Până la urmă, azi n-am făcut mare brânză, aşa că mâine mă voi da de trei ori peste cap să învăţ materia .... cumva.

Baftă mare Boudicca. Eu îţi ţin pumnii!!!

Mă-npleticesc acum către o bere. Ducă-se toate!

Ieri am furat.... timp, încercând să ies din timp, să scurtcircuitez cursul normal al timpului, să-mi transform ceea ce un anume Biriş numea aplicaţia personală a Timpului la individ, adică destinul, să-mi transform destinul într-unul atemporal, abolindu-i regulile, suprapunând ciclurile destinului meu care au o rată de repetabilitate de 2 ani.
Şi hoaţa asta a timpului, care n-a crezut nici un moment că se poate sustrage lui, dar totuşi s-a lăsat prostită de iluzia ieşirii din timp, s-a regăsit prinsă la sfârşitul destinului furat între vremuri demult trecute şi prezentul cu fireştile lui consecinţe. Şi în această suprapunere dintre amintiri şi gândurile care au început brusc să curgă s-a regăsit o manipulatoare crudă şi rece, egoistă, nepăsătoare, egocentrică. Şi amnezia nu funcţionează, conştiinţa îmi urlă sudalme şi reproşuri, mă forţează să mă înjosesc căutându-mi scuze inexistente.
Şi totuşi, cum a fost posibil să-mi suspend raţiunea, conştiinţa şi decenţa pe mai mult de 30 de ore, cum am crezut că pot împroşca totul cu mâzgă, cum am putut să mă mir când mi-a pătruns dincolo de timpan .........
Niciodată nu m-am simţit atât de aproape de a fi un nimic, un parazit, un nevertebrat. Niciodată nu mi-a fost atât de ruşine de mine.

Îmi era dor să am sufletul senin. Aseară m-am înseninat şi am uitat de multe şi de toate, am zâmbit larg şi am primit un salut (chiar dacă a fost săru'mâna ) şi câte o sărutare pe fiecare obraz, după care am zâmbit şi mai larg. Aseară m-am simţit ca acasă sau şi mai precis, ca în vremurile de demult în care reuşeam să mă simt acasă oriunde mergeam.

Ziua de vineri s-a prelungit adânc în noapte şi în dimineaţa zilei de sâmbătă până la ora 4 jumamate, aşteptând zorile, aşteptând să se lumineze afară şi aşteptând să înceapă să circule metroul. Aş fi vrut să bat oraşul cu rolele de la un capăt la altul înainte ca soarele să înmoaie asfaltul. Dar responsabilitatea m-a făcut să cedez, să mă lungesc pe canapea, să închid ochii şi să adorm pentru a fi eficientă în cursul zilei de ieri.

Şi mâine iar e luni, iar reiau săptămâna de la capăt cu speranţa că în această săptămână voi reuşi să mă acomodez. Şi pentru că începe iar săptămâna, trebuie să mă mobilizez acum să redactez o chestie pe care o amân de o săptămână. Şi e incredibil de plicitisitor şi neincitant, banal şi simplu. Util însă pentru notă.

.....şi mi-e o leneeeeeeeeeeee!

Lăsând la o parte seninătatea sufletului meu, care oricum s-a evaporat astăzi, pentru că topicul a fost închis înainte să fi ştiut de el, îmi dau şi eu cu părerea ici în colţul meu de Han (şi NU este o invitaţie la apologia conflictului!!!)




În urmă cu vreo doi ani la o discuţie la bere (ceea ce, evident, nu garantează veracitatea informaţiei) am auzit o versiune regretabil de similară cu cea postată de The Dude, în sensul că în satele/într-un sat din nordul ţării, din proximitatea graniţei cu Ucraina au fost găsiţi în locuri publice copii, etnici rromi, cu organele prelevate, având cavitatea abdominală şi toracică deschisă.

Neveule, eu nu am auzit dar te cred. Si astfel am gasit raspuns la intrebarea mea de pe vremuri Ce fel de societate e aceea in care copiii strazii continua sa ramana 'ai strazii'?

Eu am un cunoscut care a facut un transplant de rinichi, a fost primitor.
Lucrurile nu sunt chiar atat de simple pentru a arunca cu afirmatii in stanga si-n dreapta.

Ca sa intri intre potentialii primitori de organe trebuie sa ai un dosar.Un dosar complex, cu mii de stampile si parafe pe el.
Nimeni (personal medical)nu-si baga cariera la saramura pentru cineva care nu are un dosar real.
Mai apoi ,organele pentru adulti nu le poti primi decit de la adulti intre 21-35 ani.
In momentul in care in spital apare un potential donator, o victima in moarte cerebrala ,pentru care apartinatorii semneaza acordul prelevarii de organe si i se fac toate testele, cei de pe lista primitorilor sunt chemati pt teste de histocompatibilitate.De la chemarea lor si pina la intrarea in operatie nu trec mai mult de 24-36 ore.Deci decizia si stabilirea primitorilor se iau f repede.
Desigur exista si situatia cind primesti de la o ruda apropiata si atunci interventia are loc simultan.,iar demersurile nu se mai fac in graba.

