa spun ca 'semnul' ei e 'iluzia' generata de sperante. Atunci cand o alegere nu intra sub incidenta stricta a analiticului este preluata de 'sistemul de iluzii' al fiecaruia, optiunea manifestantindu-se in consecinta.

Liiceanu explica mult mai bine in jurnalul sau ce reprezinta 'sistemul de ilzuii'. Pe scurt, o explicatie corecta, de bun simt, cred ca a fost deja data de intuitia fiecaruia. Varianta 'lunga' s-ar concretiza in dorintele pe care le-am avut de-a lungul vietii, dorinte ce au fost ascunse de uitare intr-un colt al sufletului. Vise, sperante, sustinute de cea mai diversa gama de sentimente umane, renasc parca miraculos atunci cand ne vedem pusi in fata unei alternative. Un gest, un cuvant sau pur si simplu o privire pot ingreuna destul de mult luarea unei decizii - asta cu conditia de a avea o oarecare sensibilitate nealterata.

Probabil cele mai bune si rapide decizii se iau de catre cei care le trateaza cat mai analitic. Eficientizarea timpului, randamentul obtinut, impreuna cu toti ceilalti factori 'manageriali' tind sa se manifeste, treptat, in mod majoritar in viata de zi cu zi. Insensibilitatea si uitarea voita - indiferenta, intr-un cuvant, fata de tine si cei din jur - vin impreuna cu o 'materializare' excesiva a individului.
'Carpe diem' a inceput sa-si piarda componenta sensibila, transformandu-se din 'traieste clipa (prezentul)' in 'traieste (doar) prezentul'.

Indiferenta te fura, te metamorfozeaza intr-un strain atat fata de tine cat si fata de ceilalti. Te indeparteaza de ceea ce s-ar numi 'micile bucuri ale vietii', de conceptul de 'a trai frumos'.

Insensibilitatea e consecinta imediata, e cea care da impresia de 'nimic'. Paradoxal, insasi existenta acestui sentiment dovedeste ca mai e ceva ce inconjoara aparenta goliciune a fiintei. Nostalgia, melancolia sunt alte stari a caror prezenta dovedesc ca golul sufletesc se cere umplut. Inexistenta lor ar fi un motiv de ingrijorare, ar fi exemplul autentic de indiferenta. Atunci cand nu mai rememorezi cu drag o intalnire cu prietenii, cand nu mai privesti nostagic niste ochi dintr-o poza, cand nu mai scrii ceea ce gandesti, cand sufletul tau sau al celorlati a incet sa te mai preocupe, cand te ingropi cu buna stiinta in grijile si nervii cotidieni, ai incetat sa mai existi ca om.
Cat timp mai exista momente doar ale tale, cat timp mai ai timp si pentru sufletul tau, redescoperirea 'frumusetii pierdute a vietii' e doar o chestiune de vointa sau timp.

Cea mai mare rasplata sufleteasca pentru cineva care scrie e exact ceea ce ai postat tu. Mersi Ma bucura faptul ca am putut fi de ajutor.
________________________________

Initial am vrut sa scriu despre vise, materialism si solidaritate. Apoi, despre 'prietenii timide'. Iar acum, parca as vrea sa scriu despre niste persoane care se auto-intituleaza 'realiste' in conditiile in care filozofia lor de viata e bazata pe incapatanare si pe conceptia de 'eu stiu mai bine'. Nu m-ar deranja cu nimic daca opiniile acestor persoane ar fi moderate si nu extremiste. Dar probabil ca ar trebui sa fiu recunoscator faptului ca, totusi, indivizii acestia sunt dotati cu o inteligenta probabil peste medie. Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar insemna incercarea de a schimba parerea unui astfel de om care pe langa incapatinare si toate celelalte nici n-ar intelege prea bine ce vreau de la el.
Cu toate astea, dupa atitia ani (vreo 3 sa tot fie...) m-am plictisit sa dau aceleasi argumente, sa 'temperez' aceleasi idei, sa discut cateva ore pentru a ajunge la o simpla solutie de compromis sau doar la ideea de a accepta ca 'opinia ta' poate sa nu fie cea mai buna.

Mi-ar placea sa mi se acorde putina incredere din cand in cand.

Colind curat,Brad minunat ,Masa bogata, Seara luminata,Pahar inchinat, Trai imbelsugat, Sanatate si bani,Mereu La Multi Ani, Gand implinit, Craciun Fericit.

Bine te-am gasit!
Vaiii! Ce ma fac ? Citesc incontiuu de cand am intrat pe Povestea Ta. Comentariile stufoase nu imi sunt caracteristice, dar toata admiratia pentru ceea ce scrii... "you made my day", chiar daca nu se face primavara cu o floricica (!), e o floare pe gustul meu.

Nu aveam de gand sa uit... Mirosul cetinei, impodobitul bradului, mirosul prajiturilor proaspat coapte si al mancarurilor traditionale, pur si simplu sa te topesaca de fericire!
Si sa nu uiti de glasul suav al colindatorilor...
Sarbatori Fericite!

Multumesc pentru urari! Nu am obiceiul urarilor in cuvinte 'mari' asa ca, va spun doar "Sarbatori Fericite!" si "La multi ani!".

One_Last_Dance, multumesc pentru cuvinte si pentru...zambet.

______________________________________


Era sa spun ca n-am primit nimic de Craciun dar mi-am amintit de o bluza, chiar frumoasa daca m-ar 'prinde' culoarea rosu...
Totusi, un lucru m-a emotionat si probabil ca acesta a fost cel mai frumos cadou pe care il puteam primi. Nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum sa nu-mi gasesc cuvintele si sincer sa fiu nici nu credeam ca mi se va intampla prea curand. Si totusi, iata-ma...Cred ca totul s-ar rezuma cel mai bine la primul gand avut: "Bai, oamenii astia chiar mi's dragi". Urmarea fireasca mi-ar fi placut sa fie "Fah, va iubesc!" insa n-a fost. Ar fi sunat atat de firesc in conditiile in care 'declaratia' s-ar fi adresat unor tipi de douaj'de ani, toti dupa un consum industrial de vodka si bere. Ma bucur totusi ca am reusit sa vorbim despre unele lucruri, ca am reusit sa 'inteleg' cate o parte din sufletul fiecaruia. Ma bucur ca am prieteni adevarati, unul si unul. E un sentiment minunat...


Alt sentiment ce m-a surprins acum cateva zile a fost acel 'spirit al Craciunului' de care se tot vorbeste. Eram la masa cu ai mei band un pahar de vin rosu cand mi-a cuprins sufletul o caldura ciudata. Nu vreau sa-mi explic sentimentul, sa-i gasesc motive sau sa-l iau ca pe o ironie. Voi pastra amintirea lui in speranta unei 'revederi' la anul.

Ieri cineva imi spunea ca anul trecut pe vremea asta tot la tine visam. Ce 'bilant' as mai putea eu sa fac in astfel de conditii?
Cand va veni acel 'prea tarziu' si pentru mine, Inger de Piatra? Cand voi putea 'sa nu te iert'? Anul viitor, peste doi ani...?

