*Acordurile melodiei, legau laolalta vremuri pierdute si sperante viitoare, se invaluiau prin noaptea care tocmai rasarise.
... e un tango, iubesc tangourile.
- Nu stiu sa dansez.
- Nu trebuie sa dansezi... o sa dansez eu, tu...
... prefa-te ca ma iubesti.
Nu e atat de greu... ii spuse, si isi arunca rapid privirea spre ringul de dans, urmarind in treacat perechile ce alunecau nepasatoare.
Nu-i nevoie de doi ca sa dansezi, e nevoie doar de unul... apoi inchise ochii, si lasa muzica sa se dezlantuie peste ea ca o furtuna.
** ****** ~!!!
O spuse incet, fara emotie, inclinand usor capul intr-o parte si indepartandu-si de pe ochi o suvita de par negru... apoi privi in pamant rusinata, murmurand aceleasi cuvinte ciudate... in timp ce mana desena, incet, pe pieptul lui, un semn indescifrabil...
Ochii lui urmareau cu atentie miscarea degetelor... incercand sa-si tina respiratia, ca sa nu piarda nimic din ce exista in gesturile ei, pentru ca macar o farama din magia aceea, ratacitoare prin timp, sa fie pastrata, inainte de a disparea pentru totdeauna.
*In stralucirea infinitezimala a stelelor, pomi si florile isi risipeau parfumurile reci... chipul lui, cu umbre exagerate si cu fatete de lumina, avea ceva strain si indurerat...
- Te deranjeaza daca fumez?
L-am privit.
- De cine esti indragostit? l-am intrebat apoi...
Un timp, n-a spus nimic. Si-a deschis doar gura si a scos un inel de fum albastru, vaporos... inelul se largi si se destrama, palid ca o stafie in aerul intunecat.
Apoi spuse:
- Sunt indragostit de o fata...
N-am fost surprinsa, doar nu putea fi indragostit de un barbat.
- De ce nu te casatoresti cu ea?
- Imposibil. Intr-o zi o sa fie calugarita.
- E atat de frumoasa?
- Nu-i nimeni ca ea.
- Ea stie ca o iubesti?
- Desigur.
Am facut o pauza...
- Daca o iubesti pe ea, am spus, o sa iubesti pe altcineva intr-o buna zi?
El strivi nervos tigara cu piciorul...
Brusc frumusetea cerului se abatu asupra frumusetii pamantului... si pamantul se inalta si o lovi ca un soc puternic.


In noaptea pura a buzelor ei intredeschise nu tremura nici o suflare... isi lipise nasul de fereastra si, mental, se lasa sa cada. Avea impresia ca orasul e atat de departe, dedesuptul ei... si pana sa se strivesca de sol, ii era ingaduit sa priveasca atatea lucruri minunate. Isi gasise vocatia... sufletul ei inflorea datorita caderii, acum stia... era menita contemplatiei.
Sa cazi privind atatea frumuseti, asta-i fericirea...

"asa e cand esti fericit?"

voi citi tot...

** ** ** ****** *** **** ***** ***** ** ***** ****!!!

Draga Jurnalule...
M-am gandit mult la tine...
Mi-e dor sa-ti vorbesc, sa-ti scriu...
Si nici nu stiu de ce...
Am devenit mai rea, mai uracioasa, mai increzuta, mai ciudata... sunt cand geloasa cand nepasatoare, cand mincinoasa cand sincera, dar mai pretioasa... si daca n-as fi asa?.
M-ai uita in cinci minute.

Si totusi...
La inceput te-am iubit, pe urma te-am urat, apoi te-am iubit din nou, m-am suparat pe tine, te-am indepartat, te-am uitat, am incercat sa nu te vad atata vreme si iata-ma astazi din nou, spunandu-ti: "ZADARNIC!"
Fara doar si poate ti se par caraghioase starile mele sau cel putin lipsite de sens... stiu, sunt neclare, ganduri pline de talcuri si intorsaturi de cuvinte...
Intelege-ma!... mi-e peste putinta sa nu-mi fii drag.
Astazi m-am decis. Vreau sa-ti scriu fara floricele si fara ascunzisuri... vreau sa te recuceresc.
Stii de ce?
Dragostea este una si indivizibila.
Si nu ti-as fi scris, dar... am visat ceva ciudat.
Acum, voi incerca din nou sa ma apropii de tine (da-mi voie sa parodiez)... ma voi apropia atat de mult, insa intocmai ca o asimptota care tinde catre infinit fara sa-l atinga niciodata.

Zambeste!... zambetul tau s-a adancit atat de tare incat il simt ca si cum ar fi ceva din mine insumi.
Ma doare Albul_Pur, ma dor florile, muzica picaturilor ce cad din stresini, ma doare tot ce simt, ma doare cand adormi si visezi in insasi inima mea.
Scriind, imi trece dorul...

Isi puse o camasuta de noapte cu flori - Flori de Magnolii - se aseza in pat si cazu imediat intr-un somn adanc...
Cum adormi... visa ca el intra grabit in dormitorul ei ca sa o instinteze - Au inflorit Magnoliile -
Avea in mana o candela, iar dupa ce isi rosti mesajul, lumina se stinse si ramase, plutind in intuneric, imaginea lui...

"Spune-mi o poveste... sa nu-mi mai simt tacerea atat de adanc… sa nu-mi mai fie dor".
...numarand usor cu degetul fiecare floare de magnolie de pe camasuta ei, incepu povestea...


Peste ani... Magnoliile plang...
Departe, departe, foarte departe, era acel tinut... atat de departe incat se indoia ca ar fi pus vreodata piciorul pe-acolo. Nici macar nu-i trecuse prin cap ca ar fi ajuns acolo intr-o zi... La drept vorbind, in capul lui nu mai era nici un gand, ci doar tristetea in fata zidului ce-i despartea.

Barbatul strabatea o campie necultivata, cu desisuri si pajisti mlastinoase, mergea pe o poteca printre copaci inalti, de parca n-ar fi putut alege o mai mare singuratate, si un cer mai inalt... iar deasupra lui, zburand cu un falfait neauzit, il insotea un stol de pasari, atat de multe ca pareau un nor intunecat si urias, ca de furtuna. Cand el se oprea, pasarile se roteau in cerc sau coborau zgomotos pe copaci, dispareau printre crengi, si toate frunzele frematau, coroana rasuna de fosnete aspre, violente, de parca s-ar fi dat o lupta crancena inlauntrul ei. De cum o pornea iar la drum, pasarile se ridicau navalnic, toate deodata. Era surprins... si se intreba in gand: "ce motivatie ar putea avea pasarile sa-l insoteasca, ce instincte..."
Il insoteau de atata timp - de parca i-ar apartine.
Uitand de ele... cu gandul la EA, isi relua drumul initial, in directia spre care mergea la inceput... o calatorie spre necunoscut. Incet soarele urma sa se ascunda... mai era putina lumina de zi, nu multa, doar atat cat sa poata vedea cararea... si el trebuia neaparat sa ajunga cat mai era lumina. Deodata un fir negru se undui in aer, aproape nevazut, ca si cum ar fi cautat un sprijin, ii atinse usor manile si obrajii. A fost o intamplare ca a reusit sa-l prinda sau poate a fost destin, chiar daca, pentru el exista atatea motive pentru a nu crede nici in una nici in cealalta...
Cu mana ridicata urmari firul negru... continuandu-si drumul.

