Daca ai lasat impresia ca a scrie frumos face parte din natura ta (la fel ca respiratia de exemplu), cum as fi putut eu lua in considerare ce ai spus tu acolo? ... Numai daca ai fi confirmat ca ti-ai pierdut din bunatate, onestitate, sinceritate... si nici macar atunci nu ai fi fost demn de crezare. Daca ai stiut sa stai sa ne privesti si sa ne asculti, nu esti dator nimanui cu nimic. Trebuie numai sa-ti spui si tu impresiile despre lume si viata cuiva, trebuie sa spui si tu, asa cum poti, ceea ce simti si vezi, iar unii ne simtim profund datori sa te ascultam... ne intereseaza... De regula nu prea confundam ambalajul cu continutul, dar uneori ambalajul reprezinta o parte importanta a adevarului.

Vino dar sa negociem... Bineinteles ca glumesc, dar oare cat ai mai fi scris pe aici daca unii dintre noi nu ne-am fi depasit retinerile si nu ti-am fi platit putina (dar nu din zgarcenie) atentie?

Creionul
Nu m-as putea lipsi de el. Ar insemna ca atunci cand sunt nervos sa n-am cu ce mazgali orice as avea in fata, sa nu ma pot exprima atunci cand visez femei impietrite sau stanci cu forme umane, sa renunt la serviciu, la ganduri pastrate pentru a rade de ele, la schimbat fizionomii din ziar, la amintiri vechi care pot lua forma, la note de aducere aminte.. Nu face parte din mine, e doar o prelungire perfecta a tot ce simt, ce vad sau ce visez. Nu e o unealta absolut necesara, un ceva legat de un mod de exprimare, e singurul obiect de care nu m-as putea lipsi, pe care n-as putea sa-l parasesc, care ma ajuta sa ma descriu. Imi place mirosul de lemn, ideea de consumabil si innoire, de trecator, de schimbare si corectare, forma hexagonala, culoarea, modul de identificare, urma fina sau grosolana pe care o lasa, forta pe care o inspira in orice mana, faptul ca e docil si asculta de proprietar, indiferenta fata de netalentati si seci, sentimentul de libertate pe care-l induce, dansul sau ciudat pe o coala alba, felul in care zgarie sau inteapa, faptul ca accepta sa fie sters sau intins, ca poate trece prin stari diferite de la duritate pana la sfaramare instantanee. Se ataseaza de stapan, luand forma felului in care este manuit, revine usor, prin ascutire, la forma initiala, chiar daca isi schimba lungimea, are cateodata un aer ponosit, arhaic, trezind nostalgii ale copilariei. E legat direct, cu cea mai mare forta descoperita pana acum, de arta si asta ii da un aer nobil si exclusivist. Poate face diferenta intre doi oameni perfect egali, poate dezvalui trasaturi speciale sau talente ascunse, poate fi folosit in psihologie, muzica, moda, teatru, ca nimic altceva, are simtul masurii, arde frumos, poate fi tinut in gura ca semn de reverie, dupa ureche ca semn de mester, in buzunarul de la piept pentru a lua dimensiuni. Te ajuta la socoteli, la schitarea sau amenajarea casei, retinerea diverselor date importante, la pastrarea calmului, la pierderea timpului, la scarpinat, la intepat, la dirijat, ca indicator. N-as pleca nicaieri fara el. Asta nu e iubire, e dependenta.

Citind aici mi-am adus aminte cit de mult imi place parfumul creioanelor proaspete parca am si simtit mirosul si am vazut o scolarita fericita in fata rechizitelor noi. Dar cred ca motivul fericirii era mirosul creioanelor si abia acum am descoperit!

Click pentru a vizualiza atasamentulSa verificam noul forum si cum functioneaza atasamentele

"Atasamentele" functioneaza foarte bine ... sunt aproape un fel de semidependenta, adica imi cam place sa ma ametesc din cand in cand. ...Oare cat mai dureaza vacanta?

Sa te ametesti, Merlina? Cred ca voiai sa zici ''amestec''.

Offf, draga mea, stiam eu ca lumea si-a creat o impresie falsa despre mine...
Bineinteles ca ma amestec, dar cine nu o face(?) , iar ca imi place sa ma ametesc ar fi oare asa de surprinzator?