Nu reusesc sa ma inteleg desi m-am explicat de nenumarate ori pana acum. Toate paginile acestea, trecute si viitoare, sunt o mare 'explicatie' pe care incerc sa o inteleg. Atunci cand ai ajuns la o impacare cu sinele tau in privinta filozofiei de viata pentru un timp toate parca prind contur mult mai usor. Ajungi ca unele lucruri ce alta data erau abstracte sa ti se releve acum drept evidentze. Intelegi unele lucruri si iei anumite decizii mult mai usor, insa ce se intampla atunci cand inteaga ta filozofie se bazeaza pe conflictul dintre contraste si nuante?
Accept conflictul pentru a fi asa cum imi doresc, pentru a trai in lumea mea, insa odata cu acceptarea conflictului, accept, pe de o parte existenta contrastelor intr-o lume a ideilor, in opozitie cu existenta nuantelor intr-o lume materiala. Recunoasterea existentei unor evidentze aflate in opozitie, in planuri ideatice diferite, reprezinta sufletul conflictului.
Sa renunt la crezul in niste idei inexistente pentru o falsa senzatie 'de bine', ce se va transforma mai devreme sau mai tarziu inevitabil intr-o stare de nostalgie sau melancolie continua pentru ca apoi, sa ajung sa scriu iarasi aceste cuvinte in aceste pagini, nu e o solutie.
Pe de alta parte, continuarea acestei filozofii nu va duce decat la dezamagiri. Gasirea unui echilibru, unei solutii de compromis, in care, pe undeva, sa incerc sa gasesc loc pentru putin realism ar fi probabil cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac. Pacat, insa, ca linia echilibrului a fost trasata deja si depasita de atat de multe ori incat s-a 'murdarit' atat de tare ca a trebuit sa o transform in mai multe nuante: de gri, albastru si rosu...
Mi-ar placea sa nu fiu nevoit ca la un moment dat sa-mi nuantez si 'speranta'. Sper sa mai fie cineva pe acolo, prin lumea 'asta'.

Din cand in cand mici surprize iti lumineaza noaptea cu un zambet. Confirmarea faptul ca ceea ce scrii ofera cuiva chiar si o secunda de placere sau o clipa de meditatie, pentru un om caruia ii place sa scrie e cel mai frumos dar pe care il poate primi. Daca ramaneai un secret ma privai de un zambet, de o surpriza placuta. Raman la convingerea mea: secretele complica inutil viata.

Traiesc cu impresia ca aceste pagini sunt ferite de 'ochii lumii' desi, teoretic, oricine poate citi ce scriu aici. Nu pot sa nu ma intreb, insa, cati din cei care citesc, inteleg sau simt cu adevarat acele 'firimituri' de suflet pe care le las aici? Pentru ca, intr-un mod probabil ciudat, nu pot sa-i numesc 'ochii lumii' pe aceia care citesc si ma inteleg fara ca eu sa fii schimbat cu ei un singur cuvant - fie personal sau virtual.
N-as putea numi strain pe cineva care intelege ce simt.


Ca un fel de cadou intarziat de Craciun, va dedic o melodie:
Reamonn - Star

Doamne, dau un regat (pe care nici nu-l am) pentru bucuria de-a te citi... dau un "zambet", as da o lacrima, un suspin, dar... sunt orfana de lacrimi... si ce-am mai plans candva... ce frumos stiam eu a plange tristetile altora razand strengareste de propriile-mi dureri... apuse timpuri...
Si totusi, de unde sa iau o lacrima pentru "Ninge Albastru"?

Mi-as dori nepasarea... unde mi-o fi zambetul strengaresc si mai ales unde mi-o fi nepasarea fata de "povestea ta" pe langa care nu pot trece?
M-am lasat coplesita de ceea ce scrii... habar n-ai tu ce greu e sa-ti potolesti curiozitatea... vezi, nu stiu pastra un secret... sa NU indraznesti vreodata sa-mi incredintezi "secretul tau".
Da... "secretele complica inutil viata"

Povesteste-ne, o faci atat de minunat... si nu uita: important este sa ne deschidem sufletul...
Deschide ochii si priveste un superb trandafir albastru… apropie-l usor... lasa-l sa-ti mangaie obrazul cu atingerea lui... respira adanc... si plin de recunostinta, zambeste-i! ... el iti aduce atata bucurie cata imparti tu, nu cu strainii...
Vezi, cum aduna parca in petalele lui toata frumusetea cerului… sau poate a iernii "fulguind albastru"... toata bucuria de a trai...

I-a gandeste-te! Nu simti cum, undeva, atatea inimi vibreaza odata cu inima ta?
Gandeste-te bine. Poate acum... citeste "firimituri" din gandurile tale, baiatul care ti-a zambit azi, fara motiv , cand treceai pe langa el sau fata dupa care ai intors in treacat privirea... sau... cine stie... un suflet curat care traieste si simte la fel ca tine... citeste zburand cu gandul pe albastrul cerului ochilor tai.
De ce sa ne doara privirea lumii?

Trebuie sa ma opresc aici... nu vreau sa fac abuz de rabdarea ta (ti-a luat ceva timp sa citesti)
Zambesc. Cum m-as putea priva de asemenea dorinta?

Se apropie, treptat, momentul... nostalgiei. Reincepe agitatia, revin momentele acelea de emotie banala pe care le tratez cu o indiferenta destul de curioasa....

Se vede cum ies usor din lumea asta in care nu exista timp, probleme presante sau vreo alta persoana.
Lumea mea: eu, un stilou, o foaie de hartie si timpul dintre ele. Atat.
Sper sa o regasesc intacta la intoarcere, sper sa nu treaca prea mult timp inainte sa ma primesti inapoi.

Cand ai un suflet frumos la picioare de ce treci indiferenta pe langa el? Pentru ca nu-l cunosti? Dar atunci cand il vei cunoste, e atat de probabil sa fie 'prea tarziu' incat, uneori, chiar ma intreb daca pe viitor totul se va derula in acelasi mod....?

Cat de usor - sa ma pierd, sa te pierd.

Vorbesc cu o umbra in contraste, cu o naluca in nuante si nu-mi doresc nimic mai mult decat sa ma pierd in umbra si visele tale.

Seven - Atat de usor sa ma pierzi

"Se apropie, treptat, momentul... nostalgiei. Reincepe agitatia...."
Si asta cu atita tristetze.....am intrat intr-un nou an si...vom incerca sa fim mai buni nu?
La multi ani Omule!
Nu uita un lucru--> "Visele mor greu! Le tii in mana mult timp chiar si cind au devenit cenusa"

La mult ani, AIWA! Sper ca anul acesta sa fie unul cu mult mai bun decat cel ce tocmai a trecut - atat pentru tine cat si pentru mine
_________________________________

"Cuvintele si necuvintele toate s-au adunat la nasterea unei stele in sufletul tau si mi te-au daruit mie ca o sarbatoare de armonii cosmice. Ii multumesc universului pentru asta! Iti multumesc tie ca existi!