Totul era verde, ca intr-un inceput de lume. Iarba fremata domol sub picioarele lui. Soarele slab lumina in zare... intr-un colt mai intunecat de cer o singura stea lucea simbolic, zambind dureros... bataile unui clopot rasunau rar, neinchipuit de rar...
Trepte multe pana la manastirea care ii aparu, brusc, impunatoare, si o alee strajuita de cativa brazi pe care i-a impovarat trecerea timpului. Niste Tufe de Magnolii au uitat sa mai numere anotimpurile si radeau, plesnind de atata culoare, ca in primavara. In jur, totul tace. Liniste, liniste, liniste... parca se intepenise timpul, cu el suspendat pe podul de piatra dinaintea intrarii.
Ajuns in fata Manastirii... se opri la cativa pasi de usa care era deschisa, exact in locul de unde putea zari interiorul intunecat al unui coridor lung, incadrat de o multime de usi.
O fluturare ca de aripi de randunica si o umbra aparu in usa unei chilii tinand un fir negru in mana, acelasi fir pe care el continua sa-l tina...
Linistita, imbracata intr-o haina neagra care matura podelele, isi purta impacata zilele... o adevarata garderoba miscatoare. Un melc care-si ducea cu el zilnic povara avutiei in spinare. Nu cred sa-i fi vazut cineva vreodata mai mult decat fata inconjurata stramt de baticul lasat pe ochi si legat cu cateva noduri sub barbie.
Un glas. O voce mica... il trezi la realitate.
"Aici nu e deschis. Slujbele se tin la Biserica De Jos"
Si umbra venita din nevazut se intoarse in nevazut...

Fara sa renunte, cobora ultima treapta si patrunse in interior... imaginea infatisa o camera rece, ca o celula...
Peretii erau zugraviti in negru, covoarele erau negre, scaunele si canapelele erau si ele negre. Ferigi sinuoase de un negru pal si frunze zimtate de un negru mult mai intunecat umpleau vasele de ceramica pe tot felul de masute, de jur-imprejurul incaperii. La inceput se intreba de ce camera ii inspira atata siguranta... apoi si-a dat seama de ce: pentru ca nu avea geamuri.
O camera tixita de lucruri - lucruri vechi - toate colorate in negru... inclusiv tanara care se asezase din nou la masuta, era imbracata in negru... Imaginea picturii era si ea neagra. Observa ca in camera ei nu se gasea nici o oglinda, ceea ce inseamna ca tanara nu-si poate vedea pigmentul pielii, culoarea ochilor sau a parului. Atat de aproape in fata lui, spectacolul era captivant, il inmarmurea splendoarea chipului ei... cu ochii plecati asupra picturii, nu putea sa vada ca o studia. Nu e frumoasa, isi spuse, dar nici urata, asa imbracata in negru cu siguranta doar timpul a alintat-o pana acum. Ochii ii stralucesc, iar acolo este un nor albastru care nu pare sa apartina acestei culori negre, doar parul ei descoperit acum, negru ca pana corbului si nasul acela inimitabil, cu nari delicate, parea sa apartina acelei chilii. Tenul ei masliniu intruchipa la perfectie frumusetea... se putea cu usurinta inrudi cu fetele de vita nobila din vremurile de odinioara.
In jurul ei... totul era Invaluit In Negru. Mereu parca purtase negru, un fir de negru cu ea... mai ales in privire, chiar si buzele ei aveau o tenta albastruie, iar surasul ei purta nuante de negru.
Oare tanara sa se fi nascut noaptea, cand totul este negru?
Sa fi fost crescuta si educata intr-un mediu inchis la culoare? Cu siguranta, stie tot ce se poate sti despre culori din punct de vedere stintific, dar... cine stie, poate n-a vazut niciodata cu adevarat o culoare.

Erau doar ei doi... asezati parca pe o fasie ingusta de pamant, isi pierdusera in timp si orasul si varsta... doar cuvintele lor mute mai rasunau in spatiul dintre urechea interna si creier, invitandu-i intr-o varsta care pierise din trup...
Era atat de emotionat si dorinta de a o elibera i se aprinse si mai tare. Cine anume se ascundea, dincolo de hainele negre, nu avea cum sa stie, dar se creease o spartura in zidul ce-i despartea.
Ea il privea cu o delicatete concentrata... exact cum ar trebui sa-ti memorezi visurile recente, ca sa nu se risipeasca. El insusi avea ochii obositi de lucrurile pe care le vazuse in trecut, astfel ca au ramas mult timp uitandu-se unul la celalalt, ca doi straini, fara a indrazni nici macar sa clipeasca. Intunecimea nu incuraja nici un schimb de cuvinte... in clipa aceea prezentul se pravalise asupra lor, ca o rostogolire de instrumente muzicale.
Libertatea se opunea vietii inchise de la manastire - venise ziua eliberarii -
Eliberata... ea zari prima culoare, primele Flori de Magnolii...
Era liniste, din nou liniste, parca numai pentru ea. Cu pasul mirosind a petale, nu baga de seama si se pierdu in nelinistea visului gandind: "Au inflorit Magnoliile" - odata cu Povestea ei Salvatoare.
Peste ani... Magnoliile plang de fericire.


M-am trezit langa tine, ascultand povestea... de parca ai fi continuat o poveste inceputa mai de mult.
... numarai usor cu degetul fiecare Floare de Magnolie de pe camasuta mea... si fiecareia ii puneai alt nume.
In vis... mi-ai promis...

"La iarna vom face acelasi lucru cu fulgi de nea, iar la primavara vom iesi impreuna sa botezam toate frunzele din copaci".

O singuratate tulburatoare m-a surprins in fata oglinzii, stand nemiscata, usor aplecata spre luciul ei. Priveam ca si cum as fi asteptat ceva, poate o chemare stinsa, de departe...
O mare putere, pana acum adormita, se descatusa din nimic. Pe de o parte, ma gandeam ca putea sa treaca mult timp pana sa te revad. Si trebuia. Era atat de necesar sa te revad. M-am trezit strigand de cateva ori: "Trebuie, trebuie!"
Cu privirea fixa, patrunzatoare, ca venita de foarte departe, din adancuri... incercam sa te regasesc.
Priveam in oglinda si vedeam chipul tau care zambea vag - fericit, as putea spune. Eram pur si simplu acolo, unul langa altul, in taraitul adormitor al ploii...

Poemă în oglindă

În salonul plin de vise,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint,
Bate toamna
Şi grădina cangrenată,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint.