Olanda

1. Amsterdam, primul contact
Am mers continuu, inainte, fara sa ridic ochii spre cladiri. O multime pestrita se derula in viteza acoperind tot campul vizual. La inceput am vazut doar culorile sterse, apoi ochii cu expresii ciudate, cerceii nenumarati, tatuajele uriase, hainele atarnand neglijent. Pentru cateva clipe am fost pe Tatooine, colorat in verde aprins, cu antene lungi, captand sistematic semnale de viata extraterestra. De fapt treceam neobservat, amestecat intr-o masa amorfa, imposibil de remarcat atunci cand era privita de sus. Detaliile insa erau bulversante, o lume a esuatilor, a refuzatilor, a neobisnuitilor, a celor care nu pot trece anonimi prin lumea lor. Aici si-au gasit toti locul, impacati cu excentricitatile lor nevinovate, cu aspectul lor iesit din tiparele noastre rigide. Imi place lumea asta, daca as gasi un mod de comunicare eficient, un cod Morse, ceva, as ramane aici…

2. Penultima zi - Delft

Zi impresionanta. Johannes Vermeer s-a nascut si a murit in Delft. Oude Kerk (Biserica Veche) ii pastreaza o placuta neagra in locul in care, se pare, a fost inmormantat. Lumina patrunde in biserica discret prin vitraliile imense. Ambianta muzicala, nici vesela, dar nici trista, te relaxeaza si incearca sa te faca sa uiti ca la fiecare pas poti pasi pe un mormant marcat in pardoseala. Un loc linistit, cu doar cativa vizitatori, cei mai multi olandezi.
In fata placutei comemorative a pictorului, o doamna in varsta sta in genunchi... citeste cele cateva randuri informative asezate langa piciorul unui sevalet cu una din reproducerile lui Vermeer.
Acum cativa ani, n-as fi visat sa ajung in acest loc...





La Vermeer's Center, un loc in care poti vedea in marime naturala toate reproducerile tablourilor sale, poti studia modul in care acestea au fost concepute. Noi am studiat azi lumina...

[b]... ._ _ .. /.._. .. . /_.. . /_... .. _. . /..._ ._ _._. ._ _. _ ._!

_.. . /_._. . / _._. ._. . __.. .. / _._. ._ /_ . / ._ .. / _.. . ... _._. .._ ._. _._. ._ / __ ._ .. / _... .. _. . ? .. _. / _._. . / ... . _. ... / ._ ._. / .._. .. / __ ._ .. / . .._. .. _._. .. . _. _ ?

.__. ._ ... ._ ._. . ._ ... _._. ._ / ._ .. / ..._ ___ ._. _... .. _ / ..._ ._. . ___ _.. ._ _ ._ ?

Protest
Stiam eu un loc dragut, in care lumea era vesela, spirituala, spunea povesti si casca boem gura la farmecul virtualului. Si chiar daca nu reuseam sa-i localizez pe toti in spatiu, sa aflu exact care este viata lor, care sunt necazurile si bucuriile lor, stiam despre ei tot ce aveam nevoie. Eram sau pluteam pe aceeasi planeta fictiva, locuita doar imaginar, unde nu aveam nevoie sa mancam, nici macar dietetic, nu aveam nimic la indemana cu care am putea sparge capete, nu aveam legi care sa apere banalitatile si tupeul si nici macar nu aveam o politie a sufletului. Dar ca orice loc minunat si reclamat a atras si curiosi. Ei n-au reusit sa-si depaseasca conditia de muritori, calca apasat, sunt irascibili, uneori vulgari, si, mai presus de orice, invidiosi. Ar vrea sa fie apreciati pentru ceea ce mananca, pentru lipsa nuantelor din viata lor, pentru personalitatea lor dintr-o bucata. Nu-i pot ocoli, nu-i pot judeca prea aspru, nu sunt eu altfel (decat, poate, aici), dar vreau ca protestul meu sa fie luat in seama.

Si, in continuare, ca o noua forma de protest, tie, Merlina, nu-ti raspund

Pentru partea ce mi se cuvine iata ca inaintez scuzele de rigoare...
Mare noroc de zambaretii astia; ce convenabil pot completa o conversatie, stiu ca au reusit sa-mi dea o stare de bine...

Banal
Sunt prea multe lucruri obisnuite in jurul nostru. Si, spre disperarea noastra, chiar si cele cu putina noutate in ele, devin dupa un timp evenimente curente. Ne strecuram prin viata fara sa apreciem nimic din ce ar putea sa ne rastoarne ziua. Nu suntem doar plafonati, suntem adaptati perfect la curgerea monotona a timpului. Nu mai auzim nici macar tic-tacul clipelor care trec pe langa noi, zambind la insensibilitatea noastra absoluta. Am ajuns sa apreciem monologurile lungi si fara sens, care ne lasa gandurile neatinse sau ne mangaie somnul profund. Citim banalitati infrigurati, gata sa le tranformam intr-un cantec de leagan. Amortiti de o viata care curge egal, de ganduri care nu mai ies demult din matca, de personaje care mesteca vorbe lipsite de duh, ne pregatim sa ne razboim cu ultimele vise nevisate. Nu avem nevoie de un nou cosmar, preferam sa adormim artificial, loviti in moalele capului de banal.