Si in sufletul meu intrezaresc, acum, magie. Magie se cheama nasterea luminii in sufletul meu, raza adusa de tine dintre galaxii, de la portile emotiilor ferecate in lanturile cotidianului. Magie e labirintul de stari ce le respir acum, dincolo de timp sau spatiu, abandonat de provocari sau nesiguranta. Magie nascand liniste, culeasa de tine dintre petalele unor crini, dintre razele lunii, dintre amintirile tale cele mai profunde despre fericire. Masura inimii tale in sufletul meu cuprinde acum intreaga manifestare de forme si iluzii ca o imbratisare de ecouri celeste peste nasterea timpului, sentimentele prind culoarea unui fluture in zbor sau curgerea unei cascade cu fiori. Magie se cheama respiratia proaspata a pruncilor jucandu-mi-se cu emotiile, magie este trezirea ta la marginea rosturilor mele, in preaplinul nectarului fascinand vise..." - Ea


Magic cu adevarat...
Cum sa-ti raspund? Ce cristale as mai putea face sa vibreze prin niste cuvintele tacute pe care oricum, la celalalt capat le va astepta indiferenta? Ce magie as mai putea pune in niste simple litere cand stiu ca totul se reduce la puterea ta de perceptie, la masura cu care vei lasa magia sa-ti intre in suflet? Simt ca as vorbi cu o umbra, ce aluneca din cand in cand peste sufletul meu. Vine si pleaca dupa bunul plac, lasand in spate doar un fin parfum al nostalgiei.
Frunze ruginii, rascolite usor de pasii unui singuratic, intr-un amurg tarziu de toamna...asta e 'sufletul' meu intr-un moment de magie.
M-am lasat purtat de imaginile abstracte ale cuvintelor tale, m-am lasat inselat de niste nuante cand eu cautam contraste.

Spui ca vei pleca, lasand in urma o nuanta de alb - iata, magia! Magia cuvintelor patrunse in sufletul meu, a iluziei perfecte, a chipului si zambetului tau.

Recunosc, sunt fermecat...

The Cult - Painted on my heart

Razele soarelui, rosii-sangerii...
De ce mi-ai dedicat un apus? De ce intotdeauna trebuie sa 'prind' un sfarsit? Pentru un inceput, parca mi-as dori un rasarit. Mi-as dori niste raze stralucitoare care sa ma orbeasca prin nuante aprinse de galben si alb.
Flacari, jar, cenusa - nu e inca vremea pentru asemenea pustiiri. Va veni, atunci cand va fi prea tarziu, cand nu voi mai putea 'altfel'. Acum, insa, e momentul ca acele raze de soare minunate sa-mi mangaie sufletul, sa-mi astearna ganduri aurii in minte si sa ma faca sa zambesc in fiecare dimineata.



Ruga in noapte

Ma iei si pe mine in carul de stele?
Ma iei si pe mine cu tine-ntr-o zi?
Departe de lume, aproape de ele
In curgeri de timp ce departe vor fi.

Ma iei si pe mine in zambetul serii
In freamat de noapte , placut mirosind?
Cand cerul absoarbe culoarea cernelii
Si luna vegheaza iar neobosind?

Ma iei si pe mine in lumea cea mare?
Si visul trait sa-mi para sublim,
S-ating o stea clipinda si imbietoare
Si orizontul sa-mi para infim? (Ea...)

Azi, mi-ai dedicat un rasarit. Nu m-am entuziasmat prea tare, dat fiind ca prefer apusurile, insa, acum ca imi recitesc ultimul post, nu pot sa nu-mi spun, 'ce frumoasa coincidenta'.

Am scris pret de o jumatate de pagina alte ganduri si lucruri despre tine, iar acum le-am sters sub impulsul unei singure intrebari: de ce scriu toate acestea? Pentru tine? Pentru mine? Scriu pur si simplu din nevoia de a scrie ceva, sau din cauza ca nimeni altcineva inafara acestui ecran alb nu mai suporta sa ma auda vorbind despre acelasi subiect...?

Probabil asta e.

M-am obisnuit sa-mi maschez tristetiile prezente in ochi, voce sau gesturi iar acum am ajuns sa ma intreb daca mai exista oameni care sa observe astfel de detalii? Cateodata o simpla afirmatie - 'Imi pari trist....' - face mai mult mai mult decat intrebarea 'De ce esti trist?'
Am ajuns oare sa ma ascund atat de bine incat sa insel 'lumea care ma cunoaste'? Sau pur si simplu aceasta 'lume' nu mai are timp si pentru observatie?

Opreste-te o clipa, acorda-ti un moment de tacere si priveste. Uita-te putin in directia ochilor lui, asculta tonul vocii sale si poate printr-o simpla observatie vei descoperi ceea ce nici o mie de intrebari n-o vor face...


Mi-ar placea sa te privesc, sa te observ putin cate putin.
As vrea sa ma lasi sa vad ce ganduri ai, ce idei si vise iti colinda mintea, ce nelinisti si dorinte ai...
Nu mai vreau poezii sau cuvinte frumoase ce nu spun nimic. Nu mai vreau sa ma pierd printre atata litere reci, mute. Niste statui angelice, niste forme frumoase menite doar sa impresioneze si sa incurajeze. Mi-au ajuns atatea fraze evazive.
Nu vreau nimic mai mult decat sa-mi raspunzi printr-un lucru concret, personal, la intrebarea 'ce mai faci?'.

Vreau sa te cunosc pe tine - asa cum esti - nu iluzia inchipuita de mine.

"Oare cat va mai dura?"
"Depinde cum stai cu rabdarea...."


In urma cu cateva ore, privind pe un geam intunecat, un peisaj deprimant, m-am trezit din visare spunandu-mi ca 'nu mai am rabdare'.
Acum, imi pare ciudat acest gand. De multe ori am avut mult mai multa rabdare in niste chestiuni insignifiante sau care s-au devedit a fi o totala risipa de timp, iar acum, cand.....
Dar nu mai are rost sa zic nimic. Am spus prea multe, prea multe ganduri, idei si sentimente ce au cazut in gol.

De ce nu intelegi ca pentru a spune ceva frumos nu e nevoie de un limbaj academic sau de o sumedenie de metafore si epitete reci, lipsite de orice...sentiment?
Stii, oare, cat de puternic se simte lipsa sentimentului in cuvinte? Stii ce simti cand citesti niste cuvinte goale, incarcate de o aparenta frumusete, cand vezi ca adevarata frumusete atat de mult asteptata nu vine nici macar sub forma unor ganduri sau vise scrise simplu?

Nu mai vreau sa-mi vorbesti despre echilibru, fericire sau incredere. Nu mai vreau sa-i aud pe altii vorbind prin tine. I-am citit si eu, i-am auzit si eu. Ii cunosc, ii stiu, imi plac, iar pe unii ii ador chiar, insa, eu pe tine vreau sa te aud vorbind despre gandurile si visele tale.

Cum sa mai am rabdare cand te aud vorbind despre un echilibru in care nu cred si pe care in definitiv nici nu-l vreau? Cand imi vorbesti despre singuratate si fericire, despre 'micile minuni' din jurul nostru, cum crezi ca pot sa accept teoriile acelea cand stiu ca de unul singur doar iluzia e calea fericirii? Cand stiu ca tu nu cunosti 'marile minuni' din viata decat din carti si vise, cand imi vorbesti despre incredere fara sa stii ca ea presupune ca o parte din sufletul tau sa i-a calea sentimentelor spre celalalt suflet, cand vad ca toate cuvintele mele raman fara ecou, cand stiu ca a venit momentul sa fie 'prea tarziu'...



