* * *
Nimeni nu era in jurul fantanii... ea isi incetini pasii si se opri langa ea... fantana era lipede in centru, si monedele aruncate straluceau prin apa. Fara nici un motiv, arunca o moneda in apa, fara ca macar sa isi puna o dorinta. Moneda plesni apa, aruncand afara cativa stropi... lovind-o.
... in curand toate astea nu vor mai fi decat amintiri.
Privirea ei era coborata si patrunzatoare la fel ca si sentimentele ei... a trebuit sa faca parte din toate astea ca sa le poata intelege, a trebuit sa piarda ca sa stie cat de mult si le doreste...
Sperase sa insemne ceva, dar evident ca se inselase.
Asta-i TOT... privi din nou in fantana, in apa careia sclipea o moneda.

In gand... isi stransera mainile... isi promisera, ca o sa tina legatura, dar amandoi stiau ca n-o sa fie asa...

Am hotarat sa savarsesc o "CRIMA".
Nu mai am puterea sa traiesc intr-o "colivie de aur".
Astazi... am ales sa pasesc pe drumul vietii, alaturi de un om ca mine, cu simturile mele, cu pasiunea mea, cu gandurile mele... am hotarat: "vreau sa fiu a lui"... desmortindu-mi inima paralizata de VISUL CU TINE.
- Crezi ca mi-ar fi fost cu putinta sa traiesc mereu numai cu nepasarea ta?
- Crezi ca ma puteam multumi cu iubirea traita in VIS?
NU! Astazi am hotarat sa ma dau lui si m-am dat. Iata crima pe care am hotarat s-o savarsesc.
Pedepseste-ma!... pentru slabiciune, prima dupa atata timp de viata pierduta fara tine.

*



Lasa sa-i cada romanul pe genunchi, iar privirea i se pierdu fara tinta... un spectator launtric parea ca-i urmareste cu neliniste fiecare miscare a inimii... citise fara sa se opresca, intr-un suflet toata noaptea... privea pierduta romanul scris fara indoiala cu lacrimi, murmurand, fara voia ei:
- Ce Poveste Trista!
... un roman atat de omenesc, in paginile caruia sta inchisa atata durere, atata realism, atata cruzime, atatea lacrimi si atata groaza inabusita. Lasa cartea sa-i alunece incet in poala... privi la cele doua file si observa ca le mototolise involuntar... mainile ii tremurau in timp ce netezea filele, asezand-o apoi cu grija pe masuta din apropiere...




Ieri am ajuns la inchisoare. Sentinta: condamnare la [I]SINGURATATE pentru prea multa naivitate intr-un sigur om.[/I]

*



O tacere lunga se cobora in camera... stateam cu ochii in jos, ma gandeam, si abia puteam sa-mi adun gandurile intr-o idee... uneori plangeam, cu o atitudine linistita, dar atat de dureroasa... ca a condamnatului care nu mai nadajduieste nimic, si simte ca soarta i-a fost pecetluita, fara scapare. Si...

... o forta nevazuta imi opri cuvintele.

N-am scos nici un tipat...

Tot ce-mi poate aduce acum aminte este acea liniste mormantala ce domina totul in jur, de parca intreaga mea camera ar fi fost Invaluita In Mister. Auzisem undeva in departare un zgomot slab provocat de deschiderea si inchiderea unei usi...
In realitate tremuram si ma clatinam din cauza emotiei, a groazei prin care treceam, nefiind vorba de vreo oboseala din timpul zilei... m-am sprijinit de pervazul geamului ca sa-mi revin putin si chiar in clipa in care m-am dezlipit de pervaz am auzit din nou acelasi zgomot... am privit prin crapatura dintre draperii, si am inlemnit...
O umbra, purtand niste vesminte lungi inchise la culoare, aparuse cu acel zgomot dinspre hol... o clipa parca ma privi din pragul usi larg deschise... apoi disparu. M-am intrebat unde disparuse atat de brusc, dar nu indrazneam sa scot un sunet, de teama sa nu intrerup linistea mormantala ce ma inconjura. Am continuat sa astept, oarecum speriata... usa se deschise din nou dupa un timp... si apoi se inchise... in clipa urmatoarea am vazut aceeasi umbra... de data asta, foarte aproape de mine. Eram impietrita de groaza... imi intepenisera picioarele si simteam ca numai inima continua sa bata, cu niste batai atat de puternice incat credeam ca o sa-mi sara din piept in orice clipa. Un singur gand imi trecea prin cap... "cu siguranta e un hot"... urmat de un alt gand: "a venit sa fure".
Umbra se apropie tiptil de mine... gandul ca ar fi putut sa auda zgomotul imperceptibil al respiratiei mele, ma paraliza... era atat de aproape incat ma atinse. In timp ce priveam speriata si oarecum fascinata, umbra imbracata in negru ridica mana spre obrajii mei si poposi cateva clipe.
Ma cuprinse mai apoi cu bratele si apasarea mainilor lui, o simteam prin matasea subtire a bluzei... apasare care ma facu aproape sa lesin... incercam sa ma eliberez, dar n-am izbutit, asa ca, am ramas nemiscata pana ce in sfarsit mi-am recapatat glasul:
- Te rog, nu-mi face rau, lasa-ma... ~!!!
Mi se paru ca timpul ramase pe loc si am in fata ochilor un tablou... i-am zambit, dar eram sigura ca nu ma putea vedea din cauza intunericului in care ne aflam.
... un oftat lung ii iesi de pe buze... nu se opri, continua sa ma traga spre el, incat fata mea se apropie de a lui.
Mi se parea ca nu se va sfarsi niciodata, ca niciodata nu voi putea sa scap din imbratisarea lui... instinctiv, nu ma miscam, stam cu ochii inchisi. Brusc, am simtit pentru prima oara in acea seara, ca privirea lui se pironeste pe fata mea si am inteles ca pana atunci nu indraznise sa ma priveasca in ochi de teama sa nu citeasca ce era in inima mea. Intr-un tarziu, umbra slabi imbratisarea si eu am alunecat usor, ramanand nemiscata... o voce lovi intunericul cu blandete:
- Lasa-ma sa te privesc... nu-ti fac nici un rau...
Urma o liniste adanca... nu stiam daca se mai afla sau nu langa mine... am deschis ochii...
Umbra incepu sa se miste din nou, fara zgomot parea ca aluneca pe podea, cu haina-i lunga plutind atat de gratios in urma ei. De emotie, mi-am dus imediat mana la gura incercand sa-mi stapanesc strigatul... incet usa de la camera mea se deschise si se inchise la loc... si umbra disparu din fata ochilor mei. Gandurile imi erau parca invaluite de un intuneric fara speranta ca si bezna acelei nopti.

Mi-am trecut mana peste fata, peste par si mi-am oprit-o surprinsa la deschizatura bluzei... un trandafir... umbra imi lasase mireasma si culoarea lui... ca sa-mi aminteasca de el.

Am pus intr-un vas cu apa, langa fereastra, trandafirul alb de la piept care scapase ca prin minune neatins din imbratisarea noastra.


UMBRA TA a plecat pe neasteptate, tot asa cum a venit?

Inaintea ei se intindea soseaua pustie si rece... nu se auzea nimic, in afara de geamatul sau oftatul unui pom, care, dupa ploaia din ajun, isi lua forma dinainte, de fasaitul unei pasari care-si cauta un culcus uscat, de scurgerea unui firicel de apa... si lumina zilei pieri cu incetul. Pacea si linistea din jur o uimira... se oprea uneori, ridica TRANDAFIRUL spre obrajorii ei, de parca vroia sa-l sarute.
Ajungand aproape de casa, o intampina o adiere mai rece... isi stranse usor hainuta pe langa corp... si-si spuse: "cativa pasi si voi fi din nou acasa".
Se intunecase de tot in jurul ei, vantul parca aducea picaturi reci de ploaie... nori umflati calatoreau pe cer, lasand uneori sa strabata o luna palida, care lumina singuratica ei faptura...
Pasea usor... tinand cu amandoua mainile floarea, lasand s-o patrunda mirosul ei atat de fin... tacerea era uneori intrerupta de soaptele strazii, de simfonia cartierului, cantata de o orchestra nevazuta si dezacordata, cu suspine rau sincronizate, care-i loveau urechile ca niste note false.
Inapoia ei se clatina fasaind o salcie si scutura picaturi de ploaie din vesmantu-i atat de crud... privi in intuneric si i se paru ca o raza cade pe "Trandafirul ei"... dar lumina pieri. Norii se adunau tot mai grosi, invaluind luna, si brusc incepu sa ploua cu picaturi mari. Ea nu simti ploaia... se gandea la el... isi amintea cum se agatase de el cand s-au plimbat prin ploaie.
Mica salcie dinapoia ei, aplecata de vant, o atinse, stropind-o cu picaturi reci, indemnand-o parca sa plece din acel loc...
Tremurand din cap pana-n picioare, se lasa jos, ocrotind la pieptul ei... TRANDAFIRUL... inchise ochii si cazu incet intr-o amorteala in care atipi multumita, aproape fericita... in timp ce picuri mari de ploaie ii lunecau usor pe obraji.




Trupurile plapande ale stropilor de ploaie se sting incet suspinand... Si nu e doar Primavara, e si Tacere...

* * *
Doar Astazi si Maine...


Imprumuta-mi UITAREA TA sa te uit ...
...

In camera ei, pe o masuta, se aflau revistele si cartile favorite, o vaza mica in care pastra intotdeauna o floare in ea, o singura floare, atat de frumoasa... pe birou era asezat computerul unde se refugia in singuratate, acolo se simtea la adapost de el si chiar de ea...
Se aseza din nou in fata lui...

