Îmi trec prin cap toate înjurăturile şi blestemele pământului. Totul e schimbat, totul se schimbă, întreaga mea lume îmbracă straie noi şi iraţionale, iar eu trebuie să mă adaptez singură la acestea. Excesul de refulare m-a făcut să ignor bucăţile mari de vid care şi-au făcut loc şi acum sunt complet nepregătită... şi singură.

Am o lighioană în mine, una cu colţi ascuţiţi pe care îi simt cum muşcă adânc, dar doar uşurel, nu suficient încât să iasă la suprafaţă, nu suficient încât să o pot apuca. Şi ştiu jivina, am cunoscut-o pe măsură ce am refulat-o, aşa că funcţionez pe bază de trebuie să, iar acum trebuie să mă îmbăt... straşnic, să mă îmbăt până mă aduc la stadiul de microb, să mă distrug că poate nimicesc şi bestia asta cumplită. Dar jigodia naibii nu se lasă stârpită, pentru că ştiu... cu toate mecanismele de apărare pe care le-am pus la bătaie... ştiu că nu voi mai mânca niciodată din plăcintele dumneaiei.....
Oricât m-am chinuit în ultimele săptămâni, nu găsesc altceva în gând decât cum i se reflecta chipul pe sicriul bunicului, agonia din ultimele săptămâni de viaţă, imaginea unui alt sicriu prea mare pentru un corp mult prea chinuit şi ideea de plăcinte calde pierdute, cu toată tihna pe care le purtau ele. Am pus-o o dată să-mi facă clătite după miezul nopţii.... şi mi-a făcut. Şi câte n-a mai făcut pentru mine... Iar eu nu am fost în stare să mă adun şi să merg la mormânt... nici ieri, nici azi...
Şi chiar şi după ce am internat-o în spital, cu tot calvarul durerilor pe care le avea, simţea remuşcare pentru câtă zoală ne face. Şi nici măcar în ultima zi, când ştiam că abia mai respiră, nu m-am dus să o mai văd o dată, să mă mai vadă, să ştie că sunt acolo. Drept e că mi-am tot luat rămas-bun, dar ... nu m-am mai dus. Am stat ascunsă, pitită până şi de mine . Nu am fost destul de puternică să o văd cum se duce. Mă scututră uneori plânsul dar nu destul încât să o plâng după cum merită.
În ultima noapte în care a trăit am visat-o, îmbrăcată în culori vii, plină de viaţă, de tinereţe, de zâmbet, într-o lumină caldă. Am visat-o dansând, iar alături era o prezenţă masculină. Nu i-am văzut faţa dar ştiam că dumneaiei e. M-am agăţat cu disperare de visul ăsta şi am dedus că prezenţa masculină era bunicul. Am încercat să mă liniştesc în felul ăsta, fabulând că îi e bine.
Iar când am auzit telefonul mamei sunând, şi apoi pe mama izbuncind în hohote de plâns ca un copil, am fost uşurată, pe de o parte cu gândul la mama care nu ştiu ce anume o făcea să mai reziste, pe de altă parte cu gândul că bunica nu se ma chinuie. Dar nici atunci, şi nici acum, nu realizez ce înseamnă să nu mai fie printre noi..... adesea ştiu că e alături de noi.

Pai bunica ta este bine dovada ca ai visat-o vesela... iar tu nu rezolvi nimic atunci cand suferi sau cand plangi de langa voi a plecat doar corpul in care ea a fost o vreme ca bunica a ta si mama a mamei tale . Sufletul ei este in lumina cum spui si tu si ea exista in continuare .
Este in firea lucrurilor ca cei batrani sa plece de aici - credeai cumva ca este nemuritoare ?. Faptul ca nu te-ai dus sa o vezi este doar frica ta de moarte - cea mai mare frica a tuturor semenilor nostri si trebuie sa accepti si sa incerci sa intelegi ca moartea nu este un final/ un sfarsit dupa care vine neantul - nu categoric ! Acum tot ce-ti mai ramane este sa ai grija de mama ta si sa-i spui visul ce l-ai avut .Sa aveti in toate cele patruzeci de zile o candela aprinsa ca lumina ei sa o calauzeasca pe bunica ta in continuare spre lumina si spre pace . Eu sunt alaturi de tine si te inteleg perfect tocmai ce a plecat si mama vinerea ce a trecut . Nu fabulezi deloc cand spui ca e bine chiar asa este sufletul bunicii tale este alaturi de sufletul ei pereche de bunicul tau . Intuiesti bine ea este alaturi de voi ! Nu-ti fie frica de ceea ce simti . NU REZOLVI NIMIC PUNAND LA BATATIE SENTIMENTUL DE VINOVATIE INVATA SA TE IERTI SI SA TE IUBESTI ASA CUM ESTI : O FIINTA MINUNATA !