Come on [..] I refuse to let you die
Come on fallen star I refuse to let you die
Cos that's wrong and I've been waiting far too long
It's wrong I've been waiting far too long
For you to be....

Placebo - Centrefolds

Scrii atat de frumos... De fiecare data cand te citesc intru in alta lume si melancolia... o melancolie dulce... ma cuprinde.

Iata-ma, blocat. Iata-ma, incurcat in cuvinte, pierdut in franturi de silaba, aruncat din litera-n'litera...
Ma gasesc inconjurat de tristete, tocmai cand o licarire de entuziasm m-a surprins cu garda jos.


Acum patru ani, in Busteni, printr-o fericita intamplare, mi-ai raspuns tu la telefon. M-am blocat si atunci, m-am pierdut si am uitat ce voiam sa intreb. Cand mi-am revenit era deja prea tarziu, eram deja fermecat de cea mai frumoasa voce feminina, auzita pana atunci la telefon. N-am stiut cine esti multa vreme. Abia peste inca un an, am aflat mici detalii despre tine. Eram cu Dy atunci, iar intamplarea a facut ca tu sa fii plecata din Busteni cand am trecut pe la shogun. Peste inca un an, dupa XPCamp, in Regie, in P16 la 334, cadeam iarasi sub magia ta in timp ce-ti priveam o poza. Am spus ca peisajul e minunat pentru a-mi explica, fata de Kodiak si shogun, vizibila fascinatie si incantare pentru acea poza. Mai tarziu, am citit cateva din textele scrise de tine - unele din cele mai bune pe care le ai - si am fost iremediabil fascinat de fiinta ta. Te-am transformat intr-un ideal, ti-am dat corpul unei iluzii si gandurile unui vis. Jumatate din relatia cu Laura s-a petrecut sub influenta acestui ideal, iar jumatate sub asa zisa influenta a alte...altora.
A mai trecut un an, astfel. Dupa ce mi-am revenit, fascinatia pentru tine a reinceput sa-si faca loc in sufletul meu, idealul, cumintit acum doar sub forma de vis cu ochi de iluzie, si-a reluat vechiul loc in gandurile mele. Atunci am inceput sa vorbesc cu tine, urmand ca mai tarziu, vara, la Busteni, sa te intalnesc. Mi-era teama sa nu fiu dezamagit, sa nu fi exagerat in asteptarile mele, insa, atat cat a fost, te-am gasit exact asa cum ma asteptam. Dupa, am vorbit mai mult si mai des. Am incercat sa patrund in gandurile tale, sa te cunosc dar erai permanent invaluita de un nor de ceata in care toate intrebarile concrete isi gaseau un raspuns evaziv si toate cuvintele simple si frumoase isi gaseau echivalente complexe, complicate dar poate, pe alocuri, nu mai putin frumoase. Aproape ca mai trecuse un an, cand te-am surprins de ziua ta. Mi-a parut rau ca nici atunci nu am reusit sa schimbam mai mult de cateva cuvinte singuri, insa, la fel, te-am gasit aidoma iluziei mele.
Dupa ce trecuse anul, in sfarsit, am reusit sa ne intalnim, singuri. Am vorbit mult si frumos, te-am descoperit asa cum nu ma asteptasem sa o fac, am ascultat muzica si ne-am plimbat prin ninsoare ca'ntru-n vis de basm. Te-am gasit altfel decat in visele mele atunci. Mi-am dat seama ca iluzia mea era mult prea fada pentru ceea ce erai in realitate si mi-am propus atunci sa incep sa te cunosc pe tine, persoana reala care m-a fascinat de la bun inceput.
Azi, cand eram mai mult ca oricand hotarat sa renunt, mi-ai propus un vis, incepand "cu ziua in care ningea cu fulgi mari, intr-un dans lin...pe un fundal linistitor de Rolling Stones si Queen...". Voi accepta visul, insa, totodata, sper ca atunci cand iti voi lua mana'ntr-a mea, visul sa se transforme intr-o realitate magica - plina de magie.



Probabil ca, totusi, am avut destula rabdare....

Ma vad iar pierdut printre cuvinte. Cum altfel?

Fascinatie. Ce cuvant minunat. Inglobeaza o parte din vise, ganduri si sentimente ce se pliaza perfect pe cuvintele tale vagi. Insotite de curiozitate, se instaleaza perfect in suflet. De atatea ori am fost fascinat, de atatea ori m-am lovit de aparente, de iluzii, incat mi-am facut o regula de a ma feri din calea potentialelor 'fascinatii'. Normal, nu am reusit. De fapt, mai mult de atat am ajuns sa realizez ca aceste mici surprize dau savoare vietii.
Adevarata fascinatie insa, se manifesta atunci cand incepi sa treci peste acele aparente de inceput, cand ajungi sa cunosti omul din spatele cuvintelor. Doar atunci cred ca fascinatia poate sa se transforme in altceva, mai frumos sau din contra, dezamagitor. Pana atunci insa, totul e un vis frumos, totul reprezinta pur si simplu "doua ferestre mult prea departe una de cealalta".
Am trait mult timp un vis nespus de frumos ce imi aducea zambetul pe buze dimineata, in razele soarelui, si seara, la lumina lunii. Mi-a adus si clipe de tristete, nostalgie si nenumarate dorinte de a renunta, dar de fiecare data am considerat ca beneficiile aduse merita.
Acum, cred ca a venit momentul sa ma despart de visul tau si sa incep unul nou. Indiferent daca vei face sau nu parte din el, nostalgia ma va insoti. Cum spunea si Cartarescu, nu suntem decat niste personaje de hartie intr-un univers de litere, creat de Marea Nostalgie.


Mi-ai deschis o poarta spre sufletul tau, mi-ai impartasit primele ganduri....Ai 'scapat' faptul ca te-am fascinat, urmand ca apoi sa te refugiezi in noapte pentru a gandi mai bine raspunsul de maine....

La un concert Iris, pe o anume melodie, gandul ti-a fugit spre mine iar, "in ochi mi se zbateau lacrimile".
Chiar atat de mult sa dor?

"Dupa ce ti-am citit prima data mesajul m-am gandit ca nu se poate...Nu se poate ca o fiinta atat de minunata sa-si indrepte gandurile asupra mea de atat de mult timp. Dar apoi am alungat toate aceste ganduri si mi-am amintit de acea seara de sfarsit de noiembrie (despre care ti-am vorbit). In acea mare de oameni regasisem doar umbre...(desi in jurul meu erau persoane cunoscute). M-am uitat la umbre si nu m-am vazut decat pe mine! Apoi am cautat ceva mai mult decat umbre si te-am gasit pe tine in gandurile mele. Cel care a fost si va fi mereu mai mult decat o umbra...Si astfel un sentiment ciudat m-a cuprins. In acel moment am simtit ca te cunosc de 'o viata intreaga'! Am inceput sa caut farmecul tau in umbrele lasate de brazi peste nori dar mi-a zambit gandul elegie fara pata si-am luat un crampei de cer sa-mi indrume gandul catre tine. Am ascultat stelele si am simtit ca toate gandurile mele s-au unit cu ale tale formand acele corpuri celeste...Am clipit neputincioasa si am oprit acele valuri, mii, care mi se zbateau in ochi si un vis dulceag a acoperit secundele mate.
Nici acum nu prea imi pot explica de ce am adesea impresia ca te cunosc 'de o viata'... desi fiinta ta ascunde atat de multe taine minunate." - Ea


Acum ma vad pierdut intr-o clipa de beatitudine, luminata de soarele chipului si gandurilor tale.

