Ea lua scrisoarea si o netezi cu degetele surazand de una singura... era o scrisoare mai lunga, scrisa cu creion pe o hartie decolorata si destramata de cat fusese citita. O despaturi cu grija si citi inca odata - "Povestea Lor FaraInceput FaraSfarsit" - apoi cu mare grija impaturi hartia si o aseza la loc in caseta roasa de timp, impreuna cu celelate lucruri, inainte de-a incuia caseta si de a o aseza la loc in sertarul masutei de toaleta, memora totul. Ciudat... simtea din nou aceeasi neputinta, el continua sa o copleseasca, se simtea din nou pusa in incurcatura, fara nici o arma si fata in fata cu neputinta de-al uita... Continua sa doara... nimic nu se schimbase, inima ii batea puternic, greu si infundat, simtea din noua aceeasi veche senzatie de alunecare si tulburare launtrica, in care totul se invalmasea si se prabusea in abis.
De atata timp... EL insemna acelasi lucru.

Tot ce-am avut erai TU. Nu te-am iubit din cauza ca tu mai fi iubit... te-am iubit inainte de a ma atinge cu un deget si am retrait in amintire cum e sa fii iubita de tine. Astazi te iubesc din cauza a ceva dinlauntrul meu, ceva ce TU l-ai vazut si l-ai scos la iveala, ceva ce nici nu stiam ca-l aveam in mine... habar n-am de ce trebuie sa fie "ceva", stiu numai ca este, intotdeauna a fost, intodeauna va fi...

Te-am cautat sa-ti spun ca nimic altceva nu este, dar... am descoperit ca TU ai luat totul cu tine.

... excitatia jocului.
De fiecare data cand castigi putin iti recapeti increderea in steaua ta norocoasa si o iei de la capat pana cand te ruinezi complet. Acesta este infernul jocului.
Razand, ea sopti: "Douazeci si sase" si cu o expresie angelica, el lua cele patru cupoane si le depuse pe numarul de la ruleta chiar in momentul cand crupierul lansa cu o voce impersonala: "Faceti jocurile domnilor!"
Micuta bila metalica incepu sa alerge, sa alerge sub privirile febrile ale jucatorilor, alerga haotic, apoi incetini si se opri, in cele din urma, intr-o tacere impresionanta, iar crupierul anunta imperturbabil: "Douazeci si sase rosu-par si pas"
... sarira in sus de bucurie si, sub privirile vag dezaprobatoare ale asistentei, continuara sa sara inca de cateva ori, sfarsind intr-un sarut lung si contempland, in acelasi timp muntele de cupoane pe care crupierul tocmai il impinsese spre ei.
- Cat am castigat? intreba aproape soptit ea, batandu-i inima de bucurie...
Mult, dar... stii care-i culmea ironiei? Ai castigat foarte mult, dar ai pierdut "O Poveste", ai ingropat sentimente, ai ramas pentru cineva drag o amintire tot mai palida, un vis tot mai indepartat. Esec dupa esec, astazi te-a cuprins singuratatea divizandu-se si multiplicandu-se ca o reptila de jur imprejurul tau, sufocandu-te lent si tarandu-te ca pe o prada, departe de EL aruncandu-te intr-un timp mort din abisul caruia nici macar "Jocul la Ruleta" nu te mai poate elibera. Astazi este mai tarziu decat iti inchipui...

Deodata, timpul s-a oprit si l-am vazut inaintea mea, stralucind tot, purtand vesminte luminoase, pline de splendoare si stralucire... vraja era atat de puternica, incat inima si mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodata, am inceput sa-mi misc buzele si sa rostesc: "E ceva rau in Povestea Noastra?"... o ultima zvacnire si totul s-a pierdut in... tacere.
Timpul nu mai curgea - totul era acum.
EL era acolo... il puteam simti acolo si dintr-o data am stiut ca eram in prezenta celeilalte lumi...

E multa vreme de cand i-am facut portretul, degetele mele l-au desenat, din memorie, aproape instinctiv... dar niciodata nu am putut crede ca exista in realitate asa. In momentul in care privirea mea a intalnit-o pe a lui, am avut ca un fel de soc...
... se apropia de mine incet, fara graba si cu cat inainta cu atat contururile deveneau mai clare.
Acum il disting clar - E Barbatul Din Tablou Meu, pictat cu ani in urma... semana pana la confuzie cu imaginea care mi-a bantuit atata vreme visele...
Dar... portretul imortalizat pe panza nu avea aceeasi putere de expresie, nu avea naturaletea originalului.
Acceptand o provocare interioara, cautam adevarul, si totusi, imi era teama de el, pentru ca adevarul putea fi cu totul altceva decat imi dorisem.
Spre marea mea uimire, n-as fi suportat sa descopar ca esti altfel...
Esti cel care vreau sa cred ca esti?
Cel pe care-l vad sau il simt?
Esti real? Sau esti un duplicat al tau si nu esti tu cel adevarat, ci simpla materializare a unui vis care iti poarta chipul...

Doamne, ce m-as face daca nu m-as mai putea mira?

Uneori avea insomnii. Tacerea gradinii scalda casa si lasa sa patrunda pana in camera ei zgomotele nocturne ale orasului. Oraselul ei era cel care ii alina necazurile. Din cand in cand, un zgomot lent deranja strazile calme. Auzul i se ascutea in mare liniste... zgomotul ratacit in noapte se apropia, slabea in dosul zidului unei alte case, se reinsufletea, se indeparta, se repercuta in departare inca o clipa, asemeni pulsatiei neregulate a unui mare trup adormit, chinuit de vise. In noaptea incarcata de insomnii, zgomotul masinilor rasunau pe pavaj insotite de zgomotul in surdina al unui trecator ratacit...
Lumina lunii patrundea anevoie prin ochiurile perdelelor innegrite de scurgerea zilelor, o scurgere lenta, apasatoare... o miscare continua, de aceeasi intensitate, ca un sunet prelung, nici grav, nici acut, fara sa stii de unde vine. La inceput a fost ceva sters, banal, nu i-a acordat importanta, dar acum ameninta sa nu mai aiba sfarsit.
Vantul e si el de vina... bantuie strazile, cand in graba, cautand ceva cu multa inversunare, nici el nestiind ce anume, cand plictisit, rasucindu-se greoi prin unghere. Uneori mai si scartaie.

Stelele - o imagine cu care m-am obisnuit de ani de zile, intuindu-le culorile diferitelor perioade, ale noptii, pentru ca in unele nopti de primavara ori de vara fierbinte, toamna sau iarna, au culorile lor distincte, aparte, imprimandu-le o anumita personalitate in bezna noptii. Noaptea mea nu este compacta, apasatoare, ci indulcita de stralucirea stelelor si a luminilor orasului, mereu in concurenta unele cu altele, stelele de sus cu luminile de jos ~ luminile de sus cu stelele de jos.
A cazut o stea, priveste-o!... ii urmaresc zborul, dar ea nepasatoare, lasa doar o brazda de lumina in urma ei...
Toate acestea sunt atat de firesti in insomnia mea, nu stiu de ce le dau atata importanta, cand ar trebui sa treaca neobservate?!

Incerc s-o prind... crezi ca-mi arata calea spre tine?

Noaptea se prelinge incet pe geamuri, ca o pasta vascoasa, inundandu-mi camera... usor imi lipesc buzele de sticla mata si rece, fredonad ce-mi trece prin cap...
Simt cum zdrangane geamul sub loviturile de luna, e noapte afara, stau in tacere si urmaresc prin perdele joaca dezordonata a stelelor, nu-i nevoie sa zboare de pe cer, sa stea acolo sus la locul lor. Si totusi, uneori ca in aceasta noapte, imi doresc sa dispara de pe Bolta Cereasca. Dar stelele astea nu stiu decat sa se foiasca. Parca ar fi niste ganganii mici, colorate si caraghioase. Daca tot nu-si iau zborul, atunci sa nu se mai miste, sa ramana fixate ca niste pioneze in locurile harazite...
Recunosc intunericul noptii - cu ele sau fara ele. E acelasi. Patrarul de luna care a rasarit mai imprastie intrucatva intunericul si in lumina aceea fantomatica, incerc sa-mi fac inventarul tacerilor, sunt atat de multe, incat mi se schimba centrul de greutate al gandurilor.......
Vine-asa o vreme cand totul e contra. Nu mai poti indrazni nici macar sa-ti rostesti numele de teama ca nu ti se va raspunde, ca nu mai esti TU. Cand buzele ti se inchid, gandurile se inchircesc in sine si... nu mai poti spune ca altadata cuvintele simple ale recunoasterii. Replicile se pierd una cate una, pana nu-ti mai ramane nimic.
Abia acum imi dau seama - e un timp pentru toate. Nu trebuie sa ma grabesc. Lucrurile mari se fac in pasi mici, in ezitari si reveniri. Acum tac si inchid ochii, vreau sa opresc timpul...

... si zborul stelelor.

O cameră albă şi foarte luminoasă.
Înăuntru doar EA şi... un pian cu clapele prăfuite, rezemat de un perete. Pe peretele opus era scris cu negru ~ Neînceput De Poveste ~
Literele încep să se mărească până când acoperă toţi pereţii. Mesajul nu se mai poate citi. Literele se sfărâmă şi cad. Praful cuvintelor se aşterne pe câteva urme de paşi întipărite în dalele de marmură neagră.
Şi Visul Reîncepe... tăcerea se-apropie din nou, paşii ei ştiu unde trebuie să ajungă, vine uşor, plutind, alunecând, sufocând o ultimă zvâcnire... câtă magie în cadenta paşilor ei.

"Asta seara ~ rămân fascinată de ritmul ei... "

Nu vreau sa scriu nimic, ma multumesc sa privesc si sa-mi amintesc...

Tot ce mi-a ramas e doar tacere... o tacere atat de densa incat cuvintele nu ar mai ajuta la nimic...

... tacerea nu inseamna o incetare a comunicarii ori o suspendare a ei, ci, din contra, este partea sublima a oricarui act de comunicare.

Bucuriile se uita intotdeauna repede. Fiecare dintre noi le uitam. Nu le depozitam. Arareori ni le reamintim. Si atunci cand o facem e doar un prilej pentru a ne lamenta, a ne exprima regretele...

Acum am nevoie sa uit, si mai apoi sa simt ca tot ce ma inconjoara nu-i un complot, ci e o usoara imbiere catre fericire...

Sfarsit de Poveste...
Orele se scurg nesfarsite. De pe sezlongul pe care zac nu pot vedea decat cerul cand de un albastru metalic, cu nori de o stralucire orbitoare, leganandu-se greoi prin fata ochilor, cand plumburiu, intunecandu-mi camera... scrisul de pe pereti mi se imprima neplacut in minte. Fiecare litera imi ramane intiparita in constiinta ca semnul de nesters lasat de mana olarului pe argila. Locul imi pare acum o inchisoare... imi este imposibil sa-i mai indur groaznica monotonie. Brusc, intr-o clipita Universul mi s-a parut ca se dilata, iar eu am devenit atat de mica incat mi-a fost teama ca nici macar eu nu o sa ma mai gasesc.
Noaptea asta a sapat o prapastie intre noi...