Aici iti scriu... aici imi scrii mereu in propozitii scurte, care nu evoca nimic dar care, nu stiu de ce, poate tocmai din cauza vidului lor, a naivei lor simplitati, au asupra mea un efect calmant.
Aici descifrez, amprentele ochilor tai... ma citesti... aici iti scriu suprimand departarea reala dintre noi... aici pot sa-ti spun, fara ocol, tot ce-mi trece prin minte, orice gand... te simt aproape, atat de aproape incat mi se pare ca-ti aud bataile inimii...
Simti?... aici, impreuna infruntam mai usor vesnicia.
Aici acceptam, exact cum accepti ceva impus dinafara, pe care nu-l doresti, dar pe care nici nu poti sa-l impiedici.
Adesea, trec aproape de tine, doar trec... si tac. Apoi, trec mereu mai departe, teapana, fara sa fac un gest, ca si cum n-as suferi de dor, ca si cum nu mi-ar pasa... mereu te zaresc aproape... uneori parca te privesc cum dormi... iti vad capul asezat frumos pe perna, te urmaresc cum te odihnesti. Atunci, imi rasare in minte o intrebare nebuneasca:
- Ce ar fi daca, trecand peste tot ce ma retine, as veni la tine, as patrunde in casuta ta, as inchide usa, m-as apropia de pat, in varful picioarelor si te-as destepta cu o sarutare.
Ar fi oare un lucru atat de grozav, incat ar izbucni un uragan, iar stelele n-ar mai straluci pe cer?
Ar fi oare un gest atat de nemaipomenit, incat s-ar sfarama Hanul, sau ar disparea intregul lui imperiu? Nu~!!!
Nu. N-am sa vin... n-am sa-ti fur fericirea de-a fi liber.
Dragostea nu-i decat drumul care duce la cucerire, dupa cum filozofia nu-i decat drumul pana la aflarea adevarului... mai apoi, se sfarseste lupta si urmeaza supunerea. Se pierde farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi ce trece cunoscut si tot asa dragostea se pierde roasa de repetitie, obisnuinta, saturatie...
Fericirea e atat de scurta, doar reciptivitatea noastra ii modifica structura...
NU vreau sa sorbim prea insetati din fericire, caci fericirea e insatiabila ca apa sarata a naufragiatului... cu cat bei cu atat iti creste setea.... o fericire egala, devine plictisitoare.
Uneori ma cert cu voce inceata pentru nechibzuinta de a ma lasa furata de vise...
Alteori mi se pare, in spaima mea bolnavicioasa, ca ma vei sterge in fiecare zi din memoria ta, ca ma cufund in necunoscutul infinit si ca, in curand, nu voi mai fi decat o forma nedefinita, o umbra si apoi nimic...
Si totusi, as vrea sa mai pot sa locuiesc printre cuvintele noastre, sa mai pot sa raman in preajma tacerii...
Daca tac, aleg oare sacrificiul?... unii ar spune ca tacerea este o vorbire aparte, o armonizare speciala intre spirit si univers... si poate___ asa este!


Cu privirea pierduta, privea ecranul computerului, pe care era afisat textul la care lucra... vedea cuvintele fara sa le inteleaga... fara sa vrea intinse din nou mana spre taste, apoi brusc, inchise ochii... amintirile ii dadeau o stare de neliniste... se ridica, prea rascolita pentru a continua sa stea in fata lui si se indrepta spre fereastra... privi ganditoare afara spre cerul de amurg... pentru o clipa spera sa vada o stea cazatoare care sa-i dea ocazia sa-si puna o dorinta.
Esti o romantica irecuperabila, isi spuse, intorcandu-se brusc de la fereastra. In zilele noastre nu mai exista "Printi Din Povesti" si nu vei reusi niciodata sa traiesti visul in realitate...
Avea o viata minunata, era fericita alaturi de cei dragi.
- Ce vrei mai mult? se intreba ea cu voce tare si se concentra asupra textului. Raspunsul la aceasta intrebare il gasi involuntar in adancul sufletului ei.
Inchise ochii pentru a-si strivi o lacrima... privindu-si existenta cu o curiozitate pasionata, de parca ar fi fost martora vietii unei straine.


Intr-un tarziu... se ridica, spunandu-si: "ai nevoie de un dus rece"

Irezistibil atrasa, se apropie de oglinda... inchise ochii, ca si cum privirea altcuiva s-ar fi asezat pe chipul ei, pe corpul ei care-l disimula un simplu prosop de baie...
Deschise ochii... si privi fix, cu un ochi critic, aproape stintific, imaginea putin intepenita pe care i-o trimitea oglinda... curba soldurilor, talia, picioarele, pieptul nu prea generos... se apropie, inainta spre oglinda pana s-o atinga... corpul ei... veghease asupra lui, niciodata insa ca asupra unui obiect dorit... daca privirea unui barbat ar gasi-o frumoasa, atragatoare?... speriata, isi ferii ochii... caci corpul putin teapan intrezarit in oglinda se insufletise dintr-o data, obrajii palizi se impurpurara... Nu!
Nu ma simt deloc dispusa sa plac!


Astazi... mi se pare ca ma joc primejdios cu focul...

... The Truth Is OuT There In The Stars

Multumesc Orion, pentru aceasta surpriza neasteptata...
Hanul... si primavara sa-ti aduca multa fericire!


... and the accomplice stars blinked, talking so loudly.

Am tras usor primul sertar... era plin cu fete de perna brodate, si avea un miros puternic de iasomie... iar in celalat sertar se aflau camasutele de noapte... am imbracat o camasuta alba, tare ciudata, cu platca si guler brodat... si mansete cu volanase. Am tras-o pe cap, m-am privit o secunda in oglinda, in timp ce un zambet incerca sa mi se formeze in colturile buzelor... am desfacut asternutul si mi-am pus un picior in pat. O ce surpriza placuta, ursuletul meu de plus ma asteapta acolo cuminte... am stins veioza si m-am cuibarit alaturi de el, lasandu-mi usor capul pe perne... am inchis ochii, cuprinsa de un fel de fericire, tinand ursuletul de plus la piept...
In doua minute am adormit bustean.
* * *

Orasul parea pustiu. Soarele isi pierduse puterea si se pregatea sa coboare dupa orizont... o liniste impresionanta, aproape religioasa domnea in acel colt de lume.
Magazinul avea tufe de liliac pe o portiune mica de gradina care ducea la scarile uzate de la intrare... de cate ori se deschidea usa, suna un clopotel... Toata cladirea era din piatra albastrui-cenusie, scoasa in evidenta de usile si ramele ferestrelor vopsite in alb.
Dintr-un tufis alaturat se desprinse o frunza si valsa usor spre ea, apoi i se aseaza cuminte in par... de parca era un trimis al gandurilor lui. Insotita de sunetul subtire al clopotelului ea pasi intr-o incapere puternic luminata si patrunsa de aromele amestecate ale diverselor marfuri. O aura a vremurilor trecute marca toata incaperea, incat si lumina care intra acolo parea imbibata cu patima anilor si cadea pe zidurile imbatranite de trecerea timpului...
O nelinistea putin gandul, cand patrunse in acel mediu necunoscut, dar observa imediat ca in magazin nu era nimeni... se plimba usor fara sa i se auda pasii, aruncand priviri in jur. Atentia ii fu atrasa pe loc de un tablou plasat pe mijlocul peretelui... era portretul unui tanar inalt, zvelt, imbracat cu o nespusa eleganta intr-un somptuos costum de nobil. Cu capul putin dat pe spate cu trufie, parea ca-si atinteste spre ea ochii mari, albastri si fascinanti... totul in tinuta lui, in privirea lui, in expresia gurii marturisea o nemasurata mandrie, o vointa inflexibila si o incredere nezdruncinata in propria superioritate. Cel putin aceasta era prima impresie pe care o avu... si totusi ceva o atragea la acest chip, dar nu putea defini exact natura acestui farmec pe care pictorul il pusese in privirea modelului sau...
Pasea ca in vis, apropiindu-se tot mai mult de acel tablou... creierul ii zumzaia de ganduri, parca uitase complet de timp, privind fermecata chipul lui...
Zgomotul unei usi care se deschidea si al unor pasi usori in magazin o facu sa se intoarca... vazu un barbat inalt si slab care se instalase in spatele tejghelei... cu siguranta era vanzatorul, daca nu, chiar stapanul magazinului. Cand usa se inchise indaratul lui, in magazin mai domni o clipa de tacere, apoi brusc incaperea fu inundata de o multime de voci zgomotoase. Un grup de tineri tulburau linistea cu replicile lor taioase. Dorind sa se grabeasca, se indeparta de langa perete si cand sa porneasca spre iesire se impiedica intrand in bratele unui barbat care aparuse in magazin odata cu grupul de tineri. A fost o coliziune puternica si el a tinut-o de mijloc mai mult decat ar fi fost necesar... pana in cele din urma ea s-a eliberat cu o raceala accentuata.
- Imi pare teribil rau, ii spuse el, putin ironic... apoi chipul i se contracta pentru o clipa.
Ea il privea consternata in timp ce el radea de uluiala ei si in acelasi timp si-a fixat privirea asupra ei...
Iritata de maniera lui increzuta, i-a replicat:
- Presupuneti ca trebuie sa ma amuze gestul dumneavoastra?
Statura o vreme in tacere, privindu-se, el contempland fata ei palida, ea privind in trecut... in timp ce toate amintirile acelor luni ii veneau in minte, rand pe rand, dureroase si dulci... el putea citi in ochii ei mari si negri o imensa durere si o calma resemanare. Apoi ii spuse brusc cu o voce usor schimbata:
- Te pot insoti cativa pasi?... si ii intinse bratul.
- Vino~!...e o simpla plimbare pe pleoapa ghimpata de noptile ochilor inchisi, alintata de parerea unei raze...
Buzele ei tremurau in efortul de a vorbi, insa nu iesea nici un cuvant. Il privea ca hipnotizata. Se simtea prinsa intr-un fel de vis nebun de genul celor in care evenimentele devin din ce in ce mai absurde pana sunt risipite de trezirea la realitate. Si-a luat ochii de la el si i-a indreptat spre fereastra prin care venea mirosul de liliac, cu o briza de primavara... Timbrul profund al vocii lui i-a produs un fior ca si cum ar fi ciupit o coarda. A stiut ca va refuza oferta, desi nu era vorba decat de o plimbare alaturi de un barbat strain. Il privea intens, in aceeasi ochi de culoare clara care odata au insemnat centrul universului pentru ea... capul ii vajaia de un fior ametitor, nebunesc, privindu-l... incerca sa se retraga, sa paseasca inapoi... dar el o prinse brusc de maini, nelasand-o sa plece... Incerca din toate puterile sa-si controleze emotiile, asezand intre ei o distanta pe care stia ca trebuie sa o mentina. Nu avea nici un motiv sa tremure, si totusi tremura... aceeasi ochi o urmareau candid, intrebatori, si...
El isi asculta primul impuls care venea de undeva din adancuri, ridica usor mana si ii mangaie cu degetul conturul fetei... soptind, "m-am gandit la tine!". Genunchii ei se inmuiara la atingerea lui... nu era posibil. Nu era posibil ca trupul ei sa reactioneze la atingerea lui... asa ca, incerca sa se indeparteze de el. Ca si cum i-ar fi sesizat nelinistea, el renunta la apropierea dintre ei, ochii lui, vorbindu-i in tacere. Ochii ei negri ii intalnira ingrijorati privirea... pentru o clipa, fu sigura ca a descoperit emotie in ochii lui albastri...
El nu incerca s-o opreasca, si zambindu-i dezarmant, se pierdu in spatele rafturile din magazin...