Momente de liniste, de tacere si visare m-au invaluit de la acea clipa. Inutil sa scriu sau sa descriu ceea ce simt. Cand totul pare potrivnic, cand ghinionul pare sa se fi transformat in propria-mi umbra, un sentiment cald imi inunda toata fiinta transformand...totul, intr-un[ul] singur - moment de liniste, in care las tacerea sa viseze la kilometri departare. Indescriptibil si dorul ce ma cuprinde. Mi-e dor intr-un mod calm, cald, tainic si tacut.

Ma las purtat printre culori, curgand alaturi de ele, fluidizat, nuantat, spre cuvinte parca de prea mult timp uitate. Cat de placuta poate fi....regasirea!

Iti scriu Tie aici...

Nu sunt decat o umbra ce colinda pamantul in cautarea unui vis absurd. Ironia e ca l-am gasit de atatea ori, in atatea ipostaze, incat imi pare fascinat de ciudat faptul ca inca mai respir. Nu pot - indiferent cat de mult as vrea - sa scriu ceva ce te va face sa ma uiti, sau macar ceva ce nu te va durea. Nu pot. Iti simt durerea, iti aud gandurile si iti inteleg visele - le-am avut, le am si cu siguranta le voi avea atata timp cat voi mai trai. N-am sa pot scrie niciodata in absenta unui vis, unei fascinatii sau unei dureri. Gresesti daca vei gandi ca nu te inteleg. Probabil, exact din acest motiv m-am apropiat atat de mult de tine.
Da, m-am lasat pierdut, furat si fascinat de Visul tau. Cand am crezut ca am gasit ceea ce cautam de atatea clipe - eternitati - singuratice, n-am mai avut putere sa revin din lumea Visului meu.
Greseala, aici, imi revine mie. N-am stiu sa revin la timp din acea lume, n-am stiu sa tac atunci cand trebuia si in definitiv, n-am stiu cum sa ma opresc din visat. Treptat, in acea lume dominata de nostalgie visele noastre s-au contopit dand nastere unui minunat izvor de cuvinte triste. Prea tarziu am vazut, prea tarziu mi-am dat seama ca ceea ce traiesc eu tine de realitate si nu de vis; de prezent si nu de nostalgii trecute sau viitoare.
Frumusetea clipelor, in acea lume pe care o cunosti atat de bine, se aseamana atat de mult cu fericirea incat uiti unde esti, ce vrei si spre ce te indrepti.

Noaptea rasarea usor la orizont iar inceputul visului e atat de aproape incat incep sa tremur usor. Parul lung imi incadreaza fata, lasand sa se perceapa doar o privire albastra patrunzatoare. Incerc sa percep ciudatele senzatii si sa le inteleg. Incerc sa te privesc in ochi dar nu vad decat intunericul unei umbre. Incerc sa te prind de mana dar nu pot. Te-ai transformat intr-o iluzie, intr-un gand adanc infipt in memoria unei umbre ce te-a uitat inainte de a te cunoaste.

Priveam acum doua nopti cerul instelat si mi-am amintit de conversatia noastra. Am remarcat doua stele mari, stralucitoare, intr-o mare intunecata. Am privit in ochii nostalgiei si te-am vazut pe tine, ti-am vazut Visul aievea. Zambeai, asa cum probabil doar tu stii sa zambesti. Iar in acei ochi negri, despre care am scris cu ani in urma, se oglindea o nuanta de albastru, o ciudata amintire din trecut, un vis pierdut, o speranta de demult.

Intr-un univers straniu de alabastru metalic, resemnarea mi-a smuls amintirea durerii trecute. Singuratatea nu m-a parasit niciodata, iar lacrimile ce ma ardeau pareau sa transforme totul in scrum. Speranta unui Vis oarecare, imi parea atat de departe incat doar reamintirea imi parea un efort de netrecut. Dorinte nu mai aveam, iar nimicul a ajuns sa-mi para un scop fascinant. Zambetul, privirea, totul pareau a fi personificarea tristetii.
Acesta e momentul in care stand pe marginea unui lac, privind un apus sfasietor exclami fie, "Opreste-te clipa!", fie, "Ajunga zilei durerea-i...".

Simt ceea ce simti si tu. Gandesc ceea ce gandesti si tu. Vises la ceea ce visezi si tu.
Suflete oarbe, ce cauta aceleasi clipe magice, intr-o lume in care pentru a trai trebuie sa te imparti intre doua contraste, a caror lupta se da in nuante.

Nu pot stii ce ne rezerva viitorul, dar stiu ca prezentul mi-e incrustat in clipe ale caror magie nu pot sa o percep decat...astfel.

Visul tau ma va purta intotdeauna pe un taram magic, ideal si ireal.
Insa, nu e si nu poate fi realitatea mea acum...

Nasterea Ingerilor


Am vazut acum cativa ani un film al carui personaj principal feminim m-a fascinat. N-am stiu exact de ce lasand la acea vreme ca singura explicatie motivul frumusetii sale. Acum, cand l-am revazut, mi-am dat seama care a fost adevaratul motiv al fascinatiei mele...

Actiunea filmului – hollywoodian, de categoria B - se invarte in jurul vietii unei tinere rebele recrutate de serviciile secrete si urmareste drama acesteia, pe parcursul incercarii sale de a-si recapata viata furata.
Nu mai stiu cum se numeste filmul si nici macar de numele actritei nu mai sunt sigur.

Am ramas, insa, fascinat de doua lucruri : de poza din finalul filmului si de Nina Simone. Acum, ascultand cantecele Ninei Simone, imi dau seama ca in absenta sentimentul produs de film – a dramei jucate foarte bine de acea actrita – nu reusesc sa percep nimic.
Acea poza mi-a ramas adanc infipta in memorie si nu din cauza unei fascinatii apropiate de obsesie ci din cauza sentimenului pe care il exprima. Intruchipa tristetea. Nu pot sa o descriu mai mult sau mai frumos. Nu pot sa o redau in cuvinte si nu pot sa mi-o scot din minte. Un univers intreg se spargea in ochii ei, o intreaga gama de sentimente era retinuta pe vecie in gestul sau, simplu, de a-si ridica parul de pe ochi. In nuante de alb-negru era redata tristetea.

Urmand firul acestui gand, nu pot sa nu ma intreb, ce culoare ar avea, oare, nostalgia? Ce nuante s-ar folosi pentru redarea ei si…mai mult de atat, cine ar putea sa o intruchipeze? Intrebari fara raspuns…
Pana acum nu am vazut decat tristete, sau din contra, fericire, in poze.
Nostalgia mi-a fost dat sa o intalnesc doar in scris.

Ce minunat ar fi sa-ti am poza incrustata cu nostalgie…
Desigur, va trebui sa fie o poza in care sa fii trista. Mi-ar parea ciudata nostalgia resimtita din fericire.