N-am invatat niciodata sa numaram impreuna secundele... acum - e atat de tarziu sa mai putem opri timpul.
N-am adormit niciodata plangand impreuna... acum - e atat de tarziu sa mai numaram stelele noaptea.
N-am incercat niciodata sa ne plimbam de mana prin parcuri... acum - e atat de tarziu sa mai oprim tacerea.
N-am incercat niciodata sa inventam un Neînceput De Poveste... acum - nu-i mult prea tarziu pentru Sfarsit De Poveste.
Astazi, doar radem si repetam intr-una - Noi Doi Niciodata... dar niciodata...


... nu-i prea tarziu.

never say "never"

De ce-mi otravesti "Povestea" - nu vezi ca nu mai are putere sa continue... pe motive de lipsa de spatiu.

Erwin-, drag(-ule), iti multumesc pentru trecerile constante...

iarta-ma, o sa imi faca Mihai si mie un jurnal, ca sa nu ma mai bag unde nu-mi fierbe oala!

A dat Domnu` - Ziua de plata si rasplata -
Abia astept... ma pregatesc de pe-acum sa vin si eu (o vreme) sa te comentez... Sper sa ma primesti.
Vrei nu vrei, asta e... m-am decis: "n-am sa te mai scap din ochi de acum inainte!"

P.S. Linisteste-te! Nu te speria... stii doar ca orice "învăţ are şi dezvăţ"

Stropi de Lacrimi

Oare e atat de trista viata? se intreba in gand, cutremurandu-se...
Apoi, cu toata zburdalnica indrazneala a celor optsprezece anisori ai ei, in tanara plinatate a ciudatei simtiri, a nehotararii ciudate si copilaresti, nascuta din increderea neinduplecata ori dintr-o revolta deznadajduita, care ne indeamna sa privim viata ca pe ceva cu desavarsire razlet, ca pe un lucru de nebanuit, care tinteste sa ne fie in acelasi timp ceva foarte firesc cand nadajduim, si indemnandu-ne sa ne credem viitorul la adapost de tristetea si neajunsurile ce strabat viata celor din jur, si aproape cu neputinta, cand suferim, de-a ingadui altora realitatea suferintelor pe care le induram, se gandi printre lacrimi:
- Voi fi fericita!
O clipa simti in inima ei de copil presimtirea sacra a bucuriilor si durerilor omenesti... de-acum patrundea in vartejul lumii, patrundea in vartejul vietii - In Viata -
Poarta grea se inchise cu un scartait prelung si parca plin de tristete. Totdeauna ii paruse ca dincolo de ea se ascundeau lucruri de neinteles si neinchipuit de triste. Singura pe alee, cu pasul domol, linistit, de umbra fericita, simtea vraja trista a clipei, clipa aceea de neuitat, clipa copilariei, de care avea sa-si aduca aminte totdeauna, clipa de dureros bun ramas care trecea peste farmecul lucrurilor, trezindu-i sufletul impovarat de visare. Ochii parura dintr-o data mult mai negri si mai scanteietori ca de obicei. Lacrimi, cele mai frumoase si mai curate lacrimi scanteiau in lumina lor, fara sa se sparga intre gene. Se opri la capatul gradinii, pe aleea insorita - ciresii isi dezvaluiau cele din urma flori. Porumbei fini si zburdalnici, isi luau zborul in liniste din nisipul aleii si se pierdeau cu pripite batai din aripi printre crengile de merisor ce imprejmuiau cladirea... zidul din lateral al cladirii era imbracat pana la coama intr-o haina de verdeata bogata si ocrotitoare, cativa trandafiri agatatori incercau sa-si desfaca petalele ce pareau niste aripi firave de porumbel... tipetele de bucurie a unui grup de copii bateau din departare, de cine stie unde, sub cerul albastru, printre norii incremeniti de alb si strapunsi de suliti de lumina. Ziua tulbure de primavara parea o zi tomnatica, cu toate ca din inaltimea pomilor cadea o boare ametitoare, incarcata de miresme proaspete.Vazduhul linistit, cald, putin umed, imprumuta buruienilor vecine cu pamantul o mireasma ciudata de Sfarsit de Primavara...
Un val ii acoperea obrajii si nu lasa sa i se vada decat masca nehotarata, neinchipuit de serioasa si, cu toate astea, atat de copilareasca... cuvinte neobisnuite, i se smulgeau ciudat de pe buzele-i visatoare:
- N-are sa mai fie acelasi lucru...
Intr-adevar, asa era... din viata din afara, nu stia nimic si nu-i banuise decat zvonul si slabele ecouri. Parasise copilaria, in timp ce, o tainica armonie o inrudea cu pasarile mistice, cu florile ce-si risipesc petalele in spuma, cu notele cristaline, cu razele luminoase... din cand in cand, doar o frunza vestejita prea de timpuriu mai troznea la atingerea privirii ei.
Gandul schimbarii o ingrozea mai mult decat ar fi fost in stare s-o atraga... sfioasa si oarecum nehotarata, incerca sa se obisnuiasca cu mutenia in care sufletul ei de copil parea ca se adanceste, cu visarile ce pareau ca nu se mai sfarsesc, foarte prielnice poate neastamparului gandurilor pe care nimic din afara nu le poate stapani si pe care nici un fel de pornire hotaratoare nu era in stare sa le invaluie in haina obisnuitei realitati. Inca mai cauta, cu o ingrijire copilareasca, cauta dincolo de culmile realitatii, dincolo de zari, cauta sa opreasca timpul, cauta sa faca ceva, incat sa poata urmari incremenita, zi de zi, minunea inceata a anotimpurilor...
De-odata, ritmul domol al bine-cunoscutului concert "Cele Patru Anotimpuri" al lui Vivaldi, cu note largi si pline, facu sa tremure coardele... apoi arcusul cazu - naiul luase locul viorii, in timp ce, Stropi de Lacrimi de-abia o recunosteau, parca descopereau in ea pentru prima data frumuseti ciudate, o tainica putere de simtire, o durere patimasa, retinuta, pe care n-avusese inca vreme s-o banuiasca.

Cu toata rabdarea, ea astepta VIATA - cand toate pareau adormite.

Aprilie isi numara zilele...

Totdeauna... Niciodata...
Inima ei atat de tanara, atat de copilaroasa, indragostita de necunoscut, simtea un fel de bucurie cand rostea aceste doua cuvinte...
Unele amintiri ii faceau rau, dar nu le putea indeparta, le cauta uneori cu incapatanarea durerilor ce te chinuiesc si-ti raman totusi binefacatoare. Cu o seriozitate nevinovata, se intreba in gand: "Oare mania sfasietoare a geloziei, a geloziei adevarate care uraste, care vrea sa desparta ori sa nimiceasca, nu se amesteca putin in nelinistea ei...?"
Nascuta in Februarie... Indragostita in Martie...
In Aprilie isi numara bucuriile...
Iubea.
O dragoste ciudata nascuta nespus de trista, pe care nici o nadejde, nici o dorinta de-a fi la randu-i iubita nu o insufletea si care, cu toate astea, se credea, se simtea de neinfrant... o iubire adanca, intreaga, puternica si nevinovata ca un instinct, plina de o admiratie mandra, de o pornire necrutatoare, care nu avea alt gand decat sa se napusteasca orbeste spre izbanda...
Totdeauna... Niciodata...
Acum intelegea mai bine si patrundea oarecum in taina celor doua cuvinte. Viata ei nu-si oprise neastamparul... inima ei simte aceeasi dragoste minunata, o legatura de neinfrant care pentru vesnicie uneste si trupurile si sufletele...
Zilele trec... in departare... dincolo de EA, in cealalta lume, in lumea TA, traieste o alta lume, o lume in care viata trebuie sa fie negresit frumoasa si plina de minunatie.
Totdeauna...
Din departare - o poveste de dragoste - ramane totdeauna frumoasa si induiosatoare, fiindca in ea se ascunde ceva din lumina vesniciei...
Tot ce, in Aprilie, poate fi in stare sa tulbure linistea nevinovata a inimii ei, tot ramane inchis intr-o firida tainica a mintii, ca un lucru de pret de care nu te poti apropia, dar nici indeparta - O Poveste ce nu se poate pierde in pulberea lumii...
Niciodata...

O zi...

... porni, de-a lungul raului, pe o carare linistita, strajuita de salcii. O unda de vant ii trecu prin par, mangaindu-i fruntea, zabovind o clipa ii risipi in nari si pe buze miresmele imbatatoare. In timp ce soarele isi urma drumul spre asfintit, ea se opri, si se aseza la umbra unei salcii. Ii venea sa se culce pe pamantul cald si sa ramana intinsa printre miresme, lasand florile si iarba sa o acopere, simtea ca poate sa se piarda in amestecul lor, sa fie si ea o floare, ceva viu si fericit care nu se gandeste la nimic si care nu simte decat bucuria soarelui si a sevei. Parea fericita... privirile ei cautau, printre trunchiurile subtiri ale salciilor, orizontul indepartat si zarile albastrii... In apropiere, undele repezi ale raului isi potoleau neastamparul soptind, apoi, domolindu-se sub soare se leganau in pulberea luminii. Cerul parea sa-i ofere un zambet... ii raspunse si ea tot cu un zambet si parca dorea sa se poata arunca in norii lui, sa poata sa locuiasca si sa se plimbe printre ei fara sa se ratacesca. Gandurile i se invarteau cu ei, pluteau pe aripile lor...
departe, dincolo de albastru infinit. In jurul ei natura se desfasura in toata splendoarea ei. Parca era in mijlocul raiului... pe un camp incarcat de verdeata, cu flori de toate culorile care isi tremurau petalele, salcii plangatoare, pomi grei de flori si petale, un rau bolborosind in joaca lui cu pietrele, carari pline de umbra, pasari purtandu-si cantecul dincolo de zari... Intre cer si pamant EA, era acolo, o mana de om, atat de mica in imensitatea Universului...

O zi visata demult... o zi in care nu m-am vandut tristetii.

Muzica lui Clayderman...

