Un leagan e stabil si daca i se rupe una din sforile cu care e legat ?

Mama, ce amintiri mi-ai trezit !

Leaganul acesta nu are nevoie sa fie legat... stie sa zboare

Atunci e bine.

Leaganul meu a fost verde (unii stiu de ce rad ! - e o culoare trendy ) si, din ziua cand i s-a rupt o sfoara, nu l-am mai folosit.

Da, ar fi frumos sa fie cum spui tu.

Ma duc sa ... zbor.

Ne vedem luni

...poate ultima duminica de toamna adevarata...

.. o destinatie mai speciala: un deal pe care il vad in fiecare dimineata cand ma trezesc, un viewpoint 360 grade, cu o poveste emotionanta.

Autobuzul cu un numar neinteresant, care vine din ora in ora, merge la un castel. Insa pana acolo, mai sunt lucruri interesante de vazut. Locuri nevazute, chiar daca sunt chiar sub ochii nostri.

Autobuzul e plin. Copii, parinti, biciclete, catei, pensionari, in evadarea obligatorie saptamanala. Distantele dintre statii - relative, ca de obicei.

Urcus prin padure. Culori fenomenale.
Miros de lemne proaspat taiate. Amintiri.
O placa la care toata lumea se opreste sa citeasca. Sigur unii o citesc ...a multa oara. Cei cu par alb probabil ca o citesc de fiecare data.
"In timpul celui de-al doilea razboi mondial, orasul Stuttgart a fost distrus in proportie de 45% (centrul vechi in proportie de 90%). Acest deal este construit din milioane de tone de ramasite ale cladirilor distruse atunci".

Din acel moment, simti cum calci pe bucati de istorie. Nimic nu e intamplator: peisajul fenomenal, urcusul in spirala, crucea din varf... bancile sapate in lemne din padure:



Sus, un amestec de culori si emotii: ai putea crede ca in curand va incepe o piesa de teatru antic:



Dar vezi bucatile de ziduri ce nu au facut fata istoriei:



si te gandesti ca fiecare dintre ele ascunde o poveste dramatica.
Intre ele au trait oameni, s-au intemeiat familii, s-au tesut planuri, s-au nascut copii, a existat si fericire, si cel mai negru cosmar.
Acum, aceste ramasite de istorie, asezate una peste alta, fara o ordine logica, vegheaza un oras reconstruit aproape din temelii.

Iar padurile mai frumoase ca oricand vor sa stearga amintiri dureroase:



A avea curajul sa fii in varf, sa iti asumi vina de a fi crezut in idei considerate de unii nebunesti, e un semn ca poti ierta, dar nu poti uita. Chiar daca nu stii de planul Marshall.

Important e ca poti privi spre viitor:



Caci cine poate garanta dreptatea absoluta ?...

Dupa lectia de istorie, coborarea dealului se sfarseste cu un moment petrecut in fata placii insensibile din piatra: "in memoria victimelor celui de-al doilea razboi mondial".

Niciodata nu am invatat istorie, tocmai pentru ca am fost obligata sa fac asta. Insa lectiile autentice de istorie nu au nevoie de profesori.

Cobor, incercand sa nu uit ca e, totusi, una din ultimele zile de toamna.

Ca printr-o minune, acelasi autobuz duce, in directie opusa, in centrul plin de forfota al orasului. O alta fila de istorie, o veselie si o bunastare cucerite ... nici nu se mai stie cu ce pret.

Insa Italia e (inca) pe baricade cu barurile si restaurantele mereu pline. Axa inca functioneaza.

Doresc o prajitura si il intreb pe chelnerul mai neconventional, intre doua varste, cu pulover bleu (probabil patronul localului) cu putina inconstienta: "Aveti Tiramisu?" Limbajul nonverbal ar putea sa imi sugereze ca l-am jignit cu intrebarea asta. Limbajul verbal imi transmite: "SIGUR ca avem". In doua minute imi este adus cel mai delicios Tiramisu pe care l-am mancat in viata mea.