Azi
De dimineata am baut o cafea si am mancat un sandwich. Cu sunca si branza. Apoi am fost pana la serviciu, asa, sa mai vad lumea pe acolo. De fapt, aveam si putina treaba. Pe la pranz am plecat sa rezolv o alta problema importanta si am fost foarte nervos din cauza drumului. Aglomeratia m-a facut sa intarzii destul de mult si parca m-a durut si putin capul de la aerul conditionat. Am facut un dus, am terminat o carte politista si acum astept sa inceapa meciul. Dupa meci mai stau putin sa vad comentariile si apoi ma culc. Sper ca maine dimineata sa ma trezesc si sa nu-mi aduc aminte ce-am facut ieri.

Azi a fost foarte cald. Am avut iar treaba si am uitat ceva. Abia spre seara am reusit sa rezolv toate problemele. Acum, cu un ochi, ma uit la meci si ma plictisesc. Se joaca prost. N-am chef sa citesc nimic, nici sa vad un film, nici sa mananc ceva. Dupa meci poate ma culc. Maine dimineata ma trezesc devreme, desi nu cred ca am ceva important de facut. O sa astept sa treaca ziua. Daca am sa ies din casa sper sa gasesc un catel pe drum. Poate il iau acasa sa mai am ce scrie si maine. Poate am sa cresc flori. Sau melci.

Nu reusesc sa ma trezesc. Sunt amortit si trebuie sa plec, sa-mi urmez programul obisnuit. Nu mi-e foame si nu pot lua nici macar pastila. Sunt plictisit si nu zaresc nimic care sa ma scoata din starea asta. O sa fie iar foarte cald. Poate ma duc sa-mi cumpar un tricou alb. Nu am avut niciodata un tricou alb. Sau nu-mi mai aduc aminte. De mancat, o sa mananc la McDonalds. A, si pentru azi am ceva de lucru. Sper sa nu fie prea multe acte.

Acum lucrez. Sunt destul de multe de facut si am chef destul de putin. Consider ca ma pregatesc pentru saptamana viitoare. N-am gasit nimic deosebit in drum, deci n-am idee pentru petrecerea timpului liber. Poate ma reapuc de tenis de camp. Parca, totusi, as juca bridge. Asta ar insemna sa-mi caut vechii parteneri de joc. Chestia asta m-ar transforma in detectiv, fiindca pe unul dintre ei nu stiu de unde as putea sa-l iau. Cred ca nu mai stiu nimic, de nimeni.

Cred ca trebuie sa incep sa mananc mai dietetic si sa beau mai putina cola. Sa ma culc mai devreme si sa ma uit mai putin la tv. Sa citesc mai mult si sa fac putin mai mult sport. Poate imi iau un cort si plec in munti.

Inca o zi in care nu stiu ce program am. Deja mi-e foame, ceea ce e destul de curios pentru ora asta. Parca as aprinde o tigara, in amintirea unui schematism vechi si nesanatos. O cafea, insa, am sa beau, chiar daca ar insemna sa-mi dau peste cap stomacul. Daca as avea cu cine, as juca putin tenis de camp, cu riscul de a ma accidenta din nou la umar. Maine e 1 septembrie si, calendaristic, incepe un anotimp frumos colorat. Abia acum cand incepe (teoretic) sa se racoreasca putin, revin si eu la viata. Ma duc sa mananc ceva.

Am ajuns acasa. Am trecut prin toate programele tv si n-am gasit nimic interesant. O sa-mi fac o cafea si mai tarziu o sa ies sa ma plimb nitel prin imprejurimi. Poate ma duc chiar sa vad un film, poate am sa beau o bere. Maine, sa nu uit, trebuie neaparat sa iau niste medicamente de la farmacie. N-ar fi chiar o tragedie daca as uita. Din pacate, daca nu o fac maine, trebuie sa ma duc luni, pe jos. Si daca va fi foarte cald, va fi o activitate pe care o voi amana pana cand ma voi duce degeaba, fiindca se va depasi plafonul lunar. Orice nimic are un intreg algoritm de rezolvare.

A plouat. Aceasta racorire e binevenita si ma indeamna sa ies din casa. Bineinteles, dupa ce voi bea cafeaua si ma voi face ca fumez o tigara. Poate si mananc ceva. In mod curios as bea un suc de portocale. N-am facut asta de vreo cateva luni, fiindca mi se pare ca orice portocala stoarsa are gust de aspirina. Sau paracetamol? N-am mai ascultat un radio de stiri de foarte mult timp. Le stiu doar de la tv si parca nu au acelasi impact. Le uit foarte repede, parca sunt mai atent la figuri decat la cuvinte. Diagonala unui televizor ar trebui sa aiba minim 94 cm.