Glasul soptit al muzicii umaniza incaperea, luminata discret de becul lampadarului. Reverberatia sunetelor ii crea impresia ca aerul insusi este viu, ii simtea parca si caldura, respiratia, generozitatea cu care o Invaluia in Mister. Sufletul muzicii trecea in aer, imprumutandu-i acestuia propria sa insufletire, pentru ca apoi, din aer, sa i se strecoare in trup, prin toti porii. Cufundata in fotoliu, aproape nemiscata, cu ochii inchisi, ca sa pastreze muzica inlauntrul ei cat mai mult timp si cat mai bine, ca sa inlature orice posibilitate de risipire a sunetelor in afara, se lasa devorata de placerea aceasta complet spiritualizata, pe care doar dansul - dar si dansul in alt fel - i-o mai oferea... Dansul si Clayderman... si unul si celalalt o ajutau sa se descopere mai buna, mai curata, erau un mijloc de purificare si de atingere a linistii esentiale.
Muzica lui Clayderman...
De fiecare data cand revenea in camera ei, pierduta in imensitatea gandurilor, se simtea atat de singura, trista si singura, ca numai muzica o mai putea salva de tristete si singuratate, de senzatia ciudata de pustiire... Nerabdatoare, parca manata de o forta care ii scapa de sub control, se aseza in fotoliu, asteptand... Astepta un timp, cu ochii inchisi, pregatita pentru purgatoriul de care avea atata nevoie. Curand sunetul muzicii se revarsa in incapere, capatand treptat consistenta. O simtea curgandu-i prin vene in tot trupul, purificand-o de zbuciumul gandurilor, al presupunerilor, de agitatia zilnica, de meschinaria lumii. O liniste calda, adanca, o cuprindea, alungandu-i senzatia aceea bizara de insingurare, de pustiire, de gol sufletesc. Asculta toata noaptea Clayderman, fascinata de puterea muzicii de-a patrunde in ea, de-a o inalta deasupra unei realitati care acum i se parea minora si mult prea indepartata de ea pentru a o mai tulbura in vreun fel. Adormea intr-un tarziu, complet deconectata, dupa ce-si dobandea limpezirea necesara si linistea pe acordurile lui Clayderman...

Mi-e teama de trecerea timpului... si cred ca, m-am indragostit de copilarie. Nu vreau sa imbatranesc! Si totusi... timpul trece, viata insasi este pentru fiecare dintre noi un fel de reprezentatie, de show pe care il sustinem cu mai mult sau mai putin talent... un fel de zbor ceva mai lung in timp, de-a lungul carora se petrec diverse evenimente... Simt ca-mi este tot mai draga copilaria! Eram atat de fericita si cea mai fericita cand ma bagam in pat si citeam povesti cu Fat-Frumos. Nu cred ca exista fericire mai mare decat sa poti citi seara, in pat, povesti...
Uneori simt nevoia unei evadari... nu stiu exact ce se intampla, cand si cum a aparut aceasta obsesiva nevoie a mea de evadare. O fuga in primul rand in copilarie... nu ma mai multumeste nimic si simt ca am trait prea putin copilaria, acum asa simt... inca imi simt sufletul fragil ca o dantela de portelan. Mi-e teama de TIMP... pentru ca stiu, acolo departe, in timp, exista o clipa in care EL nu mai poate fi masurat, o clipa in care refuza orice unitate de masura, o clipa care inghite pur si simplu TIMPUL... clipa in care adultii, indiferent de varsta, vor sa redevina copii, vor sa se joace, sa glumeasca, sa rada din te miri ce, sa rada si sa se "dea mari", sa para copii, o clipa cand si-ar dori sa faca grozavii, sa para grozavi, teribili, si curios - se simt bine asa, in teribilismul acela infantil, ocrotiti de el...
Ufff!... traim atat de putin si... foarte putini cred, se pot desparti de copilarie fara sa regrete, fara sentimentul ca mai aveau "ceva" de facut, de aflat, de cunoscut, de trait...

"Nimic nu este vesnic."

Am vrut sa trec pe aici sa-ti dedic o melodie a lui R.C. , dar nu stiu la care sa ma opresc... Fiecare dintre ele mangaie sufletul si fac inima sa cante de placere.
Vorbesti de trecerea timpului dar... nu ti se pare uneori ca timpul nu mai trece? Cand te intinzi pe spate si inchizi ochii, si camera se umple de cantecul clapelor de pian, nu ti se pare ca timpul nu mai are nici un sens? Mie da...

Copilaria... nu o putem retrai fizic dar... nici nu conteaza asta. Conteaza sa o traim in suflet... Muzica si Dansul te pot face din nou sa te simti ca atunci cand erai mica si citeai povesti la culcare. Macar pentru cateva minute pe zi, putem sa ne facem timp sa redevenim copii dansand si ascultand muzica...

Demult vreau sa te intreb ceva... si anume, ai ascultat "Nights in White Satin", in varianta lui Richard Clayderman? Este adevarat ca nu este la fel de... sensibila precum originalul, varianta intonata. Dar este la fel de incantatoare.

M-am gandit intre timp ce melodie sa-ti dedic... nu-ti dedic una, ci-ti dedic toate melodiile pe care le-am ascultat eu in timp ce ti-am scris acum...

Richard Clayderman - "Je t'aime"
Richard Clayderman - "La Vie en Rose"
Richard Clayderman - "Les Roses de l'exil"
Richard Clayderman - "Love is blue"
Richard Clayderman - "Mi Buenos Aires Querido"
Richard Clayderman - "Mondsheinsonate"

P.S. "Nimic nu este vesnic."
Ba da... Pentru oameni, stelele sunt vesnice...

*

"... uneori timpul nu mai trece. Cand te intinzi pe spate si inchizi ochii, si camera se umple de cantecul clapelor de pian" ... ma napustesc, cobor undeva in mine, adanc, ma destram, plutesc in ritmul clapelor de pian. Stiu ce inseamna sa te pierzi prin armonii si sa nu mai tii cont de ordinea fireasca a lucrurilor, de mediul in care te afli...
Clayderman are asupra mea o influenta terapeutica, deconectanta... mangaiei si alina in aceeasi masura, imi creeaza sentimentul unei clipe unice, irepetabile. Ascultandu-l, simt o liniste izvorata din TIMP, din timpul care nu a trecut, nu a disparut, nu a plecat si nu va pleca niciodata, ci va ramane mereu marturie sa ma priveasca...

Clape albe, clape negre - poti lasa imaginatia sa "zboare"? - acum degetele lui alearga in suis si coboras peste clape...
- Ai reusit?
Acum daca respiri, inspiri "Nights in White Satin"... eu m-am lasat hipnotizata pe sunetul clapelor lui...

Asta-seara am stat de vorba cu R. C. ... am fost atat de aproape...
Multumesc, Marcus! Ma mir si eu cat de putin imi trebuie cateodata sa zambesc...
*

EL...

Mergeam incet pe alee, privind in departare... printre crengile incarcate de frunze si rasfirate haotic deasupra mea, vedeam bucati mari de cer albastru si nori albi care lunecau spre nord, impinsi de vant. Aerul de munte, tihna si senzatia de alinare data de miscarea pe pamant, sub cerul liber, imi stapanea fiecare gand, fiecare sentiment. Mergeam de ceva timp fara sa ma gandesc la nimic... "relaxeaza-te, imi sopteam in gand, ai tot timpul sa te gandesti la preocuparile de zi cu zi"
Dupa ce m-am plimbat un timp, pentru a ma familiariza din nou cu aceasta lume, m-am reintors la locul unde ma asteptau ceilalti. La vreo doua sute de metri in fata mea puteam zari acoperisul ascutit al cabanei. Tot in fata, dar mai departe, zaream Lacul S. - aici, trei barbati si o femeie stateau in picioare pe o improvizatie facuta din scandura in forma de T, cu cate o undita in mana...
Intoarsa la cabana, m-am asezat intr-un balansoar, cu fata la fantana, uitandu-ma la apa care tasnea imprejurul naiadei de piatra. Langa fantana EL, statea nemiscat, sorbindu-mi din ochi fiecare miscare. Il priveam buimacita, in tacere... urandu-ma ca las tacerea sa ne invaluie...
Ma uram pentru lipsa mea de curaj, atat de tare, incat imi venea sa fluier vesel pentru a rupe toata aceasta tacere. Intr-un tarziu, am coborat incet scara exterioara si cu acelasi calm am traversat curtea, trecand pe langa straturile de flori, pe sub arcadele taiate intr-un hatis des, apropiindu-ma de fantana si implicit de el. Incercam sa-mi concentrez toata atentia asupra lucrurilor pe care urma sa le fac. Aveam nevoie de toata puterea pentru a infrange dorinta de-a ma napusti spre el, de-a il prinde in brate. Simteam cum mi se strange inima. El ma privea tacut... ceea ce nu ma ajuta nicicum. Intoarsa cu spatele, asteptand in liniste, incercam sa-mi analizez miscarile, sa-i analizez miscarile si sa-mi gasesc un raspuns la ceea ce urma sa se intample...
Foarte incet, incepui sa ma intorc spre el, si el, ca insufletit de acelasi impuls, se intoarse spre mine, ma apropiai usor pana cand ne aflaram fata in fata. Deodata, am simtit ca eram singuri, feriti de orice interventie exterioara. Nu stiu ce sa spun. Tot ce pot sa-mi amintesc cu precizie este aura de emotie care mereu, irezistibila, ma invaluia. Imi ridicai incet mana, incercand sa mi-o apropii de el. El respira si inspira rapid, tradandu-si teama si respingerea. M-am retras putin, dar... mai apoi, tot incet, foarte incet, incercai sa ma apropii din nou... imi ridicai mana si usor ii mangaiai "umerii", incercai un nou gest, indraznet de altfel, sa-l trag spre mine...
Simteam parfumul respiratiei lui accelerate, si niciodata in viata mea n-am mai cunoscut caldura atat de inefabila. Nici un zgomot, doar un glas pierdut ca un scancet imi strapunse auzul... era atat de speriat.
Imi retrasei putin mana, dar... din nou, tot incet, foarte incet, ridicai mainile amandoua si-i cuprinsei capsorul in palme. Imi adancii privirea intr-a lui, cu blandete, poate cu putina disperare, cu putina teama, dar aproape implorandu-l: "E prea tarziu sa dai inapoi!", i-am spus aproape in soapta, de parca ar fi stiut sa-mi raspunda...
Ma inclinai putin si tot incet, foarte incet, il trasei din nou spre mine, apoi ma aplecai si-mi lipii obrajii de capsorul lui. Se infiora brusc la atingerea mea, iar suflarea lui imi curse in gura ca un lichid cald. In clipa urmatoare il strangeam definitiv si iremediabil in brate, pe cand el sta nemiscat...
Ii vorbeam tot soptit:
Doamne, nu-mi vine sa cred ca am reusit intr-un timp atat de scurt sa te imblanzesc...
Nici un sunet. Liniste... vorbeam cu peretii.
Il priveam inmarmurita cum isi misca maxilarul, cu gura inclestata - de furie sau pentru a nu tremura de teama, nu stiu...
Stiam in sinea mea ca sunt o curajoasa, dar... acum intrecusem orice masura de curaj.
Cat as vrea sa stiu ce mi se intampla, Doamne, cat as vrea sa stiu...
- Spune-mi: De unde am avut acest curaj, spune-mi TU!? Pentru ca e cat se poate de limpede: "Esti o amenintare fizica pentru mine!"
Nici un sunet. Liniste... dar din cand in cand imi arunca cate-o privire atat de crancena, incat tresaream... expresia fetei lui aducea foarte mult cu a unui animal care-si arata colti, dandu-mi impresia, fugitiva, dar surprinzatoare, ca aveam de-a face cu cineva nu tocmai cuminte.
Incercam sa-i zambesc, mangaindu-l usor... gestul meu bland il atinse, dar vedeam ca incearca sa-si stapaneasca cu greu furia...
Ma privea tacut...
Ufff! Credeam ca eu cunosc lumea... Lumea Lui, in orice caz. Credeam ca de ceva timp m-am adaptat la cele mai neinsemnate ritmuri ale ei. Si iata ca mi se intampla un lucru incredibil... cine stie, daca n-ar fi trebuit sa pastrez distanta. Daca mi se poate intampla ceva rau?! Stateam alaturi de el, cu bratele incrucisate, cu privirea pierduta, foarte incordata, chinuita de ceva pe care cu pretul unui efort imens, il tineam ascuns in strafundul meu - TEAMA.