Comandam si doua cafele. Doar atat " 2 cafele. Mari". Raman surprinsa ca nu sunt intrebata de care ? (de obicei, mi se aduce Espresso). Insa apoi constat ca exista si cafea normala. Cafea ca acasa.

Scuze, acasa cafeaua nu o servim in cesti de.... jumatate de litru. Asta era cafeaua mare la clubul italian. Jumatate de litru de persoana. Mda. O sa ne prinda bine pe frigul asta

Apoi, plimbarea prin centru. E ca un ritual. Se simte in aer iarna si deja sunt conturate locurile unde vor sta casutele de la Targul de Craciun. Mai putin de doua saptamani !

Braduti in vitrine, deja multa stralucire in magazinele inchise.

In rest, oamenii obisnuiti: romanii care servesc bunatati la patinoar, flasnetarul care da mereu din picior, care are o palarie de Gavroche si care invarte la manivela cu un puternic simt de raspundere. Si o face bine, atmosfera e superba: "Che sera, sera", oare de ce aud asa des melodia asta aici ? Probabil ca e melodia lui preferata.

Mai incolo, omul pricajit cu aspect de Somalia care cara dupa el un carucior in care se afla o boxa destul de puternica legata cu Scotch, din care rasuna de face concurenta flasnetarului: "Hari Krishna". Mereu aceeasi "Hari Krishna". E foarte convins de ceea ce se spune in melodie.

Mai incolo, omul cel mai iubit de copii: cel care invarte baloanele in forme ciudate, care personalizeaza bucatile de plastic in asa fel incat fiecare copil defileaza mandru pe bulevardul numarul unu al orasului, cu balonul - catel in parul de un blond nepamantean.

Culori de cladiri si oameni, miros de vin fiert, copii, catei, baloane colorate, muzica de Craciun, rasete, tineri zgomotosi, batrani cu pasul domol, dar cu privirea senina. O seara tipica de duminica.

In autobuzul care ne aduce spre casa, o fetita purtand intr-o mana casca de biciclista, in alta mana maimutza de plush, nu prea vrea sa coboare. Aproape a adormit pe scaun. Fratiorul ei din carucior munceste de zor la suzeta indesata in gura.

2 minute pana acasa. Inserare. Cer de sidef:



......................................................................................................................................................................

Senzatii. Culori. Rasarit in aroma de cafea:



O saptamana minunata !

Si... BELIEVE !

Nici macar vanzatoarea fara coloana vertebrala care fura cate 10 euro de la clienti prosti ca mine nu a reusit sa imi alunge bucuria ca se apropie sarbatorile. Incepe sa fie frig, sa miroase a scortisoara, a vin fiert, a ciocolata cu mere. Incepe sa se umple camara de dulciuri apetisante si de stralucire.

Miroase a iarna...

As vrea sa fiu si eu asa de utopica...

Am explicat la "Ce m-a intristat azi" toata povestea. NU a gresit. A furat. Mie mi-e clar.

Daca gresea, recunostea si isi repara greseala (am patit si chestia asta odata), daca gresea fara sa isi dea seama, ii apareau banii in casa cand s-a facut totalul.

Si daca nu era vinovata, nu era rosie ca racul cand l-am chemat pe seful si nu tremura toata.

Eu nu i-am pierdut, pentru ca inca eram in magazin, nu mai era nimeni in spatele meu, deci exclus. Nu i-am gasit nici acasa, cautand prin cumparaturi.

In fine... as vrea sa fiu buna la suflet, dar nu am cum. O sa o rasplateasca pentru asta Cel care se ocupa de asta, in nici un caz eu...

Eu am ramas cu lectia invatata si cu lipsa de atentie. Care costa.

Am citit, scuze ca nu vazusem inca. Cand ma gandesc ca si eu m-am dezobisnuit sa numar restul...

Pai si eu ma dezobisnuisem. Ca sa nu mai spun ca nici nu mai verificam bonul. Putea sa treaca acolo nu stiu cate bucati de produse, ca nu ma uitam.

De acum, ochii cat cepele.
Ar fi putut fi mult mai multi bani lipsa.