În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase,
Pe când cade violetul,
Tu citeşti nazalizând
O poemă decadentă, cadaveric parfumată,
Monotonă.

Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...

Dar pierdută, cu ochi bolnavi,
Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat.
Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg ovală,
Pe grădina cangrenată,
Peste toamna din oglindă -
Adormind...

Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...

Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Şi pe masa părăsită - albă marmoră sculptată -
În vestmintele-mi funebre,
Mă întind ca şi un mort,
Peste mine punând roze, flori pălite-ntârziate
Ca şi noi...

Zi, finala melodie din clavirul prăfuit,
Or ajunge plânsul toamnei din havuzele-nnoptate.
Vezi, din anticul fotoliu -
Agonia violetă,
Catafalcul,
Şi grădina cangrenată,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint...

Volum: Plumb
Autor: George Bacovia
Publicat: 1916

O pojghita de gheata s-a format pe oglinda mea. Am spart-o...
Incet, incet... imaginea chipului tau s-a indepartat, surazand absent, ca printr-un geam aburit de amintiri...
Ar fi fost prea frumos ca sa dureze...


"Abia dupa intalnirea cu tine din fata oglinzii sparte am simtit tentatia de-a intelege cum poti astepta pe cineva o viata intreaga."

Zi si noapte
In cea mai mare parte a zilei stau la mine in camera - ascult muzica - si neglijez totul, ma uit pe pereti, in timp ce mintea mea devine un ecran cinematografic personal, pe care se proiecteaza scene din ce in ce mai clare... scene in care te intalnesc, tu incercand pentru prima data sa ma tii de mana cu un aer temator. Zile in sir raman in camera si visez in acest fel. Zile in sir incerc sa ma conving ca, la momentul proximei intalniri, dragostea noastra neimpartasita va iesi la iveala brusc, spontan, intr-o revarsare blanda, irezistibila...
Uneori te desenez in intuneric si incerc sa ghicesc nedumerirea si dorintele fragede pe care le tainui in ochi.
Imi place sa visez...
Am mereu vise fericite si cerebrale deopotriva... visul ma poarta usor, fara efort, pe niste culmi ale bucuriei si ale fericirii pe care nu mi le-as fi imaginat cu atata intensitate, nici in ruptul capului cand sunt treaza. Nimic din ceea ce mi se intampla peste zi n-o sa egaleze fericirea, intensitatea si bucuria acestor vise. Dimineata, incerc sa ma prefac ca uit totul, in intregime. Nu stiu de unde anume ai venit, din ce loc ascuns te-am scos la iveala, din ce perioada de demult a copilariei mele, din ce cotlon tainic al propriului inconstient, in asa fel incat sa poti juca rolul "iubitului meu"
Si, la fel, in fiecare dimineata, soarele rasare din nou... si eu__
Visez... iar visurile pier.
Ce bine ca esti aici zi si noapte ca altfel as fi atat de singura... asa mai impartasim unul cu celalalt timpul in care nu ne vedem.

Tu... doar lasa-ma o vreme, lasa-ma sa-mi tes, ca un biet paianjen, speranta... Uita-ma!... asa, pur si simplu, abandoneaza-ma in visul meu.

Visul e frumos pana cand iti dai seama ca nu e realitate, nu-i asa?

Zambeste-mi!

Linistea gradinii nu era intrerupta decat de vaietul usor al vantului. Cu pasii ei calcand apasat, iarba moale, se apropie de sezlong. "Cata puritate" - isi spuse, gandindu-se la virginitatea acesteia, lucru care mereu o imboldea sa adoarma in gradina. Norii rasfirati de deasupra ei erau la fel de albi ca buchetele de trandafiri infloriti, coroanele lor inmiresmate nu erau mai mari decat un buchet de mireasa.
O toropeala placuta ii inundase fiinta... absorbea caldura prin toti porii. In aer plutea mireasma de vara, o musca trecu bazaind usor... iar la picioarele ei, o Buburuza se caznea sa urce pe un fir de iarba, isi pierdu echilibrul, se rostogoli si cazu pe spate, miscandu-si piciorusele. Ea se apleca si o intoarse la loc.

O priveam fascinata. Mi-am amintit brusc, era o simpla, dar mai mult decat tulburatoare coincidenta.
Furnicaturi electrice imi treceau prin radacinile parului si de-a lungul coloanei vertebrale, iar in articulatii mi se acumula o durere placuta, dulceaga, poate a unei alte varste, extrem de indepartata...
- Te-ai jucat vreodata cu buburuzele?
Exista si-un cantec dedicat buburuzei, "Buburuza, ruza, unde vei zbura, acolo ma voi marita". Bunica zicea ca buburuzele inteleg limbajul omenesc si de aceea isi iau zborul la indemnul asta.
Imi aduc aminte de povestea ei... pe-atunci, parca amandoua am votat sa jucam acest joc, adica eu in rolul de "nepoata ce-si cauta destinul", si ea in rolul de "bunica ce-si vede nepoata mireasa", in copilarie am ramas impresionata de faptul ca intra si ea in jocul meu, parca dorind sa i se implineasca o fierbinte dorinta de a-si vedea nepoata mireasa, care poate i-ar fi putut fi chiar ultima. De data asta, traierea clipei intrecu pentru prima oara, mai ales in procesualitatea ei secunda, toate asteptarile mele, auzeam muzica copilariei si vedeam launtric in plina vara primavara, extrem de colorat... cerul era de un albastru pur, dureros pentru ochi.
O iau in palme si o ridic spre cer, soptind :
- Zboara!...
Si-a zburat... tragandu-si usor aripioarele dupa ea.
Apoi si-a deschis aripile si-a urcat sus, sus de tot, atat de sus incat s-a pierdut...
Secundele treceau irecuperabil. Simteam ca ma sufoc. O pierdusem.
Cu un oftat indurerat mi-am sterse o lacrima ivita pe obrazul drept... visam.
Cineva imi luase mintile. Visam, asadar... si visul mi se paru a se implini.
Sa nu te joci niciodata cu buburuzele!... si sa nu le numeri punctuletele...

In realitate, mi-as dori sa ma marit cu un tip grozav care sa aiba delicatetea sa moara imediat dupa nunta, lasandu-ma iar singura ca, dupa ce te voi fi pedepsit prin casatoria asta, sa fiu iarasi libera sa te astept.
... nu-mi lasa privirea sa-ti cerseasca zambetul.