Cat de deosebit era... cu totul special... toate aceste ganduri o fulgerasera in mai putin de cateva secunde... apoi brusc ar fi vrut s-o ia la fuga si sa scape, pana nu era prea tarziu. Descoperi insa iritata ca nu era in stare sa se miste. Parca prinsese radacini. Arunca din nou o privire spre tablou, remarcand cat asemanare exista intre portretul tanarului si barbatul din magazin.
Era atat de fericita incat avea senzatia ca pluteste...


* * *
M-am ridicat sprijinindu-ma de perete, cu ochii inchisi... intr-un tarziu i-am deschis, cand un zgomot slab imi tulbura linistea. M-am asezat in fotoliu si priveam incruntata spre usa inchisa din fata mea... "pasii lui se departau de mine, dar sunetul respiratiei puternice a lui patrundea prin usa... "
Apoi clanta fu miscata usor. O voce atat de cunoscuta ma trezi din visare...
- Draga mea, stiu ca esti inauntru... de ce nu vrei sa-mi raspunzi?
Si vocea mamei deveni nesigura in timp ce intra in camera mea...


La poarta noptii, undeva la orizontul mut, bat ecouri straine si departe, o umbra de-a mea a plecat sa te caute...

Dimineata dupa dimineata, ritualul trezirii devine tot mai greu de suportat. Odata capul intors de la perete... aburul protector al visului se risipeste. O clipa, o clipa doar, atata tine balansul intre palparea neplacuta a realitatii si incercarea, neizbutita, de a ma pune iarasi la adapost.

Am ramas mult timp cocotati sus pe stanci, privind apa marii ... si privelistea era aproape incredibila... s-ar putea zice ireala. Dar daca marea e ireala, ireali suntem si noi, si ireale sunt si clipele petrecute...
- Oare care e punctul dincolo de care realul devine ireal, care face diferenta intre ele?
- Oare nu e viata toata un vis?
Simteam ca ma priveste, statea foarte aproape de mine... oare dorea sa nu fie singur?... am intins mana spre el, avea palmele reci si umede... simteam ca vroia sa-mi vorbeasca, ii citeam intentia in lucirea ochilor... ma gandeam cu tristete la dialogul inevitabil, il ocoleam si il doream amandoi... tot ce fusese, nu era decat o amanare chinuitoare.
Nu era vocea lui obisnuita, cuvintele se rupeau din el caznit, aveam senzatia ca la cea mai mica intrerupere s-ar fi prefacut in cioburi, poate pentru ca amintirile veneau ca dintr-o oglinda veche, in care ai fi aruncat cu pietre...
*As vrea sa putem trece peste tot... SA UITAM ca si cand n-ar fi fost...* spuse in soapta.

Nu mai vreau sa visez, imi repetam eu obsedant, dar visul continua si nu ma puteam smulge din el...

Ceva din interiorul lui il facu sa o priveasca mai atent... si un zambet misterios ii aparu pe fata...
Ea simti o durere traversand-o ca un cutit... nu schita nici un gest, dar, de pe fata ei se putea citi durerea. Intre ei doi se stabilise o comunicare ciudata... cuvintele nu mai erau necesare. Ea avea momente in care se gandea ca el ii simte durerea, ca si cum ar fi durerea lui.
Cand deschise gura, vocea ei avea o nota care arata ca stiuse intotdeauna ca asa o sa se intample...
Te-am MINTIT~!!!
NU~!!!... Nu sunt indragostita de tine, zise si se intoarse cu privirea spre mare, in timp ce el veni din nou sa se aseze langa ea.
- E trist, nu-i asa, ca suntem doua fiinte lipsite de iubire si stam aici impreuna privind marea... ii spuse el.
Nu cred ca marea va avea ceva impotriva, daca doua fiinte obisnuite ii vor tulbura apele cu privirea si tacerea lor... veni raspunsul ei.
Un timp... nici unul dintre ei nu scoase un cuvant... fiecare incerca sa patrunda in gandurile celuilalt... privind valurile marii, uluiti...
Marea... alb-albastruie, rece, sarata, atat de sarata, lovindu-se de stanci, imbratisand parca orizontul pe care nu-l va putea atinge niciodata, in ciuda nesfarsirii ei. Si algele... cateva alge verzui incolacindu-se in jurul picioarelor ca niste serpi de apa... si nisipul, caldut si fin, praf de luna scuturat de ingeri de pe aripi... totul le provoaca neliniste... o priveau cum isi ridica valurile mici si reci, cum inghesuie iesiturile stancilor, si cum se intoarce in lumea ei , in nemarginirea ei, in linistea doar de ea cunoscuta...
Cuvintele... in fata frumusetii ei, cuvintele lor nu-si mai au rostul, nu mai au putere... tot ce-au putut face a fost sa inchida marea intr-o scoica si iubirea in inima lor.

Linistea ridicola a inimii ei ii aparu ca o infrangere... simtea cu groaza cum iubirea se desprinde de ea... isi reaminti nenumaratele perechi, tinere si indragostite, care populau lumea de afara, care le zarise de atatea ori in plimbarile ei singuratice... ele traiau acuma departe de ea, fara sa-i dea atentie, fara sa-i invidieze adolescenta... ea era care invidia nepasarea lor, cand se plimbau doi cate doi, extaziati, avand drept unica bogatie, IUBIREA LOR.


"Fiind atat de singura... nu imi simt singuratatea."

Ea se apleca pe fereastra ca sa respire aerul noptii...
Ce noapte!... stelele pareau ca stau pitite in caldura inabusitoare, neprihanita, iar luna mica, aurie era lipsita de transparenta-i obisnuita. O noapte ca o panseluta neagra cu o inimioara de aur in mijloc... si cata liniste! Copacii, care frematau de obicei in toiul noptii, isi pierdusera parca glasul. Cand ii atingea obrazul, aerul, neclintit, avea un fel de soliditate ca in VIS. Dar in mijlocul acestei linisti, cata simtire, cata pasiune... ca si in inima ei. Nu putea oare sa adune tot ce-i amintea de el din stralucirea intunecata a noptii, sa-l smulga din flori si din copaci si din cerul plin de patimi si sa-l ademeneasca aici unde il astepta ea, astfel incat sa nu mai fie doar o fiinta plina de doruri nestinse, ci totuna cu el si cu noaptea...

Trag oblonul si-mi suflu privirea ca sa fac intuneric. Am adormit.

O Raza De Soare patrundea prin fereastra deschisa si incerca sa ajunga pana la ea... o privea, intrebandu-se in gand: "va reusi oare sa se furiseze pana langa mine, ma va putea atinge?"... sau va cobora pana va reusi sa dispara in spatele ferestrelor? Statea neclintita, asteptandu-i mangaierea...
"Daca ma va atinge, atunci EL ma iubeste, fie si numai pentru o clipa, iar daca dispare.........."
Si raza se furisa tot mai departe. Aceasta carare de lumina, in care dansau firele de praf, era insasi SOARTA, prevestind poate DRAGOSTEA sau INTUNERICUL. Urnindu-se incet, raza cobora pe masura ce soarele se inalta. Ajunse deasupra capului plecat, fara sa-l atinga, zabovi o clipa intr-un fel de nor auriu, apoi alunecand mai departe se facu, fara veste, nevazuta.

Era o zi minunata... sagetile lungi, aurii ale soarelui straluceau puternic... ar fi fost mai bine sa iasa si sa se plimbe, sa simta fluxul si refluxul vietii, alaturi de cei cu inimi frematande, in loc sa stea aici unde totul... cat timp lipsea EL... i se parea atat de rece si de fara sens. Dar...
... pentru ea lumina pieri incet, infranta si parea ca vrea sa se anine... cu toata stralucirea ei___de alta lume... fara sa-i ingaduie cea mai mica licarire de speranta. Si...


Soarele ei isi ingroapa obrajii in palmele INTUNERICULUI.

Incerc sa-ti vorbesc prima...
Mereu incerc sa rup tacerea, dar ma opresc ca si cum mi-ar fi frica sa termin ce am de spus. Nu sunt in stare sa sparg linistea ce s-a strecurat intre noi si care ne tine imobilizati ca intr-o vraja. Nenumarate amintiri ma asalteaza... a trecut atata timp... inchid ochii, retraind fiecare zi pierduta, fiecare detaliu al ei, amintindu-mi...
* * *
Raza De Soare! ... n-o sa ne gasesti NICIODATA!... Iubirea noastra s-a Invaluit In Mister.

- Raza de Soare~!...
- Raza de Soare~!!... striga un glascior printre lacrimi...
- Raza de Soare~!!!... se auzi ca un murmur ecoul, apoi ca o soapta din ce in ce mai indepartata...

Ridic privirea. O silueta se deschide in nuante pastelate si-mi lumineaza zarea... paseste incet, aproape ireal... soptind usor:
"Vreau sa-ti rapesc un suras"
"Cine esti?"
"De ce-mi vorbesti?"
"Nu e nimeni... doar o RAZA iti atinge chipul."
* * *

Raza De Soare... este prietena mea de suflet. Mereu aceeasi, mereu altfel...
Uneori se ascunde de mine dupa stancile tacerii ei, risipindu-se intr-un sentiment de fericire... alteori se furiseaza in spatele frunzelor viu colorate incercand sa-mi amintesca de sentimentele ei...
Ma incanta sa o ascult, sa-i aud soaptele in tacere... sau s-o urmaresc cum deseneaza peste mine forme ciudate ce-mi amintesc de bratele ei intinse pentru a darui mangaierea...
Gandul meu poarta chemarea ei de dragoste si zboara necontenit in cautarea ei... ea stie, si intelege tot ce este dincolo de cuvinte...
Cand este trista... incremeneste in durerea ei, devenind o imensa lacrima sarata pe obrazul meu...
Tristetea ei este prea profunda pentru a fi exteriorizata si ramane doar incremenita intr-o intrebare muta adresata nemarginirii.

* Astazi a poposit pe buzele mele o raza... si eu am lasat-o sa mi le sarute... *



"... ma gandeam la sarutul tau."

E un vis... sau e realitate?
Draga One_Last_Dance, mica ta poveste de dragoste, visul tau, cucereste si imbie. Scrii foarte frumos si expresiv, reusesti sa transpui cititorul in Vis.

Ti-am spus mai demult ca imi amintesti de cineva...
Ce straniu sentiment sa citesc cuvinte scrise cu raze de soare...