Mda. Mi-a trecut deja. Lasa, ca poate castig o masina de Craciun, la vreun concurs, ca am participat la vreo 6 deja

Ploua si ma simt bine. Din cand in cand, trebuie sa ploua ca sa inceapa sa intre in amintiri aromele de Craciun.

INNOCENT EYES

Era frig, zapada si eram numai eu cu tata acasa, de ceva timp. Mama plecase la spital. Atat stiam. Aveam 7 ani, insa nu intelegeam mare lucru. Imi spusese mama ceva de o barza care vine si lasa copii mici ca niste ghemotoace pe marginea ferestrei la spital. Nu prea intelegeam de ce nu suntem si eu si tati acolo. Imi era dor de ea. Credeam ca e bolnava...

Peste cateva zile, am fost sa o vizitam. Imi amintesc ca stateam intr-o sala, numai noi, iar pe mama am vazut-o la un televizor agatat de un perete. Tinea o mogaldeata mica in brate si vorbea cu noi. O adusese barza, pe geamul de la spital.

Aceea era surioara mea.

Din acel moment, viata noastra s-a schimbat.

In scurt timp, au venit amandoua acasa. A fost cel mai frumos cadou de sarbatori. Tin minte ca, la masa de Craciun, am asezat 4 tacamuri pe masa. Eu asa credeam, ca si ea va manca cu furculita...

Asta se intampla exact acum 23 de ani.

Era "jucaria" mea si o iubeam mult. In scurt timp, a trebuit sa am grija de ea cat parintii erau la serviciu. Nu prea imi placea sa ii fac grisul cu lapte, ca mereu se murdarea, nu prea imi placea ca nu voia sa adoarma cand aveam eu program de joaca, insa eram tare mandra de ea. Eram nedespartite.

Stiu ca acum amintirile se succed cu repeziciune si zambim amandoua in fata monitorului. Daca regret ceva, este doar faptul ca nu am fost mai mult timp impreuna, ca nu avem si mai multe amintiri comune de impartasit.

Insa ea este mereu in gandurile mele, mai ales astazi. As vrea sa stie toata lumea ca ea e sora mea si ca o iubesc mult si ca nu cred ca as fi fost EU fara EA.

Este incredibil cum a trecut timpul. Insa, pentru mine, ea tot surioara mea "mica" va ramane, oricati ani ar implini. E la fel de dulce si la fel de minunata ca in acea zi friguroasa de sfarsit de toamna, in care a intrat in casa noastra pentru prima data.

LA MULTI ANI, iubita mea surioara !

La multi ani surioarei tale, Kristin! Sa fie mereu vesela si sanatoasa, caci de iubit cu siguranta o iubeste cineva!

Passenger, .

Daca as fi sigura ca povara ce le-o iau altora i-ar face fericiti, fericiti de-a binelea, eliberati, usurati, as vrea sa fiu coplesita de poveri. Dar in cazuri de astea, povara nu se imparte la 2, nu trece de la unul la altul precum o carte, ci se inmulteste cu 2.

Hm... matematica nu e mereu exacta cand vine vorba de lucruri pe care NU ai cum sa le schimbi, pentru ca, daca ai putea, ai fi Dumnezeu.

Poate, totusi, inmultita cu 2, povara e mai usoara. Poate...

La mulţi ani !
Poate la anul veţi fi din nou împreună să vă strângeţi în braţe!

Contraste,

COPILUL EPOCII DE AUR

Sunt un copil al Epocii de Aur. Am fotografii alb-negru de la incoronarea mea ca "pionier", cu zeci de insigne agatate peste tot. Privind fotografiile, as putea sa spun ca eram chiar mandra ca primesc acea cravata.

De fapt, ce intelegeam eu atunci din toate astea ? Nu prea mare lucru, decat ca "asa trebuie" si ma incantau excursiile pe care le faceam cand primeam insemnele de aur.