Un strigat puternic, ma trezi la realitate...
- Rex!, Rex!, Rex!... Vino aici...
... cat curaj, draga mea - e un caine foarte rau, imi spuse EA, in timp ce eu o priveam ciudat, fiindca-i pronuntase numele pe un ton atat de poruncitor.

Nu vreau sa zambesc!

In propriul ei început... TACEREA s-a asternut ca o cortina intre noi, in spatele careia ne-am retras cu propriile noastre tristeti. Aici am ales sa abandonam totul, absolut totul, in afara de trairile noastre. Asezati fata in fata cu tacerea, este ca si cum am picta impreuna la acelasi tablou, pictand fiecare din suferinta celuilalt... fara sa stim macar schita dupa care sa pictam...

Povestea asta (a TA) nu are nici un sfarsit?

"... ramasesera unul in bratele celuilalt, observand cum se domoleste focul si scade pana la o stralucire purpurie fierbinte, bustenii naruiti transformati in cenusa, dar continand inca o radiatie puternica ce ajungea pana la ei. El ii mangaia parul lung si negru iar ea isi lipea obrajii de pielea de pe pieptul lui, adapandu-se fiecare din gandurile celuilalt cu cel mai profund confort si cel mai puternic sprijin. Nu mai exista nimic si nimeni in afara de ei doi. Era o clipa pe care nici unul, nici altul n-avea s-o uite... despartirea lor era departe, incordarea disparuse de pe chipul lor si pentru prima oara in viata au inteles ce inseamna iubirea. Ceea ce incepuse cu multi ani in urma, incepuse ca un capriciu... dar cat de deosebit era totul in acea clipa, ceea ce ei descoperisera unul in celalalt unii oameni, care traiesc o viata impreuna, nu reusesc sa gaseasca niciodata.

In dimineata urmatoare se trezi brusc realizand ca ea nu era langa el. Isi miji ochii in lumina orbitoare si o zari stand la fereastra si privind spre gradina. Imbracata intr-un compleu albastru pal, cu parul ravasit, trasese perdelele si sedea scaldata in lumina soarelui... suficient de multa lumina cat sa-i arate fericirea pe fata si preocuparea. Se dadu jos din pat si se duse langa ea unde, fara sa scoata un cuvant, se aseza pe scaunul de la fereastra si o lua in brate, tinand-o la pieptul lui ca pe un copil, tinand-o pentru a o proteja, fara sa vorbeasca, dandu-i de inteles ca realizeaza ce anume se petrece in interiorul ei. O tinea in brate, o linistea si incerca sa-i alunge temerile doar prin simpla sa prezenta. Interiorul lui simtea la fel, stia ca nu mai putea trai fara ea, avea nevoie de ea ca de aer. Viata fara ea era de neconceput..."

... as vrea sa pot spune NU.

Peste TIMP...

"O lumina ca o scanteie o trezi din visare. Soarele stralucea puternic pe cerul fara nori, revarsandu-si caldura binefacatoare asupra naturii, asupra ei care se bucura de momentul atat de luminos al anului. Ea incerca sa savureze libertatea de care beneficia in micuta ei chilie... zilele fara numar petrecute la manastire, departe de lume, departe de cei apropiati si dragi, pareau o binecuvantare a cerului. Zilele ei erau aceleasi, timpul aici curgea fara oprire... dis-de-dimineata pleca intr-o plimbare matinala pe dealul din vecinatate, intorcandu-se de fiecare data la timp in manastire, doritoare sa prinda masa de dimineata. In stanga grajdurilor se puteau zari cateva tufe de liliac si salcii plangatoare care treceau peste cateva ochiuri de apa si care duceau spre partea interioara a manastirii, pavata cu dale mari de piatra. In fata se vedea fatada veche a cladirii din piatra cenusie si avand cateva turnuri de paza in partea de sus. Dupa ce-si ducea calutul alb ca zapada, in grajd, se indrepta in mare graba spre sala de mese, cu obrajii imbujorati de vantul diminetii. Urca in fuga treptele, sarind doua cate doua, sufland zgomotos si intrebandu-se daca nu cumva intarziase cateva minute. Cu aceeasi graba isi spala mainile in vechea ghiuveta de ceramica cu floricele albastrui, isi aseza naframa pe cap acoperindu-si cu grija toata frumusetea parului impletit in codite si prins cu o multime de agrafe la nivelul capului. Toate astea i se intamplau cand ea nu avea mai mult de douazeci si sase de ani, atunci cand destinul hotarase sa nu-i mai scoata in cale printul noptilor ei..."

... povestea va semana, mai mult sau mai putin, cu povestea ei.

"Mica ei intarziere nu fusese remarcata... toate maicutele erau deja in sala de mese, serveau micul dejun, ea profita de ocazie, se sprijini de speteaza scaunului si se uita cu atentia la bunatatile asezate pe farfurie. In gand rosti rugaciunea de multumire si se aseza, mancand in liniste. In mintea ei un gand obsedant isi facu aparitia, zbura departe, acolo unde toate bucuriile si toate nazbatiile facute in copilarie si adolescenta ii revenira in minte, incet o cuprinse o usoara ameteala care ii dadea o stare de detasare fata de situatia in care se afla. Isi ridica privirea si urmari fiecare chip in parte, toate pareau foarte frumoase. Maica Stareta, care se apropia de saizeci de ani si al carui par era complet alb, degaja un farmec deosebit si se vedea foarte bine ca in tineretea ei fusese o frumusete cuceritoare, irezistibila vietii... Un tanar s-ar fi indragostit la prima vedere de ea, frumusetea ei ascunsa de-acum, n-ar fi dat nastere la nici un semn de indoiala. Si totusi... a ales calea manastirii, de ce?
O ora mai tarziu iesi din manastire si se duse la grajd... calutul ei Lord manca linistit portia de ovaz, se apropie usor de el si-l mangaie pe coama, cand ii simti prezenta el scoase un nechezat de bucurie. Il imbratisa cu caldura si-si trecu palma peste botul calului, linistindu-se, simtind rasuflarea umeda a calului. Calul termina de mestecat si isi ridica usor capul, cu urechile ciulite... ea se indrepta spre usa de la boxa, o deschise larg si dintr-o singura saritura incaleca pe Lord, trecand ca fulgerul prin fata grajdului. Cu rochia neagra si foarte lunga, fluturand in vant, cu picioarele goale si parul lasat liber pe spate parea o amazoana legendara, stranie in seara linistita de vara. Dupa un timp se intorcea din nou la manastire, imbujorata de plimbarea facuta. In afara de luminita de la intrarea in manastire, totul era cufundat in intuneric. Ramase un timp pironita locului, privind pierduta la crucea inalta de pe turla manastirii pe care se concentrase toata stralucirea Lunii. Lacrimile ii curgeau fara voie si ea le lasa sa curga, nu se mai ferea. Aerul era rece, si simtea ca e o sanatate sa fii in aerul acela de vara. Il trase de cateva ori cu sete si mai apoi il expira adanc, dar un nou hohot de plans puse din nou stapanire pe ea. De undeva din departare se auzeau surd niste bocanituri, apoi brusc, ca din senin, in clipa urmatoare trecu in viteză pe langa ea o fantoma, ca o naluca, nici nu apuca sa-i zareasca fata, doar o simti ca o adiere in intunecimea Noptii..."

Zice-se ca: "A fost odata ca niciodata... "

Absenta, privea la portiunea de cer pe care o putea vedea pe fereastra mica a chiliei. Crengile imbobocite ale pomilor se leganau delicat in acel spatiu, in timp ce vantul se intetea. Cativa nori lunecau purtati de vant, vremea prevestea furtuna si nu numai intr-un singur sens al cuvantului... cu ochii aproape inchisi s-a dezbracat la repezeala, inainte de-a se prabusi pe pat a si adormit fara sa-si dea seama...

... concursul urma sa inceapa si in mintea ei incerca sa se pregateasca pentru acel moment. Se simtea rau, avea senzatia ca nu poate pasi... era o senzatie pe care nu o mai intalnise niciodata. Ascultand de la distanta zgomotul muzici ca mugetul marii, statea alaturi de partenerul ei pe un coridor lung si intunecos, asteptand sa intre in scena. Ochii ei negri se dilatasera, pupilele devenisera enorme si pe buza de sus ii aparusera broboane de transpiratie, fata ei era alba pe sub machiajul gros de scena, iar pilotul automat din creierul ei - amortit. Nu putea sa se miste, corpul ii era intepenit, imobilizat de spaima...
Statea sprijinita de perete cu palmele ude de transpiratie, gura uscata, cu acea senzatie de greata ingrozitoare adanc infipta in stomac. In gand se intreba daca sosise momentul, daca sosise clipa cand va fi nevoita sa renunte... simtea ca pierduse acea forta magica, definitiv, ca nu mai poseda abilitatea de-a simti profund, ca totul a incetat, ca nu mai poate sa se daruiasca cu sinceritate, din plin, cu tot ce avea mai viu, placerii de-a dansa. Niciodata nu va mai putea dansa sau sa-si iasa din minti, cand va auzi primele batai ale ritmului...
Aplauzele s-au stins usor, auzea paraitul microfonului la difuzorul de deasupra capului ei si apoi prezentarea... era randul lor, incerca sa se miste, dar nu reusi sa faca nici un pas... intepenita in loc, imobilizata de spaima, asista la trecerea timpului.
I s-a parut ca trece o vesnicie, dar se poate sa fi fost numai cateva secunde, inainte ca ea sa se poata usor redresa si sa faca primi pasi... poticnindu-se la primul pas, a inceput sa mearga. Coridorul parea ca nu se mai termina... auzea zgomote, muzica si valuri de aplauze spulberandu-se la marginea mintii ei, vedea spatiul gol luminat al ringului de dans invartindu-se in fata ochilor ei la capatul tunelului care rasuna. Orchestra ascunsa in penumbra, astfel incat sa nu distraga atentia publicului, ataca una din melodiile ei preferate... sentimentele spectatorilor veneau in valuri spre ea si se rostogoleau inapoi de la ea spre chipurile lor nevazute, iubitii anonimi care o solicitau cu insistenta si pe care nu-i va mai intalni niciodata.
Acum stia... nu va reusi, nu va putea sa ajunga pana la capatul tunelului NICIODATA, si incremenise brusc, imobila, cu tot corpul cuprins de teama.
Pe masura ce incerca sa inainteze energia ei se consuma ca o flacara, spectatorii isi intensificau solicitarile, vlaguind-o si solicitand-o, totul era un ritual pe care-l indeplinea de fiecare data, ale carui detalii si miscari erau exersate si repetate, dar acum - SE PRABUSI - cu bratele desfacute intr-o imbratisare care se adresa tuturor, fara sa vada nici un chip, dar simtindu-i pe toti acolo, intinzand mainile spre ea la randul lor, iar aplauzele intensificandu-se pana ce-au invaluit-o complet.
Se trezi vlaguita, epuizata de lupta cu sine insasi, gafaind din cauza visului, scotea usoare tipete de teama... din cand in cand, visul acesta revenea cu insistenta, era intotdeauna acelasi, un vis ce o proiecta mereu intr-un trecut pe care voia sa-l uite...
Ramase culcata, tremurand, cu ochiul ei interior fixat inca pe vidul cenusiu al visului...