Credeti ca de la victime hacuite aiurea,rapite la nimereala ,este timp fizic vorbind, sa faci o operatie de transplant cu sanse bune de a fi receptat?
Presupunind ca din asemenea trafic cu copii rapiti si organe prelevate castiga un lant intreg-rapitori,doctori- deci e vorba ca primitorul sa dea o suma mare de bani, voi in calitate de primitor ati da bani sa primiti un organ la o asemenea repezeala si ilegalitate care are mari sanse sa fie respins?

edit:in loc de receptat ,a se citi acceptat

Pai nu cred ca se intampla asa, la rapid. Si nu cred ca primitorii stiu de unde le vine organul 'donat'.
Dar e chiar interesant procesul explicat mai in detaliu.

Eu banuiesc ca acesti copii sunt monitorizati, li se cunosc particulritatile fizice etc.


Cat e de reala informatia conform careia un organism matur poate primi doar organe de la alt organism matur? Tu personal poti baga mana in foc pentru ea? (sa nu ma intelegi gresit, e doar o intrebare)

Nu se pot face transplanturi de la copiii mici, prescolari, la adulti, insa transplanturi de la copii de 8-9-10 ani la persoane adulte s-au efectuat cu succes, chiar si in Romania . ( varsta nu e data exact, dar ca punct de orientare se ia existenta parului in zona pubiana la copiii in cauza).

E ciudat un fapt legat de presa (asa zis ) libera din Romania.
In editia sa din 5 aprilie 2011 ziarul Adevarul publica un articol despre transplantul de organe de la o fetita la o persoana adulta, efectuat la o clinica din Cluj.

www.adevarul.ro/.../Rinichii_unei_fetite_salveaza_o_viata_de_adult... ...

Acum articol a disparut ... mie mi se afiseaza informatia ca 'domeniul nu poate fi gasit'.

Imi pare rau , si-mi cer scuze de la NV, ca i-am invadat jurnalul.
Cred ca Michelle ar putea face un gest elegant, adica sa redeschida topicul inchis si sa transfere mesajele acolo.

Pai exergy, topicul nu era despre transplant si rapiri cu transplant ,care ar fi fost o dezbatere cinstita, era o propagare ale unor ordinarii marca OTV ...topicul era o minciuna propagata pe net, chiar nu intelegi la ce recurg manipulatorii astia?

Eu nu zic ca in Ro nu se vand organe de catre proprietarii lor, eu nu zic ca n-or fi si cazuri cu rapiri de minori ai strazii in scopuri animalice, dar de aici si pina sa credem ca in RO astea sunt chestiuni curente si politia inchide ochii, ce Dumnezeu suntem oameni mari!!

In plus nici nu pot sa-l redeschid ca sa pot fi eleganta, n-am optiunea asta ca moderator



Felina, in spital, cind stai pt transplant afli si asta...desi ar trebui sa fie un secret...asistentele stiu si poti afla. In plus logic, daca dai atatia bani si apelezi la manevre oculte chiar te interesezi, sa nu crezi ca de la mafioti nu rasufla

Repet, nu bag mâna în foc pentru veracitatea informaţiei, că nici n-am fost pe uliţele satelor de la graniţa cu Ucraina, nici n-am văzut dosare penale deschise pe aşa ceva, dar chiar nu doresc o reiterare a conflictului. În orice caz, cred că este dincolo de orice dubiu că există o piaţă neagră a transplantului de organe, care răspunde unei penurii de organe transplantabile şi care speculează nevoia de a trăi a individului, necunoscut fiind în principiul modul în care operează traficanţii de organe.

Legat de transplantul de organe (că tot vorbirăm de), ştiu că prin anul 2008 se vehicula o schimbare de legislaţie, în sensul că s-ar înlătura necesitatea obţinerii consimţământului în vederea donării de organe, instituindu-se o prezumţie de consimţământ, cu excepţia cazului în care persoana nu a dat o declaraţie prin care atestă că nu doreşte să doneze organe. Ştiţi cumva în ce direcţie a evoluat legislaţia?

eu nu cred ca piata de desfacere e romania. poate sun transplanturi care se fac in romania, dar clientii ma indoiesc ca sunt romani. bine, acum vorbesc si eu sa ma aflu in treaba... ce-mi trece mie prin cap. cat timp nu e nimic dovedit, opinia mea e nefondata.

cat despre politia care ar inchide ochii, nu m-ar mira sa fie asa avand in vedere ca sunt antrenati sa vada doar ce li se cere. sunt multe ilegalitati la care politia in inchide ochii si aici vorbesc din experienta personala.