Ma incantau fastul si poleiala stralucitoare de la asemenea manifestari. Insa e clar ca nu intelegeam nimic. De fapt, acum imi caut circumstante atenuante ca am acceptat sa devin "pionier". Pionier a ce ? Pionier al perpetuarii unei absurditati ? Pionier al distrugerii familiei mele ? Pionier al spalarii creierelor ? Pionier al conformismului ? Al pierderii demnitatii ?

Amintirile copilariei sunt frumoase pentru ca sunt ale copilariei. Aproape orice copilarie e minunata privita prin ochii adultului. Si, pentru mine, asa va ramane. Am avut o copilarie superba, datorita parintilor mei.

Tot datorita lor, nu am aflat ATUNCI decat strictul necesar al necesitatii de a ma conforma. Probabil, pentru protectia mea si a lor.

Insa in orice celula a unei puscarii intra vesti de "afara". Asa am aflat ca unii copii aveau altfel de jucarii ca ale mele, pe care eu nu le voi avea niciodata, ca unii copii au blue-jeans, iar eu nu voi avea niciodata, ca unii copii beau Pepsi Cola pentru ca au luat 9 la matematica, iar eu pot sa iau si cinci de 10 ca tot nu voi bea Pepsi. Ca unii copii au televizor color si video (ce-or mai fi si alea ?), ca unii copii au surprize din reviste straine, ca au gume de mestecat, bomboane, banane, iar eu nu le voi avea probabil niciodata, ca parintii lor nu au stat niciodata la coada la "ratia" de ulei si zahar, ca unii copii nu stau de la 5 dimineata pe sacosa cu gauri sa "prinda rand" la lamai sau unt sau lapte, ca unii copii asculta Modern Talking, iar eu nu voi sti ce fel de muzica e aceea... niciodata. Dar ma resemnasem. Asa Trebuie. Suntem toti egali, asa auzeam la televizor. Si nu intelegeam ce (mai ) inseamna egalitatea, cand cucoana X de la etajul Y striga sa o auda tot cartierul: "Puii mamei, haideti la masa, a adus tata pui si am facut o fripturica tare buna si aveti si banane la desert". Mda. Nu am primit explicatii de ce unii aveau mai multi pui ca altii (sau aveau pui, mai bine spus), iar eu mancam sarmale cu salam de soia, o delicatesa, adica.

Nu am murit de foame, pentru ca "ne-am descurcat", insa nu stiu de ce, aceste amintiri nu se uita niciodata.

Insa, stilou chinezesc aveam si eu si eram tare mandra de asta.

Privind in urma, imi dau seama ca am ramas cu frustrari adanci si de aceea acum zabovesc si 2 ore intr-un magazin de jucarii.

Revolta mi se amplifica atunci cand imi amintesc ce imi povestea tata: ca a fost injosit, jignit, tinut pana la 10 noaptea la ancheta, de catre niste brute cu 4 clase, pentru ca nu a diseminat cum trebuie informatia de la nu stiu ce congres la scoala unde era profesor.

NUMAI datorita familiei am stiut ce inseamna Craciun, credinta, biserica. Pe ascuns, dar am reusit.

Nu prea intelegeam de ce se inchide tata intr-o camera in fiecare seara, unde eu nu aveam acces (avea "treburi" la care nu trebuia sa fie deranjat - a se citi: asculta "Europa Libera").

Iar eu eram un copil fericit, lipsit de griji. Eram copilul Epocii de Aur.

Pentru ca mergeam la mare, in fiecare an, pentru ca aveam bani de seminte de floarea soarelui si creveti, aveam bani de paine (2 de persoana, cozi imense), pentru ca aveam bani... sa mergem in tabara. Tabara de indoctrinare, cu niste läturi pe post de mancare. Noroc ca eram copii si stiam sa ne bucuram de orice.

Pana pe la 13-14 ani, nu am stiut ce inseamna cuvantul "SHOP" si de ce nu am voie sa il rostesc. Imi imaginam ca e o incapere intr-un subsol, intunecata, unde intra numai strainii si cumpara bunatati. Niciodata nu am vazut, de fapt, cum arata un Shop. Mai bine asa, ca altfel as fi ramas cu traume ca nu am putut intra si eu acolo.