Era octombrie, anul trecut. Un vis dintr-o noapte prea tacuta mi-a inspirat cateva nuante. Urmarea, inevitabila, a fost o raza de soare.

Privea din parc ultimele clipe ale noptii. La orizont soarele-si intindea incet, incet, mantia de purpura peste cerul inca intunecat. Pe jos, vantul rascolea cateva frunze tomnatice...
Sufletul ii parea linistit. Afla, in cele din urma, raspunsul partial la toate intrebarile ce o framantau. Intr-un mod poate ciudat, se regasi, isi afla iar speranta si vointa de a incerca sa continue.

Se ridica de pe banca si porni incet spre casa. Deschise usa, urca in camera ei si se prabusi in pat, epuizata. Dormi un somn adanc, odihnitor; primul, dupa destul de mult timp, lipsit de vise si griji.
Se trezi scaldata in razele palide ale amurgului. Lumina ii mangaia usor, cu caldura, liniile fine ale fetzei, descoperind drept rasplata un zambet melancolic. Intredeschise ochii si incet, trecand de la un paienjenis intunecat pana la o nuanta de rosu aprins, privi prin fereastra deschisa soarele care apunea in ocean. Marea era linistita, calma si parca te chema sa te pierzi in adancurile sale. Se ridica, lenesa, din pat si se aseza pe geamul deschis. Cateva raze inca ii mai incalzeau fatza. Coborau lin, pe frunte, ochi, buze si gat. Intinse o mana spre cineva care era prea departe in timp ce pe buzele-i intredeschise se putea citi indemnul nerostit. Inchise ochii si incerca sa retina pentru cateva momente caldura razelor pe pleoapele sale insa, treptat, rosul aprins incepu sa paleasca, sa se transforme in cenusiu, iar o raceala ciudata sa ia locul caldurii de mai devreme.
Deschise ochii, zambii nostalgic si se aseza iar in pat. Lua jurnalul si scrise simplu: 'azi am sarutat o raza de soare'.

La cateva zile am primit si un raspuns, tot sub forma unei raze de soare.

Pierduse poate o dragoste sau poate nu o dragoste aievea, ci numai o naluca a ei.
Ah! Dragostea! De ce orice suflet trebuie sa tanjeasca dupa dupa ea, de ce o fiinta plina de viata si de bucurie se ofileste lent fara iubire?
Nu se afla oare destula dragoste in lumea aceasta mare, pentru ca si el, sa aiba parte de o farama?
O singura raza de soare mai patrundea prin usa deschisa. El o privea. Se va furisa oare raza pana la el si il va atinge sau soarele va cobori in spatele muntelui apunand?
'Daca va ajunge, atunci ea ma va iubi, fie si numai pentru o ora, iar daca dispare prea repede...' Si raza se furisa tot mai departe. Acea firava carare de lumina in care dansau firele de praf, era insasi Soarta, prevestind poate Dragostea sau Intunericul! Ajunse deasupra capului sau plecat ramanand intr-un fel de nor auriu, apoi alunecand mai departe se facu, fara veste, nevazuta.
Va avea acea clipa de fericire, chiar daca asta ar insemna sa nu se mai intoarca...! Zambea istovit, dar triumfator.

Ieri, sentimentul straniu al regasirii acelei raze de soare, din acel raspuns final, in aceste pagini, m-a invaluit intr-o umbra a dilemelor.


Cine esti tu...?

Ea privea cum lumina asfintitului devine din roz, aurie, asa cum se infiltra prin fereastra dormitorului. Statea intinsa cu obrazul lipit de perna. Destul de des, o lacrima i se desprindea de sub pleoape si i se rostogolea pe obraz, fiind apoi absorbita de fata de perna ca toate celelalte dinaintea ei... nu-si dadea seama exact cand intelesese. Poate ca iluminarea se produsese treptat, poate aparuse ca un fulger din senin... dar undeva, in timp, in creierul ei se facuse lumina.
Imaginea lui se perinda prin mintea ei atat de viu, incat ii era teama ca cineva ar putea sa o intercepteze.
De un timp... el pusese monopol pe mintea ei. Amintirile nu voiau sa-i paraseasca mintea... stateau acolo in prima linie, torturand-o ca mantiile rosii fluturate in fata unui taur.
Zacu asa multa vreme, intinsa pe pat, simtindu-se mai instrainata si mai singura ca oricand, fara sa observe trecerea timpului... pana cand camera se cufunda in intuneric si isi dadu seama ca soarele apusese de mult. Noaptea era frumoasa, scaldata in stralucirea de argint a jumatatii de luna. Stelele sclipeau si pomii din gradina, proaspat infloriti isi daruiau parfumul... inchise ochii si ii rosti numele de cateva ori intrebandu-se daca Dumnezeu o va pedepsi ca il iubeste atat de mult...

Vazu ceva miscandu-se... un punct mare de lumina zbura arcuit din terasa si disparu...
Cu urechile ciulite, ramase complet nemiscata... incercand sa prinda orice sunet in afara de acela al vantului printre copaci. Incet, incet deslusi zgomotul de neconfundat al unor pasi ce se apropiau de ea... speriata, ochii ei scrutara intunericul, deslusindu-l in acelasi moment pe "Barbatul Din Vis" ce pasea in cercul din lumina al focului. Umbrele aruncate de flacari dansau in jurul lui. Era imbracat in blugi, si camasa de in, o vesta si o esarfa neagra la gat... un val de par negru ca noaptea i se reversa peste umeri. O palarie cu boruri largi ii ascundea trasaturile...
Secundele treceau intr-o tacere deplina. Aerul era incarcat de tensiune, de ganduri nerostite, de batai puternice de inima. Schimbul lor de ganduri, retraia momentul regasirii... iubirea se invartea in jurul lor, ca un uragan invizibil, care le zgaltaia temeliile sufletului.
Usor...
... o mana maslinie, mica se ridica pentru a indeparta palaria...
Pentru Dumnezeu!... ochii lui erau incredibil de frumosi, si in noaptea asta stralucirea lor parea sa treaca drept prin ea... culorile erau foarte bine demarcate... albul era alb, irisii erau tot atat de albastri ca cerul, toamna tarziu. Pupilele erau de un negru de abanos care reflecta imaginea ei. Cat si-ar fi dorit sa-i priveasca si sa-i cantareasca fara ca el sa stie. Dar...
O voce atat de cunoscuta, putin aroganta, usor amuzanta i se adresa din partea cealalta:
* Noapte Buna, Printesa Mea! *
Usor in jurul lor, lumea deveni doar sunete, culoare si parfum... un paradis pierdut in jurul visului in care patrundeau tinandu-se de mana...


Te-am auzit venind, pentru ca tot ce am... "e doar soapta pasilor tai"

M-am "pierdut" putin in visul tau ... visezi atit de frumos !!!

Mai viseaza , vei face un "pachetel " destul de mare .... hai , te rog , mai viseaza !!!

Surpriza neasteptata. Tocmai iesea, cand observa un plic albastru pe "masuta"... o scrisorica intarziata... pe care scria:

"bradutul care l-a invatat pe EL sa nu m..."

...esti primul meu gand cel mai deschis si mai sincer... singurul pe care nu-l rostesc si nu indraznesc macar sa-l privesc in fata fiindca in fata lumii acesteia, CEA CARE I-A DAT NASTERE, apare firav, lipsit de logica, gata sa fie zdrobit in orice moment... imi pierd din trasaturile care imi contureaza credintele : purtarile simple, zambetul de copil si vestmintele albe cu putine umbre... alexandra, nu iti indrepta pasii catre culorile dramatice in relatiile cu altii, eu refuz sa vad dramatism in propria existenta.

NIMENI n-o sa-mi smulga "bradutul" pe care l-ai sadit in mine, fie ca va fi nevoit sa traiasca o vreme printre gheturile si vanturile nordului, are sa auda de la mine cele mai frumoase povesti ale lumii acesteia si multor altor lumi din constiinta sa si visurile mele... acum se inspaimanta de noptile lungi, de frigul care ingheata simturile, cand va mai creste insa nu va purta resentimente nici vantului si nici ghetii, nici noptii intunecoase, ci va stii sa zambeasca simplu si frumos, cu seninatatea care va fi aducand odata aminte de cel la adapostul caruia a crescut.

NU VREAU SA TE PIERD !!! ... El.




* * *

Doamne! Ce aiurita sunt! Abia acum am vazut ca mi-ai scris in jurnal...

bufnitza draga, ... iti multumesc pentru orice fel de traire alaturi de visele mele.

Blestemul vietii mele este ca sunt "o visatoare" (daca-l pot numi asa)
In general, adolescenta e o pista de lansare a celor mai frumoase visuri. Vantul, marea si curentii de aer ar putea sa le distruga sau sa le schimbe cursul... daca din "pachetelele" mele un singur pachetel va ajunge la destinatie, inseamna ca nu am visat degeaba...
Multumesc pentru incurajari, pentru prima vizita si pentru celelalte...

Scrii foarte frumos...!Si uneori ,cand te citesc,ma simt invidioasa!Invidioasa ca poti transpune acea "lume de vis" atat de melodic in cuvinte!Toti avem aceasta lume,in care ne refugiem la un moment dat,dar putini stiu sa o cante la fel de frumos ca tine!Asa ca...da-i bataie...[in]cantane-caci noi,din umbra te vom asculta!

Iti multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase si sensibile, tare frumos mai stii sa alinti
Si eu am trait povestea ta si a fost frumos, Arrianna... te bucuri de aceeasi stima si apreciere din partea mea.