Astăzi m-am trezit cu spatele frânt (probabil de la aerul condiţionat) şi cu groaza unei noi zile de toropeală sufocantă şi insuportabilă. Dar când mi-am deschis ochii şi am găsit curajul să privesc dincolo de geam am găsit cerul plin de nori. Aşa că aştept acum să pornească o ploicică, fie ea cât de mică, dar să mai împrospăteze niţel aerul şi să mai alunge din praf.

Păpăruga

Şi acum, furtună!!!

Păcat că m-a prins cu doar două ţigări în pachet.

Deşi încă e o căldură sufocantă afară, astăzi am văzut toamna şi am simţit cum mă învăluie septembrie. Mai am vreo trei examene şi sper să mă pot întoarce acasă, însă după stresul ultimei săptămâni nu mai poate să-mi pese de note sau de consecinţe. Fie ce-o fi, că putea fi foarte rău.
Şi totuşi, afară e toamnă iar eu nu mă plimb printre castanii de acasă, nu beau ceai cu miere şi nici nu-mi trec picioarele prin foşnetul frunzelor. În schimb, mă lupt din nou cu insomniile şi mă gândesc cu regret cum m-a depăşit în viteză viaţa în ultimele luni. Încerc să-mi dau seama cum mi-am trecut timpul şi cum de mi-a pierit atât de repede entuziasmul, încântarea şi zâmbetul cu care am venit înarmată.... Un mediu prea toxic, care mi-a lăsat în amintire gust de pelin.
Deşi vara de Bucureşti e greu de scos din memorie, ultimul anotimp pe care mi-l amintesc să-l fi trăit e toamna anului 2009. Nu simt să fi evoluat cu ceva de acum doi ani. Nu este nimic altceva decât o tristă amnezie secondată de îndobitocire sistematică.... şi benevolă.
M-a cuprins septembrie şi parcă mă prăbuşesc într-un gri de noapte ceţoasă...
Destin când vine toamna

Mi-am scos din raft cartea cu poezii de Bacovia pe care mi-am adus-o de acasă pentru zile ca ăstea, aşa că, fără explicaţii suplimentare:

CU VOI...

Mai bine singuratec şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratec şi uitat.

O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, -
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor...

Mi-e greu să-mi mai scriu viaţa pe aici pentru că-mi pare greu de conceput dezamăgirea pe care trebuie să o confrunt. Iniţial, în loc de dezamăgire am vrut să scriu eşec, dar cu atât am crescut în ultima lună. Nu pot percepe ca fiind un eşec propriu, ci doar ca o dezamăgire, într-un fel sistemică. Dar m-am întors înapoi acasă şi am renunţat în mare parte la ritmul nebun la care m-am supus: mâncare proastă şi insuficientă, un număr prea mare de cafele pe zi, două pachete de ţigări pe zi, somn puţin.
Pot să mă mândresc că rar se întâmplă să termin un pachet de ţigări pe zi, mi-am înjumătăţit şi norma de cafea, dorm de poţi tăia lemne pe mine minim 8 ore pe zi, cât despre mâncare.... am ajuns înapoi acasă şi am început chiar să mă rotunjesc alarmant de repede .

Ar mai fi multe de rezolvat, pentru că sunt plecată de dimineaţa până seara şi când ajung acasă cad ca secerată în pat. Plus că am mai primit o lovitură extrem de puternică săptămâna asta la care nu am o rezolvare. Nu voi primi mai mult de jumătate din cât ar fi trebuit să primesc şi am din nou o dilemă cu serioase consecinţe profesionale: reduc numărul orelor de voluntariat sau plec capul şi continui să muncesc pe gratis multe ore pe săptămână? Le-aş reduce, dar aşa nu-l dezamăgesc pe unul din puţinii oameni care chiar s-a îngrijit de mine şi m-a ajutat sistematic ? Plus, indiferent de acest om (pe care l-am mai dezamăgit încă o dată şi a avut puterea să treacă peste) nu risc să nu mă mai întorc vreodată la această profesie?

Niciodată nu am fost în stare să ştiu măcar dacă am o gândire pragmatică, pentru că întotdeauna am ştiut să strâng cureaua fiind convinsă că în viitor voi primi o recompensă pentru sacrificiul făcut. Ei bine, încă aştept viitorul ăla plin de recompense să mă pleznească şi numa' nu vrea să vină.

În altă ordine de idei, învăţ pentru prima oară în viaţă să-mi bag picioarele şi să renunţ la stres. Tot am mai zis anul acesta că nu mă mai stresez, dar n-am reuşit-o până acum. A trebuit să observ că tot acel stres a fost inutil, poate chiar păgubitor pentru astfel am intrat epuizată în sesiune. Mi-am încheiat orice dialog instituţional cu acea gloată de oameni cu ochelari de cal şi învăţ să refuz să mai îmi pese.

esti misto.

... ce porcărie.... cred că se numeşte viaţă...