De multe ori am vrut să scriu, dar m-am răzgândit, îmi venea greu să mă plâng pentru nimicuri care nu se pot compara cu ultima mea nevroză. Multe evenimente au trecut de atunci peste mine, făcându-mă din păcate un om mai rău, mai prost, mai necugetat, mai egoist, mai încăpăţânat, mai irascibil, mai orgolios. Toate acestea sub deviza autoimpusă că trebuie să fiu un om hotărât.
Încă nu am călcat pe cadavre, dar am citit gândurile mele trascrise în jurnal începând cu anul 2009 şi m-am îngrozit de ceea ce am devenit. Frustrările mele, lipsa de timp, munca îndelungată, toate au lăsat nevoia de EU - ACUM parcă nimic nu mai contează în rest. Am îmbătrânit degeaba... fără să devin mai înţeleaptă...

De unde pana unde spui tu ca varsta ne aduce intelepciune . Din experienta personala pot sa te contrazic . Hai mai scrie .....ca e terapie curata ! Eu tot mai cred ca fiecare din noi este o fiinta minunata !

... mai scriu, pentru că EU, ACUM în tendiţă autodistructivă progresivă am ajuns să nesocotesc orice urmă de raţiune şi prudenţă. Deprimată de pragul maturităţii am ajuns să prefer deciziile iraţionale celor raţionale. La răscrucea alternativelor, din ce în ce mai mult optez în favoarea haosului adus de iraţional, deşi văd bine cu urechile sufletului " Roma" arzând. Dacă m-aş plictisi în viaţă, aş putea înţelege. Dar destinul ales pe largheţea zâmbetului la aruncatul banului (asta e cu tâlc: dai cu banul şi vezi ce a ales soarta pentru tine; dacă zâmbeşti, înseamnă că e de bine şi mergi pe mâna banului; dacă ţi se întoarce stomacul pe dos, ţi-e clară calea ce trebuie să o urmezi) m-a adus la un loc de muncă unde fiecare secundă semnifică un stres suplimentar. Ar trebui ca dincolo de muncă să aleg liniştea, relaxarea, aerul curat, munţii şi liniştea. Dar răstorn cu rânjet de drac balanţa şi optez pentru imposibil.
"Ce vrei de la mine?"/ "Tot!". Foarte bine, prietene! Serveşte tot! Serveşte întâi privire-a-mi adâncă, în care dacă zăboveşti mai mult decât cucurigul cocoşului ce se auzea de citadinul dincolo al geamului vezi sincere abisuri neştiute de dorinţă, curmate de meşterit inocent de pleoape închipuit feciorelnice. Şi apoi abrupt şi fără de clipire îţi acaparez privirea în ochii mei, în timp ce îţi opresc bătăile inimii facând în aşa fel încât respiraţia mea să ţi se aştearnă pe piele. Gustă-mi mi apoi respiraţia, că buzele-mi poţi doar să le intuieşti după căldura lor proximală. Te poţi pierde acum în satisfacţia din ochii mei pe măsură ce constat cât te-ai încis doar din priviri şi respiraţie. Ştiu că ţi-e bine alături de mine după cum zâmbeşti liniştit în timp ce dormim noaptea albă a solstiţiului.
Mi-e bine şi mie lângă tine ACUM. ACUM, nu EU, ACUM. De data asta ai fost TU, nu EU. Dacă în în urmă cu câteva luni mi-ai fi spus că vrei TOT de la mine, ai fi găsit-o în priviri pe Venus. Dar ACUM trece, oricât am furat amândoi timp. Cronos îmi calcă pragul memoriei şi răscoleşte în ea multiplele tale dispariţii şi neprezenţe, dintre care doare cea mai tare aşteptarea unei furtuni de vară care m-a condus spre un comportament care s-a dovedit a-mi fi destructiv.
Instinctual îmi modific până şi structura internă a neuronilor, găsesc timp de gândire, îmi formulez în cap concluziile, trec peste ura din privirile tale şi ţi le enunţ calm, zâmbind nepăsător. Tu nu, mă întorc spre spovedanie să văd dacă mă iartă. EU, ACUM nu mai caut nevoi noi, ci evaluez măsura în care nevoile mele sunt deja satisfăcute, aşa că tu.... nu.
Dacă alegeam dintru început raţiunea era bine, dacă mergeam până la final pe primul instinct cream măcar aparenţa de onestitate. Dar le-am amestecat, lăsând să mă conducă succesiv una sau alta. Dar măcar acum ştii cine sunt EU ... ACUM. Onest nu-mi eşti. Îţi place să vezi că port piele dracului pe mine, dar nu-ţi place să mi-o ascut pe tine.
Şi sincer îmi pare rău când văd sângele orgoliului tău închegat pe tălpile mele...