P.S. "Sinceritatea este partea esentiala a caracterului omului. Faurirea sinceritatii este un punct capital al educatiei" spunea Kant... in cazul tau acest citat se poate aplica cu usurinta.
Nu ma invidia! Cauza incerc s-o explic tot printr-un citat:
"Cea mai mare inspiratie vine adesea din disperare" Comer Cotrell

Cu mare drag, multumesc anticipat pentru reveniri

Vazut de departe nu pare decat un punct negru, nimicul unui om si cel al unui sevalet de pictor.
Parea aici asa de singuratic... aproape uitat de lume. Nu avea de gand sa renunte... trebuia sa-si ispraveasca tabloul. Lucra in tacere de ceva timp...
Sevaletul sta bine ancorat cu corzi subtiri. Pe sevalet, o panza. El sta in picioare cu fata la sevalet, rasucind intre degete o pensula subtire. Sta nemiscat, gata sa apere acea bucata de lume de invazia tacuta a perfectiunii. Auzi pasii, dar nici macar nu se intoarse... continua sa fixeze sevaletul cu aceeasi tacere...
Din cand in cand inmoaie penelul intr-un vas si schiteaza pe panza cateva trasaturi lejere. Smocul penelului lasa in urma sa umbra unei obscuritati extrem de palide, pe care vantul o usca de indata, readucand la suprafata albul de dinainte... iar pe panza, nimic... nimic care sa se poata vedea.
Vantul sufla puternic si ea isi stranse hainuta violeta cat mai aproape de corp.
- Te urmaresc... te urmaresc de mult timp. Ce te face sa pictezi si sa prepari toate aceste culori, daca nu ai curajul sa le folosesti?
Cuvintele ei par sa-l fi trezit brusc. Poate l-au ranit. Se intoarce si ii priveste ochii, buzele, trasaturile fetei... nu-i raspunde, dar ii ordona cu o voce puternica.
- Nu te misca!
Apoi apropie penelul de fata ei, ezita o clipa, il sprijina de buzele ei si, lent, il plimba de la un colt la altul al gurii. Parul pensulei se imbiba de un rosu carmin. Pe buzele ei ramane umbra unui gust care o obliga sa-si murmure: "IUBIRE, acest om picteaza iubirea cu iubire"
El se intoarse brusc, si atinse din nou panza... cu penelul trasa o linie groasa rosu-inchis care taia panza de la stanga la dreapta. Restul alb. Complet alb... fara umbre.
Il iubeam.
La despartire mi-a daruit pictura, spunandu-mi: "ADIO!"


In departare se aud aripi care freamata, un zgomot de nicaieri.

Tanjea nebuneste dupa clipa aceea din nou, dar momentu` se consumase...
Acum trebuia sa faca ceva, asa ca isi aduna toata forta pe care o mai avea... se intoarse, si... cu greu... cu greu incepu sa tasteze.
O opri vocea lui.
Te-am iubit pe tine, in fiecare zi. Astazi... te-am uitat. "Sunt pierdut..."
Vru sa zica ceva, dar parca era incremenita. O sa se odihneasca putin...
Mai auzi doar o scuza patetica: N-am sa te mai vad!... "Pentru ochi n-am putut face nimic, au ramas aceiasi"... apoi tacerea il Invalui In Mister.

Ar fi dat orice pentru un susur, o soapta… dar intunericul o invaluia, la fel si tacerea, ca un giulgiu. Se gandi... daca era moarta?!
Adormi... murmurand doar pentru ea: "Cate apusuri am vazut impreuna?"
Casa parea pustie. Nici un zgomot, nici o voce, nimic. Deschise usa fara zgomot. Clipe ca niste ace. Tacere si intuneric inauntrul incaperii. Declicul inchizatorii pocni in noapte... ea mergea incet, fara ganduri, tremura si plangea, un pas dupa celalalt picurau doar lacrimi. Fixa uluita culoare intunecata care se revarsa peste ea... nu putea zari nimic si nu se putea gandi la nimic. Tremura si gata. O tacere absurda se odihnea. O dara de tristete se lasa in urma. Un colt de luna in spate. Un timp inocent. O fraza ca o spada. ADIO.
Prin ferastruicile coridorului patrunse greu o raza de luna, taind intunericul si proiectand pe pereti mici imagini... clatinandu-se, o privea ratacita...
In camera totul era aranjat cu o grija plina de bunavointa, dar in graba. Un calculator si teancuri de cartii pe birou, tocuri de scris, carti, o lampa stinsa si undeva in colt un Trandafir Alb.
Se invarti in jurul biroului si mirosi floarea care se ofilea in vasul de cristal. Deschise fereastra... apoi se aseza pe fotoliu in fata calculatorului. Aerul acela. Si raza de lumina. Inchise ochii si stranse bine haina in jurul trupului. Ii deschise din nou si se intoarse sa priveasca in jur. Zari agatate de un perete, chiar in fata patului, doua tablouri. Aproape identice. Unul era alb, in totalitate alb. Celalalt avea pictata o linie groasa rosu-inchis care taia panza de la stanga la dreapta. Restul alb. Complet alb... fara umbre.
"Azi am facut, pentru prima data, cunostiinta cu mine." Traiesc fara tine!


"Ia-mi tristetea pentru o vreme si da-mi-o alta data."

Degetele mele bajbaind pe taste, luneca incet...
E noapte. O veioza arunca o lumina domoala, laptoasa, peste masa din lemn ce ne desparte. Trebuie sa inchid fereastra din cauza fluturilor de noapte, niste fluturi uriasi cu aripi nisipii si portocalii, care se napustesc inauntru ca niste mici elicoptere.
Dorm profund... in timp ce un intreg univers de posibilitati se restrange treptat, ca intr-un trucaj de scenografie, prabusindu-se fara zgomot, impaturindu-se, scufundandu-se, devenind foarte mic, pierind...

Mi-am infipt unghiile in palme... pentru ca durerea sa-mi opreasc mintea sa lucreze, dar pendula dorintelor mele s-a balansat epuizant, inainte si inapoi, intre dorinta de a uita si cea de a tine minte, intre dorinta de a adormi si cea de a ramane treaza. In cele din urma, am adormit. Epuizata de atata alergatura, adormisem cu capul pe umarul tau. Se spune ca, de obicei, copiii sunt infuentati de ceea ce le spui in soapta cand dorm... ai inceput sa murmuri, nu atat de tare ca sa ma trezesti, dar sperand ca vorbele tale vor cadea hipnotic in mintea mea inconstienta.
- Nu-ti face griji. O sa fim fericiti.

Mi-am infipt unghiile in palme, desi n-am simtit nimic... tu ai simtit durerea mea?

...

... firicele razlete imi atingeau picioarele goale, amintindu-mi de roua din visul meu, dar cand am incercat sa-mi aduc aminte vocea ta care-mi soptea... "Nu-ti face griji"... am constatat ca nu am memoria sunetelor. Nu puteam sa-mi reproduc vocea ta. Nu puteam nici macar sa o caricaturizez.
Am incercat sa mi-o amintesc... dar era anonima.
Imi place din cand in cand sa raman singura cu mine insumi, sa simt vantul cald mangaindu-mi fata si mirosul arborilor de liliac sub soare... Fiecare frunza care se misca in bataia vantului canta in inima mea cea mai frumoasa melodie de dragoste... ma tulbura, ma emotioneaza.
Alteori mi se pare ca batranul salcam ma dojeneste, imi reproseaza ceva, iar in noptile senine fosnetul lui imi murmura lucruri ciudate si triste.

Oare procesul uitarii s-a declansat?

Daca "procesul" s-a declansat,iti urez multa bafta...si sper sa nu te impiedici pe drumul uitarii!Du-l pana la capat(daca esti sigura ca ai apucat drumul bun)!!!Iar la capatu-i,caldura,fericire si lumina sper sa gasesti!!!

Arrianna
... eu nu pot sa trag cortina peste clipa de fata, nu pot sa uit si nu pot sa nu ma tem.
... fara alte cuvinte...

-------------------
... deschise ochii si privirea i se opri asupra ferestrei... inca mai ploua, dar sunetul picaturilor era extrem de placut. Reuseau sa-i asigure intimitatea... o separau de restul lumii. In afara de faptul ca putea vedea si auzi ploaia, o si mirosea, o gusta si o simtea picurandu-i pe piele. Era incapabila sa puna capat sau sa se opuna acelui val de fericire... intregul ei corp se simtea reinoit si curatat de singuratate... Simtea nevoia sa-i vorbesca, sa converseze cu ea... si ploaia o asculta cu adevarat. Doamne!... cum putea sa se lase coplesita de frumusetea unei ploi?!

Brusc atentia ii fu atrasa de o stire prezentata la televizor... sus in munti ploua, ploua peste lume, ploua peste noi... cade in ropote puternice fara oprire de cateva zile... ploua torential si tot acest potop a facut ravagii.......

Departe de tot ce se intampla, avea impresia ca traieste in afara lumii, la mare distanta de evenimentele dramatice care zguduiau zona. Privea in departare raul... pe alocuri oprite de o ingramadire de pomi, undele apei se expuneau zgomotos privirii ei, inainte de a se rostogoli intr-o cascada cu cateva sute de metri mai jos...
Locul era minunat, dar apa era murdara si rece. Raul Timis atat de linistit altadata, acum devenise brusc agitat, parca de o forta misterioasa... crengile si ierburile ce pluteau pe suprafata lui erau aspirate cu o forta formidabila si se sfaramau lovindu-se de stanci.

Tristetea si petalele florilor pluteau prin aer... apoi cadeau in apa racoroasa si involburata a raului, asternand un covor multicolor.
* Ma doare privirea lumii...

In gradina ta, manunchiuri de raze de culoarea smaraldului zvacnesc larg prin ochiuri de gard, dumirindu-mi gandul ravasit de simtiri neintelese. Nu ma pot stapani. Curajul mi-a ramas acelasi. Bat in poarta casei tale...
Se pare ca gresesti atunci cand iti inchipui ca nu sunt in stare sa-ti dau nimic. Nu vreau sa ma acuzi... sa-mi spui ca tin prea mult la mine pentru a ma gandi si la tine. Ma gandesc la noi. Astazi... am cautat cu orice pret sa-ti fac un Cadou De IEPURAS... am ales doua nuante simbolice: "Rosu si Galben__Iubire si Tristete".
Nu am mai vazut de mult atatea culori...
Si, lucru ciudat, galbenul se infioara tot mai tare, in timp ce, dungi de rosu au inceput sa zboare, ca sa se topeasca in urma, intr-o stralucita nuanta de mov.
- Iti plac florile de camp?... in gradina mea sunt de tot felul, multe care nu poarta nici un nume... Impreuna le putem inventa.

Mi-e teama de departari... astept sa infloreasca manunchiurile de "Nu Ma uita".

Ea, cu o voce joasa, aproape fara sa-si desclesteze buzele, ii zise: "Spune-mi o singura data pe nume!" Apoi il privi, nu in ochi, ci ceva mai deasupra, in locul de unde ii incepea parul pe frunte, unde se distingea cel mai tare netezimea suvitelor si unde i-ar fi placut sa-l sarute. Inchise ochii strangand pleoapele, apoi ii deschise larg si rosti: "Incearca sa nu pronunti A-ul, lasa-l sa ti se topeasca in gura ca o caramea" si ii arata cum...
El ii repeta numele... si inchise ochii.