*Sa nu ma crezi cand am sa-ti spun - Te Iubesc - *

Ca in fiecare seara, imi ridic privirea spre cer... undeva, departe, stelele stralucesc singuratice, nestiind daca le vede cineva sau daca le iubeste, stralucesc fara macar a le pasa de asta.
Am citit undeva, ca atunci cand mor, stelele se transforma in gauri negre. Intr-o noapte am incercat sa ma uit la trei stele... vedeam o stea mica si doua stele mari. Una dintre stelele mari a murit si s-a transformat repede intr-o gaura neagra. Celelalte doua stele au ramas singure, de parca n-ar mai fi existat alte stele pe o distanta de cateva mii de kilometri. Doar aer negru si pustiu.
Pe cerul meu au ramas doua stele, triste din cale-afara, si chiar daca uneori mai stralucesc, intunericul si pustietatea le face sa fie foarte speriate.
In noaptea asta ti-am dat partea mea de cer...
Voi reveni cu siguranta noaptea urmatoare sa-ti dau si stelele mele... si...
Povestea celor doua stele se va sfarsi in noaptea aceea, dar va continua intr-o alta dimensiune, acolo unde se vor iubi vesnic, departe de rautatile oamenilor, departe de lumea dezlantuita...

"In celelalte nopti... n-am sa-ti mai pot oferi nimic, pentru ca, in "noptile mele" ti-am oferit tot ce am avut".

Nefericirea este mult mai usor de exprimat decat fericirea. Ai dreptul sa te simti nefericit si sa te plangi doar daca vii pe lume foarte sarac sau bolnav. Atunci nu poti spune: "mi-am facut-o cu mana mea", altfel... Ce ciudat sa ma trezesc scriind aceste fraze de parca as fi trista, cand, de fapt, sunt fericita. Uneori nu-mi mai recunosc propriile ganduri. Daca acest jurnal nu reuseste sa-si gaseasca drumul drept este din cauza faptului ca m-am ratacit intr-un teritoriu necunoscut si nu am nici o harta. Uneori ma intreb daca tot ce astern aici este adevarat. Cei mai multi dintre noi ezitam sa facem declaratii - ne amintim, anticipam si ne indoim. Eu nu am indoieli. Pentru mine nu conteaza decat momentul. Clipa. Se spune ca eternitatea nu este o prelungire a timpului, ci o absenta a lui, si uneori mi se pare ca abandonul atinge acel ciudat punct matematic al infinitului, un punct fara nici o dimensiune, care nu ocupa nici un spatiu. Eu am invatat sa-mi construiesc toate drumurile bazate in "astazi si acum", pentru ca "maine" este prea nesigur pentru a face planuri... si "viitorul" are mai mereu o multime de variante care se opresc la jumatatea drumului.

In dimineata asta m-am bucurat copilareste si nemotivat. Am dansat prin toata casa...
De peste tot, aceleasi chemari. A fost plina dimineata asta de cioburi de cantece si chemari... un dans infinit in univers. Un dans nebun, un dans care te ameteste si te fura. Ai fost langa mine, dar imprastiat in lucruri, inconstient. N-ai fost doar in gandurile mele... ai fost mult mai aproape, incat ma puteai sfarama in brate, inconstient de tine.
Si eu te-am primit in capriciile singuratatii mele.


"Si acum... ploua. Si... atat. Ma ploua cu stele".

Te visez... uneori cu ochii deschisi, imi imaginez dialoguri, intamplari, dar toate aceste vise raman in sfera imaterialului. Din aceasta lume senina si melancolica a viselor, in care te iubesc, exclud cu inversunare tot ce-mi pricinuieste tristete... mi se pare ca paradisul viselor, fericirea si frumusetea lor ar fi pierdute si pangarite daca, in gandurile mele, te-as atinge cu tristete.
Stiu...
Traiesti intr-o alta lume... ne desparte o prapastie si doar visul poate sa treaca dincolo la tine.
In vis traiesc o realitate minunta, traiesc in paradis... si prapastia dispare. Florile din paradis seamana cu surorile lor mai umile de pe pamant, ingeri intoneaza melodii compuse pentru noi de catre oamenii... prin simturi percep frumusetea proaspata si pura a nopti, aerul inmiresmat, candoarea florilor, lumina imateriala a cerului...

In vis mergem unul langa altul, pe acelasi pamant, si atat de aproape, incat bratele noastre ar putea sa se uneasca intr-o imbratisare...

In timp ce norii se fugareau pe cerul senin, umbre mari acopereau pamantul... invaluind totul in mister.

Soarele asfintitului ma invaluia intr-o lumina vinetie... si ma gandeam ca este o seara frumoasa pentru a povesti cu tine... o seara perfecta. Am tras puternic aer in piept si am intins bratele ca pentru a imbratisa asfintitul. Nu stiu niciodata ce simti cu adevarat. Uneori... (numai uneori?) mi se intampla sa vorbesc cu tine. Uneori mai ghicesc si atunci ma laud ca te inteleg, dar in majoritatea timpului te construiesc ca pe un castel de nisip la malul marii.
Mi-e dor... si ma ghemuiesc in fata dorintelor mele, fiindca mi-e tare dor tine. Astept o dorinta necunoscuta pana acum, dorinta de-a ma lasa pierduta, uitata, in gandurile tale, dar...
Trebuie sa invat ce inseamna a dori, apoi sa nu ma tem de necunoscutul in care dorinta ma arunca.
...
Cuvintele noastre au devenit soapte...
- Esti aici?
- " Da! " imi raspunse un ecou...
Am inchis ochii pastrand doar imaginea cerului nefiresc de albastru... Stiam ca, atunci cand voi avea curajul sa-i deschid din nou, tu nu vei mai fi aici. Cu ochii inchisi... caut sa-ti regasesc zambetul, iti urmaresc in gand arcuirea buzelor si incerc sa-mi imaginez cum privesti tu timidele mele incercari de a ma apropia de tine. O picatura rece, pe obraz, ma trezi din visare...
A trecut mult timp de cand povestesc cu tine, pana cand aerul tare, mirajul peisajului noptii din gradina mea m-a trimis la culcare. Cata liniste. Cu cata placere respiram aerul curat, rece... Prospetimea lui parca-mi taia rasuflarea. Ii simteam actiunea binefacatoare pe frunte, si pe ochi. Luna isi facuse aparitia... mare, rotunda, inghetata. Stelele lucioase, tremuratoare, clipeau, ca incrustate pe o catifea neagra. Pe cat erau de vii stelele, pe atat era de neclintita luna. Toate nestematele cerului, privite din gradina mea, ti se par mai marete, mai stralucitoare... le simti mai apropiate, mai miraculoase, decat privite din orasul tau...
- Vezi?...
Aici... stelele te desprind de orice alte preocupari, iti acapareaza atentia in exclusivitate. Nu te lasa decat sa te minunezi de existenta lor. Aici natura nu cere nimanui ajutor. Se gospodareste singura. Ea e marea, absoluta stapana pe taina miraculoasa a vesniciei.
... te uit acum... Noapte buna!
Si... te sfatuiesc sa pleci! Sa nu te prinda zorile langa mine.


Am venit sa te trezesc, sa-ti strig ca dragostea si visele apartin vesniciei!!!