M-ai tot purtat în amăgire şi m-ai săltat din euforie în crunte dezamăgiri... probabil de aia te îndrăgesc. Ţi se vede libertatea în priviri şi te scalzi în viaţă cu tot sufletul rămânând totuşi senin. Ştim amândoi, şi eu, şi tu, că orice relaţie limitează libertatea. Când eu, când tu, oricând suntem confruntaţi cu ipoteza de a trăi cu ideea unui partener ne găsim limite de nesuportat. Am dispărut amândoi din viaţa multor oameni ca să ne regăsim pe sine. Şi în fugă ne-am găsit unul pe altul... dintr-o privire. Apoi tu ai dispărut... ai tot fugit, iar eu te-am tot aşteptat. Până când, într-o zi când te-ai întors nu m-ai mai găsit singură. Nu ţi-a fost pe plac să mă găseşti nesingură şi m-ai displăcut precaută.

Aş inventa o nouă idee de relaţie, doar pentru noi şi apoi te-aş scufunda în ea fără să îi simţim limitele. Aş încropi ideea asta vagă şi ireală ca pe o căsuţă din cob. Am găsi acolo şi căldură şi răcoare. Ar fi aerisit ca să nu ne simţim sufocaţi. Am duce căsuţa asta cu noi peste tot, indiferent dacă mergem sau nu împreună. Ţi-aş construi o idee de relaţie oxigenată şi mineralizată, ca să nu simţim nevoia să luăm cu împrumut de la alţii.

Aş face asta pentru că deşi încerc să te uit, amintirea ta îmi curge prin vene şi se prelinge dureros prin fiecare sinapsă. Simt că fără tine îmi putrezeşte carnea, mi se atrofiază muşchii iar gândurile îmi încremenesc. Tânjesc după energia pe care mi-o inspiri, iar nesingurătatea mea comodă de acum mă sufocă.

Nesinguratatea m-a tot sufocat, iar nevoia mea de singuratate l-a exterminat. Intr-o vineri a plecat suparat iar eu m-am simtit usurata. Insa a revenit dispus sa accepte orice i-as fi cerut. Intr-o alta vineri mi-a spus initial ca ne despartim, eu l-am asigurat ca e o decizie inteleapta. Si totusi, el a plecat spunandu-mi ca imi acorda timp pentru a ma razgandi. Nu a venit o alta vineri si a spus ca vrea sa ramanem prieteni, pentru ca nu mai poate asa.
Il cred si il inteleg.
Insa nu pot sa nu ma intreb daca prin linistea pe care am gasit-o nu am ratat o viata normala, condamnadu-ma la o vesnica singurate.
Mi se pare ca am jucat Ciuleandra, jocul vietii si al mortii, insa nu imi e clar ce am ales. Simt doar ca am pierdut o mare parte din tihna mea.

Astăzi m-am regsăsit cumva pe mine. Un mine dezgropat de acum 20 de ani. Un mine contextual prin activități și muzică. Un mine debarasat de stresul cotidianului și de rutină. Un mine mai apropiat de... eu. Tot eu, dar altfel.

În fuga gândurilor, nu pot alege ce m-a sufocat mai mult în lungul șir de ani. Posibil tot eu, cu modul în care m-am construit pe mine. Cu nevoi plăsmuite. Cu certitudini impuse. Cu idealuri născute din nevoia de siguranță. Cu trebuie...

...acest blestemat trebuie care îmi pune piedică de zeci de ori pe zi. Tot timpul trebuie. Ceva cuiva trebuie. În mod cert nu mie. Mie nu mai îmi trebuie nimic... decât liniște.

Cu silă deplină de acest joc de scenă generalizat, eu simt nevoia de liniște. Deși sunt unii dispuși să mă arate cu degetul că pășesc printre zei, îi asigur că că oricât mai străduiesc, nu pot fi mai mult decât un om. Un om pentru care ziua nu are mai mult de 24 ore. Un om care a obosit să se certe cu timpul. Un om care a înțeles că dacă fură timp, din timpul lui fură. Așa că e timpul ca ceilalți să înțelească că trebuie, că mie îmi trebuie, că eu trebuie să redevin eu.

Mi-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane,
De blazoane, de canoane și fasoane.