Faptele bune nu rămân niciodată nepedepsite!

Hai, capul sus şi dă-i 'nainte!

Am o nouă teorie despre băgatul picioarelor..... merge doar la suprafaţă. Am trăit o vreme îndelungată cu sentimentul că nu mai îmi pasă nici de note, nici de performanţă şi că tot ce voi face, voi face cu plăcere. Dar nu merge aşa. Săptămâna aceasta am două examene şi am ajuns la concluzia că din cauza anxietăţile nu am deschis de săptămâna trecută cărţile. De fiecare dată când mă gândeam că trebuie să mă apuc de învăţat (nici nu ştiam ce ar fi trebuit să învăţ) mă cuprindea cu disperare nevoia de a amâna pe a doua zi, nevoia de a prelungi vacanţa, când până la urmă nu am decât să repet anumite aspecte.

Am mai avut anxietate faţă de examen, dar nu faţă de învăţat. Experienţa celor şapte luni din anul precedent m-a făcut să evidenţiez lipsa oricărei corelaţii între efortul depus pentru un examen şi performanţa la acel examen.... de fapt mi-a bulversat tot universul. Cu scurte perioade de timp, toată viaţa am învăţat iar sistemul te descurci dacă înveţi a mers de fiecare dată. Şi când am lucrat sistemul era acelaşi: beneficiam de recompense dacă lucram conştiincios. Or, sistemul aleatoriu cu care ne-a fost notate performanţele a subliniat inutilitatea efortului depus în vederea susţinerii unui examen.


În mod evident am o frustrare majoră.... de fapt mute frustrări mici care s-au acumulat într-una gigantică. Dar trebuie să învăţ să o gestionez pentru că dacă merg în aceeaşi direcţie pe care am pornit în octombrie, eventuala lipsă de performanţă nu se va datora unui aleatoriu (evident injust) ci propriei mele culpe. Iar dacă ajung la lipsa de performanţă, constatată în mod just, înseamnă că pierd tot ce am muncit în ultimii şapte ani şi că toate eforturile depuse pentru a depăşi mediocritatea vor avea ca rezultat atingerea unui nivel submediocru.

Concluzia? Nu mă pot distanţa de scopul fixat în urmă cu aproximativ doi ani, dar nici nu trebuie să ajung la un nivel de distress prea mare.

..... am urmărit eu un discurs pe care l-am putut califica drept motivaţional

Speram să-mi fi revenit, pentru că, în mod evident, nu pot fi într-atât de naivă încât să chiar creda asta. Şi zilnic fac eforturi, mari, serioase, disperate uneori pentru a-mi demonstra mie, şi altora că mi-am depăşit limitele. Dar cum se face că după trei beri am ochii în lacrimi? Cum să fac să devin mulţumită cu ceea ce fac şi cu ceea ce sunt? Aş încerca orice ca să mă pot păcăli. Şi încerc, zilnic, de cinci ori pe zi sau chiar mai mult (dimineaţa când deschid ochii, dimineaţa înainte să ies pe uşă, dimineaţa când intru pe uşa instituţiei, şi tot aşa), încerc să găsesc partea bună din ceea ce fac, încerc să mă conving de utilitatea acestei experienţe,
Şi totuşi, după numai trei beri îmi muşc buzele, zâmbesc forţat, mă grăbesc să ajung acasă şi stau cu ochii în lacrimi, gândindu-mă, regretând, înjurând.... neînţelegând.
Cum am ajuns aici?
Acum un an stăteam la poarta capitalismului. Nu m-a înghiţit, nu m-a tolerat.... m-a scuipat în scârbă la o parte.
... ce am făcut? ... ce n-am făcut?

De acord, intru pe aici doar ca să mă lamentez, astfel că şi în astă seară se aşterne o veste-poveste criptată cât pot eu de mult despre cum nu a fost să fie.
Deloc, nicicând.
De acord, n-am recunoscut explicit (nici măcar faţă de mine) vreodată că aş vrea să fie.
De acord, am iniţiat la un moment dat un început de recunoaştere.
De acord, n-are rost nici măcar să atest acum acel (ne)început de recunoaştere.

Şi totuşi, cugetul meu e marcat de ample regrete, pe care am reuşit într-un oarecare context, datorită unor oarecare stimuli, să mi le explic. După 3 secunde de gândire, cu raţionalizările de rigoare am realizat că am vrut dintotdeauna, probabil dintr-o curiozitate, din naivitate, din plăcerea discuţiei în sine. Altfel jocul acesta mi-ar fi rămas străin, mi-ar fi creat repulsie. Iar apoi, cu toate că eram contrariată, mă descopeream din ce în ce mai dispusă, mai tolerantă, mai amuzată de un joc al cărui limite nu le mai recunoşteam. Apoi, dintr-o dată am început să-mi impun bariere (fireşti într-un oarecare context). De la acel punct încolo nu se mai putea, nu se mai cuvenea. Brusc mi s-a dezmeticit cenzura, buna-cuviinţă, morala, prinzându-mă de gât cu furie, somându-mă să ies din joc, să-mi văd de ale mele. S-a mai întâmplat uneori să reiau jocul, să fac doi-trei paşi şi să mă simt biciuită de morală, de sentimentul nedreptăţii, de ruşine. Mă copleşeau remuşcările. Nu mai aveam dreptul să mă joc. Şi ca un copil rău ce sunt, deşi m-am conformat, am continuat să sper că bâlciul se va deschide la un moment dat, că am putea într-un acces de anonimie să reluăm jocul, să-l ducem mai departe, să-l savurăm pe el şi pe noi.