Eram un copil fericit, caci relatiile cu vecinii erau asa de stranse, de parca eram o mare familie. Mai tarziu am inteles de ce: pentru ca sa aiba motive sa vina in miezul noptii sa ii duca pe parinti la inca o vizita la "Securitate". In nici un caz ultima. Ramanea doar speranta ca se vor intoarce acasa. Si zambetul plin de bunavointa al acelorasi vecini, a doua zi dimineata. Eram ca o mare familie...

Tot insist: sunt un copil fericit al Epocii de Aur. Alti copii au trecut prin adevarate traume: parinti inchisi in puscarii, familii destramate de conducatorii dragi, "stigmatul" de "negustor" care le-a "distrus" viata, dar nu si demnitatea.

Copiii poarta pacatele parintilor. NU POT sa o compatimesc pe Zoia (fie-i tarana usoara!), chiar si numai pentru faptul ca a purtat blue-jeans si a baut Pepsi la discretie, si eu nu.

Pe mine ma intristeaza ca se uita ... ca cei mai tineri nu cred ca asa ceva a fost posibil sau spun (pe buna dreptate) - de ce ati suportat? (nu noi, in mod special - eram copii - noi ca si popor). Mi-e greu sa le explic ca 'spalarea creierelor' este posibila. Desigur, intr-un grad diferit,dar toti am fost si suntem afectati, oricat se dau unii viteji acum, faptul ca nu isi mai puneau intrebari arata ca nu mai erau nici ei spirite libere. Doar cateva exceptii ... cei care au fost intemnitati, cei din puscariile comuniste erau singurii liberi. Putini, ii numeri pe degete.
Mi-e teama ca uitam, ceea ce face posibila repetarea monstruoasei erori.

Denise, mai grav e ca IERTAM. Poate voi starni ura, insa cum sa IERTI asa ceva ? Insa da, Unii spera ca Timpul le "vindeca" pe toate.

Nu stiu ce as fi facut in locul parintilor, al familiei mele. Nu pot spune ca as fi avut curajul sa ii infrunt. Niste brute nu ai cum sa le infrunti rational. Mai ales daca sunt multe.

Si inca mai sunt, aceste brute. "Metamorfozate" in zambete carismatice, dandu-ne lectii de civilizatie si de viata.

Insa, macar acum avem ceva important de partea noastra: libertatea de a alege.

Probabil ca va mai fi si o parte a doua a scrierii mele. Asa patesc cand ma apuca furiile "ingropate"... ar trebui sa nu mai citesc presa )

Cu siguranta, copiii mei vor sti, chiar daca nu isi vor putea imagina. Cand le voi spune si ca ar fi trebuit sa avem acum FABRICI (ale noastre), la care cei de demult au muncit numai ei stiu cum sa le ridice, probabil ca ma vor crede. Pentru ca ei vor fi din generatia copiilor pragmatici.

Caa, bine ai venit in Puzzle ! Nu stiu ce inseamna pentru fiecare a NU ierta, insa in nici un caz nu i-as putea compatimi pe cei care ne-au distrus copilaria (lucru care devine o moda acum: "saracii, totusi erau oameni buni la suflet"...)... s-avem putin respect pentru noi insine. In rest, e alegerea personala.

Mara, nu am fost acolo, dar, daca voi avea ocazia, voi merge. Sa vedeti atunci furie !

Denise, stiu topicul "cu pricina", insa nu am apucat sa raspund (saptamana asta). Ca idee, DA, acum avem libertatea de a alege intr-o foarte mare masura.

Va las in "compania" catorva imagini suprinse astazi, in timp ce ma aflam in avalansa de oameni (vezi poza finala) care au inceput numaratoarea inversa: AMR O LUNA:



Vestitele "Mozart Kugeln":





Mos Craciun (NU "Gerila" )











LEGO world:









Poate ca in aceasta atmosfera mi-as fi dorit sa imi petrec copilaria, in ajunul Sarbatorilor si in timpul acestora. Nu e nimic, mi s-a mai dat o sansa. Si o valorific

Take care ! Pe luni !

ce aglomeratie !!

