Nu stiu ce se-ntampla, dar merge foarte prost netu' si-mi fac niste nervi groaznici! Hmmm, de parca nu era de ajuns ca-mi merg prost toate, acum imi mai trebuie si-asta!
Sunt groaznic de nehotarata si in curand o sa fie nevoie sa ma decid in ce parte o apuc, daca merg pe ceva uman sau mai degraba real. Nu-mi plac matematica, fizica si tot neamul lor cel plictisit, in liceu m-am reorientat spre umana - romana si engleza, mai ales. Ma gandeam sa dau la o facultate de limbi straine, dar nu stiu daca am prea multe optiuni dupa ce termin. Mi-ar placea sa fiu psiholog, dar nu sunt sigura ca meseria asta e asa cum mi-o inchipui, nu sunt sigura ca e ce-mi trebuie. Offf, mi-ar placea sa studiez istoria artei sau arheologia sau ceva in domeniul publicitatii sau marketing sau.....sunt multe, prea multe. Si principalul motiv al nehotararii mele e neincrederea in propriile mele forte. De multe ori imi spun ca "e prea greu domeniul asta, n-o sa fac fata" sau "nu am ce-mi trebuie, nu cred ca reusesc". Si ma sperie ideea ca dupa ce termin facultatea aia o sa fiu doar un "salariat" mediocru. Nu vreau sa fac ceva ce ma depaseste, dar nici sa ajung economist (nu de alta, da' nu-mi place ce face sor'mea, ea fiind economist
). Cred ca pana dau bacu' o sa ma tot "decid" de vreo 20 de ori, pentru ca in ultimul moment....sa nu iau bacul?
Nu, nu, nici asa pesimista nu sunt. In afara de perspectiva invatatului, care ma cam oboseste, nu ma deranjeaza mai nimic. A, si subiectele de la mate si fizica. Adica jumate din examen!
De fiecare data cand ma gandesc la momentele trecute, la ce a fost mai important in viata mea pana acum, imi dau seama ca de fiecare data am fost ingrozitor de...copil, desi la momentul respectiv ma felicitam ca sunt capabila sa fiu rationala. Si asa in fiecare zi ma vad mai matura decat ieri, dar probabil (de sperat) mai copil decat maine.
Si, cu toata copilaria, acum cateva luni eram altfel. Eram mai calma, acceptam mai mult, nu din obligatie, ci pentru ca prea putine ma afectau cu adevarat. Prea putine mi se pareau atat de importante incat sa le las sa-mi invadeze lumea. In rest, zambeam, ironizam si treceam mai departe. Acum, zambesc prea putin, ironiile devin prea..."vulgare", nervii sunt mereu incordati si zilnic am momente in care nu ma suport si m-as da afara din mine cu prima ocazie.
Mi-e sila sa analizez motivele, de fapt le cunosc, dar nu mai vreau sa ma gandesc la ele. Mi-e mai usor sa "gandesc in gol", de mult nu ma mai intereseaza aproape nimic la modul foarte serios. De mult nu mai sunt capabila sa am o parere argumentata despre un anumit subiect, ma pierd cand trebuie sa formulez clar motivele, pentru ca nu imi gasesc mereu cuvintele. Rezolvarea "telenovelei" mi-e la indemana, nu am nevoie decat de multa convingere si de dorinta de a-mi ridica singura moralul. In definitiv, cum mi-ar putea fi bine, daca toate zilele sunt la fel? Prin urmare, nu-mi trebuie decat sa pun teoria in practica...Floare la ureche!
Ascultand Faithless in timp ce scriam ultimul rand, domnul care canta a zis asa : "If you place a thing in the center of your life that lacks the power to nourish, it will eventualy poison everything that you are and destroy you. A simple thing: an idea or the perspective on yourself or the world. No one can be the source of your content. It lies within, in the center."
"In fiecare seara mi-e mintea ca o foaie alba...Da, puisorule, fac anume, iau purgative pentru tine....Ma innoiesc pentru tine, puisorule, seara de seara". Am citit azi "Scaunele" de Eugen Ionescu si mi-a ramas scena asta in cap, nu stiu de ce. Poate pentru ca nu stiu daca sa rad sau sa plang si poate pentru ca nu vreau sa ajung sa ma innoiesc seara de seara, cred ca m-as pierde, intr-un final. Si doar nu-s fata de lepadat!
Si totusi, "poate ca florile cresc sub zapada!"