Continua sa fie racoare si intunecat. Altadata, la ora asta, soarele mi-ar fi intrat in ochi. Azi e ultima mea zi libera. Concediul prelungit mi-a schimat programul, mai bine spus ora de trezire. De maine voi fi una cu orasul pe care, in ultima vreme, l-am cam neglijat. Sincer, nu prea ma gandesc cu bucurie la zilele urmatoare, fiindca am impresia ca-mi vor da de lucru mai mult decat am eu chef in aceasta perioada a anului. Parca as face ceva, dar n-as vrea sa fie o activitate de rutina sau una atat de bine cunoscuta. E foarte complicat sa dialoghezi cu cineva care detine adevarul absolut.

Acum am ajuns. Am vazut un film prost cu o muzica simpatica. Am asteptat sa danseze un actor care-mi place, dar m-a dezamagit, avand o interventie scurta si amestecata. Nu mai am noroc sa vad un film bun de ceva timp. Asta si fiindca am tendinta sa dau crezare unor cronici gasite pe net. Am observat ca a vorbi de gusturi comune, ca tendinta de gasi placeri universal valabile, este putin deplasata. Maine incep serviciul si n-am chef. O sa dorm iar la primele ore. Sper ca macar o cafea sa-mi faca si mie, cineva.

mare adevăr grăieşti! Îmi perimiţi să te citez?

Erwin, poti sa ma citezi

Daca nu esti intr-un acvariu si orasul te atinge, senzatia de haos interior e accentuata. Atentia e captata de zgomote si de miscare. Simturile sunt agresate si clipele trec fara ca vreun gand sa te atinga serios. A fost prima zi de lucru si m-am simtit foarte obosit si nepregatit. Un coleg ma intreba daca-mi amintesc de o discutie de acum o luna jumatate, iar eu n-am stiut ce sa-i raspund. Nu voiam sa-l dezamagesc, dar nici nu-mi aduceam aminte mare lucru. Am facut cateva drumuri lungi si am scapat greu de o ploaie torentiala de o jumatate de ora. Am vazut cateva constructii noi care au rasarit peste noapte inghesuind si mai mult orasul. Nu e un loc placut in care sa traiesti.

Maine o sa ploua. Asa a anuntat la meteo. Dupa un timp, fiecare eveniment de maine va fi prevazut. Vom sti cati pasi vom face, in ce directie, ce vom manca, daca vom intarzia sau daca vom avea surprize. Asta ca sa fie si chestii mai generale. Maine e a treia zi de serviciu si deja am obosit si m-am plictisit. Astept un mail care nu vine. Sunt unii care uita sau n-au timp. Eu imi amintesc foarte multe lucruri. Am atatea subiecte despre care as vrea sa vorbesc, dar simt ca nu schimb nimic. E racoare afara.

Frig. Mergand pe jos nu mai reactionezi la fel. Vantul alunga gandurile si scutura frunzele. N-am reactionat la timp, la temperatura. Am plecat ca acum cateva zile si am ajuns cu minute bune inainte de ora normala. M-am grabit sa scap de vant si am ajuns prea devreme intr-un loc mult prea cunoscut. Zilele astea nu trec, nu se scurg, pur si simplu se zdrobesc, in spatele meu, de caldaram. Parca aud si zgomotul pe care-l fac. Oricum, simt in aer praful care se ridica dupa ele sau din cauza lor. Ma gandesc ca poate e doar praful asmutit de lucrarile de modernizare ale bulevardului asta amarat. Ce usurare sa scrii aiurea, ce-ti trece prin cap. Un loc in care e bine sa ajungi doar atunci cand ai ceva de spus s-a transformat in refugiu pentru tupeu. Nu mai circula nici tramvaiul pe aici. Lucrarile vor dura pana la sfarsitul anului.

Scriu continuu, chiar daca cu mai putina placere. Am vazut si retinut figuri noi si parca ceva ma indemna sa vin aici. Am nevoie de o astfel de preocupare pentru a evita contactul direct si permanent cu lumea mea. Am vrut sa-mi fac un blog, unul perfect specializat, unde sa bat campii intr-un domeniu care ma atrage si care-mi este foarte apropiat, desi nu-i inteleg toate subtilitatile. Probabil, pana la urma, il voi face, cu convingerea ca imi va lua suficient de mult timp. Si poate ca ma va apropia putin de locul in care vreau sa fiu peste cativa ani. Pana la urma orice lucru nou ascunde discret o revenire.

Bine ai revenit, eyes_wide_shut !