El scria cantece, unele chiar frumoase, cu siguranta mai frumoase decat cele pe care ea le ascultase de pe discuri. Mereu avea chitara cu el... o lua cu imprumut in toate serile si ii canta mereu cate ceva, chiar si cand mergea la culcare. Nascocise o muzica a lui pentru ea si Sarbatoarea de Paste. Glasul lui nu facea eforturi ca sa poata fi auzit, vorbea foarte incet, stia ca ea il asculta. Ii iesisera bine melodiile... i le canta cu voce joasa, fara cuvinte, fara sunet, altfel as incerca chiar aici sa va cant melodiile lui. Se intampla ca ceilalti baieti sa-i imite vocea, sa-i copieze cuvintele, pana si umbletul... dar nici unul dintre ei nu era capabil de atata indemanare. Ei ii placea sa-l asculte, ii invatase melodiile, acordurile, dar vreo replica de a lui n-ar fi fost in stare sa repete... totul ii apartinea...
Melodia lui devenise melodia ei, o purta mereu in minte, o repeta de cum se scula dimineata si isi incheia cu ea sirul gandurilor la ora de culcare.


Astazi indragostiti canta si se roaga rostind un singur cuvant, un nume... nu-l scriu, nu-l pot pronunta aici, nu trebuie sa compromit "Taina Lor" lasand urme.

Gandurile erau atat de innebunitoare si implicatiile lor atat de infricosatoare, incat am decis ca trebuie sa le curm si sa incerc sa dorm. Simteam o tristete profunda, care se cuibarise in mine si stateam neclintita de parca mi-ar fi fost teama sa ma misc. Incercam o senzatie noua, stranie, pe care n-o mai simtisem cu aceeasi intensitate pana atunci, si mi-a trebuit ceva timp pana s-o recunosc drept "singuratate". Brusc, o dorinta puternica mi-a cuprins interiorul, m-am ridicat, indepartandu-ma de pat... cat de frumos ar fi sa dorm afara. Era o noapte calda si intunecata, cerul era scaldat intr-o lumina difuza doar atat cat sa poata izbucni puzderia de stele risipite si arcul estompat, neclar, al Caii Lactee. In timp ce zaceam afara, uitandu-ma la cerul ce boltea peste mine, am zarit un satelit de aur incepandu-si calatoria lenta, precauta... asemenea unui suflet pasnic ratacitor. Ascultam atenta fosnetul frunzelor... pe cer incepura sa se adune tot mai multe si mai multe stele, implinind golul care le separa de Calea Lactee si umpland tot cerul. Si departe, departe, in acest ocean de aur, stelele se desprindeau in tacere si cadeau implinindu-si destinul, printre miliardele si miliardele de luminite care licareau. In mijlocul lor, icoana chipului tau suradea ca o chemare... am intis bratele, incercand sa ma ridic spre tine, dar fugeai de mine, chemandu-ma cu gesturi furise. Te-am urmat fara ragaz, suind trepte trandafirii pe care le loveau, sfios, pasii mei intarziati. Si tu zambeai ciudat si te fereai, iar eu, fericita parca, te urmam cu bratele intinse. Zvonuri tarzii de noapte goneau pe urma mea... si, cortina dupa cortina de voal se ridica, iar eu vedeam stele dincolo de stele... dincolo de stele ca in magicul "Odeon" al copilariei mele. Si mai vedeam vastul, catifelatul interior al UNIVERSULUI, care isi intorcea incet si dulce inauntrul in afara. Am adormit si in somn mi s-a parut ca aud o suava melodie.

M-am trezit. Miliardele si miliardele de stele se stersesera de pe cerul care era acum de un albastru foarte deschis, alburiu, o uriasa, uniforma luminozitate boltita, rece, muta, pe care soarele nu se ridicase indeajuns. Era o liniste nestirbita si totusi constienta de sine, de parca planeta calatoare respira usor, fara zgomot. Mi-am adus aminte... si un val de teama s-a ridicat in fiinta mea, ochii mi s-au deschis mari si deodata un strigat launtric se auzi sfasaietor, repetat:
"Nu te mai iubesc!"


Priveste-ma, Fericire!!!... nu-i asa ca te-ai razgandit sa mai vii?

* * *

Aseara am incercat sa ies din "micul nostru teatru" si am vazut ca pe "cerul nostru" se aprinsese pe neasteptate o lumina portocalie care nu apartine apusurilor noastre, chiar daca s-ar potrivi cu acest inceput de MAI. Am remarcat ca este o lumina schimbatoare, de un portocaliu batand in violet si indigo. Intre timp ma gandeam, lasandu-mi gandurile sa pluteasca in voie... "lumina asta seamana cu mine". Lenta iluzie a zilelor devine lenta iluzie ca ziua de maine nu poate fi diferita de cea de azi. Nu, ziua de maine nu ar putea fi diferita... si astazi, si maine iti voi spune aceleasi lucruri_____ ca acum Te Iubesc si nu te mai iubesc. Imi imaginez ca timpul ar fi alcatuit din picaturi, si e de ajuns o picatura in plus ca lichidul sa se verse pe jos si sa se intinda intr-o pata si sa se piarda. As vrea sa-ti spun ca nu stiam ca timpul nu asteapta, intr-adevar nu stiam. Si ti-as spune din nou ca Te Iubesc, ca te iubesc inca, chiar daca simturile imi par amortite, pentru ca sunt, iar timpul......... acum e foarte lung ca sa-l petrec singura. Si ti-as mai spune ca Te Astept, chiar daca nu te poti intoarce, deoarece ca sa te intorci la "ceea ce a fost" ar trebui sa existe "ceea ce a fost". E cu neputinta.
Doar noaptea se lasa pe neasteptate...
... tu iti joci rolul... mereu acelasi... in VIS.

"Asta-seara, cand voi fugi la culcare, am sa revars lumina lunii pe fata ta ca sa-ti amintesc ca nu te-am uitat".

____________ .

...
Intalnirea avea loc in afara ei, undeva departe, pe versantul opus al destinului...
Patrunse pe coridorul intunecat exact in clipa in care tanarul, a carei silueta inalta avea darul s-o captiveze, deschise usa dormitorului ei...
Vazandu-i chipul, ramase uimita de frumusetea lui... in tot acel timp se gandise la el atat de mult, incat efortul vizual al memoriei ii faurise o cu totul alta imagine, care se indeparta usor de realitate. Si ceea ce i se parea acum nemaipomenit era ca, in ciuda faptului ca se gandise la el cu atata dor, infatisarea lui reala o depasea cu mult pe cea imaginara.
Ii atinse bratul si spuse:
- Aici locuiesc eu...
- Nu te speria... veni ca o mangaiere vocea lui... alintand-o apoi, ca pe o fetita mica, si ea se simtea intr-adevar mica. Mica de tot, cum nu mai fusese niciodata pana atunci, dar totodata mare, cum nu mai fusese niciodata (caci niciodata nu se bucurase atat de mult ca acum). Si iat-o descoperind, in prezenta lui, ca va fi fericita multa vreme de-acum incolo, ca n-are de ce sa se grabeasca si nici de ce sa-i fie frica de TIMP...
Avea senzatia ca nu isi ascunde fericirea doar in atingerea dezmierdatoare a privirii lui, ci si in bratele lui ocrotitoare...
El ii zambea, necontenind sa-i mangaiei obrajii...
Atat de fericita... ea inchise ochii si nu-i mai deschise, lasandu-se rapita de un somn adanc...

Pe urma se pierde ca prin farmec, si in cap incep sa i se perinde primele inchipuiri confuze ale inceputului de vis. Si din nou se trezeste si i se pare ca intreaga incapere e inundata de o misterioasa lumina albastra. Ce-o mai fi si aceasta stralucire ciudata pe care nu o mai vazuse niciodata? Sa fi coborat, oare, luna de pe cer infasurata intr-un voal albastru? Ori, poate, viseaza cu ochii deschisi...


Simt parfumul culorii albastru mereu, sau esti de fapt tu sufletul ei?

Simtea o usoara adiere de vant... in timp ce, o lumina limpede umplea cerul pur, proaspat, abia spalat de intunecimea noptii. Petalele florilor de cires pluteau in toata splendoarea lor spre cerul albastru. Nici culoarea pomului, nici forma lui nu erau prea pronuntate, dar umpleau vazduhul. Ciresul se afla in apogeul infloriri. Cat belsug de crengute, cat belsug de flori... cum poti sa crezi ca toate florile astea sunt sortite pieirii? Totusi, ele cadeau, petala cu petala, iar sub cires era un adevarat omat de flori scuturate. Privindu-l... ea avea impresia ca in dosul acestui omat de flori, exista o lume mica, deosebita de cea obisnuita. Mai incolo, dadea din aripi un fluturas... il vedea aparand si disparand printre frunze; probabil ca erau mai multi, dar se ascundeau printre crengute. Isi aminti deodata visul... o trezise din somn si la desteptare si-l amintise foarte bine... Visul ei avea culoare, sau il colorase ea la desteptare? Nu mai stia. O clipa mai tarziu, un alt fluture tasni dintr-o directie necunoscuta... strabatand gradina in zbor, apoi disparu. Reaparu la foarte scurt timp in apropierea celuilalt. Acum fluturasii - erau doi - usor o zbughira pe deasupra florilor, ca si cum nu le-ar fi placut ca fusesara vazuti. Zburau impreuna, fara sa devieze sau sa modifice distanta dintre ei... se inaltau cu viteza printre flori, spre cer... pana se facura nevazuti.

Nu asteptam pe nimeni.
Usa s-a deschis si a aparut EL. Venise asa, la intamplare. Se intorcea de la celalalt capat al lumii. Ma cautase peste tot si iata ca ma gasise. Imi aducea "Un Gand Invaluit In Mister" pe care-l uitasem la alt capat al lumii.
L-am intrebat:
- Cum... numai pentru atata lucru ai venit? Pentru un......
- Da, bineinteles. E un gand... iti apartine. M-am gandit ca tii la el.
Mi l-a intins zambind. Era un singur gand... Invaluit In Razele Diminetii...

E atat de minunat si complet trucat. Totul e fals. Mint. Ma mint. Pe mine, pe tine... dar


"O sa incerc sa traiesc Fara Tine. Sper sa reusesc... si... Nu mint..."

Amurgul se lasa usor peste aceasta zi de primavara... era momentul cand se starnea adierea racoroasa a serii. Afara se auzea un mare zumzet de aripi... erau pasarile care zburau in toate partile. In scurt timp lumina lunii va scalda orasul ca o vapaie inghetata, lipsita de colorit... ufff! luna asta atat de rece.
Acest gand o facu deodata sa i se stranga inima in piept.