Luni dimineata. O zi minunata... era libera si intentiona sa-si petreaca ziua, explorand orasul. Se indrepta spre parcul R., intarziind pe stradutele marginase cu cladiri mari si pline de surprize... era si un cinematograf pe acolo. Se opri in fata afisului si isi trecu degetul pe lista actorilor... un cuplu cobora scarile cinematografului, brat la brat, povestind intim, el aplecandu-si capul spre ea, in timp ce ea zambea in sus, spre el. Strazile erau pline de oameni care pareau sa faca lucruri interesante... galagia lor te inspaimanta si totodata era atat de minunata. Fiecare parea sa fie insotit de cineva, sa fi fost oare imaginatia ei de vina sau i se parea ca toti se cunosc unul cu celalalt. Continua sa-i priveasca pe cei doi... erau atat de eleganti, urmarindu-i, admirandu-i, atrasa de caldura lor, de intimitatea lor, ea se apropie mai mult, dorind sa faca si ea parte din toate acestea, tragand cu urechea, fara rusine, la conversatia lor, pana ce ei se oprira brusc uitandu-se fix la ea. Rusinata, se indeparta...
...
Se aseza pe o banca in parc, ascultand o melodie care se revarsa din departare pe deasupra ierbii... in timp ce gandurile ei fugira in trecut... in copilarie.

... cred ca, daca a fi iubit inseamna a fi "rasfatat", atunci eu am fost un copil rasfatat. Imi amintesc cum obisnuiam sa astept, ceea ce mi se parea o vesnicie, in fiecare dimineata pana se trezea mami si tati si aveam voie sa intru in dormitorul lor. Bunica... ma certa uneori, spunandu-mi: "copii nu au voie in dormitorul parintilor". Mami ma astepta in fiecare dimineata culcata in patul acela mare, intotdeauna imbracata cu ceva pal si dantelat si intotdeauna cu bratele intinse spre mine, razand cand alergam prin camera si ma aruncam in bratele ei. Tata ne auzea si isi baga capul pe usa dormitorului, gata imbracat, razand si el, si asteptand sa ma vada cum ii sar in brate... era randul lui sa fie sarutat, si ma ridica in aer ca sa-i pot ajunge la obraz. Apoi, ne asezam pe patul mamei si ciuguleam din micul ei dejun. Imi amintesc cum imi bagam degetelele in dulceata si ii dadeam si tatei sa guste, apoi gustam eu... apoi, tati isi baga si el degetul in dulceata incercand sa faca dreptate... "una pentru mami, una pentru A., una pentru mine". Erau amandoi atat de tineri si atat de indragostiti... de multe ori, imi amintesc, de ciuda... ma asezam intr-un colt, plangand: "pe mine nu ma iubeste nimeni"Ca sa ma fereasca de tristete... se inscena o adevarata drama intre ei si totul lua sfarsit in tipetele mele: "v-am pacalit!!!"
Acum stiu cat de egoisti pot fi cei indragostiti si presupun ca am avut noroc ca ei m-au lasat sa le impartasesc aceasta dragoste...
Cu privirea pierduta, brodam cu amanunte, toata copilaria mea...
Oare mi se vor intampla si mie astfel de lucruri?
...
Si totusi, putin mai tarziu, in timp ce strabateam agale parcul si priveam la cupola ametitor de albastra a cerului arcuindu-se peste mine, mi-a venit gandul ca lucrurile care ne stau in cale erau intr-adevar mult mai dificile decat isi putea inchipui vreunul dintre noi...
As fi vrut ca lumea sa se opreasca din mersul ei. Ca ziua sa nu se mai sfarseasca. Nu mai voiam sa te parasesc. Niciodata. Voiam sa raman cu tine si sa te ascult pana la sfarsitul lumii... povestindu-mi. Voiam imposibilul. Fara sa stiu, inauguram insasi esenta "Povestii Noastre"... ore suspendate, ireale, imposibil de retinut, de indiguit...
E ridicol. Uneori ne vorbim tot timpul si alteori n-avem nimic sa ne spunem. Imi place sa fiu cu tine pentru ca nu ma plictisesc niciodata. Nici cand nu ne vorbim, nici cand nu ne vedem, nici cand nu ne atingem, nici cand nu suntem in acelasi loc... nu ma plictisesc.
Eu doar te iubesc mult... asa tacut... in felul meu.


Vantul imi rapeste cuvintele... nu stiu daca tu le auzi...

Un munte... atat ne desparte...
Ma gandesc la tine... privind la culmile lui ascutite, desenate clar pe albastrul vibrant al cerului. In clipa asta de vraja, stau langa tine... eliberata de orice semn de neliniste. Vantul adie slab, ridicandu-mi suvitele din parul care mi se revarsa pe umeri. Dintr-un motiv inexplicabil, am senzatia ca sunt inconjurata de munti de pace. Toate sentimentele mele se ridica spre tine ca o iedera cataratoare si, de data asta, eu nu pot lupta impotriva lor. Mi-ai ingaduit sa cunosc o farama din sufletul tau si asta inseamna pentru mine un dar. Un dar al vietii tale pe care l-ai impartit cu mine.
Sunt fericita.

"Muntii par ca sunt asa de aproape. Parca i-as atinge daca as intinde mana."

N-am plecat nicaieri, am ramas aici... in centrul Universului Meu si visez inca sa te gasesc acolo, intr-o dimineata, ca si cand nu m-as simti singura in propria mea viata, ci doar as trece asa... ca o umbra, sprijinindu-mi respiratia pe fiecare cuvant al tau, pe fiecare gest al tau si pe fiecare nota... astazi, teribil de falsa...
Instrainati de atata vreme... avem nevoie de aceste cuvinte indiferente, care sa o ia inainte si sa deschida usile, astfel incat gandurile noastre reale sa poata trece pragul.
Cine stie... poate intr-o zi, vom reusi sa ne apropiem usor, pas cu pas de cuvintele ce mocnesc in strafundurile inimii noastre.


Ma gandesc la tine si nu vad decat un infinit albastru...

Uneori, poti sa vrei sa stii diverse lucruri, dar sa nu stii intotdeauna cum sa intrebi. Sau daca ar trebui s-o faci...
Am invatat sa pastrez tot timpul ceva. Acum, dintr-o data, a inceput sa-mi scape si e atat de straniu. E intr-adevar, ciudat...
Pana am pierdut totul, pastrasem destul de mult...
Altora le place sa joace totul la maximum, sa arate totul deodata... eu vreau sa surprind, dar... acum ma simt de parca as fi aruncata. Ca o luna eclipsata... atunci cand soarele trece intre ea si pamant.
- Ai auzit vreodata de "retinere"?
Nu pot sa cred ca nu stii. Sigur ti s-a spus, NU, sa nu dai totul deodata...
Trebuie sa pastrezi mereu ceva pentru ca apoi sa poti construi, asa cum isi construieste un pictor tabloul, din schite si contururi - cu mult timp inainte de a-l picta. Si chiar si atunci, chiar si atunci lasa loc pentru re-pictare. Acest lucru am ales sa fac si eu. Trebuie sa albesc din nou panza si sa o iau de la zero pana ajung organic la performanta.