Nu e tot orasul asa. (inca). Doar strasse-le de cumparaturi, Champs-Elysee-ul local

Si nici ala nu e asa tot.

Eu acum mai merg prin centru, anul trecut am facut imprudenta sa merg cu o saptamana inainte de Craciun si era sa raman pe acolo....

Dar e fain. Mie imi place.

Gata, acum chiar plec. Cand mai ajung prin centru, promit sa fac o poza cu ceasuri multe pentru tine

Bye !

da, da, da

Ma intreb ce senzatii am fi trait noi, copiii Iepocii de aur, daca am fi vazut minunatiile pe care le-ai surprins tu in poze...

fapt divers: un alt puzzle

Kristin, da' rea esti, ti-ai propus sa ne faci rau cu forta...

Ce draguti sunt pinguinii din fotografie, deliciosi

Cand vei avea copii te va apuca furia cand vei vedea preturile de la Lego

Stiu, preturile, Oiski Ar trebui sa incep de pe acum sa cumpar

INCEPUT de... TOAMNA

De vreo luna, tot cred ca "acesta va fi ultimul week-end de toamna". Aiurea. Ieri a fost o veritabila zi de septembrie, cu soare mult si puternic si ... multa vita de vie.

Am descoperit ca orasul asta e surprinzator. In fiecare week-end tot descopar zone noi de explorat. Ieri am fost in spatele turnurilor de televiziune, si am descoperit alte si alte dealuri pe care le-am urcat cu spor. Sus, la altitudine, o surpriza de proportii: MULT galben :







Din aceste vii se face un vin alb local, foarte bun, Trollinger.

Eram, practic, pe un drum ingust ce separa dealul in doua. Iar cand ma uitam in stanga, vedeam o priveliste de vis, parca eram la munte, undeva (in vale se vede "satul", de fapt un satelit al orasului, caci ne aflam (inca) in zona 2 a orasului, zona 1 fiind Centrul:





La un moment dat, nu au ramas in jur decat dealuri impadurite, cu casute minuscule. Multi oameni au aici gradini micute unde fie cultiva flori, fie rasaduri, fie pastreaza terenul pentru a veni si a se relaxa la un gratar. Ba, chiar mirosea si a must... A fost SUPERB:





Iar ma intrebam daca nu am nimerit undeva la munte, la noi in tara... Casuta asta dintre brazi si cu via in spate, mi-a placut mult, chiar daca poza nu a iesit asa reusita..:



O zi de vis, departe de agitatia orasului, dar totusi in mijlocul acestuia

O combinatie perfecta de culori, un soare superb, un cer minunat:



Si o luni dimineata cu gandul la urmatorul week-end...

Summer Wine

HEAVEN

Tot din ciclul "Libertatea de a alege":

- mereu mi-a fost greu sa scap de lucruri materiale, sa le arunc, ca "poate imi trebuie". Insa bineinteles ca nu mi-au trebuit multe din ele.
Asa ca, mai nou, am invatat sa le sortez si sa le arunc la gunoi sau sa le dau altora care au mai multa nevoie.

- mereu m-am simtit datoare sa pastrez relatii de convenienta cu cei cunoscuti, chiar daca nu ii suportam. Mai nou, am inceput sa ma educ sa spun ce am de spus si, mai ales, sa-mi "sortez" prietenii - cine are nevoie de mine, sa imi spuna. Cine nu, sa fie sanatos. Dam la gunoi sau altora care au mai multa nevoie
Asa ca mi-am sortat prietenii (incluzand aici si simpli cunoscuti) (fac asta cam o data pe an ). Acum am putini, dar buni. Unii din ei mi-au influentat si schimbat in bine viata si continua sa faca asta. Si nu numai din punct de vedere al sprijinului moral sau material.

E incredibil cum cineva poate sa isi iroseasca timp si sa isi riste o anumita imagine pentru a te ajuta, fara sa ii ceri. Doar sa intuiasca faptul ca asta ti-ai dori... sa iti citeasca gandurile.