Imagini ale sufletului, atat pozele cat si cuvintele, se implestesc minunat in nuante de alb si negru, lasand nostalgia sa culeaga roadele tristetii.
Problema mea, raspunsul intrebarii "What’s wrong with you?" e acesta: de prea mult timp port tristetea ca imagine in suflet. Acum a venit momentul sa o exprim si in cuvinte, sa o las sa se transforme treptat in nostalgie - in dor, in dragoste…
Intruchiparea tristetii, nu poate fi doar o ipostaza artistica, trebuie sa fie sentiment, suflet, pasiune si…o seama de cuvinte nespuse. Iar nostalgia nu poate sa fie fara existenta cuvintelor. Acest aparent paradox, al existentei cuvintelor nespuse prin intermediul imaginilor si al cuvintelor exprimate prin scris cu ajutorul nostalgiei, e dat de intruparea tristetii in nostalgie.

Cuvintele ofera trupul nostalgiei, iar imaginile, chipul tristetii. Nimic nu poate fi mai frumos decat rezultatul acestui proces, nimic nu poate avea mai multa logica intr-o lume dominata de contraste (de opozitii) decat aceasta transformare. Nimic n-ar avea mai mult sens decat existenta acelor fiinte cu asemenea trup si suflet: Ingerii.

Closer


Iata un film pe care l-am simtit aproape.
Aproape totul a fost o minciuna, aproape totul a fost... dragoste, vis, si aproape totul a fost atat de real, incat a durut. Mi-au placut paralelismele visare - realitate, minciuna - adevar, inceput - sfarsit. Mi-au placut personajele, sfarsitul si morala.

Trecand peste banalul 'fiecare sfarsit e un inceput' si peste aparenta de 'haotic si repetitiv', ideea ce a ajuns pana la mine a fost una pe cat de reala, pe atat de adevarata.

Nu se poate cladi nimic pe minciuna, nici macar in vis... Mai devreme sau mai tarziu vei obosi si vei vrea sa dormi. Ce lucru, sa observi atunci ca tu de fapt dormi, iar visul pe care-l ai e chiar viata ta... cladita pe minciuna.

Confuz. Insa totodata relativ, nuantat si...ciudat de adevarat.
Nu pot sa aleg un moment fara sa fiu tentat sa povestesc tot filmul si nu pot sa povestesc intreg filmul fara sa discut tot ceea ce el presupune. Asemenea, nu pot sa discut toate ideile fara sa fiu nevoit sa aleg momente pe care sa le povestesc.

Un film format din secvente, in care fiecare final deschide o alta perspectiva, lasand sfarsitul filmului sa se piarda in imaginatia celui ce gandeste... Atat pot spune despre acest film.

Peste o zi si o luna aceste pagini implinesc doi ani. Multe au trecut prin ele si probabil mult mai multe vor mai trece.

Aveam un gand pana acum cateva secunde dar se pare c'a fugit de mine si m-a lasat fara cuvinte
Am sa las muzica sa vorbeasca; mai exact, versurile din Lumi Albe.

Solutia ar putea fi... Turn the page ...dar nu stiu in ce masura s-ar potrivi.

Ramane de vazut cat din ceea ce eu am numit Ideea mea va ramane, cat se va materializa si cat va muri.



Ideea


Am regasit o parte a iluziei paradisului pierdut. Am redescoperit frumosul - esteticul. Se spune ca frumusetea sta in ochiul celui care priveste, insa, se omite ceva foarte important: arta de a privi sta in sufletul privitorului, la fel cum arta de a crea frumos sta in cel al artistului.

Influenta Paltinisului incepe sa se resimta din ce in ce mai puternic asupra mea. "Care ti-e ideea?", intrebarea pe care Noica o adresa studentilor sai, m-a lasat sa zac in visare zile intregi. La un moment dat, tot Noica a fost cel care m-a consolat oferindu-mi totodata inceputul revelatiei : "De vreme ce n-a venit pana acum, pe semne ca a venit deja." Urmarea revelatiei mi-a fost dezvaluita "La Tescani" de Plesu : "Cea mai adecvata expresie scrisa a efortului spiritual imi apare a fi fragmentul. Pentru ca fragmenul singur, numai el, respecta procedura intima a gandirii. Gandim intermitent: intermitent la propriu, data fiind incapacitatea noastra structurala de a pastra in act reflexivitatea (pe o unica tema) dincolo de intervalul catorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: exista clipe ale intelelegerii, inconjuratea de un zumzet tatonant care nu e decat asteptarea activa a acelor clipe.) Dar gandim intermitent si in alt sens, gandim cu un aparat finit infinititatea fiecarui gand. A fi creatura inseamna a fi fragment. Noi nu suntem Logos-ul insusi [...] : suntem particule de Logos, salasuri temporare ale lui. De aceea, pana si intelepciunea, cand ne e data, ne e data nu sub forma continua a discursului, ci sub aceea monumentala, a revelatiei. Iluminarea este - peste tot unde se vorbeste de ea - un apogeu al instantaneitatii, un plonjeu scurt in ozonul unei lumi in care, daca am zabovi prea mult, ne-am sufoca. Intermitenta nu e, asadar, numai conditia gandirii, dar si igiena ei, ritmul ei real in planul omenescului." (Jurnalul de la Tescani - Andrei Plesu)

Aceasta mi-e Ideea: fragmentul. Fie ca e vorba de un citat, aforism sau cateva cuvinte armonios alaturate, impresia lasata e una mult mai patrunzatoare decat in cazul unui carti. Ce poate fi oare mai impresionant, in acest domeniu literar, decat o carte compusa din fragmente? O carte ce prin insasi structura sa, se inchide deschizandu-se. Fiecare final de fragment nu e altceva decat poarta spre urmatorul, urmand ca finalul cartii sa reprezinte deschiderea finala dinspre sufletul autorului spre cel al cititorului.
Frecvent spuneam, oarecum cu parere de rau, ca de un timp nu mai pot scrie decat idei, fragmente. Nu mai puteam intra in rolul unui personaj, nici macar intr-al meu, nu mai puteam descrie fantasmele imaginatiei fara sa am o puternica impresie de fals si inestetic.
M-am lasat condus de fragment si in sens mai larg, de jurnal, cu gandul la ceva temporar, superficial. Curand am devenit fascinat de puterea pe care am gasit-o in cateva pagini fragmentate. Am realizat ca superficialitatea nu-si gaseste loc printre acele cuvinte si ca frumosul - trist, nostalgic sau nascut dintr-o exaltata fericire - isi poate gasi oglindirea in doar cateva cuvinte.

Ganduri framentate...


Lumea, noi si chiar universul intreg e format din framente, din mici parti absolute sau relative ce graviteaza in jurului existentei noastre. Totul e compus din parti.
As vrea sa imbin o filozofie a fragmentului cu un tratat despre frumos, trecand printr-o problematica a 'nuantelor si contrastelor'. Mi-ar placea sa am cele necesare constituirii unor astfel de concepte. Astfel, probabil n-as fi nevoit sa ma refugiez aproape in totalitate in literatura, in suflet.
Probabil caut scuze, probabil sunt superficial si....in mod sigur mai am multe de invatat, insa, daca macar pentru o secunda as reusi sa exprim simtirea, s-ar intelege atat de multe... Daca oricine ar putea sa vorbeasca prin sentimente, ar fi mult mai mult 'frumos' pe lume.