Dar totuşi, nici un moment nu a existat, obiectiv, o asemenea posibilitate. Şi nici nu ar mai putea exista de acum încolo. Copilul rău din mine este cenzurat de conştiinţa din mine, iar cenzura aceasta a transformat, a catalizat speranţa în frustrare şi în regret.

De acord, am intrat deja pe tărâmul psihanalizei.
De acord, din acest punct de vedere e deschisă calea actelor ratate, asociaţiilor de idei, laspusurilor.
De acord, eram pe cale să recunosc, cu gândul fie ce o fi, conştientă că deja eram contratimp, dar n-am avut ocazia.
Deloc, nicicând.
De acord, aş fi putut cripta mai bine...

... cu scuzele de rigoare

Am iluzia că am ajuns să trăiesc azi o zi fără de mâine.... nu am somn, nu resimt oboseala, savurez noaptea, izolată în sala de lectură, neştiută de nimeni, într-o linişte relativă pe care am simţit nevoia să o anulez cu muzică. Mă mai aşteaptă vreo 20 de pagini să le citesc.... să aştepte, mai e din noapte. Cumva, asta e ultima noapte rezervată mie, asta dacă mai ţin minte cum sunt eu. În orice caz, nu vreau să mă gândesc acum, nici mâine, nici la zori.

Ascult Ninsoarea de adio curioasă de faptul că mi se strâng la fel viscerele când aud vocea femeii ăsteia, la fel ca-n toiul acela de noapte în care am descoperit-o. Şi-ntr-adevăr... au venit dezastre de tot felul...

Din nou bere, din nou frustrare, din nou mi-a tremurat vocea.
Şi câtă frustrare..... şi (descoperire nouă) pe câte planuri.
Porfesionaul ţine încă ştafeta. E colea în frunte. Deşi, am primit sumedenie de sfaturi în cursul serii, cu un compliment nesperat, neintuit, înghesuit pe acolo. Nu ştiu cât de mult s-a văzut că am mustăcit.
Emoţionalul îl secondează (oare regret dacă citeşte sau nu aceste rânduri?.... uai, câtă tristeţe e în întrebarea asta... ). Am vorbit azi cu un foarte bun prieten. L-a lucrat niţel subconştientul, iar eu am zâmbit. M-am făcut că râd isteric, dar de fapt am zâmbit în amintirea unor replici de mult spuse.... dar ce replici!!! De o decenţă (aparentă) incontestabilă (evident, în aparenţă ). Şi discuţia a fost frumoasă, cu replică, cu substrat, cu informaţii, cu o fărâmă de suflet înghesuită printre rânduri.
Sexual.... de asta mă vindec în curând.

Uffff! Unde mi-e cogniţia!?! Ce cuvânt are de spus conştiinţa? De ce aceste două valori în conflict? Eh, de ce? Compromisul...

Deşi, compromisul a apărut după înainte de intrarea în confict a celor două....

În fine, ce decid? Deşi, la nivel declarat, decizia e ca şi luată. Închid gura şi aştept să văd?

Oare chiar să nu fi avut vreodată o fărâmă de onestitate?

Oricât caut în mine, nu identific decât dorul de sex.

Obsedant

Şi nu eram săraci...
În trup purtai cărări de maci
Ce aşteptai să-i rup...

Mă reîntorc la Lecţia despre cub. Cubul a fost cioplit cu o daltă de sânge, lustruit cu ochiul lui Homer şi răzuit cu raze. Un cub perfect, sărutat de nenumărate ori, cu gura mea, cu gura altora şi mai ales cu gura infrantei. Iar astăzi, sunt la marginea punctului de a pune mâna pe ciocan, de acum pot oricând să-mi distrug un colţ al cubului şi trebuie să mă concentrez pentru a nu-mi ciobi perfecţiunea la care am lucrat până acum.

"Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat"

Ar fi fost un cub monumental, fascinant şi facil de înţeles. Dar la milimetru l-am transformat... sau s-a transformat... într-un labirint, iar acum plâng lacrimi... de neputinţă, de inutil, de necunoscut... de chin şi de greu.... de inconştienţă... de dor ce va să vină.
Şi am legat un şnur, un şnur de gelozie şi pasiune, de un picior de copilărie. La întâmplare sau nu, le pun alături de gest şi vorbă bună şi le acopăr cu recunoştinţă.