"Intr-o noapte, ma voi ridica invartindu-ma de pe ringul de dans si voi zbura spre LUNA si nu ma voi mai intoarce niciodata pe pamant".

Arunca o privire in oglinda. Rochia neagra cu care era imbracata ascundea nu doar durerea, de asta data masca si adevaratele ei sentimente. In spatele ei detinea un secret care ii transformase viata in intregime. Cand poarta manastirii se inchise pentru ultima oara in urma ei, stia ca... pentru ea lumea a incetat sa mai existe.
- Viitorul? I se parea foarte ciudat cat de putin o intereseaza acum acest lucru... nici nu se mai gandea aproape la el si nici nu se caznea sa patrunda misterul pe care il ascunde. Aici... insasi viata parea extrem de stearsa pe fundalul luminos al realitatii, iar ea avea senzatia ca intoarce cu o indiferenta surprinzatoare foile unei carti pe care o citeste si i se parea ciudat ca aceasta carte o intereseaza atat de putin. Din amintirea ei incepea sa se stearga incetul cu incetul tot ce traise pana atunci...
Se rugase lui Dumnezeu sa-i dea linistea sufletului - "aceasta liniste nu o poti primi decat in clipa in care vei inceta sa te mai gandesti la ea" - i se paru ca-i auzise raspunsul.

Trezita la realitate, ofta usurata...
Asezata pe treptele manastirii privea apele linistite ale raului care cobora in cotituri domoale spre sat. Cateva clipe se gandi la zilele pe care le petrecuse intre zidurile manastirii era incantata si... simtea o adevarata placere sa-si plimbe privirea in largul zarilor fara sfarsit. Apa care curgea la vale, cu toate ca mergea atat de incet incat aproape nu-ti venea sa crezi ca e apa curgatoare, o umplea de melancolia pe care i-o lasa orice lucru trecator. Totul in lumea asta este trecator si nimic nu ramane in urma. Bucuria si tristetea ei... ca doua picaturi din apa acestui rau care curge lin spre necunoscut, doua picaturi pierdute in imensitatea apelor, doua picaturi care isi imagineaza ca au multa individualitate, si totusi pentru cei care privesc apa de pe mal nu erau decat o parte nedefinita de apa.
Oamenii, - se intreba ea in gand, seamana cu picaturile de apa care umplu albia unui rau... apele curg, gonesc la vale, in timp ce fiecare picatura sta strans langa cealalta si totusi este pe de-a-ntregul despartita de ea, o panza nesfarsita care trece nepasatoare, croindu-si drum spre mare. Cand totul este atat de trecator si de zadarnic, la ce bun sa dai importanta nimicurilor care te fac sa te intristezi?
Totul moare, sufletul rămâne veşnic...

Prin rana intredeschisa, simtea de foarte multe ori strecurandu-se ispita de a afla punctul sensibil al credintei... cu privirea pierduta se intreba in gand: ce le poate apara pe aceste calugarite de orice slabiciuni omenesti si... i se parea foarte curioasa senzatia ca pe foarte putina lume intereseaza soarta lor.
Oare stiu de la inceput ca atunci cand pleaca o fac pentru TOTDEAUNA? Trebuie sa fie foarte greu sa stii dinainte ca nu-i vei mai vedea niciodata pe cei dragi...
Parasesc TOTUL - pana si cele mai mici nimicuri care pot da farmec vietii, parasesc atatea lucruri care TE DOR cand trebuie sa le sacrifici, si toate astea pentru a se putea dedica vocatiei lor.
- O vocatie? O viata de sacrificiu, de supunere, de munca istovitoare si de rugaciuni.
Pamantul pentru ele devine tara exilului, viata lor o cruce pe care o poarta de bunavoie - un sacrificiu?
- Un sacrificiu sau o decadere? Oare decaderea NU este insasi esenta succesului, iar succesul nu este el insusi decat un interval al decaderii, caci cine iti va putea spune dinainte clipa cand infatisarea unui lucru va intoarce cealalta fata?
Ca sa fii puternic, trebuie sa-ti infrangi inainte de toate propriile tale porniri...

Cu toate acestea... cand te gandesti la cei care iti sunt dragi, trebuie sa-ti vina foarte greu sa nu te intrebi daca ai avut sau NU dreptul sa le impui aceasta DESPARTIRE.

... usa camerei se deschise atat de lin, incat EI i se paru ca este pusa in miscare de o forta supranaturala... se deschise si in prag aparu MAMA. Aceasta brusca aparitie o facu sa se cutremure...

Si iarasi... e tarziu in ganduri... si e departe...

In departare, jos, ca intr-o prapastie, raul scanteia printre pomii ingramaditi. O Raza uriasa de Luna scanteia in oglinda de la suprafata apei, coborata de sus in asa chip incat, dunga ei, pierduta in largul straveziu si luminos al cerului, nu putea fi urmarita printre celelalte minuni ale pamantului si de aceea splendoarea ei parea smulsa din adancul apei. Daca o priveai cu atentie, iti venea sa crezi ca e inmanunchiata din nenumarate suvite argintii ce se furisau, ghemuindu-se, lunecand in susurul apei, fara sa ajunga vreodata de tarm...
Toate pareau adormite. Departe ori aproape nu se zarea decat tremurul Razelor Lunii in undele lacului... nu auzeai alt zgomot decat murmurul apei ce se izbea de mal. Si viata minunata a lucrurilor se trezea in linistea si incremenirea lor, in timp ce toate in jurul lacului, pana si pomii invaluiti in umbre moi, tineau sfat intr-o liniste desavarsita.

Ma Tem!... pot sa vorbesc in soapta despre NOI?

... privea cum Luna urca tot mai sus pe cararile cerului. Acum, la suprafata albastrie a apei scanteiau diamante taiate in mii de colturi, valuri argintii, panze fine de pulbere stralucitoare, dantele stravezii ce legau in lumina creanga de creanga, imagini de imagini, culoare de culoare, cuvinte de cuvinte, trairi de trairi, sentimente de sentimente - toate lucrurile care fac parte din acelasi Univers Infinit...
Peste tot parea ca se asteapta o sarbatoare minunata, una din acele sarbatori de vis pe care le vezi numai pregatindu-se, dar in mijlocul carora nu poti patrunde niciodata...

Mi-e Frica!... Vrei sa pierdem in tacere si noaptea asta?

Ce poate fi mai frumos decat sa te afli in prezenta a ceea ce doresti si sa nu te poti atinge, ci doar sa VISEZI, sa privesti, sa admiri si sa astepti.

O stii asta, nu-i asa?... printre soaptele ei rostite cu glas indurerat, se desprindeau alte franturi de cuvinte triste.

Imi place sa te ascult... cuvintele tale sunt pline de simtiri alese ce urca spre intelepciune, trecand prin inima si luand o infatisare neinchipuit de atragatoare, gandurile tale soptesc ca dintr-un izvor curat, nimic, nimic ascuns, nici o umbra de prefacatorie nu le tulbura si nu le intuneca... judeci numai cu simtirea ta, cu inchipuirea ta, mai mult decat cu ratiunea...

Mult timp, cu capul sprijinit in maini, privea cuvintele, fara sa poata articula un sunet, cucerita de o duiosie muta, mangaietoare, parea ca-i asculta rasuflarea, si-i priveste toate miscarile...

- Oare ma gandesc la ceva? Nu cred... Privesc numai... Tot ce vad e atat de frumos... Admir... Uneori, cand privesti cu luare-aminte, nu gasesti cuvintele care ar putea sa lamureasca ce simti... Esti induiosat, ti-e inima plina de lumina si ti-o simti atat de mare incat, ca s-o umpli, ti-ar trebui ceva nemarginit - Infinitul Intreg -
Si atunci ai vrea parca sa-i ai langa tine, numai pentru tine, pe toti cei ce-ti sunt dragi...
Visul, mi-a leganat mult timp tacerea...

De un timp mintea mi-a ramas complet goala, si nu simt decat o senzatie de oboseala, ca si cum as fi plecata intr-o lunga calatorie. Nu-mi amintesc nimic despre tine si ma simt eliberata total de cuvinte, de neliniste, nesiguranta, iubire, gelozie, dezamagire, ura... mintea mea este ca o foaie alba de hartie, pe care cineva fusese pe punctul de-a scrie un mesaj de fericire...
Brusc, importanta gandurilor s-a diminuat, povestea mea a devenit o gluma si... pentru o clipa ma simt eliberata de tine.

"Lucru ciudat este ca aceasta clipa este o clipa de speranta... "

- De unde ai aparut draga?
- Din MARE -le lac.
Nu te speria! Sunt tot eu. Am iesit sa simt emotia unei nopti banale. M-am gandit ca voi putea iubi aceasta noapte. Am iesit sa pot privi albastrul cerului, albastrul lacului, culoarea lunii, crengile copacilor cautandu-si pasarile, norii sfasiati de vant si... stelele asteptand...