Daca iti faci blog, oricare ar fi acel domeniu (cu atat mai mult daca e unul perfect specializat ) da-mi te rog linkul (pe PM, eventual).

In rest, cum o duci ? Sa te bucuri de Sarbatori !

Altruistul
Esti egoist. Fiecare cuvant pe care l-ai scris dovedeste asta. Asa sunteti voi, cei care sunteti singuri.

Ar fi trebuit sa vreau sa nu fiu singur niciodata, sa par clovn sau sa am certificat de entertainer. Sa am putini prieteni adevarati din aceia care-si ascund defectele in spatele relatiilor, care par vii doar pe strada, la mall sau circ. Sa am bani putini sau foarte multi, asa, ca sa par complexat de numarul lor mic sau mare. Sa n-am pasiuni sau sa fie iesite din comun pentru a le putea imparti cu altii. Sa n-am obsesii fiindca asta mi-ar ocupa timpul pe care ar trebui sa-l aloc faptelor de caritate, vindecarii lumii. Sa am casa cu trei etaje in care sa pot caza cat mai multi amarati sau sa stau la bloc si sa-i inghesui in holul meu stramt. Sa n-am haine sau sa fie colorate strident, albastru, rosu si galben, asta ca sa ma poata observa imediat cei care au nevoie de ajutorul meu. Sa n-am fotoliu fiindca starea de comoditate nu-mi face bine, ma face sa uit de menirea mea. Biblioteca sa fie mica si sa aiba doar ziare, pentru a nu-mi da alte idei, pentru a lua contact permanent cu lumea care sufera. Muzica sa fie interzisa pentru a nu zgaria urechile celor neajutorati, pentru a nu cadea in reverii ritmate si pentru a evita cu orice pret dansul care te arunca in uitare. Draperiile sa fie interzise peste tot, sa nu existe intimitate, sa fii la vedere, tu, bucuriile si merele tale. Lumina sa fie doar de la natura pentru a nu consuma resursele lumii sau sa fie foarte puternica pentru a alunga somnul, visele si gandurile. Sentimentele sa fie oprite de un gard electrificat care sa curenteze eventualele incercari de patrundere. Sa nu te multumesti niciodata cu putin sa vrei mereu mai mult pentru tine si pentru cei care sunt in jurul tau. De baut, nici sa nu aud.

Cata dreptate ai. Daca ai vorbit cu duritate despre egoismul meu, ti-ai atribuit imediat o usoara superioritate. Tu nu esti asa. Si asta doar fiindca nu intelegi cateva fraze si ai un frate sau sapte. Pentru ca ai impartit in copilarie jucariile cu el. Si portocalele.

Nu-mi aduc aminte foarte exact de ce am plecat de aici. Banuiesc ca aceasta nedumerire vine dintr-o lipsa a motivelor. Probabil am vrut sa fac pe plac cuiva, fara sa inteleg ce anume e ilegal sau rau. Atunci cand nu reusesc sa-mi motivez gesturile incerc sa le incadrez la legi. E mai simplu asa si nu exista nici macar frustrarea data de neintelegere sau supararea aparuta dupa confiscarea unui viciu. Am reusit mereu sa trec peste anumite obstacole asezate in calea mea de unele slabiciuni sau indemanari. Pot renunta la orice mi se pare important atata vreme cat nevoia e anihilata de ceea ce simt. Pot sa las creionul din mana daca acesta zgarie pe cineva apropiat. Stiu sa rup o pagina si sa o arunc la cos, chiar daca acolo sunt cuvinte scrise de mine. Pot renunta la o parte din trecutul meu, fara teama, fara suparare, daca acesta e deranjant de zgomotos. N-am sa pot sa-l neg, n-am sa incerc sa-l ascund sub o masca ingaduitoare, dar refuz sa-l las sa vina sa-mi tranteasca prezentul in fata. Pot renunta la multe, fara teama ca as putea renunta la tot. Sunt prea multe lucruri care-mi plac sau care ma vor atrage de maine, pentru a ma ancora intr-o placere care face rau cuiva.