Ea se afla in sala cu mult timp inainte de inceperea concertului, asezata in randul invitatilor de onoare. Atmosfera serii era seducatoare. Sala era plina pana la refuz si nu mai ramasesera locuri libere decat un singur loc langa ea ce ii fusese rezervat, cu siguranta, unui intarziat. Rasunara primele aplauze... in timp ce chitaristul atinse cu putere corzile si incepu sa interpreteze cateva acorduri introductive... in aceeasi clipa publicul, care urmarea cu sufletul la gura, facu sa rasune sala de un alt ropot asurzitor de aplauze, si chitaristul, considerand aceste aclamatii drept omagiu aduse preludiului sau, continua sa cante, facand, in rastimpuri, usoare plecaciuni adresate publicului spectator. Peste acordurile chitarii interveni in curand bateria care se inalta triumfator. In clipa urmatoare isi facura aparitia si ceilalti doi componenti ai trupei, si publicul nu mai contenea din aplauze... era satisfacut si ovatiile sporeau si se intensificau cu fiecare moment. Statea neclintita pe scaunul ei, ascultand prima piesa... totul se petrecu atat de repede, incat nici n-apuca sa se dumireasca ce se intampla... ropot de aplauze si cei patru atacau acum piesa urmatoare...
"...One, Sometimes You Can't Make It On Your Own..."
Auzea sunetul puternic al instrumentelor, vocea atat de draga, imaginandu-si ca ea insusi vibra, umpland cu rezonanta ei intreaga sala.
Cineva o apuca de mana, trezind-o din visare si-i spuse incet:
- Superb! Intr-adevar, superb! Atat de superb... incat am impresia ca in clipa asta putem zbura pe acordurile muzicii lor.
Deodata, isi dadu seama cu claritate, ca era atat de absorbita de muzica lor, incat nu remarcase ca locul de alaturi se ocupase. Privirea ei se izbi de doi ochi stralucitori - doi ochi radiosi care nu cereau altceva decat sa atinga sunetul muzicii mereu, fara incetare, toata noaptea.
O clipa inima ei inceta sa mai bata... neasteptata intalnire i se parea o scena de vis. Cu siguranta, nu poate fi adevarat... chipul acela nu poate fi real, asa se explica de ce se afla acum, in acest loc, alaturi de ea...
Publicul continua sa aplaude, din ce in ce mai zgomotos... ea avea senzatia ca se prabuseste intr-o fericire din care nu se va mai trezi niciodata. Mintea ei incerca sa razbata prin valul ametelii si sa-si raspunda... "cum se face de tocmai astazi, aici venise el, cand, de fapt, nici n-o cunostea". Faptul ca el aparuse exact in aceasta zi, in acest loc inseamna ca tot ce se intampla e dirijat de undeva, din alta parte, si ea rasufla usurata, lasandu-se in voia acestei puteri supreme.
O apropie usor de el, zambindu-i...
- Am vrut sa fac asta mai de mult, ii raspunse, neincetand s-o priveasca drept in ochi, dar... "toate vin la timpul lor". Iar Timpul Nostru e acum.
Cuprinsa de sentimentul confuz, dar atat de placut, al usoarei lui mangaieri... inchise ochii si se lasa in mainile Destinului.
El venise nechemat, neasteptat, dezbracat de toate visele din trecut, se infatisase ca un miracol... ea se simtea in ochii lui, delicata, gingasa, pura, nobila ca o regina... se intoarse sa-l priveasca din nou in ochi, asa cum se intoarce Floarea-Soarelui spre Soare, dar........
... scaunul pe care statuse el, era gol.
Cerceta din priviri intreaga sala, scaun dupa scaun, fiecare loc in parte, dar nu izbutea sa-l gaseasca. Disparuse.

Se consumara si ultimele aplauze, spectatorii se ridicau de pe scaunele lor si strigau cu toata puterea: "BIS!!!"
Concertul se apropia de final, repetand ultima compozitie, necunoscuta ei pana atunci... brusc, muzica lor se simtea ca si cand ar fi cantata de o fanfara funebra, si ea simtea de parca pasea in urma propriului ei sicriu.
Floare-Soarelui... statea franta de furtuna la pamant, de cateva zile... de parca ar fi fost un cap retezat de pe trup. Petalele florii se ofilisera cele dintai, apoi marea tulpina is pierduse fragezimea, culoarea se stinsese, devenise pamantie.


Intr-un tarziu...
Deschise ochii somnoroasa... apoi ii inchise din nou... plutea intre somn si trezire si nu era nimic clar...

...
De jur-imprejur se zareau, foarte distinct, grupuri de flori albe, raspandite pe pamant. Pajistea era neglijata... peste tot palcuri de iarba crescute ca pe camp. Soarele suspendat la rasarit, plin, era aureolat de niste flacari puternice, iar razele lui estompau contururile norilor mai apropiati. In afara de aceasta pulbere de foc alb, restul cerului era curat. Dupa furtuna din noaptea trecuta, el devenise aproape in intregime albastru. In plimbarea ei prin parc... chiar gasi cateva crengute de castan, smulse de furtuna. De o parte si de alta a parcului se aliniau randuri de arbori, unul mai frumos ca celalalt...
In mijlocul parcului se afla un castan mai inalt de cat ceilalti si ea se simti atrasa; se indrepta catre el. Pe masura ce se apropia, nobletea, volumul acela de verdeata compacta o patrundea parca in adancuri, prezenta unui stol de vrabii care ciripeau fara incetare, ii spala tristetea, melancolia... Tulburata, isi ridica ochii spre inaltimea castanului.
E mai batran ca mine, trebuie sa fie... privit de-aproape, se vedea atat de simplu acest lucru.
... se aseza pe banca, iar ramurile cu frunzele late se intindeau in jurul ei de parca ar fi vrut sa o inlantuie, sa o ascunda.
La picioarele trunchiului ieseau din pamant cativa lastari ce semanau cu niste ramurele, care inflorisera deja. Ramuri sterpe mai curand, care nu vor fi niciodata castani adevarati... privi un timp lastarii, ca sa ii poata cerceta mai atent. Ar fi bine, isi zise in cele din urma, sa smulg toate aceste ramurele - ramurile nu ies niciodata din pamant... trebuia sa faca ceva, sa ajute sa se dezvolte cat mai liber cu putinta, cat mai natural, minunatia asta de castan - fara sa fie stingherit - asa ca, smulse toti lastarii de la picioarele trunchiului. Adancita in munca ei, abia deslusi o miscare undeva in departare, apoi auzi zgomot de pasi... cu privirea pierduta, urmari pe aleea umbrita a parcului, silueta unui barbat care se apropia...
In adancurile ei se petrecu o fulgerare, o prefacere misterioasa, ca atunci cand pe o vasta campie singuratica se aude chemarea unei voci foarte indepartate. Dintr-o data, intr-una din acele strafulgerari in care ti se releva deodata amprentele obscure ale timpului trecut, isi aminti ca mai vazuse undeva barbatul acela.
Visul... Sala... Concertul... Dimineata amintirea visului era atat de vie, dar mai tarziu se stersese, afara de imaginea lui; restul, ceea ce fusese si ce urmase, intrase in umbra.
O clipa privirile lor se intalnira, o fractiune de secunda se agatara una de alta... dar la intalnirea cu privirea ei, expresia ochilor lui era de o indiferenta absoluta. Ea ar fi dorit sa-l salute ori macar sa-i zambeasca, dar nu gasi curajul s-o faca... nu se simtea in stare sa reinnoade cele doua fire foarte subtiri care se pierdusera in confuzia vietii, de la un capat la altul al lumii.
Barbatul isi continua drumul, de parca, privind-o, nici n-ar fi vazut-o. Parca... ar fi fost o bancuta singura in parc, atat de obisnuita, incat ai putea crede ca nu exista aproape de loc. Il privi cum se indeparteaza, aproape pandind, dar... cu cat il urmarea mai atent, cu atat el devenea mai indepartat, de neajuns... un barbat dintr-o lume interzisa ei.
Si totusi, una dintre acele aparent absurde intuitii sufletesti, de care pe moment nu tii seama, raman inauntru, ca sa iasa la lumina in timp, cand mecanismul Destinului se pune in miscare... ea avea un sentiment - de parca intalnirea aceea ar fi avut importanta in viata ei, de parca fulgeratoarea intalnire a privirilor ar fi stabilit de pe-acum, fara stirea lor... o legatura nestirbita in vesnicie.

... atat de pierduta in gandurile ei... cine ar fi putut ghici ce se oglindeste in spatele ochilor negri? Am putea doar presupune ca urmarea zborul acelei vrabiute ce se tot invartea vesela si vorbareata... in jurul ei.


"Invata-ma!... cum sa reactionez in fata trecerii timpului, si nu ma lasa sa ingrop CLIPA - in subteranele secrete ale memoriei".

Sta linistita in pat, iar somnul o cuprinse atat de repede, incat nici nu era constienta ca adormise din nou. Brusc i se pare ca nu mai este in patul ei, ci intr-un parc, un parc incredibil inverzit, un verde mai puternic decat verdele... o viziune platonica a unui parc, in acelasi timp, Loc Obisnuit si Loc De Mister. Totul in jur parea inconjurat de pustiu. Nici un zgomot, nici o voce, nimic... Se misca prin parc fara a merge de-adevaratelea... parca plutea in aer o usoara senzatie de decorporalizare. Razele de soare patrundeau usor printre frunze, taind penumbra si proiectand in jur caldura. Parcul prin misterul lui, ii dezvalui buchetele de flori, crengi cu frunze rosii si aramii, macii care se ingramadeau albi si oranj pe tulpinile lungi si paroase, petunii si crinii cu pistilul drept, trandafiri crem, hortensii si irisi mov. Cararile erau toate pietruite si marginite cu flori de gheata. In mijlocul parcului curgea un iaz limpede peste o patura de nuferi albastri.
Ea mergea prin parc, de parca ar fi fost impinsa de o perna de aer... imaginandu-si ca un alt parc se afla sub acesta.
La un moment dat se opri in fata unui trandafir, pentru a iscodi efortul unei insecte pregatita sa-si inceapa urcusul pe o petala, gata totusi sa renunte la efortul sau si sa-si ia zborul...
Cat poate fi de tacut Destinul acestei insecte, pentru ca, nu peste mult timp, sa explodeze... in zbor.
......

Adormise, citind... fara sa vrea alunecase in alta parte a vietii, cu o usurinta de dans... ca un sunet intr-un ecou, ca o enigma intr-un raspuns...
In vis e cel mai simplu mod de a pierde totul, pentru a regasi totul...
Se ridica din pat... dormise ceva timp, era deja trecut de cinci.
Cu corpul ei usor de fetita imbracat intr-o camasuta de noapte lunga pana la calcaie, cu parul desfacut si in spate cu fierbinteala visului, se apropie usor de fereastra...
Lumea de afara era acolo, o regasi, la fel cum o regaseste de fiecare data. Indiferent ce face... este sigura ca o va regasi la locul ei, mereu.
Ti-e greu de crezut, dar asa e...