La picioarele ei, era o oglinda mare de apa, de forma ovala. Astepta de mult timp langa lac privind in profunzimea lui, iar silueta ei se reflecta clar pe oglinda apei, din cap pana in picioare. Se odihnea fara sa se gandeasca la ceva anume, fiind doar ea insasi. Cine stie, poate nu era nici asteptare, nici expectativa...
Momentele propice sunt alese, predestinate, nu castigi nimic incercand sa te opui.
Nu simtea durerea sufletului, era eliberata si calma. Revenise la ea insasi, aproape de starea din trecut...
Fara lacrimi... de ce s-ar dezvalui prin lacrimi...
Acum era fericita sa stea pe malul lacului, chiar si fara EL, doar cu apa albastra, unduita si incretita in valuri marunte, intinzandu-se departe pana la linia extrem de subtire a orizontului. Minusculi "pestisori rosii" se plimbau printre corolele albastre, apoi ramaneau nemiscati la suprafata apei, cu mustatile frematande. Daca nu gaseau firimituri, plecau intr-o fuga, in timp ce, coditele lor ca o bruma, tremurau ca niste umbre argintii. O tufa de nuferi prinsese radacini pe fundul lacului. Doua flori albastre, singure, pluteau pe suprafata apei...
Ei nu-i placeau nuferii... Nu-i placea s...........
Florile i se pareau grosolane, iar parfumul lor prea greu. Emanau un parfum atat de greu incat puteai jura ca poti vedea, fasii din el, ca fumul...

Sus, pe cerul albastru, un nor mic pufos se destramă si se sfâsie intr-un soi de zâmbet...
- Imi zâmbesti mie, nu?
* * *
... fu surprinsă când norul nu-i răspunse...

Sunt foarte suparata sau... sunt putin cam nervoasa, nu stiu. Incerc sa povestesc despre un lucru foarte important pentru mine. Si... de fiecare data, cand incerc sa-mi transpun gandurile in cuvinte, si ori de cate ori incerc sa ma exprim pe mine, ma simt incurcata, suparata, nervoasa... Parca simt niste brate invizibile care ies din interiorul meu si-mi rasfira cuvintele, alteori, se intind sa le culeaga si sa le bage inauntru. Trece un timp destul de lung pana ma conving ca le-am gasit pe toate, ca le-am adunat de pe stratul de aer pe care ele se imprastie ca niste margele rupte, cu greu le adun si le pun inapoi, la locul lor de drept. Si uite asa, se scurge o buna bucata de timp mai inainte de-a putea scrie ceva, de-a ma simti din nou in siguranta...

Traversa holul si iesi pe terasa... se aseza in sezlong, trecandu-si degetul aratator peste suprafata lustruita a masutei. Nici urma de praf. Toate in asteptare. Chiar si pachetul de tigari era plin. Il deschise ca sa se asigure.
Da. O sa invete sa fumeze. Probabil...
Se si imagina asezata in fata masutei, asezata comod in sezlong, privind in departare la sirul stufos de pomi, cu o tigara intre degete, cu o cafea dinaintea ei pe masa....
Isi puse o tigara intre buze, de proba. Gustul acrisor de tutun ii umplu gura... ii savura taria, senzatia aceea intepatoare... Da. Era gustul lumii adulte...
Cu tigara neaprinsa in coltul gurii, se preumbla prin toata casa. In bucatarie inca mai persista mirosul de arome culinare si ecouri ale zarvei din ziua trecuta... nici un pic de fum de tigara nu atinsese peretii. Nici macar un iz, era desavarsita...
Sovai o clipa in fata ferestrei, apoi ingrijorata, arunca tigara neaprinsa in cosul de gunoi.
In timp ce toata casa isi radia stralucirea catre ea, mangaindu-i obrajii, magulind-o... ea zambi si isi arunca privirea spre gradina, langa garduletul de lemn, liliacul isi lasase in jos florile lui trandafirii. Daca ar deschide fereastra, le-ar putea simti parfumul, dar nu o deschise. Fata ii era absolut serioasa, numai o usoara schimbare in culoarea ochilor ii trada amuzamentul...
Pe obrajii, simtea zambetul acela molatic si vag care masca un refuz precis si fara drept de apel.
Continua sa zambeasca trist, ingandurata...

Te porti exact ca un copil, isi spuse ea cu severitate... esti nervoasa, prostuta si copilaroasa. Cat esti de ridicola!
Dupa ce se dojeni singura se simti mai bine. Intotdeauna se intampla asa. Pentru ca stia ca nu era ca celelalte. Absolut deloc ca celelalte.
De ce sa ma infurii si sa lovesc in mine? Pot sa spun NU... acum sunt constienta de propria mea vointa, de propria-mi capacitate de-a decide, acum sunt in stare sa dirijez eu ceea ce vreau sa se intample cu mine. Nu mai sunt un copil. Pot sa ma conduc singura...

Nu exista nimic care sa nu-si aiba pretul. Absolut nimic. Numai ca trebuie sa-l afli. Afla-l, Alexandra...!

Lenea...

Cand ma cuprinde lenea imi place sa-mi fac parul valvoi si sa-mi pun flori in par, mai apoi imi pregatesc cada, torn din cele doua tuburi cu saruri de baie, diferite, pana constat ca parfumurile lor grele se anuleaza unul pe altul. Fac baie nu foarte fierbinte, cantand fara incetare aceeasi melodie "Andra - In noapte ma trezesc"... sau incerc mereu sa fredonez "Moody Blues ~ Nights in White Satin", insa mereu pierd tonul...
Simt apa ca pe ceva apasator si compact.... o simt, prin tot corpul, ma patrunde prin toti pori, simt cum mi se destind muschii, cum mi se moleseste intreg corpul si se lasa greu...
E atat de placut sa lenevesti in semiintuneric, sa te desprinzi de tot soiul de lucruri intr-o lumina estompata, sa inspiri aerul cetos, obscur... sa fii doar o umbra intunecata la culoare, conturata perfect, dar o umbra singura fara corp...

Asta e totul.
Altceva... nu-mi pot aminti acum...

[Ufff! Ce pot scrie... Cata indrazneala... Ma umfla rasul... ... cred ca, intr-adevar lenea (si TRISTETEA MEA) e de vina]

Era sa uit... nu-mi place sa ma sterg, las picaturile de apa sa se usuce singure, racorindu-mi pielea...

Deci...

M-am indragostit...

Atmosfera ciudata, cred ca... in stransa legatura cu muzica ce se canta...
M-am indragostit, dar... m-am indragostit de muzica lui Beethoven, o simt, o resimt oarecum, cu o tulburare atat de limpede, cu un instinct atat de adanc si atat de adevarat, incat pot banui frumusetea cea mai desavarsita, simtirea cea mai aleasa, traiesc ritmul si cunosc interpretarea cu atata dibacie ca si cum, pentru asta, as fi primit o indrumare deosebita. E nespus de induiosator sa auzi strigatul fatal, sa simti trecand fiorul tragic al Simfoniei in ut minor ori sa asculti vraja dureroasa a Sonatei pentru vioara si pian... si, cand izbucneste Simfonia a saptea, cu sonoritatile ei neastamparate, cu ritmul ei frenetic, cu contrastele-i neprevazute, pline de patima, de furie si de bucurie, o intreaga lume fantastica se trezeste parca in lumina...

In departare, intr-un colt de umbra, chipul genial al maestrului care luase masca lui Beethoven se ivea din intuneric, neclintit deasupra pianului cu coada, de mahon, insufletit parca, cu parul ravasit, cu fruntea aspra si ingandurata, cu obrazul brazdat de zbarcituri delicate ce trezeau pe fata lui un zambet sters...

M-am indragostit...
Deci... (enervant acest "deci"!)

Pentru tine...

In tot acest timp am cunoscut vraja cuvintelor, a cuvintelor simple cu inteles deosebit care nu sunt decat tot un fel de marturisiri, am cunoscut betia tacerii, a miscarilor, a ingaduintei de a respira sub o privire, invaluita in neastampar, am cunoscut bucuria tainica a gandurilor schimbate intr-ascuns, am cunoscut fericirea pe care am gustat-o in vis, fara sa o numesc am primit-o zambind, te-am cunoscut pe tine, cu incetul, fiecare zi mi te-a dezvaluit intreg si minunat, fiecare zi traita a incercat sa smulga o sclipire de dragoste din ochii tai, un cuvant, un zambet, o mangaiere... multa vreme am visat asezata in fata ferestrei, locul unde am depanat cu tine de-atatea ori firul gandurilor.
Ti-am daruit TIMPUL MEU care ar fi trebuit sa-ti fie daruit mult mai tarziu... dar TU, flamand, mi l-ai rapit atat de timpuriu.
Ai fost ca o putere de neinlaturat, te-ai amestecat peste tot, in tot ce-am trait, in tot ce-am spus, ai fost in fiecare clipa in viata mea si eu n-am putut trai aceasta viata fara sa ma gandesc la TINE. Ai fost "aici cu mine", nedespartit, ai fost in fiecare zi in bucuriile mele, in tulburarile mele, in toate trairile mele, in tot ce era frumos sau urat, tot ce-mi putea trezi o bucurie sau o tristete in suflet ma apropia de TINE...
Astazi - vreau sa scriu aceleasi cuvinte pe care altii, inaintea mea, le-au mai scris si pe care multi au sa le mai scrie... astazi vreau sa ma joc din nou inchipuindu-mi ca sunt iubita...

Si totusi, increderea in el ii era zdruncinata... imaginea despre el ii era umbrita... nu trebuia sa mai permita gandurilor si nici dorintelor care se indreptau invariabil spre el, sa o domine. De-ar inceta sa-l mai iubeasca, de l-ar putea uita... oare atunci capul i s-ar limpezi din nou si ar putea oare gandi iarasi normal? Acum se simtea ca si cum tacerea lui ar fi lasat in urma o promisiune arzatoare, pe care mintea ei nu o putea uita...

...

Gradina isi etaleaza florile si culorile intr-o lumina blanda. Din racoarea pomilor, rabufnesc vag adieri de vant slab, ca usoara atingere a unui fluture de noapte in zbor. Noaptea e perfect linistita, ca mai toate noptile de vara, cu aerul mustind a umezeala. O luna palida atarna deasupra, lipita de cer ca o bucata de hartie iar nori grei cumulus se ingramadesc la marginea cerului.
Sunt "aici cu tine"... am ramas neclintita intre bratele goale ale fotoliului flamand, privind luna... uneori mi se pare ca este in crestere, se iveste in vazduh rotunda si scanteietoare, zvarlind potop de raze peste mine. Alteori, pulberea ei fina se furiseaza tot mai aproape de mine, inecand totul in lumina...
Cat de minunat e totul!
In jurul meu nimic nu se clinteste, doar o pasarica ciripeste monoton in ceata departarii... in timp ce, TACEREA TA palpaie, ceva tainic si nevazut...

Gânduri ascunse...