Cartile sunt modalitatea spiritului de a intra in lume. Ele se adreseaza sufletului, il invata cum ar putea arata alte lumi, alte planuri ale existentei.
Daca inexistenta altor forme de viata in univers duce la ideea unei foarte mari risipe de spatiu, inseamna ca si inexistenta unor alte forme, evoluate, ale existentei umane e o mare risipa de spirit si suflet.

Asa zisa superficialitate a literaturii sau a 'salvarii prin literatura' nu se traduce printr-o incapacitate a autorului de a argumenta adecvat punctul sau de vedere, ci, el, de cele mai multe ori, se margineste la mentionarea unei idei si a solutiei sale 'literare'. In caz contrar nu s-ar mai numi literatura, ci retorica, discurs sau filozofie.
Fiecare problema isi gaseste solutia sau scuza in ea insasi.

A incerca sa exprimi 'frumosul' e ca a fi permanent intr-o stare de iubire. Indragostitul, exulta - solitarul, plange - cel ce iubeste, traieste frumos.

Nu conteaza ca iubesti viata, muzica, literatura, o femeie, sau pe toate la un loc. Iubirea, calma, calda, tandra, timida si respectuasa te invaluie si te salveaza de fiecare data.

Dorul e nostalgie - reprezinta perfectiunea iubirii.
Gelozia e 'pactul cu diavolul': vanitatea.

Banuiesc ca as putea fi invinuit de relativizarea conceptelor de etica si moralitate, fiind astfel somat sa ma explic. As zice doar atat : aveti dreptate, explicatiile pe care le veti oferi voi vor demonstra, rational, fara drept de apel, ca am gresit.
Problema pe care tot evit sa o rezolv e faptul ca eu nu ma adresez ratiunii ci intelectului si sufletului. Daca nu simtiti aceasta rezolvare e absurd sa ma explic, iar daca o simtiti, e inutil.
Explicarea mea, e jurnalul meu. Jurnalul meu e dat de iubirea mea. Iar iubirea mea, e viata mea.

Sa ajungi la propria-ti intelepciune si sa reusesti sa o explici si altora. Iata un motiv pentru care 'viata de apoi' ar fi necesara.
Ironia umanitatii, ar fi un al doilea motiv. Nu ai destul timp pentru a intelege ceea ce deja ai inceput sa uiti.

Entuziasmul e de multe ori prost inteles. Ar trebui ca sensul sau sa fie 'necesar'. Ca si scopul sau, de altfel.

De ce am ajuns oare sa inot printre asemenea idei absolute pana si atunci cand vine vorba de sensul unui simplu cuvant?
Conformatia nu mi-e scuza, iar diletantismul literar nici atat. Tine cu siguranta de 'ratiune', de conexiunile ciudate ce mi se fac intre stiintele exacte si aplicarea lor... umana.
Totusi, semnul erorii, atribuit poate pe nedrept tuturor, poate fi sters, asemenea oricarei alte limitari. Cand se ajunge la o alta limitare, se impinge sistemul de referinta al limitei din ce in ce mai aproape de sursa.

In acest moment visul mi-e stapan iar nostalgia ghid, pe taramul gandurilor.

Toate aceste cuvinte nu sunt mai mult decat o adunatura de litere ordonate intr-o oarecare ordine.
De ce crezi ca ele ar dori sa ia sensul vrut de tine cand cel ce le scrie sunt eu?

Problema sfarsitului printr-un inceput m-a fascinat de la prima intalnire. Nu ar trebui sa fie de mirare faptul ca ma folosesc de niste limitari pentru a putea deschide larg fereastra visului si imaginatiei.
Nu ar trebui sa fie uimitor nici stilul, aici parca mai sarac ca-n orice alta parte, si de altfel nici eventualele concepte sau idei n-ar trebui sa fie revelatoare.
E de ajuns faptul ca sunt necesare.

Nevoia, la baza, nu tine seama de entuziasm. Exista ceva visceral, exista un univers pierdut, inglobat in genele noastre, al carui nostalgie ne supune - de multe ori irecuperabil.
Ciudate sunt metodele de invatare a universului.

Cea mai mare temere e faptul ca nu voi fi inteles. Am o constanta pornire de a explica, de a detalia, de a clarifica. De fiecare data, cu o oarecare tristete, imi opresc singur avantul. Ma consolez cu niste clisee si cu o mica speranta. Atat mi-e de ajuns, restul, e necesar.

Peste o zi si o luna aceste pagini implinesc doi ani. Multe au trecut prin ele si probabil mult mai multe vor mai trece.

*********************************
Ce conteaza atita timp cat ce scrii va ramane si voi reveni cu placere sa recitesc anumite chestii!
Salut Omule!

[continuare]


Revin la problema dorului....

Te vad in stele, in razele lunii si in versurile melodiei.
De multe ori mi-e neclar, de multe ori ma vad influentat de propriile-mi sfaturi date altora. Cand spun nonsalant, 'traieste emotia, fericirea, acum, in aceste cateva momente, caci mult nu va dura...' nu pot si nu percep ca altcineva sa-mi ofere acelasi sfat, mie, situatiei mele. Exista atatea precedente, atatea esecuri, atatea vise si sperante uitate....incat, uneori, imi spun ca cel mai bun lucru ar fi sa dispar. Nu ca fiinta, prin incetarea vietii, ci ca entitate, prin izolarea de toti si toate.
Am vie in memorie amintirea ochilor tai, a zambetului si a sarutului tau, a emotiei si a...sufletului tau.
Nu mi-e teama de lacrimi sau de tristete decat atunci cand va ploua cu ingeri tristi.
Zborul tau asupra mea e o continua provocare, o cautare a ingerului ascuns prin noianurile sufletului tau.
Lacrima ta e un izvor de nostalgie dupa amintirea unei 'vieti intregi'.

Cum, oare, as putea sa nu incerc sa te explic tot atat de mult pe cat incerci si tu sa ma explici pe mine?



Pasiunea e una din putinele emanatii pure ale sufletului. Nu poti renunta la o pasiune fara a ceda o parte din suflet.
Nu pot renunta la tine fara sa renunt si la pasiune.
Dragostea se impleteste probabil cel mai frumos cu pasiunea, dand nastere, iubirii. Cuvintele sunt cele ce redau extazul frumusetii 'fara cuvinte'.
Cuvintele sunt cele ce ne ofera nostalgia si privilegiul de a visa.

Tristetea e una din putinele stari ce ne permit sa evaluam iubirea la adevarata sa valoare.
Iluzia fericirii sau a suferintei e data de vis; visul, prin nostalgie ne inconjoara intr-o uriasa umbra a iubirii...

Ce pacat ca soarele fascinant al noilor pasiuni ne orbeste... prea des.



Nu mai vreau... sa pot sa visez. Astfel probabil n-am sa mai fiu fascinat de fiecare umbra cu ochi negri ce ma va inconjura in cuvinte frumoase. Probabil, astfel, sentimentul iubirii, in lipsa visului si a nostalgiei, se va transforma fie in fericire, fie in suferinta.
Limitarea si implicit lipsa pasiunii va duce inevitabil la o despartire de cuvinte.
Sentimentul inceputului mi-a fost inlocuit de cel al sfarsitului. Nu stiu pe care il plang mai mult: ruptura de tine sau de mine?