Intre mangaierile tale din vis, vreau sa intelegi ca Destinul nu e un lant, ci un zbor...

Noaptea cuprinse orasul...
Intr-un tarziu... ultima licarire... la ultima fereastra... se stinse.
Pete de umbra dansau pe tavan, ca niste flori tropicale, desenate in ALB si NEGRU. Inchise ochii si adormi.
Noaptea nemiscata... cobora usor pe chipul ei, o masca de matase...
__ Invaluind-o In Mister __
...

La ora de Informatica, sala e un desert de umbre si tacere...

Un sunet ciudat, ca un murmur o trezi in toiul noptii. Isi ridica usor capsorul... ca sa isi dea seama ce se petrece, incerca sa deschida ochii, insa descoperi ca ii era cu neputinta. Ceva ii obstructiona miscarile pleoapelor. Nu avea de unde sa stie, dar in noaptea aceea incepuse sa viseze foarte repede, la doar cateva minute dupa ce se furisase in pat, fara tragere de inima... i se intamplase sa se cufunde, cu o repeziciune nefireasca, intr-un somn profund, insotit imediat de unul dintre cele mai amagitoare vise pe care le avuse pana atunci. Acum se trezise si substanta visului i se intiparise pe scoarta ca o amintire vie, dulce-amaruie. Era convinsa ca ceea ce visase avusese loc in realitate. Si de indata ce se gandi la acest lucru, toate celelalte urmara de-a valma, adevarul acela imposibil deveni dintr-o data limpede, iar lumea ei se intoarse pe dos intr-o miscare aproape imperceptibila...

Ufff, cat de somn imi e... voi continua sa-ti povestesc maine...
Noapte buna!

Somnic Ushor !!!
Mi`am permis sã trimit pe cineva sã`ti vegheze somnul!

Vise Placute!*

Nevoia unei amintiri care sa dea sens asteptarii ma preseaza sa caut peste tot urma pasilor tai... gandurile mele sunt impregnate de prezenta ta inepuizabila. Incep sa cred ca fiinta ta a patruns deja in fiinta mea si ca, intr-un fel, imi apartine. Totul pare sufocat de prezenta ta...
Pe banca din parc unde ma asez de obicei pe inserate... pe pamant plutesc urme invizibile ale pasilor tai, in aer persista mirosul tau, iar in parul meu pare a se perpetua urma mainilor tale absente...
Plina de o miraculoasa stare de melancolie, am inchis strans ochii si m-am lasat purtata in adancurile timpului. Printr-un calcul gresit, m-am oprit din nou langa tine. Eram atat de fericita, incat a trebuit sa respir adanc, cu ochii inchisi, pentru ca fericirea sa nu ma sufoce cu tumultul ei de ploaie torentiala. In jurul nostru... nu se mai auzea decat aerul incurcandu-se printre ramuri.
- Dincolo de munti e marea, mi-ai soptit intr-un tarziu... Cerul se poate armoniza cu marea...
- De cate ori n-am visat sa impart cu tine marea si cerul noaptea... ti-am raspuns bland, aproape soptit...
Undeva in departare, sus pe cer un nor tremura ca acul in fata unui magnet, aratandu-ne directia pe care trebuie s-o tinem ca sa ajungem la mare.

"- E o noapte foarte frumoasa, nu-i asa?"

Imi place sa ma baricadez in mutenie. Atunci inchid ochii si-mi amintesc ca acolo, undeva, in copilaria mea, obisnuiam sa ma asez ca acum in mutenie, ca sa pot descoperi constructia tainica a noptii. Imi imaginam o diversitate de bucati negre care, in amurg, ies din vizuinele lor si se grupeaza ca piesele unui puzzle pentru a forma noaptea, iar in zori se retrag din nou in ascunzatoarea lor. Se mai intampla uneori ca o anume bucata sa intarzie la intalnire, si atunci se formeaza un fel de lumina care pluteste in deriva. Alteori auzeam chiar si murmurul bucatilor de noapte care nu reuseau sa se imbine intre ele si cu ce furie le mai scutura vantul, ca sa le expulzeze din fortareata lui. Urmaream cu multa tristete... cum nu-si dorea bucata de noapte sa plece, maraind printre ramuri. Suparata, in cele din urma iesea afara, iar vantul isi lua elan si se ducea repede sa trezeasca alte umbre. Apoi iesea luna si pecetluia noaptea cu lumina ei. Linistea noptii mi se parea atat de adanca, incat pierdeam notiunea timpului.
Si astazi, sunt muta... si astazi, ratacesc pe strazi... agatandu-ma cu o tot mai mare hotarare de ideea muteniei. Uneori privesc, pret de cateva clipe, fara sa vad nimic, iar in cele din urma tind sa cred ca sunt si oarba. Asa hoinaresc mereu ducand pe retina imaginea, doar aparent lipsita de precizie, a ceea ce n-am reusit sa vad. Revin mereu in acelasi loc, asaltata mereu de aceeasi neliniste. Zilnic cercetez vitrinele, fara a ma incumeta sa caut cu hotarare adevaratul motiv al intoarcerii mele... ma uit in treacat la tablourile picate in doua culori, le gasesc in fiecare zi intepenite, delicate si fericite, sustinute de fire intr-o ambianta dureroasa de lumini. Totul mi se pare naucitor si-mi da ghes sa traiesc si eu acolo, intr-o pozitie eterna.

In treacat cineva mi-a soptit: ... "fiecare tablou are agatat pretul..."
- Tu nu vezi ca sunt oarba?
Te-ai gandit vreodata ca nu-ti pot raspunde la intrebari caci nu vad ceea ce scrii?



*Imi poti scrie in Braille...

Camera mi s-a dezvaluit privirii, albastra, si m-am intrebat unde disparuse noaptea. M-am prefacut ca dorm, dar pleoapele nu reuseau sa inchida lumina afara... isi atarnau perdeaua cruda, rosie, de vene micute in fata mea, ca o rana. N-am nici o sansa sa-l mai pacalesc pe Ene. Bucata cu bucata, mi-am azvarlit toate gandurile in gura noptii... nu vedeam nici un rost sa mai lenevesc. Ramasitele unei ploi caldute inca se mai cerneau de sus cand am deschis fereastra... Totul era ca de obicei... ghivecele de flori dormeau pe balustrada, asteptand doar soaptele zorilor.
Am ridicat cartea de geografie, am frunzarit-o incet in dreptul ochilor...
Sovaind, am incercat sa invat, citind cuvintele cu voce tare... dar sunau ca un obiect metalic cazand pe scari pana jos, tronc, tronc, tronc, treapta cu treapta. Cuvintele, vag familiare, dar contorsionate toate anapoda, ca fetele intr-o oglinda de balci, zburau pe langa mine fara sa lase vreo urma pe suprafata lucioasa a creierului meu. Literelor le crescusera mustati si coarne de berbec... am incercat sa le privesc separandu-le unele de altele si ele se zgaltaiau prosteste in sus si in jos. Apoi se asociau in forme fantastice, imposibil de tradus, de parca ar fi fost scrise in chineza. M-am hotarat sa dau naibi Geografia.
Ce bine ar fi sa traiesti fara orgoliu si fara inteligenta...

Usor...
Tremurand, simti nevoia brusca de a scrie ceva, si fara sa se mai gandeasca la nimic, se indrepta spre birou, puse mana pe un pix si isi deschise agenda la prima pagina alba. Probabil ca tocmai vederea acestei hartii albe ii concentra durerea, deruta si tristetea, topindu-le in cele din urma intr-un singur sentiment - furia. Scrise la intamplare cateva cuvinte fara legatura, nu avea nici dorinta si nici puterea sa le dea un inteles. Continua sa scrie cu o repeziciune demna de dispret. Intr-un tarziu... arunca pixul pe birou si se uita la cuvintele de pe pagina pana cand ajunsera sa semene cu o mazgaleala intamplatoare si fara noima; pana cand nu le mai gasi nici un sens. Lua un pix cu mina rosie si trase o diagonala groasa pe versiunea finala a cuvintelor... apoi facu acelasi lucru in directie opusa, realizand un X. De data asta apasa atat de tare incat varful pixului, desi era destul de moale, strapunse pagina. Ii placea sunetul si senzatia conferita de ruperea hartiei. Mazgali cateva mascãri peste cuvintele anterioare, strapunse din nou paginile cu varful pixului, iar in cele din urma rupse foaia in bucatele mici, imprastiindu-le pe birou si pe jos. Cu mana inclestata in continuare pe pix, scrise pe birou...
~MSFGHJKdZXCVBNA~
Inainte de-a iesi din camera, se uita la literele pe care le scrisese pe birou cu cateva minute mai devreme. Rusinata, isi puse mainile la ochi si se indeparta usor...
O data ascunse literele... se simtea libera.


Neputand sa te uit, incerc sa te ascund...

M-am asezat din nou in fata computerul... mana mea stanga incerca sa tasteze niste litere mari, spasmodice, ca acelea ale unui copil, si randurile alunecau in jos pe pagina, de la dreapta la stanga, aproape in diagonala, de parca ar fi fost niste bucle de sfoara stand pe monitor si cineva venise si suflase in ele, incalcindu-le...
... priveam fara incetare si drept in fata aceleasi litere... ~MSFGHJKdZXCVBNA~
In creierul meu, se transformau intr-o magma opaca si nu le mai puteam distinge unele de altele. La un consult, oftamologul mi-a garantat, ca nu vederea mea e de vina. Literele, carora le admirasem dintotdeauna calma frumusete, imi devenisera dusmani. Calculatorul imi voia si el raul... cand trebuia sa apas pe taste mai mult de cateva secunde, mana mi se inclesta brusc... patru din cele cinci degete imi erau iremediabil imobilizate... doar aratatorul mai reusea sa se desfaca si sa atinga tastele, cu o incetineala si o stangacie de neinteles pentru tine, daca mai fi vazut.

Se cuvine ca, in treacat, sa semnalez urmatorul lucru: gresesc mereu, ceea ce mi se pare la fel de consternant ca o muzica repetativa daca greselile mele n-ar fi de fiecare data altele. Am impresia ca stiu din ce in ce mai putin ce trebuie sa spun si ce nu...


"Adolescenta e cel mai ciudat anotimp al vietii..."