Am rabdare sa ascult. Din pacate n-am rabdare ca cineva sa gaseasca varianta potrivita, cea inofensiva, sau cea care poate scuza totul. In plus, din cateva repere pot construi o poveste, care, chiar daca nu respecta adevarul, mie imi pare credibila. Asta se poate scuza cu ajutorul lecturilor din adolescenta. Se dovedeste ca nu sunt perfect si ca am o obsesie de om obisnuit: aceea de a spera ca simturile nu s-au inselat si ca viata cuiva nu e o succesiune de dovezi de incredere. Acum ai sa faci aceeasi greseala. Ai sa crezi ca vorbesc despre tine, ca te cert sau te indepartez. Si eu am sa ma retrag un pas, speriat ca ar putea sa ma enerveze iar amenintarile tale. Azi tot drumul am privit in spate. Revine inca o obsesie, cea a disperarii ca sunt urmarit de propriile mele prejudecati. Am reusit pentru cateva clipe sa le las in urma, dar ele accelereaza si intr-un slalom nebunesc printre problemele mele zilnice, ma izbesc cu putere in spate, luandu-mi respiratia. Intins cu fata in jos, astept cuminte sa vina cineva sa-mi trezeasca sentimentele la viata. Au trecut pe langa mine, fara sa ma bage in seama, increderea si masura. Semanau la gesturi cu tine, dar nu m-au recunoscut. De jos m-a ridicat amenintarea. Eu ma asteptam sa fie oricine altcineva. Ceva care sa fie doar al nostru. Ciudat, nu exista o astfel de salvare.

...

...

...

Impiedicatul
Stiu pe cineva care nu poate face mai mult de zece pasi siguri. In intervalul acesta se impiedica cel putin o data si cade cam o data la cinci contacte, lasand impresia unui om bolnav, distrat sau ghinionist. Nu e bolnav, sau poate nu stiu eu totul despre el. Dar figura sa senina si ochii vii nu lasa sa se intrezareasca aceasta posibilitate. Nici distrat nu stiu daca este. Mi se pare cel mult neatent, nicidecum pierdut pe drum. Si asta n-ar putea explica ciocnirea lui constanta cu obiectele pierdute ale lumii. Ghinionist s-ar putea sa fie. Altfel in fata lui n-ar rasari miraculos praguri, bolovani, coji de banane, tobe de esapament, garduri, sarme si cate altele. N-as vrea sa fiu ca el. Ar fi dureros sa fiu intrerupt din gandurile mele constante, sa merg de doua ori pe luna la doctor pentru luxatiile gleznei sau sa car in sacosa o sticluta de rivanol pentru genunchii zdreliti. Privind atent la el am remarcat ceva la noi, cei multi. Avem mersul sigur, reusind sa ocolim lejer deseurile si defectele lumii construite in jur. Ne impiedicam constant doar in ganduri.

Sunt bolnav. Am senzatia ca sunt prins in mijlocul unei conspiratii de masa. La fel ca matematicianul nebun, castigator de Oscar, aflat intr-o lupta surda si fara ragaz cu codurile secrete care s-au infiltrat pana in cele mai personale lucruri, asa am inceput si eu sa ‘vad’. In orice citesc persista convingerea ca sunt urmarit, analizat, desfacut in bucati mici, disecat. Mi se pare ca lumea incearca sa-mi afle codul pin, adresa, telefonul, iq-ul, pasiunile, dorintele. S-au infiltrat si in vise, scormonind dupa cele mai mici si nesemnificative placeri. Mi se descompun imaginile in culori primare, din fraze imi sunt scoase cuvinte reprezentative, dupa care as putea fi regasit oricand. Citesc mai departe si ma simt imitat si privit cu insistenta. Culorile mele nu mai sunt ale mele, cineva se foloseste de ele, ideile imi sunt dezbracate de personalitate si inghesuite in alta forma. Ma regasesc printre randurile voastre, dar nu mai sunt eu, e altcineva, schimonosit de neintelegerea voastra, rupt intr-un puzzle din mii de bucatele imposibil de rezolvat. Poate nu e decat o forma rara de boala, poate in simptomele astea se ascunde dorinta de a fi luat in seama. Sunt macinat de asemanarile care mi se par izbitoare, de locurile aglomerate in care altadata eu bantuiam singur, de incercarile de a-mi spune ceva intr-un mod foarte complicat, dar pe care eu le descifrez cu usurinta de paranoic. Am luat o mie de pastile, verzi, albastre, roz si negre. Pentru a dizolva amintirile, amaraciunile, nostalgiile sau durerea. Si toate s-au dizolvat, dovada stau cuvintele pe care le astern, dar, din pacate, dezechilibrul n-a fost vindecat. Daca vrei sa-mi revin, si recunosc ca sunt convins ca nu vrei, spune-mi direct ce-ti doresti. Scrie aici daca ai curaj, daca doresti ceva, daca existi…