Şi mă liniştesc, intrând în ... odioasa inerţie. Ne re-vedem într-un an...

Un ciao isteric.... o atingere.... premers de un pa.

... şi o parafrază.... la adio... eu...

Pe la jumătatea primei beri m-a cuprins un conglomerat de depresii, lungi, sticloase, cu muchii ascuţite, care până acum au reuşit să-mi sfâşie gândurile. Întrega-mi prezenţă îmi pare o panoplie a deşertăciunilor în care totul e perisabil şi nimic stabil. Un hău de ce-ar putea fi şi un neant de ce este. Masca-mi de o port devine din ce în ce mai greu de suportat şi de ignorat. Resimt ani pierduţi, fără conţinut, timp irosit şi constat volatilitatea oamenilor din jurul meu. O panoramă de umbre instabile, dintre care, cea mai uşor de remarcat umbră sunt eu.

Sunt într-o stare de puternică surescitare nervoasă. Marchez aici, spre aducere aminte în caz de nevoie un 311. Are cineva idee în limbaj de taximetrist ce înseamnă indicativ 100?!?
Pe de altă parte, mi-am început ziua excelent. Cu poftă, cu chef, .... cu dor acumulat! Şi dincolo de acel indicativ 100, ziua mea s-a încheiat dezolant, cu o amară constatare că la reitarearea unui ONS am pretenţii de stimuli intelectuali. Şi în această seară am constatat că nu-i primesc.
Ce-mi fac, şi de ce?
... visez în derivă.... n-a fost să fie niciun moment, nicicând... , dar visez în derivă...

Sunt într-o stare de puternică surescitare nervoasă. Marchez aici, spre aducere aminte în caz de nevoie un 311. Are cineva idee în limbaj de taximetrist ce înseamnă indicativ 100?!?
Pe de altă parte, mi-am început ziua excelent. Cu poftă, cu chef, .... cu dor acumulat! Şi dincolo de acel indicativ 100, ziua mea s-a încheiat dezolant, cu o amară constatare că la reitarearea unui ONS am pretenţii de stimuli intelectuali. Şi în această seară am constatat că nu-i primesc.
Ce-mi fac, şi de ce?
... visez în derivă.... n-a fost să fie niciun moment, nicicând... , dar visez în derivă...

Deja nu mai poate fi denumit vis... trăiesc în derivă. M-am regăsit, însă doar pe mine. Şi eu apreciez util şi oportun doar ce e îndepărtat şi inaccesibil. Zilele curg prin muncă. Am şi nemulţumiri, dar îm şi place, acceptând rolul de novice ce mi-a fost alocat şi pe care mi-l asum pentru că îl conştientizez ca atare. Dar după ce ziua de muncă e gata mă pierd în frustrări. De aia visez... trăiesc în derivă. Cu acte ratate, cu schimonoseli oribile. Poate va veni un moment în care voi găsi imperios necesar să mă adun. Dar traiul în vis e comod... profund nociv şi inutil, dar comod.
Ce-mi fac, şi de ce?

Mr. Tambourine Man .... varianta Pittiş

Mă plimb printr-un vid fără de vise ... doar ghetele aştept să mă mai poarte.... nu-mi e somn, spre nicăieri mă poartă paşii mei...

... teribilă inerţie!

Fumul iliuziei unei nopţi investite în revitalizarea unor vremuri demult apuse începe să se dilueze, iar euforia care m-a întâmpinat în zorii zilei de ieri a scăzut în intensitate.

Dar încă mai zâmbesc larg... şi des.

Ieri dimineaţă, deşi m-am culcat în zori, m-am trezit cu energia anului II de facultate în luminile unui soare care strălucea de fericirea mea. După două ore de somn n-am mai putut suporta aşternutul şi m-am ridicat rumegând amintirea nopţii precedente, mi-am băut cafeaua de dimineaţă zâmbind molcom soarelui de noiembrie, m-am înţolit corespunzător şi am plecat spre bazinul de înot, foşnind minunea de culori a frunzelor uscate de pe aleile parcului.

În paginile anterioare scriam la un moment dat că m-a muşcat lupoaica de faţă... După înc-o vreme ş-înc-o vreme, a poposit din nou în prag, cu aceleaşi priviri blânde şi zâmbet de ştrengar, cu aceleaşi mişcări domoale dar sigure... joc de scenă... aşternut... zâmbet larg...

Azi nu vreau să gândesc, pentru că primul început de gând aduce nervi de durere. Ceva nu fac bine, cumva nu reuşesc să organizez tot ce am de făcut, dar parcă nu mai vreau organizare, ci vreau să savurez cât pot timpul liber, să-l exploatez cât pot ca să mă pot relaxa, ca să pot fi, doar atât. Şi vremuri mai bune nu cred să apară.