Poveste Imaginară ~ Tărâmuri de vis

Lucrurile intre EI nu s-au schimbat deloc. Era un fel de joc de-a v-ati-ascunselea...
* - Unde estiii?!?!?! ... pentru numele lui Dumnezeu! striga ea. Nu esti nici AICI? Unde esti?
... sunetul voci ei nu gasi ecou... se stinse si amuti sub bolta Cerului Fara Luna.
* - Te joci de-a v-ati-ascunselea cu mine?
*** Da. Prinde-ma daca poti...
* Dar jocul s-a terminat. E timpul sa te arati... e timpul sa iesi din TACERE...
- - -
M-am hotarat... de astazi refuz sa mai am incredere in TACEREA TA. Asa ca, in fiecare zi o sa-ti expediez aici, pe adresa TA, la ore diferite, trei telegrame...

Telegrama (nota "urgenta"): Ori de cate ori ai TIMP, scrie-mi...
... ai uitat atat de multe lucruri in tot acest timp. Va trebui sa-l ajungi din urma...

Telegrama (nota "urgenta"): - Esti furios pe mine?
... el are intotdeauna o groaza de motive, care de care mai complicate, chiar pentru un raspuns simplu isi gaseste un motiv - TACE -

Telegrama (nota "urgenta"): - Doamne, cine a inventat TACEREA?
... iti simt lipsa. TACEREA TA - nu face decat sa-mi provoace o vaga neliniste...

Telegrama (nota "urgenta"): - Iti lipsesc?
... inteleg, gandesc, dar nu simt cu adevarat... ochii refuza sa se inchida, cauta sa prinda orice gest, orice miscare...

Telegrama (nota "urgenta"): - M-ai "Invaluit In Uitare"...?
... nimic, nici un raspuns, nimic nu razbate pana la mine, nici un singur sunet care sa-mi tulbure atmosfera linistita.

Telegrama (nota "urgenta"): - Inima ta asteapta altceva...?
... am asteptat timp indelungat raspunsul tau, fara sa ma infurie tacerea. Doar rabdatoare... Si totusi, pentru tine nu mai insemn NIMIC...

Telegrama (nota "urgenta"): - N-ai de gand sa citesti telegramele?
... totul e tihnit si vag si indepartat. E prea multa tacere fara tine...

Telegrama (nota "urgenta"): - Esti... ... presupun ca esti FERICIT.
Da. Stiu... pe cei ce ne sunt dragi trebuie sa-i lasam sa fie fericiti in felul in care inteleg ei fericirea.

Telegrama (nota "urgenta"): Te-am cunoscut atat de putin... dar...

Telegrama (nota "urgenta"): Te I.....
... si cuvantul ramase suspendat in aer, atat de gol si de neajutorat...

Telegrama (nota "urgenta"): - Ai spus ceva? ...
...

Telegrama (nota "urgenta"): Iti duc DORUL... Imi duci dorul?...
Da, mi-e tare dor de tine, dar...
Uitarea vine cu timpul - odata cu scurgerea continua a anilor vine usor si diminuarea lenta a sentimentelor, a energiei... Totul se spulberase atat de lent si pe nestiute, incat nu-i mai ducea dorul. Acum se simtea impacata cu viata, cuibarita in ea ca intr-un asternut.

- - -
Peste ani... "ce frumoasa coincidenta... "
Era fericita. Numai si numai daca n-ar fi existat CLIPELE in care ii era ingrozitor de dor de EL.

- - -
In ultimul TIMP, fiind foarte ocupata, abia daca-i mai ramanea O CLIPA sa se gandeasca la EL. Ii observase goana, din ce in ce mai fatisa, dupa alte fete. Dar, cum si ea isi avea propriile bucurii, nu se mai sinchisea de ale lui...
Ramase cu adevarat surprinsa cand, INTR-O ZI, EL o suna la telefon...
*** - Buna, draga mea... vocea lui veni de undeva de departe, din celalalt capat al lumii...
* - Buna.
*** - Vreau sa te vad diseara.
* - DE CE? Esti in criza de FETE?
*** - NU. Dar e randul tau...
... ea inchise brusc telefonul.
Dupa un minut el o suna din nou...
*** - Am spus ca: VREAU SA TE VAD DISEARA!!!
* - Sunt ocupata.
*** - Renunta la ORICE activitate - TREBUIE SA FII LIBERA!!!
* - N-am nici cea mai mica intentie sa fac una ca asta...
*** - AM SPUS SA RENUNTI!!!
... ea inchise din nou telefonul.
Dupa un minut el o suna din nou...
* - NU, zise ea.
... si-i intrerupse convorbirea pentru a treia oara... deconectand telefonul.
Pe masuta din hol o___
Telegrama (nota "urgenta"): "SA NU UITI... asta seara vreau sa te vad... ASA CUM AM STABILIT".
De furie i se facu negru in fata ochilor... se cazni sa nu planga, mototolind hartia si azvarlind-o cat colo...

- - -
Dintr-o data, o mana o prinse de brat si o intoarse spre el, privind-o in ochi... ea ii simti forta tulburatoare, dar era hotarata ca, de aceasta data, sa nu-si mai piarda capul. Isi sprijini mainile de pieptul lui, il impinse inapoi si se pregati sa o ia la fuga...
Dar... el o tinea foarte strans de incheieturile mainilor, in timp ce ea incerca sa se elibereze, el o trase spre el, rasucindu-i mainile la spate si tinandu-i-le foarte strans...
* - Ma doare, ii spuse EA.
*** - Poate ca vreau sa te doara, raspunse EL.
* - Dar poate ca eu NU vreau...
... facu un pas inapoi, eliberand-o putin, atat cat sa-i poata privi ochii... scaldati in lacrimi.
~ Te Iubesc!!! ~
*- Ai facut TU atata amar de drum numai ca sa-mi spui asta, il intreba ea ironic...
... nu-i raspunse - dar o cerceta o vreme bucurandu-se de frumusetea ei.
Apoi o intreba in soapta:
*** - De ce plangi, draga mea?
* - Eu - eu - eu..., bolborosi ea...
... cu rasuflarea taiata, el ii sopti din nou...
N-am sa-ti mai fac nici un rau...
* * *

Imbracata intr-o camasuta de noapte de un albastru stins, cu o taietura dreapta la gat si maneci scurte, lenevea alaturi de el intre cearsafurile albe si fara o cuta... statea dreapta in pat, cu capul inaltat, cu fata ei ovala inca adormita, cu parul negru si lung atarnandu-i cu ingrijire pe spate, neciufulit nici macar de somn...
Un par negru perfect lins si cu o suvita carunta, una singura la tampla stanga...

*- Ai idee, dragul meu, care-i cel mai groaznic lucru din lume?
*** - NU...
* Primul fir de par alb...
In bratele LUI, zambetul ei straluci de fericire... pleoapele ii cazura peste ochi iar ritmul respiratiei se schimba. Adormise... in timp ce, ochii lui O Invaluira Mangaietori...

Dimineata cand se trezi, gasi asternutul gol. Plecase fara sa-l simta...

PLOAIA...

Subtiratic si straveziu, asemenea unui văl, un nor negru gonea dintr-o parte intr-alta a cerului...
Inchise ochii... si de-odata ii paru ca devine stapana pe ea.
Deasupra orasului, crestele norilor pareau si mai amenintatoare ca de obicei, din spinarile lor negre se zareau tasnind scanteierile in zigzag ale fulgerelor. O lumina puternica porni pe cer ca o scanteie si se transforma brusc intr-o flacara care exploda pana in interiorul ei. Era o explozie magica, multicolora, parca filmata cu incetinitorul...
O sa vina furtuna, se gandi ea... obisnuita Furtuna de Mai, dezlantuita din senin, cu rafale scurte si izbucniri puternice de fulger...
La foarte scurt timp, o ploaie cu picaturi mari incepu sa cada printre frunzele ce se clatinau inviorate in aerul improaspatat, sub sclipirea albastruie a fulgerelor ce se goneau parca unul pe altul, fara intrerupere. Picaturi grele de ploaie, semanand aidoma cu niste mormoloci, incepura sa cada peste lume...
Aproape in aceeasi clipa o scutura un val de frica, un tremurat violent, ca si cum furtuna ar fi patruns in camera ei... o chinuia nelinistea pe care o banuia sporind cu fiecare clipa, istovita peste masura, dar neputand sa stea linistita mai mult de cateva clipe...
Cu ochii pierduti in palmele furtunii, traia un sentiment straniu, un amestec ciudat de bucurie si tristete... traia intr-o lume cu lumini stralucitoare, viu colorate, unde culorile se schimbau dintr-un moment in altul ca intr-un caleidoscop. Iubea PLOAIA cu blandete, dar furtuna din noaptea asta era atat de dura...

In imaginea furtunii am oprit timpul inspaimantata - Te-am Uitat - te-am uitat pentru o clipa...

O Stea...

M-am indragostit de o stea.
Ciudata situatie, nu?... sa iubesti o stea care tot vine noapte de noapte sa scanteieze la locul ei, pe cer.
Ce ochi pamantesc s-ar putea incumeta sa se fixeze, nepedepsit, pe o Stea din Univers? Intalnirea dintre mine si ea este un fel de intalnire misterioasa... o regasesc in fiecare noapte, o privesc, ii zambesc, si ea nu se manie de privirile si zambetul meu. Cat curaj! Sa fii atat de mic, nestiut, marunt, jos pe pamant si sa-ti trimiti visele tale si inima plina de dragoste fata de ceva desavarsit, scanteietor si minunat. Sa ai curaj si sa stai cu privirea atintita asupra cuiva care nu te vede, care, cine stie, poate nu te va vedea niciodata, pentru ca nu esti decat un val din multimea de valuri asemanatoare, un val pe care l-ar putea intalni si de o mie de ori fara sa-l recunoasca.
Si daca m-ar recunoaste, ce?... cum mi-as justifica nebuneasca cutezanta?... cum i-as vorbi? cum i-as putea cere splendorile la care visez?
Am incercat sa-mi domin patima aceasta smintita, am luptat cu indarjire impotriva ei, dar... stralucirea ei mi-a ramas in inima, si uite asa, zi de zi, noapte de noapte o tarasc cu mine pretutindeni.
Cat mister pe pamant! Pana si eu sunt Invaluita in Mister... si eu si grauntele acesta mic cazut intamplator in sufletul meu ce si-a infipt radacinile atat de adanc, si a incoltit atat de repede...
~ Mare Taina ~ pe care nu mi-o pot deslusi...
Cred ca... in viata fiecare lucru isi are farama lui tainica de mister, si... ca sa poti simti asta e un mare dar ca si cum din haosul timpului ai desprinde clipa prin care se poate privi in eternitate.

- Imi dai voie sa ma uit la tine?

Orasul pustiu...