Treceam acum cateva zile pe o strada veche, pietruita, neatinsa de primarie, trasata intr-o panta lina. Casele aveau un singur etaj, zidurile erau scorojite, atinse de o batranete dezolanta si frumoasa in acelasi timp. Curtile interioare minuscule, marcate de porti cu grilaje grele din fier, galagioase, aglomerate de inutilitati si copii zdrentarosi, aduceau viata in peisajul parca iesit din timp. Trotuarele stramte, cu borduri de granit, nealiniate, urmareau, in mare, linia usor curbata a strazii. Copacii rari, castani uriasi cu coroane sanatoase, ocupau din loc in loc aleea, trimitand eventuali trecatori pe strada pietruita ingrijit. Gugustiucii isi faceau de cap, zburand agitat cativa metri, deranjati de trecatorii rari sau palele usoare de vant. Cantau necontenit, iar zarva lor imi trezea nostalgii vechi, a unei copilarii petrecute pe strada. Mi-am zis atunci, ocolind un castan impunator si speriind un gugustiuc ocupat sa ciuguleasca cateva firimituri invizibile de paine, ca nu e totul pierdut pe lumea asta. Exista inca locuri care sa trezeasca amintiri, care sa te faca sa pierzi anonim pe o straduta iesita din circuitul cotidianului. Spre seara, asezat in fata televizorului, am aflat ca lumea are pregatite si alte surpize. In orasul norvegian Bergen ploua 300 de zile pe an. Foarte dragut. Mi-am propus sa-l vizitez. Poate acolo, in orasul miraculos, o sa ne intalnim. De maine, pe strada veche, pietruita, incepe asfaltarea.

Nu stiu pe cine chemi sa iti scrie.
Nu stiu de ce am intrat sa te citesc.
Stiu ca doar jurnalul tau era "topic cu postari noi" si din dorinta de-a evada din realitate, am intrat sa te descopar, sa vad "ce ai de zis". Si culmea e ca ai de zis multe.

Te regasesti si iti regasesti cuvintele in altii pentru simplul motiv ca desi suntem toti unici, in definitiv traim aceeasi viata, ajungem sa cunoastem aceleasi sentimente si stari, indiferent unde suntem vii si unde traim in lumea asta.

Ah si egoismul e bun - cu masura, ca orice altceva. E mai rau cand nu-l ai, cand nu-l inveti, cand nu-l stii a-ti fi prieten, ci-l vezi numai dusman... Atunci da, iti e cel mai mare dusman.

Daca vrei sa iti revii din dezechilibru trebuie sa vrei sa-ti revii, apoi sa te desprinzi complet de oricine altcineva si sa te lasi prada dezechilibrului, sa devii una cu el. Numai asa il vei cunoaste la perfectie, numai asa vei reusi sa te ridici deasupra lui, sa castigi razboiul cu tine insuti. Dar te rog mult: nu fa prostia (mea) de-a te baza pe altii, de-a astepta sa te "salveze" altii, sa te faca sa te simti mai bine... Nu de alta, dar vei sfarsi prin a avea un gol atat de imens in suflet incat chiar ca nimeni si nimic nu-l va putea umple... decat timpul... dar va fi mult prea tarziu atunci...



Pacat de straduta aceea...

Gol
Stand fata in fata cu cineva e imposibil sa nu remarci usoara senzatie de disconfort. Exista acel metru de aer cald, inert, care e aproape imposibil de umplut cu ganduri, pentru a realiza apropierea. Nu vorbesc aici despre reactia normala, instinctiva, de retragere, constanta a unor conventii respectate din cand in cand. Dupa ani de discutii, distanta se poate micsora, gandurile comune pot face uneori sensibila atingerea si atenua impresia ca langa tine sta, inca, un strain. Rar, norocul te aduce fata in fata cu cineva care vine sa rezolve misterul golului, vidului dintre voi. E acela care iti impartaseste pasiunile inainte sa te cunoasca, care iti stie slabiciunile si evita sa le agite, care gaseste in tine nu jumatatea, ci omul cu care-ti poti impleti gandurile si uneori nostalgiile. Atunci atingerea e perfecta, si metrul acela de aer cald devine doar o metafora care descrie orice distanta.

Repede inainte
Capricioasa, furisandu-se in spatele tristetilor noastre, viata ne impinge mereu inainte. Aliata si prietena cu timpul, incearca mereu sa ne faca bine, orice ar insemna asta, folosind forta. Imbranciti cu o putere pe care n-o putem estima in fractiunea de secunda in care-i simtim palmele reci pe spate, abia reusim sa ne redresam pentru a evita contactul dur cu realitatea plana din fata. Prindem viteza si pana sa revenim in punctul initial si echilibrat al reveriei, trece suficient de mult timp pentru a uita cate ceva. Obiectul tristetii devine discret incetosat, viata deja alearga bezmetica in jurul nostru, amagindu-ne cu noi descoperiri. In loc sa incremenim in punctul cel mai frumos, il calcam in picioare, impinsi de ghinionul de a ne fi nascut intr-o lume care curge vijelios intr-un singur sens, gresit.