Totul e sa ai curaj sa iei niste decizii. Mai ales daca esti balanta

Am inceput sa folosesc, la propriu, verbul " a arunca". Fara regrete.

Poate ca da, nu m-am gandit de unde mi se trage.

Occidentalii pastreaza aparentele numai in cadre formale, unde sunt obligati sa o faca. Ceea ce e si normal. Insa in rest, cred ca stii cat sunt de ... umani.

Am mai descoperit ceva. Ca poti invata cate un lucru util de la ORICINE. Chiar si de la "nebunul" flasnetar, care nu stie decat sa invarta manivela.

Chiar si de la oamenii simpli. Sau, mai ales de la ei.

Ultima dimineata de toamna (ora 10):

Kristin, pot sa iau si eu lectii de la tine? Sunt superbe pozele pe care le faci!

Merci. Da, cum sa nu ?

Iei aparatul foto in mana, il pozitionezi pe un "ceva" pe care vrei sa il fotografiezi, astepti sa se coloreze in verde patratul din mijlocul ecranului, apoi apesi click.

Pai am de asteptat, ca al meu nu se face verde

Sambata ne-am pregatit pentru prima zi de Advent, sarbatorita cu Plätzchen (fursecuri), dar si alte prajituri consacrate )

STILL THE ONE

(When I first saw you, I saw love. And the
first time you touched me, I felt love. And
after all this time, you're still the one I love.)

Looks like we made it,
Look how far we've come my baby,
We mighta took the long way
We knew we'd get there someday...

They said, "I bet they'll never make it",
But just look at us holding on,
We're still together still going strong !

You're still the one I run to
The one that I belong to
You're still the one I want for life
You're still the one that I love
The only one I dream of,
You're still the one I kiss goodnight!

Ain't nothin' better
We beat the odds together
I'm glad we didn't listen,
Look at what we would be missin'..

I'm so glad we made it
Look how far we've come my baby !

Exista cuantificare a fericirii. Mai ales in zile mai speciale.

Extrem de "en vogue" in Germania, desi nu e cea mai buna melodie a ei:

The Best Side of Life

A inceput cea mai frumoasa luna a anului.

Mi-am facut 31 de sertarase in suflet, sa pastrez in ele cate ceva frumos din fiecare zi de decembrie. Nu se poate sa nu gasesc in jurul meu ceva minunat, in fiecare zi.

Maine lustruiesc papuceii

On the best side of life exista: lichiorul de cirese, visinele, ciocolata, frisca (mi-a iesiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit !!!) si decoratiunile. Uneori lipseste inspiratia, dar merge si fara...

POVESTE SIMPLA

- Vrei sa ma ajuti sa facem fursecuri ? Stii, Mosului ii plac tare mult, zaboveste mai mult la casutele care il asteapta pline de bunatati.
- Daaaaa !! Vleau sa facem fusleculi. Mie imi dai steluta sa decupez, bine ?
- Bine. Dar parca iti placea si forma cu omul de zapada.
- Daaaa !! Vleau si omul de zapada ! Si vleau sa ii fac ochi si nas si gula.

Mama Mariei zambi. Nu ii venea sa creada ce mare crescuse Maria, chiar daca inca nu putea sa il spuna pe “r”. Parca mai ieri o tinuse in brate pentru prima data si acum faceau impreuna “fusleculi”.

Ii stranse zulufii intr-o codita, ii puse sortzul de gospodina si incepura sa faca aluatul.

-Mami, cum alatä Mos Nicolae ?
- Nimeni nu stie. Se spune ca e foarte batran, ca are barba alba si are un toiag pe care se sprijina.
-De ce nimeni nu stie ?
-Pentru ca vine noaptea, cand copiii dorm. El este Mosul care aduce daruri copiilor cuminti, insa celor care au fost neascultatori nu le daruieste decat o nuielusa.

Ochii Mariei straluceau.