Astazi... am vrut sa te pictez, dar n-am putut din cauza stralucirii tale.

Mult timp nici nu m-am gandit la dragoste. Sau m-am gandit putin, dar am alungat acest gand din minte, ca fiind o stare in care nu voiam sa ma aflu. Cel putin, NU deocamdata. Nu!... pana cand voi afla ce vreau sa fac cu viata mea. Nu voiam sa fiu atrasa, absolut de nimic, cu atat mai putin de iubire. Nu ma pot concentra decat asupra cate unui singur lucru o data. Si voiam sa ma concentrez asupra mea, intelegi?... voiam sa fac ceva din viata mea si nu sa las pe altcineva sa o faca...
Astazi am inteles ca le pot face pe amandoua. Pot sa Te Iubesc.
- Tu poti?
Nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata, dar... nici nu-mi amintesc sa ma fi nascut, si totusi, uite-ma - EXIST!

Singurul mod in care poti face pe cineva sa te iubeasca, nu e asa cum s-ar crede, acela de a iubi, ci dimpotriva de a te lasa iubit.

In imensitatea cerului, doua suflete respira... rasuflarea vantului.

Cerul e de un albastru transparent, prin care vederea si gandirea mea strabat catre infinit. Linistea e asa de mare ca nici o frunza nu se misca. Numai, din cand in cand, foarte departe, peste lac, in departare, de cealalta parte a lumii, se aude o orchestra, cantand o melodie...

... It`s not a trick, your senses all deceiving,
A fitful dream, the morning will exhaust ?
Say goodbye to A. leaving.
Then say goodbye to A. lost... L. Cohen

Nici un gest, nici o tresarire! nimic, nimic din partea ta!...
Lumina si Tacere. Atat de multa tacere... se pierde in imensitatea albastra a cerului.
Intr-o lume paralela cu aceasta... pe care o reneg acum pentru ca tu nu o mai umpli cu zambetul tau... suntem doar noi doi, privindu-ne si tacand impreuna cu mainile impreunate intr-un sarut.

Am ales sa raman cu tine... simti?... sunt ploaia de pe obrazul tau, ploaia care-ti saruta privirea.

Se intampla uneori, ca se intalnesc doi oameni care ar putea fi cei mai buni prieteni, si totusi, ar fi mult mai bine daca nu s-ar intalni niciodata.

Intalnirea noastra are un inteles, e un cuvant al destinului, fara indoiala, dar nici unul dintre noi nu stie. Ceva din interior ne apropie in chip fatal si totusi, mocneste in sufletul nostru o tainica retinere.
Ce ciudat! Venim pe lume fara voia noastra, aici unde urmam o carare predestinata. Avem propriile noastre evenimente. Ne intalnim cu tot felul de oameni pe care apoi ii pierdem din vedere. Niciodata nu ne dam seama, intotdeauna traim putin in afara realitatii...
In fiecare dintre noi doarme o tainica realitate, pe care nu o destainuim nimanui, niciodata.
Oamenii nu au putinta sa se cunoasca unii pe altii... se cunosc pana la un punct, dar nu complet.
Cand n-ai in lumea asta un suflet pe care sa-l poti numi prieten, nu e de mirare sa te pomenesti vorbind cuiva de pe strada, numai pentru ca ti-a parut simpatic.

*El se apropie ganditor de banca pe care statuse de atatea ori alaturi de ea... si, spre uimirea lui, o zari...
Nu stia ce sa faca... intai, vru sa treaca impasibil prin fata ei, ca si cum n-ar fi vazut-o, in speranta ca privirile ei il vor urma cu parere de rau de-a fi "rupt o prietenie". Dar cu cat se apropia mai mult, il chinuia dorul de a-i vorbi... si merse drept si se opri alaturi de ea. Ea se ridica brusc si se intoarse, ca si cum voia sa fuga...
- Nu pleca!... e o predestinare ca ne-am intanit in acelasi loc...
- Nu e predestinare, raspunse ea rautacios...
- De ce fugi de mine? intreba el in soapta... Ce ti-am facut?
- Nu fug de tine, fug de mine...
... daca ti-as destainui acum toate sentimentele, nu vei mai avea nimic de aflat, dupa ce ne vom desparti.*


Mi-e frica de singuratate, dar nu de singuratatea din viata... ci de singuratatea fara tine.

Strang intunericul in priviri seara si cu lacrimi ascunse iti mangai bland tacerea...
Stinge lumina. Noapte buna. Maine voi povesti din nou cu tine...

Buna seara! Minunat jurnal, Alexandra!
Da...

Florin

PS: Orion, imaginea nu reprezinta cele 3 stele din Centura lui Orion, reprezinta un amestec stupid de stele, fara noima!

M-am lasat purtat in universul minunat al cuvintelor tale, m-am lasat purtat in dansul viselor pe care le-ai descris am regasit o seninatate pe care o credeam demult ucisa in mine. Iti multumesc pentru povestea care mi-a reamintit de latura solara a vietii, de inocenta de a te pierde in ritmul unei muzici. Am fost si eu, in timpul cat am citit, povestit de visele tale. Si pentru mine au trait aceleasi lucruri. Un refugiu, o scriitura plina de dorinta, un dor proiectat in viziuni de fericire ca un vis perpetuu.
Am topit si eu in dans toata pasiunea pe care o port ca un murmur imperceptibil. Mi-am trait fericirea alaturi de persoana coborata din vise. A plans si pentru mine o amintire dureroasa, tremurul glasului ei si ochii lacrimand la ultima intalnire a tristetii noastre. Am fost copil nelasandu-mi mintea s-o ia inaintea sufletului. Am regasit nemarginirea sentimentului care trudeste in tacere in drumul catre fericire, frunzele care imi plang la geam si vantul care-mi sopteste mistere. Toamnele au fost din nou pentru mine ce erau odata. Cuvinte nascute din neintelesuri atat de stiutoare.
Un dans fara sfarsit desi e cel din urma. Miscari armonioase in care toata fiinta se topeste. Si o iubire regasita in absenta ei, o lacrima usor prelinsa, o fericire care se trezeste brusc , intelegand. Sa tot dansezi neincetat sa-ti versi toata dorinta in pasiunea de care trupul vibreaza in ritmul unei muzici.
Intr-un cuvant iti multumesc!

alfa


... am plecat cu pasi rari, masurand parca drumul, spre alt oras... aici unde aerul se subtiaza atat de mult incat ai impresia ca ar fi suficient sa-ti intinzi mainile si sa plutesti.

One_Last_Dance
Sper sa te intorci pentru a retopi in cuvinte modul minunat in care stii sa visezi.

“O intamplare repetata zi de zi , de neinteles, a unei intalniri uitata in asteptare...
Un dans fara sfarsit desi e cel din urma.
Miscari armonioase in care toata fiinta se topeste.
Si o iubire regasita in absenta lui, o lacrima usor prelinsa, o fericire care se trezeste brusc , intelegand...“
... un om plictisit.