Cogniţii necorelate şi frustrări mult reprimate cu ascuţimi dureroase: posibile cauze ale unui comportament aberant şi dezarticulat. De atâtea măşti purtate mi-am devenit străină mie, în timp ce trăiesc în planuri schizoide dezvoltând în mine un suflet caduc.
................................. iar el îşi arogă drepturi pe care eu mi le interzic cu desăvârşire.

La final de an, văd cu claritate deşertăciunile ultimilor 4 ani.
Merg la duş, şi apoi mă îndrept spre o noapte plină de .... tequila.

M-am obişnuit să se întâmple multe pe unitatea dată de timp, iar când vin zile în care nu se întâmplă nimic, mă simt inutilă. Şi cumva am pierdut iniţiativa pentru că eu sunt prima care ar trebui să decid cum îmi curge ziua.
Reiau: de mult timp nu am mai avut control asupra timpului meu pentru că de mult timp nu am mai avut zile libere. Obişnuită cu vârtejul zilelor de muncă, mă văd acum plină de stângăcie la organizarea timpului liber. M-am întrebat la un momentat într-o duminică, pe vremea când învăţam pentru institut, oare ce fac oamenii normali duminică. Şi au venit apoi duminici, după ce mi-am intrat cât de cât în normalitate, şi tot nu am găsit răspuns la întrebarea asta. Le las pasivă să treacă.

Pe de altă parte, mi-am conturat o opinie în legătură cu el, acest el nou şi vechi, iremediabil nehotărât. Îi sunt prietenă, fără ca el să-mi fie prieten. S-a conturat cumva un soi de amiciţie unilaterală, pentru că el mă poate căuta ori de câte ori simte nevoia, aspect care mi-e cu desăvârşire interzis. Acum câteva nopţi a răsărit o lună plină roşiatică dintre dealurile de peste oraş. Am văzut-o şi m-am gândit la el. Mi-a spus că îi e dor să facă fotografii, aşa că m-am gândit că ar putea să fotografieze minunea de lună. Şi apoi subit m-am întristat. Degeaba mă gândesc eu la ce ar putea el fotografia dacă nu pot pune mâna pe telefon să-i spun.
Mă gândesc să-i spun să nu mă mai sune. Simt uneori că sunt pe punctul de a trece peste, de a mă aduna, de a obţine o viziune mai clară asupra a tot ce s-a întâmplat, ştiu că aş mai avea nevoie de puţin timp, m-aş reorganiza şi mi-aş vedea de ale mele. Dar atunci mă sună. M-ai atras pe mine şi de atunci eu nu te mai las în pace.... Şi parcă totuşi, nu vreau să mă lase în pace. Însă, între noi au rămas lucrurile neterminate, şi acum le-am terminat. Atunci, ce rost mai are, dacă tot le-am terminat? şi cei 10 centimetri săriţi în spate: să rămâi ?!?. I-am spus că eu nu-l pot hotărî, însă nehotărârea lui mă destabilizează.

M-am obişnuit să se întâmple multe pe unitatea dată de timp, iar când vin zile în care nu se întâmplă nimic, mă simt inutilă. Şi cumva am pierdut iniţiativa pentru că eu sunt prima care ar trebui să decid cum îmi curge ziua.
Reiau, de mult timp nu am mai avut control asupra timpului meu pentru că de mult timp nu am mai avut zile libere. Obişnuită cu vârtejul zilelor de muncă, mă văd acum plină de stângăcie la organizarea timpului liber. M-am întrebat la un momentat într-o duminică, pe vremea când învăţam pentru institut, oare ce fac oamenii normali duminică. Şi au venit apoi duminici, după ce mi-am intrat cât de cât în normalitate, şi tot nu am găsit răspuns la întrebarea asta. Le las pasivă să treacă.

Pe de altă parte, mi-am conturat o opinie în legătură cu el, acest el nou şi vechi, iremediabil nehotărât. Îi sunt prietenă, fără ca el să

La multi ani, N.V.!

Sătul de neîntâmplări dorite, gândul mi-a luat-o înainte şi am spus jumătate din cât am avut de spus, iar cealaltă jumătate mi-am păstrat-o verbalizată doar mie, spre îndoielnica lui intuiţie, astfel că m-am reîntâlnit cu Nichita Stănescu întrucât am avut Ideea cu gură care [Ea] are gură-n călcâie./ Ea se hrăneşte mergând/ pe muchia unde materia/ se schimbă în gând....

...Sunt creier cu ochi privitori/ şi aştept să fiu, deodată, tras mai sus,/ într-o zonă fără de stele/ unde ideile îmi vor merge/ pe creier, cum odinioară trupul/ pe picioare/ [...] Înhămat sunt/ la un car abstract,/ Scade trupul meu pe măsură ce/ se umflă în mine măştile râzând şi plângând ale cuvintelor...