- Mami, eu am fost cuminte ? Eu voi primi daluli ?
- Hmmm.. Nu stiu, puiule. Tu stii daca ai fost ascultatoare sau nu. Chiar, ti-ai curatat cizmulitele ?
- Nu, am uitat.
- Termin eu de facut aluatul. Tu du-te si pregateste cizmulitele, caci Mosul nici nu se uita la ele daca sunt murdare.

O privea cu drag. Maria isi luase rolul foarte in serios. Acum dadea cizmulitele cu “clemä”, ca sa fie sigura ca Mosul se va opri si la ea, cu daruri. Manutele ei mici erau pline de crema de ghete neagra. Cand terminase „operatiunea“, avea crema si pe fatza si chiar prin parul ei blond.

- Foarte bine. Bravo, Mosul va fi impresionat. Acum du-te si te spala pe maini si pe fatza si hai sa decupezi stelutele.
- Daaa, vin lepede.

Au stat pana tarziu in seara aceea, caci era o seara de exceptie. Maria era obosita, dar fericita de munca ei. Era sigura ca Mosul va veni, insa… nu stia inca daca a fost destul de cuminte.

Se schimba in pijamale, il lua in brate pe Teddy Bear, nelipsitul ursulet de plush, mama o saruta si ii ura “Noapte buna”.

In timp ce strangea prin bucatarie, mama Mariei auzi zgomot in camera fetitei. Intredeschise usa usor si o vazu pe Maria stand ghemuita in pat, cu Teddy in brate, cu ochii in tavan si manutele ei mici impreunate, rugandu-se:

- Mosule, te log eu sa nu imi aduci nuleiusa, imi pale lau ca am fost lea. I-am luat jucaliile lui Andlei, l-am facut sa planga, si eu sunt mai male ca el. Dal nu mai fac, plomit. Si am supalat-o pe mami de multe oli si stiu si imi pale lau. Si pe tati l-am supalat ca am stat plea mult la desene. Si pe doamna am supalat-o la gladinita, ca am plans dupa mami si stiu ca nu am dat jucaliile si altol copii. Dal nu mai sunt lea, plomit. Mosule, ai inteles, da ?

Mama Mariei il chema si pe tatal ei, apoi inchisera usor usa, cu un zambet. O iubeau ca pe ochii din cap.

A doua zi dimineata, Maria se trezi mai devreme ca de obicei. Nu uita sa il ia pe Teddy sa verifice impreuna cizmulitele.

- Oaaaaaaaaaaaau ! Mami, tati, am fost cuminteeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee ! Vezi, Teddy, ti-am spus ca am fost cuminte si vine Mosul la noi !

Parintii Mariei aparusera in usa, privind-o. Era atat de dulce, cu zulufii ei incalciti, in pijamalutza cu pinguini, cu Teddy in brate care primea explicatiile ei si cu dulciurile imprastiate in jur !

Ochii ii sclipeau de fericire si alerga in bratele parintilor ei. Apoi, toti trei constatara cu uimire ca toate cizmulitele erau pline de dulciuri.

- Mami, tati, si voi ati fost cuminti. Vedeti, Mosul a venit si la voi ! Oaau, si cate fusleculi a papat ! Uite, mami, stelutele nu mai sunt !

Cu adevarat surprinsi, parintii Mariei zambeau. Inca mai erau copii.


Va doresc tuturor, mici si mari, o zi minunata, cu cizmulitele pline de daruri, iar celor care isi serbeaza azi ziua numelui, un gand bun si multa fericire !

E greu. Azi e prima zi cand nu mai vad serialul "Cold Feet". Este, de departe, cel mai bun serial pe care l-am vazut vreodata.

Am scris mai multe despre el la rubrica de Teatru si Film.

SPER sa se difuzeze si in Romania, pentru ca ar fi pacat sa nu il vedeti.

Ma duc sa ma uit la "Behind the Scenes", sa fiu sigura ca a fost doar un film si nu o realitate transpusa pe ecran.

Acum am vazut povestea...

Am scris-o fara sa vad postarea ta

Coincidenta ... semnificativa !