“Iar eu te iubeam atat de mult, incat te uitam, crezand ca faci parte din mine.” N.S.

Daca as renunta la tot?
Dar este cu putinta sa renunti? Gandul renuntarii este asa de amar, incat este de mirare cum omul a ajuns sa-l conceapa. Cat de ciudat e totul... uitam uneori ca cele mai simple lucruri in viata pot fi atat de minunate...
O lumina difuza se joaca prin perdeaua verde, racoroasa a frunzisului, inchid ochii, si rechem gandurile care mi te aduc atat de aproape.
A venit Toamna ca o iubire muta... ochii ocupati cu panda, de atata incordare, au inceput sa lacrimeze, deformand realitatea. O iluzie incapatanata ma domina. Rapita si invinsa visez...
... pasi sacadati se aud furisandu-se... incerc sa ignor spaima care mi se ascunde in suflet. Cine este, ce vrea, de ce paseste pe varfurile degetelor? Nu-mi adreseaza nici un cuvant, dar vine spre mine...
Respir sacadat, inima imi bate cu putere...
Imi dau seama ca a fost doar o iluzie, care probabil a incercat sa ma atentioneze.

O funza trista cade incet pe pamant... Nu e doar Toamna... e si multa tacere intre noi.

Prin mormane de iluzii eu inca mai caut... si astept, dar...
Indiferenta ta ma dezbraca de sentimente la fel cum Toamna Mea dezbraca copacii de frunze.

M-am plictisit de viata?..Poate...Dar nu ma pot plictisi de vise. Daca vor curge iar cuvinte de melancolica invaluire in mister imbratisate vor fi si suflete sa le asculte, lasandu-se acoperite de glasul rechemarii visului cel mai frumos: visul amintirii. Daca vreodata valul tacerii se va ridica si iluzia indiferentei se va risipi, povestile vor inflori din nou scaldate de parfumul razelor de soare. Iluzia apropiata incet, va fi reala ascultare care isi va trai toamna frunzelor ce mor in vorbele tale.

Tac si-mi ascult sufletul...



Suntem vinovati... amandoi in egala masura... de vina fara de vina de a avea nevoie de vise...

Ne mai sperand nimic de la tine, ma indrept instinctiv spre singuratate, spre singuratatea mea interioara, ea poate, va fi buna cu mine si ma va ajuta sa uit...
Sa nu razi de mine... singuratatea sufleteasca, indurata printre indiferenti, e mai grea chiar decat mi-o inchipuiam.
Dar... incep sa ma obisnuiesc cu aceasta situatie... esti asa de las cand esti tanar, cand ai inca un noian de iluzii, cand iti inchipui cu naivitate ca e foarte firesc sa primesti dragostea pe care esti gata sa o daruiesti... In sfarsit, prostii...

Sau... cine stie? Poate intr-o zi __ Departata sau Apropiata __, dar intr-o zi care va veni cu siguranta ne vom intalni...
Poate ca viata ne va reapropia, poate vom redeveni prieteni... ori, dimpotriva, experienta vietii ne va dovedi ca ceea ce a fost, niciodata nu reincepe. (Visez. E sublim. A. se crede in plin vis...)
- Cu cat este viata mai tare decat toate dorintele, visurile si sperantele?
In momentul acesta nu-mi dau seama de puterea negraita a vietii...

Crezi ca e cu putinta sa te iubesc astazi mai mult decat atunci?

"Crezi ca e cu putinta sa te iubesc astazi mai mult decat atunci? "

Impresionant.

Uneori singuratatea interioara ne ajuta sa iesim din iluzia indiferentei....Lasam visul sa fie mai tare decat viata. De aceea asteptam sa visezi din nou. Macar in visul tau poate ne vom fi regasit ....fiecare...si vom putea retrai astazi iubirea de atunci.

Visa... Invaluita In Lumina Lunii care iriza dumnezeieste gradina, in aerul vibrant incarcat de mireasma calda a noptii, splendoarea din jur imbatand-o usor, incat gasi mangaiere la gandul intalnirii lor, si simti o senzatie nedefinita de speranta. In departare rasuna clopotele, smulgand-o din ganduri. Privi ceasul. Cum, asa de tarziu?

Greu de indurat __ Timpul __ in singuratate.
Doamne~! Ce m-as fi facut fara vise?
Fara speranta? E atat de frumosa! Speranta are claritatea cristalului, limpezimea apei si tot timpul sperand m-am apropiat de tine...
Asta-seara m-am intors... cu puterea de a zambi zilei de maine, chiar daca va incepe, fara tine...

alfa... ma rotesc printre cuvintele tale, dar ma condamn singura la un zambet
Mi-a fost pofta de-a dreptul sa-ti spun: prezenta!

Miroase a TOAMNA prabusita peste oras. O sa am grija ca pe drumul pe care vin spre tine sa nu strivesc frunzele din lumea noastra...

Fitzcarraldo... multumesc pentru pasul tau printre cuvintele mele.

Daca as putea sa mor pana mi-as potoli durerea si dupa aceea sa ma ridic usor si liber ca un copil satul de plans, as muri acum...

Si totusi... nu indraznesc sa ma gandesc ce-ar insemna aceasta hotarare... oare sa fie naruirea definitiva a fericirii tale?

Ilar...cum pentru a nu stiu cata oara ma regasesc in cuvintele tale...!Poate ar trebui sa-ti multumesc ca le spui si pentru mine...!!!

Poti sa visezi si moartea ? Ne poti lua si pe noi acolo sa ne plangem fericirea neramasa? Nu ca o eliberare, ca un copil satul de plans ci ca un impreuna intr-un dincolo care nu va mai avea sa fie....

Arrianna... ai aruncat un gand in lumea mea... si daca ti-a placut atat de mult... te rog, mai ramai aici un timp. Multumesc!

Alfa... nu e deloc usor ce imi ceri ___ nu sunt destul de puternica ca sa pot visa moartea. Dar___ cand mor___ "mi-ar placea sa mor visand".

---------------------------------
Intr-un petec de noapte ma opresc si privesc luna... adulmec visul, ma plimb prin gand cu tine, privesc din nou luna si adorm frumos. Hai sa fugim la somnic, esti doar putin pierdut printre ganduri, odihna iti va prinde bine si moartea va disparea...
Noapte buna!

...stelele saruta noaptea.