.... Citesc astfel Poezia căci Ea se hrăneşte din privirile fixe / ca să poată exista, / şi, când ochii se închid, se adapă / din întunericul eliberat de ploii / asurzitori ai timpanelor.

Ufff!!! Arbor invers am rămas, rupt din sfera/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă.../ Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica/ din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

Numai un gând dacă-l întorc de la tine ,
nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic.


Ce plan sterp rodind de tristeţe!

Trec prin starea acestui suflet
posibile existenţe -
un năvod mortal ce smulge în sus
totul, lăsând numai absenţe.

Las locului această înfăţişare
şi o adorm, şi o îngheţ şi o ţin
în pura suspendare
a celor ce n-au venit şi vin.

Nimic nu rămâne el însuşi mai mult
decât o foarte singură dată.
Nu sunt vinovat că trăiesc
într-o lume întruna schimbată.

Numai un gând dacă-l întorc, de la tine,
Nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic.
Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta,
cuvinte pentru nici o ureche ridic.

Decade piatra în inima mea,
rămân în centrul unor margini ce se schimbă.
Desigur, eu sunt un cuvânt
adormit la tine pe limbă.


.... "Andru plângând"... fără comentarii!!!

Iubeşte-mă până-mi termin ţigara

Bine ai revenit, N.V.!

În ultimele luni nu am evoluat cu nimic, doar regretele şi frustrările s-au adunat, şi am ajuns să simt din nou presiunea timpului şi anxietatea faţă de învăţat. Încep din ce în ce mai tare să cred că tot ce am realizat e o iluzie care se datorează hazardului, punându-mă din nou la îndoială. Poate nu a fost totul decât faţadă, iluzie creată lumii în care am ajuns din orgoliu să cred.
... parcă nu mai am forţă să mă ambiţionez în vreun fel.... în oricare fel...

Salut, Nevea! Poate că de fapt îți dorești altceva, de-asta nu merge. Nu te descuraja, încearcă și alte lucruri care îți fac plăcere pe lângă corvezile obișnuite. Pentru mine pasiunile sunt complementare jobului deși nu pot spune că nu fac ceea ce-mi place, îmi dau mereu satisfacții care îmi mențin "tonusul intelectual" ridicat.
Succes!

Astazi nu pot fi sincera nici macar aici, dar macar am inceput sa urmaresc cu gandul firul evenimentelor...
... uff!

Degeaba urmăresc cu gândul firul evenimentelor, nu le pot pricepe, nu mă pot pricepe... Şi în ciuda nepriceperii, rămân uimită de... evenimente, aşa cum se succed ele, amplificându-se şi într-o parte şi în alta, lăsând loc remuşcărilor şi mustrărilor de conştiinţă... şi într-o parte şi în alta.
Şi tot gândul aminteşte de sprânceana mea pradă unei priviri, de pielea mea îmblânzită unui alt miros.
... haotic nonsens...

... acum 12 ani, acum o lună, acum doi ani, acum cinci ani, acum 28 de ani.... sex, pasiune, carieră, amiciţie, familie .... speranţă de fiecare dată, perpetuă metamorfoză...

Nu m-aş fi imaginat niciodată la cotitura zilei de azi, ignorată până acum de prezenţa unei prietene bune, vechi şi dragi, prezenţă nesperată, dar de o oportunitate surprinzătoare. Şi cumva, asta e suficient în ciuda haosului. De altfel, nu e de neglijat nici telefonul de la miezul nopţii, constanţa existenţei mele, resortul şi refugiul meu. În rest, totul e vag, imprecis, iluzoriu, nedefinit, variabil şi, în mod regretabil, pasiunea, deşi prezentă, e intangibilă.

S-a terminat, e gata, s-a dus, s-a trecut, după ce m-a măcinat aproape 5 ani. Încă nu simt, încă nu ştiu rezultatele, dar după multe beri, şi încă una pe care o termin acum într-o cameră de hotel cu miros haucinant de ţigară de foi, îmi dau seama că o ambiţie de copil mic şi tâmp iscată nu neapărat din cele mai raţionale impulsuri, s-a ajuns la un... rezultat, indiferent care e. Dar 5 ani şi-au trecut, în mare parte chinuitor, zilele peste gândul meu încolăcit mereu, cel puţin în subconştient, în jurul aceleiaşi obsesii. De acum 12 ore şi 49 de minute nu mai depinde de mine. Obsesia mai rămâne o vreme, teama, spaima, incertitudinea sunt toate încă în mine. Dar comportamentul meu nu mai îmi e condiţionat de cumplita obsesie. Înseamnă că trebuie să învăţ să trăiesc. Tot ce am amânat, ce am neglijat, ce am nesocotit din lipsă de timp, trebuie să-şi găsească acum un loc, un rost.
Eh, de acum abia îmi începe viaţa pe care sper să o învăţ a o trăi...

... fără sens...