Aceaste randuri, in mod straniu si ironic, stau marturie alegerii unei pasiuni condamnabile la rangul de 'dar', la statutul de 'ales'. Nimic mai fals, mai neadevarat sau mai putin incarcat de dragoste.



Daca maine as decide sa renunt, voi putea oare sa ma tin de promisiune? Exista, oare si altceva inafara vointei mele, ceva ce ma va determina in mod inevitabil sa continuu? Probabil va fi, asa cum a fost de fiecare data cand am mai renuntat.

Nu stiu, si probabil n-am sa stiu niciodata daca a fost cu adevarat sau nu, vointa mea.



N-as putea percepe lumea fara cuvinte. Nu te-as putea iubi fara cuvinte.
N-am sa pot sa renunt la pasiune, astfel, intorcand ironia si lasand straniul situatiei, misterului umbrei, nu te voi putea pierde fara cuvinte.

Salvarea, in cele din urma, vine tot din pasiune.

Din dragoste. Sa fie oare aceasta scuza universala? E posibil, atata timp cat ma ascund dupa voalul relativitatii. As prefera, insa, ca aceasta scuza de matase sa fie inlaturata. As prefera, in mod ironic si paradoxal, sa traiesc intr-o lume a contrastelor, in care albul e pur si negrul nu exista.
Traim intr-o lume in care nuantele contureaza viata, pasiunea si sufletul fiecaruia. Nuante ce tind spre absolut fara a-si da seama ca pentru a se transforma in contraste trebuie sa moara. Fiecare clipa cuprinde in ea o viata intrega, un moment de pasiune, de iubire, o farama de suflet, o secunda de nemurire si o frantura de frumos. Fiecare, nuantata prin aceste cuvinte scrise isi gaseste moartea, clipa de integrare in nostalgie, de tristete, si totodata de renastere intr-o alta sfera, necunoscuta.

Imi amintesc de un fragment din Plesu : "<<E atat de frumos in locul acesta, in momentul acesta, incat nu-mi mai vine sa plec!>> - o fraza care iti vine adeseori in minte cand te plimbi; o fraza candida, dar, in fond, absurda. E, in ea, o lacomie copilareasca, hranita de convingerea ca o emotie se poate dilata la nesfarsit, ca ea are ceva de castigat, prin expansiunea cantitativa. E totuna cu a schimba ascutisul unui punct cu desfasurarea egala a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastra de a savura <<punctualitatea>> unei situatii date, din pofta de liniaritate. Teama de moarte e, si ea, rezultatul unei dorinte perpetue de linearitate. <<N-as mai pleaca...>> Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleaca: lumina i se schimba infinitezimal de la o clipa la alta; o adiere, un zgomot, asociatia unui gand neasteptat il modifica ireversibil. Nu poti pastra momentul frumusetii decat parasindu-l. Daca vrei sa-l depozitezi, sa-l ai definitiv, el isi pierde contururile, se stinge, cade in vid. Simti, deci, dintr-o data, ca in locul acesta si in ceasul acesta e frumos, sfasietor de frumos? Atunci, pleaca! Ti s-a facut un dar, pe care nu-l iei cu tine decat intorcandu-i spatele." (Jurnalul de la Tescani - Andrei Plesu)

Are dreptate... Fiecare moment frumos trebuie pastrat fara tendinta de a-l prelungi intr-o atemporalitate materiala. Parasindu-l, lasandu-l sa treaca e singura modalitate de a-l trece in nemurire.

Probabil asta e menirea dragostei; ne arata solutia vietii.

Relativitatea isi are rolul atata timp cat ne pastram intr-o sfera a nuantelor. Daca vorbim despre contraste - iar despre unele lucruri nu poti vorbi intr-o alta sfera - totul se schimba. Liniaritatea, lipsa libertatii, sau orice alta senzatie negativa e anulata din principiu atunci cand vorbesti despre ceva absolut. Nu se poate vorbi despre perfectiune in sensul sau absolut, daca cuvantul imperfectiune isi pastreaza sensul.

Daca definitia nuantei gri ar fi sensul culorii alb, negrul n-ar mai exista.



Sunt trist. Nu stiu - nu vreau sa stiu - de ce. Nu am nici o solutie si nici un motiv imediat. Nu cred in ploaie, in aripi de inger triste, sau in zbor de pene albastre...
Mint.
Cum as putea oare sa nu cred? Cine n-ar crede?
Ploua incet, cu picuri mari, pe inima mea.
Aripi de inger, triste, imi bat in geam sporadec. In suflet, zborul tau de pene albastre m-a acoperit pentru cateva secunde, lasandu-ma fara cuvinte intr-un ocean de umbre, format din lacrimile noastre de odinioara.
Sunt melancolic si parca mi-e teama.

Parte din suflet, din zbor, din pasiune, e la tine. N-o uita, caci nici eu n-am uitat drumul pe care-l voiai.



Melancolia e senzatia de care ma tem. Imi pare o limita de netrecut.
Nostalgia imi ofera posibilitatea de a visa la o repetare a evenimentelor, in timp ce melancolia presupune lipsa visarii.
Pasiune in van, iubire desarta, sau vise fara speranta. Melancolia e senzatia lumii destramate, a dorintei fara iluzii asociate cu neputinta cruda.

Sper la nostalgia permanenta a iubirii...



Sa fie oare iluzia unitatea de masura a realului? Iar visul, masura iluziei?
Daca ar fi asa, nostalgia e calea.

Intr-o lume impartita intre material si spiritual, nostalgia e granita dintre cele doua, visul e pasaportul, iar iluzia e tristetea.



Ce trist poate fi sa visezi in permanenta la o parte uitata din suflet; sa ai nostalgia unui lucru de prea mult timp uitat.
Care sa fie acel lucru la care viseaza omenirea de atata timp?

Fericirea, Absolutul, Perfectiunea, sau Paradisul pierdut...?



Iluzia Paradisului pierdut e gradul maxim de real pe care il putem atinge in acest vis.
Presupun ca vom mai avea multe nostalgii de visat si multe somnuri de dormit pana sa... reusim sa cream, ceea ce e de creat.

Vom crea, visand somnul nostalgiei.

Ma vad blocat. Ma gasesc in imposibilitatea de a scrie. Sunetele parca si-au pierdut intensitatea iar sangele parca mi s-a transformat in flacari. Inima isi incetineste bataile printr-o ciudata intamplare. Privesc in jur si ma las purtat de amintiri, de flash-back-uri in nuante de alb-negru. Las gandurile sa-mi strabata fiecare simtire secreta. Ma las analizat, impartit, rupt, aruncat si deziluzionat. Imi gasesc ultimele puteri intr-o stranie coincidenta. Gasesc speranta acolo unde nu ma asteptam. Sta speriata in spatele unei ferestre murdare, privind fascinata o raza de soare....

Lacrimi curgeau pe obraji-i invizibili; spalau suflete murdare si inimi ce au incetat de mult sa mai bata.
Lacrimile acestea, ale unui suflet de scrum, ale ultimei sale umbre, spala de pacate visele moarte.

Ramane, insa, o singura intrebare: unde se duc visele cand mor?