Astazi te-am zarit si mi-am intins mainile spre tine ca la un semn indelung asteptat...
Hobby-ul meu este cautarea, iar dupa ce caut imi gasesc implinirea in cuvinte, in gand, imaginatie si pictura, in prietenie, durere, bucurie, in ploaie, in adiere, in suspin, in incercari, in lacrimi, in priviri...
Citindu-te, invat sa zbor... sa zbor spre tine... si ori de cate ori o fac, intru, parca, intr-o alta lume... gandurile tale, cuvintele tale, inima ta, sufletul tau... pe toate le simt. Nu trebuie sa fac multi pasi ca sa zbor la tine.
Si... nu ma joc, D ragul meu... cand vorbesc despre zbor, nu ma joc niciodata!
- Simti??? Suntem impreuna in aceasta clipa a universului... si eu alaturi de tine ma simt purificata ca dupa o imbratisare divina.
Si TU... esti atat de frumos __Invaluit In Tacere__


Eu... ti-am deschis calea viselor mele... TU invata-ma cum sa traiesc fara tine...

Incerci sa ma ajuti sa inteleg culoarea ta albastra... dar eu nu reusesc sa deosebesc nuantele...
Oricum, jurnalul meu nu are decat doua nuante: "cu tine si fara tine"

...de atatea albastre taceri... nu am de ales, VISEZ.

Imi place albastrul cu care scrii. Si imi place pentru ca el inseamna pentru mine nostalgia nesfarsita dupa un ieri care imi da un semn neasteptat. Traiesc in el bucuria ca mai exista fiinte care gandesc asa. Albastrul este o forma de recunoastere, un mod de a vedea sufletul cuiva inscris in acele litere.

Visul meu albastru presupune un anumit grad de detasare de propria realitate pe care toti ni-l dorim la un moment dat.
Eu ma privesc in suflet, si-mi spun: "m-am imbatat cu albastru"
Doamne! - iti multumesc pentru coltul de viata albastru.

"TU - dragul meu - UITAND - ai luat in eternitatile tale, si ALBASTRUL - singura mea eternitate..."

AL NOSTRU,



Am adus cu mine tot, asa cum mi-ai cerut
Si cu ce mi-e rusine de mine,
Si cu ce mi-e rusine de tine,
Amandoi impleti-vom - trecutul.

Al nostru.
Si ce doare si ce nu doare, si ce ne bucura,
Si ce nu ne mai amintim.
Pentru ele tacerea noastra va fi singurul martor.

Ne privim. Ca doi straini, care au strafulgerari de
Aduceri-aminte. Deja-vu. Lapsusuri. Flashuri.
Compar ca la piata ce ai tu, cu ce mai am eu.
Ce-a mai ramas din tine, si din mine.

Si unde nu mai vrem sa punem la loc, ocolim.
Nimic nu ne impiedica,
Nu suntem aici decat TU, si EU.
Ne ridicam pleoapele in acelasi timp.

Fulgerati de aceeasi idee.
Treptat, nu ne mai jucam .
Cum jucam fazan in clipele noastre
De tineri,n-am reusit sa imbatranim
IMPREUNA.

Daca recunoaste cineva poezia....as dori sa-mi scrie si mie un mesaj(macar cateva cuvinte ..si daca chiar nu se poate....macar sa-mi spuna cine e autorul.......Ai grija de tine ..........

Lucian – Bine ai venit - e bine ca ne putem revedea din cand in cand printre cuvinte...

Amintirile dor...
Am ajuns in fiecare noapte la lumina diminetii suprapusa realitatii intr-un tablou pictat cu nuante de albastru. Fara sa vreau timpul ma imparte intre vis si realitate...
De un timp am o lene grozava. Nu ma pot gandi la nimic. Mai mult, recitindu-mi jurnalul am observat ca m-am schimbat foarte mult. Eram mai vesela, imi placea sa rad, paream fericita, acum sunt plictisita. Nu mai am chef de nimic...
Intind mana si nu simt decat o adiere mirosind a Toamna... mirosul acelor zile de toamna, indelung zabovite pe culmile orasului ravasit de vantul dinspre vest care imi arunca de fiecare data apusul in suflet... mana mea strange cu putere golul ideatic, apoi se prabuseste istovita, imprastiind pentru cateva clipe firicele de cuvinte care ma napadesc in asteptare...
- Stii?
Amintirile dor.
Ma simt intrusa in acest loc ce nu mi-e cunoscut...
Stiu...
Nu am ce cauta aici...
Nu stiu si nu-mi aduc aminte ce fac aici. Cum am ajuns de-odata pe acest pamant strain...
- Tu m-ai chemat aici?
Sunt bulversata si mica mea lume se defragmenteaza rapid. Nici o salvare nu vine de nicaieri. In jurul meu e doar tacere... Cuvintele ma sufoca, ma inghit, ma devoreaza. Vreau tacere cat pentru doua vieti...
Stiu...
Vreeeeeeeeem...

___impreuna... in aceeasi lume sa impartim doua lumi.

Banuisem eu ca si pe tine te dor amintirile.

Am constatat ca viata este un lung sir de amintiri de care crezi ca te poti debarasa, dar sunt cu tine pretutindeni.
Amintirile au un singur cusur - ne viziteaza in fiecare zi - fiind gata oricand pentru a ne salva micul univers de la disparitie.

Dor amintirile in fiecare zi... dor cate putin, dar constant...
Si povestea lor se repeta zi dupa zi aceeasi, ca o mica "amnezie sentimentala": uitam voit, pentru a inventa altfel fiecare zi...
Cand le vom uita, ele si noi vom muri un pic.

Acum ii spun:
"Du-te AMINTIRE... cu dorul tau, du-te cu durerea ta!"

Bine te-am gasit...A. chiar daca,cum bine ai spus si tu,doar printre cuvinte eu ma bucur chiar si asa...desi, sincer sa fiu de fiecare data cand intram pe forum si citeam cele scrie de tine.incercam sa-mi dau seama ce se mai intampla cu viata ta si de fiecare data vroiam sa scriu si eu cate ceva ,dar de fiecare data renuntam...de ce? poate pentru ca nu ma pricep sa scriu....poate ca imi este mai usor sa particip la un dialog -chiar on-line sa fie- intr-un cuvant nici eu nu stiu de ce nu m-am multumit cu aceasta comunicare si am dorit mai mult...asta ca de fiecare data cand vroiam exclusivitate si nu ma multumeam niciodata cu mai putin.Timpul a trecut dar eu , eu am ramas la fel , intrebandu-ma in fiecare zi in ce consta maturitatea , care imi este mie locul in aceasta societate bolnava si cum se face ca cu toate acestea ma trezesc in fiecare dimineata ,plin de viata,optimist si gata sa o iau de la inceput.La aceasta intrebare ai raspuns tu prin toate mesajele postate pe forum si e unul foarte simplu...VISELE----ele ne pot face sa ne trezim tristi,dezamagiti si fara speranta....si tot ele ne ajuta sa ne trezim cu zambetul pe fata,puternici si dornici sa infruntam aceasi realitate cruda de ieri,realitate care tot ea ne-a impins sa visam si sa speram.
Iti doresc VISE PLACUTE!!

Ma simt mica si rasfatata...
Multumesc, Lucian... esti bine primit in casa sufletului meu.
Multumesc mult... e tot ce pot spune.