Da, stiu. Atunci cand cuvantul a fost rostit in el sunt amestecate mai multe principii active. Se regasesc, in proportii diferite, urme ale ideii de care vrei sa te apropii, ale experientei si realitatii imediate. Sunt, la fel de bine inchistate, urme ale melodiei pe care tocmai ai ascultat-o, ale presiunii atmosferice, temperaturii si chiar umiditatii. Sunt, in acelasi timp, prinse cateva amintiri ale unor vieti trecute, ale istoriei si ereditatii. Exista ticuri si reflexe prinse in cuvant. Exista indoieli ascunse sau prejudecati, credinte, ritualuri, adevaruri neverificabile si minciuni negandite. Cuvantul s-a indepartat de rostul sau primar si a devenit oglinda valurita a unui eu complex. Niciodata, mai tarziu, nu exista posibilitatea de a decanta, un ingredient oarecare. Citind, as fi vrut sa stiu, intr-o superficialitate si neglijenta deloc scuzabila, daca, acolo unde esti tu, ploua. Aici, da.

In mod cert, dar de neiertat pentru creator, nu putem vedea viitorul. Putem cel mult sa privim cu atentie prezentul, sa-l analizam cu luciditate cateva clipe, pentru a intelege daca ceea ce ni se intampla e ceea ce dorim, daca a fost atinsa intensitatea maxima a ceea ce simtim. Ar trebui sa observam daca putem merge mai departe, daca exista speranta unei experiente superioare. Stiu, apelul acesta la analiza, la sperante, la atentie, e usor ridicol. Dar doar asa putem sa evitam sa oferim tot, doar asa putem evita rafuiala cu viata. Altfel, fiecare zi trecuta, ne va urmari in prezent, agitand viitorul.

Pasiune
Unele pasiuni se nasc odata cu noi. Sunt independente de starea noastra, de sentimentele noastre actuale, de evolutia noastra profesionala. Sunt un fel de completare a personalitatii iar uneori seamana cu un sablon in care se aseaza cu usurinta forma perfecta a eu-lui. Alte pasiuni apar tarziu, efecte subtile ale unei afinitati dorite. Mai exista pasiuni care ratacesc ani de zile prin maruntaiele intortocheate ale unei persoane fara noroc, care trece prin viata la cel putin o strada distanta de ceea ce-i place. Diferentele dintre ei sunt date doar de rezonantele pe care le au in noi cuvintele da, nu si poate.

Maine as vrea sa scriu despre inocenta..

Inocenta
Anna Lesko canta o melodie compusa de Costi Ionita. Oricat de mult mi-as dori sa nu-mi placa, motivat fiind de antipatia mea fata de compozitor si de lipsa de voce a solistei, melodia sta pe un cd pe care-l ascult suficient de des. Si nu este un exercitiu de vointa, o incercare de a inghiti ceva fara gust, ci pur si simplu o placere pe care nu pot si nu vreau sa o ascund. De curand ascultam melodia si refrenul imi amintea de o fraza pe care nu reusesc sa o inteleg. Am impresia ca se ascunde in ea ceva deosebit, o afirmatie absoluta, ceva la care eu nu am acces. Imi imaginez ca e cea mai frumoasa declaratie pe care am primit-o, dar, in acelasi timp, mi se pare ca asta as vrea sa fie. Acum, obosit de cautari, la sfarsit, trebuie sa amintesc si ca majoritatea incercarilor mele de a intelege sunt in mare masura date de curiozitate. Asa as vrea sa fie mereu, ramane doar sa pot. Curiozitatea se poate transforma alchimic in altceva?

Durere de umar
Corpul care ne atarna de suflet are propriile reguli si simte intr-un mod special, individualizat. Chiar daca reusim sa trecem peste un esec fara sa ne gandim la moarte, fara sa revenim la obiceiuri vechi si nesanatoase ca fumatul, fara sa simtim nevoia de a lua tranchilizante, evitand chiar cu eforturi mari bautura care ne ademeneste euforic, nu trebuie sa stam linistiti. Furtuna din suflet, imblanzita putin de puterea noastra de a accepta si gestiona esecul, se va strecura subtil catre corp, trecand o granita fina, nevazuta. Incercand sa iasa, alungata de ganduri fortate, de liniste, va cauta sa faca macar o bresa in sistemul acesta de aparare atat de bine pus la punct in timp. Si nu ne vom pierde temporar mintile, nu vom fi in pragul infarctului, febra ne va ocoli si lesinul ne-ar parea ridicol. Vom simti doar o durere acuta, persistenta, in locul unui accident vechi care aparent nu are nici o legatura cu prezentul, poate doar cu sufletul. Mii de sageti sunt infipte in umar, acolo unde articulatia a fost odata, demult, agresata brutal. Eram sigur ca am terminat cu sportul.

...