Mă uitam la începutul paginii precedente și mi-au căzut ochii pe două mesaje aflate la trei ani distanță. Va rămîne în permanență întrebarea „de ce ne întoarcem aici?” la fel cum și răspunsul va rămâne același. Revenim nu atât din cauza celor pe care le-am „trăit” aici, cât din cauza intimității create aici. Poate fi un loc familiar - poate face parte din edificiul afectiv al fiecăruia, la fel de ușor pe cât poate fi doar o iluzie, o falsă senzație, un refugiu, un ultim bastion al unui echilibru șubred.
Nici nu contează prea mult „ce e” atât timp cât e.

Pe de altă parte, simt că nu mai am prea multe de spus. Mă împiedic de cuvinte și sunt tot timpul... contratimp.

În urmă cu ceva vreme scriam: „Trist este procesul prin care mi se opresc cuvintele pe măsură ce mă apropii de ceea ce cred că îmi doresc.” La fel de trist este si momentul în care te găsești blocat „într-o clipă”. Stuck in a moment. Încremenit în timp. Am avut nevoie de un răsărit pe străzile pustii ale Bucureștiului, a trebuit să-mi pierd tot - cuvinte, gânduri, speranțe și echilibru, pentru a lua o decizie pe care o amân de aproape zece ani. Am fugit, iar din acel moment - de aproape cinci luni deja, încerc să scriu despre toate. Cu cât mai mult timp trece, cu atât mai „încremenit în timp” devin. Iar procesul de „revenire la viață” tinde să devină tot mai anevoios.

Primul pas e aproape făcut. Încă puțin și recunosc că am lăsat în urmă tot ce am trăit în ultimii zece ani, fără nici un regret, fără nici un dor...

ma bucur sa te recitesc

Bine ai revenit!