Fara sa-si dea seama, pasii o purtara spre intrarea prin care se ajungea in orasul pustiu... mergea la intamplare printre ruine. Singuratatea si Semiîntunericul se populasera de fiinte invizibile pe care ea le stanjenea... parca se nimerise in toiul unui mister si se parea ca toata lumea asteapta sa plece, spre a putea incepe forfota. Astea erau nastrusnicele ganduri care ii treceau prin minte si care dobandeau mai multa realitate din pricina orei, a locului si a miilor de amanunte nelinistitoare, usor de inteles pentru cei care se nimeresc seara printre ruinele unui oras pustiu. Uimita la culme, se intreba daca doarme din picioare sau paseste intr-un vis...
Se cerceta mai atent, ca sa vada daca nu cumva sminteala facea sa-i joace pe dinainte asemenea halucinatii, dar... spre surprinderea ei fu silita sa vada ca nu era nici adormita, nici nebuna...
Amurgise, cobora noaptea, o noapte senina si stravezie, mai clara fara indoiala decat ziua in orasul pustiu... pamantul capatase tonuri azurii, iar cerul reflexe de argint neinchipuit de dulci, vazduhul era atat de calm, incat flacara unei lumanari puse pe masa nici n-ar tremura macar. Luna isi revarsa lumina alba peste casele palide, impartind strazile in doua felii: de lumina argintata si de umbra albastrie. Duhurile taciturne ale noptii pareau sa fi reparat ruinele pentru cine stie ce reprezentatie a vreunei intalniri fantastice. Uneori, avea impresia ca vede strecurandu-se in umbra vagi forme umane, dar ele dispareau de cum ajungea in portiunea luminata. Cine stie, putea sa fie si un efect optic, un suspin din aerul rece al noptii sau serpuirea prin urzici a unei soparle, caci in orasul pustiu totul are viata in natura, chiar si singuratatea, totul fosneste, chiar si tacerea.
Oare formele intrezarite in umbra , zgomotul nedeslusit al unor pasi sa fi fost doar o iluzie?
Trecand prin fata unei case pe care o remarcase in timpul zilei, cat se poate de sigur, intr-o stare grava de ruina, acum luna o scalda intreaga, si casa se inaltase cu un etaj, iar acoperisul din tigle, dantelat cu o acrotera din bronz, isi proiecta profilul intact in albastrul vaporos al cerului unde paleau cateva stele. Restaurarea aceasta ciudata, dusa la indeplinire de dupa-amiaza pana seara de catre un arhitect necunoscut, o framanta foarte mult. Misteriosul reconstructor lucrase nemaipomenit de repede, pentru ca celelalte case invecinate aveau acelasi aspect. Doar casa asta era intr-o stare de perfecta integritate, nu mai puteau fi observate, ca in lumina vie a soarelui, coloanele truncheate, fatada brazdata de crapaturi, acoperisul pe jumatate prabusit cu parti care lipseau nefiind inlocuite... cate o raza de soare cazand brusc, asemenea unei tuşe sentimentale din schita unui tablou, dezvaluia un intreg ansamblu pravalit.
O minune de neinteles, o schimbare ciudata avusese loc in orasul pustiu... nedeslusite nuante de roz se impleteau, prin degradeuri violete, cu licaririle azurii ale lunii... parca cerul se lumina pe margini, de s-ar fi zis ca se apropie zorile, si totusi, ceasul arata ora 22:00...
Nemaintelegand nimic din tot ce i se intampla, se sprijini de zidul proaspat construit in timp ce groaza ei nelamurita se preschimba intr-o uluire profunda, nu se mai putea indoi, intr-atat ii erau de clare perceptiile - in Orasul Pustiu un constructor te-a zidit -

... deoarece nimic nu se mai putea impotrivi unei iubiri care avusese harul sa dea inapoi timpul si sa faca sa treaca de doua ori aceeasi ora prin clepsidra eternitatii.

"Astazi, in orasul pustiu... ti-am sapat numele pe zidul de piatra".

În Ceaţă...

Becul din strada se vedea foarte slab, peste oras se lasase ceata, izbucnise parca din pamant si era atat de deasa incat nu vedeai la un pas... valuri mari de ceata colindau bezmetice, sufocante, acoperind tainic totul, patrunzand prin pielea subtire, contractand muschii pana la durere.
Asezata jos, ghemuita, inghesuita, deodata se simti foarte bine - ce reflex ciudat - isi intinse bratele...
... zarise in ceata o faptura, si din clipa acea, fermecatoarele chipuri care ii atrasesera privirea se eclipsara. Privind la chipul acela atat de calm si de patimas, atat de rece si de cald totodata, intelese ca avea in fata prima si ultima ei iubire. Simtea cum sufletul i se purifica de orice traire anterioara. Trecutul disparuse.
Era brunet si palid... parul unduit si inelat, negru ca pletele noptii, iar pe chipul lui mat straluceau doi ochi albastrii, plini de o nedefinita expresie de tristete voluptoasa si plictis impatimit... gura, dispretuitor arcuita la colturi, se impotrivea, prin focul viu al rosului ei aprins, albului calm al fetei... gatul avea liniile acelea pure de negasit astazi decat la statui.
Simti in inima ca o fulgerare electrica si i se parea, cand barbatul din fata ei se apropie de ea, ca din piept ii tasnesc scantei...
Mai apoi, brusc... totul se topi, disparu ca intr-un vis, si o ceata puternica estompa privirea, iar faptura lui paru sa se piarda intr-o infinita departare. Lumina din camera ei se stingea incet, imperceptibil, se indeparta... intre ei se interpusese un tainic văl de ceata. Cand lumina disparu complet, ceata densa se stranse in jurul ei impinsa parca de niste degete foarte lungi, inumane... simtea un foc imaginar care-i urca grabit spre par. O vreme nu stia ce i se intampla, isi duse mainile la ochi pentru a-i proteja de intuneric, dar degetele oarbe, necontrolate, nu mai aveau puterea sa stearga ochii...
Cand intelese unde se afla, lasa mainile in jos, resemnata si...

... isi aseza usor capul pe perna ridicata pe marginea patului, se simtea straina si singura, iar respiratia ei calma ii interzicea orice cuvant. Disperata, umilita de propria-i luciditate isi spuse: "Ce o sa se intample cu mine?"... si, odata rostita fraza in gand ii produse teama, nu asta ar fi vrut sa spuna, sentimentul era mult mai complicat, si nimeni nu-i putea inlatura senzatia de neintreg, de pustiu...
In clipa aceea, vazu pentru o secunda doar un par lung, unduit si inelat, negru risipit pe perna si undeva, din cine stie ce ungher al memoriei, ii auzi glasul strigand-o... nu era nici frica, nici durere, nici bucurie in el, ii spusese pur si simplu numele, il soptise mai degraba, si ea inchise ochii incercand sa opreasca ceea ce s-ar fi putut numi lacrima... "De ce ma lasi sa ma indepartez tot mai mult de tine", i se adresa in gand...
Oboseala si nehotararea o fixau acolo, o imobilizau, doar degetul de la mana stanga se plimba nauc de-a lungul pernei, cautand ceva, in vreme ce lumina de afara palea treptat, lent, imperceptibil. Se mai uita inca o data in jur si intunericul ii veni in ajutor. Obosita, plutind usor, calma si imbatata de mirosul parului, adormi... respira usor si rar, si tulburata de cine stie ce vise nauce, scotea un geamat prelung a oboseala sau poate a fericire...
Dupa cateva momente de abandon isi ridica incet parul, parca invia deodata intr-un zambet obosit, ireal... si EL - se stinse inabusit in tacerea apasatoare, asa, incet, ascuns parca in CEATA...

Ce reflex ciudat! Nu mi-as fi imaginat vreodata ca voi ajunge sa iubesc ceata...

"Într-o oră... "

Ceaţa mi se insinua in suflet, in ganduri, era ca o intunecare a mintii, ma sufoca... o purtam cu mine peste tot, o purtam la scoala, in fiecare ora, tremuram, dardaiam, parca mii de ace imi colindau organismul ca, treptat, durerea ei sa se atenueze, simteam o bucurie ciudata, bucuria celor ce incep sa inghete, si adormeam acolo, in banca. Atunci aveam timp sa ma gandesc la tine, si imaginatia imi juca inaintea ochilor un teatru complicat, dureros... memoria vaga, insulara si imaginatia uneori sleita, neexersata prea mult, imi rula filme bizare, confuze, incat imi venea foarte greu sa fac ordine, sa le gradez. Chipul tau ocupa totul, tot ecranul memoriei, incat, naucita, trebuia sa ma intreb: "Unde sunt?"

Lumina incrucisata, puternica ma obliga sa strang pleoapele si, prin fantele inguste, imperceptibile, il urmaream oarecum atenta, il radiografiam parca... ii vedeam pana si neuronii, sinapsele ce se formau si ma intrebam copilareste: "Oare banuieste ca nu ma intereseaza ceea ce preda?"... in timp ce eu visam, fara vreo legatura cu ora, el repeta mereu, la intervale regulate: "Pastrati Linistea!"
Profesorul C. era pasionat de Filozofie, desi specialitatea lui era Biologia. Bucuros ca memoria nu l-a parasit, vorbea intr-un amestec bizar de Filozofie si Biologie, fiindca era terorizat de citate. Ideea ca ar putea sa uite ceva, ca s-ar putea descalifica profesional in fata noastra, il ingrozea, de aceea incerca sa faca ore incredibile, dar... fara sa reuseasca. Pentru ca, memoria ii juca feste uneori... uita si nu era foarte sigur cui apartin unele citate... era un amalgam in capul lui.
Ufff! Nu ma intereseaza ce spune Profesorul C., nu-l ascult si putin imi pasa ca nici daca ii iese limba de un kilometru nu vorbeste decat ceea ce vrea...
NU merita sa-mi pierd vremea ascultandu-l.

Lumina disparu treptat, m-am pomenit ca totul in jur devine "gri intens", iar atmosfera grea, incarcata, ca vara inainte de furtuna... si dintr-o data, de parca eu nici n-as fi fost prezenta, prin fata ochilor incepura sa mi se perinde franturi din "Povestea Noastra"... secvente mici sau mari, atent ordonate, le urmaream ca si cum as fi rasfoit o carte veche, invatata pe de rost. Eram fericita ca le traiesc, indiferent daca erau reale sau nu, erau ale mele, si in ora mea de singuratate aveam la ce sa apelez. Cu mult timp in urma le-am sortat cu grija, atenta la fiecare detaliu, ca un scolar speriat...

Astazi ti-am rapit timpul...

Desi nu mai bagi lumea in seama, ingaduie un scurt popas admirativ. Raman acelasi cititor atent si vrajit de atmosfera diafana a povestirilor tale, esti o prezenta cu totul deosebita la han. Parca traiesti inchisa in mirajul melancoliei pe care se astern subtile variatii psihologice de la singuratate la asteptare si cautare, de la instrainare la sentimentul plenar al naturii din care cresc peisaje deosebite. Peste toate pluteste gingasa Iubirea, un El tot timpul metamorfozat, visat, invadand neobosit lumea pe care o construiesti.
Inainte sa plec, permite-mi sa remarc si spiritul patrunzator.