Bine ati venit la Jurnalul lui Mistinguett!
Ocazional, ea va prezenta aici momente din viata ei, noutati, ce considera ea interesant.
Versiune completa:Jurnalul Lui Misti
Uite ca nu stii cand te apuca inspiratia...
Am intentia sa scriu aici nu numai intamplari si noutati, ci si ganduri, constatari, pareri... Un fel de "ce-ti trece prin cap acum" personal. Dar la care va invit sa participati - caci altfel il scriam pe hartie si-l tineam ascuns.
Glume, poante si contre sunt binevenite, dar singura rugaminte care o am la voi este daca nu aveti ceva frumos de spus mai bine nu spuneti nimic.
Am intentia sa scriu aici nu numai intamplari si noutati, ci si ganduri, constatari, pareri... Un fel de "ce-ti trece prin cap acum" personal. Dar la care va invit sa participati - caci altfel il scriam pe hartie si-l tineam ascuns.
Glume, poante si contre sunt binevenite, dar singura rugaminte care o am la voi este daca nu aveti ceva frumos de spus mai bine nu spuneti nimic.
De la inceput o sa-mi cer scuze pentru faptul ca voi generaliza. Cand spun "noi" ma refer la umanitate per total si fac asta pentru ca eu consider ca o mare majoritate are dreptul la o generalizare de genul "noi". Si ma includ si pe mine in "noi", ca altfel spuneam "voi".
Am revazut asta-seara la tv un film care nu stiu cum mi-a scapat nementionat la "filmul preferat", caci este unul din filmele foarte dragi mie: "Powder" - care sa-mi fie cu iertare, dar nu stiu cum or fi tradus romanii titlul asta, asa cum ii stiu eu poate fi orice de la "Albinotul" pana la "Vinatorul".
Si admit ca m-a facut (iar) sa plang. Si nu-mi plac filmele lacrimogene, dar sunt niste momente in filmul asta unde iti vine asa, sa-l iei in brate pe Jeremy, ca pe un copil, si sa plangi durerea lui.
"Umanitatea a fost depasita de tehnologie". Da, si uite inca ce dovada: scriu pe un ecran unde imi "vars" gandurile si sute de necunoscuti le pot citi daca vor.
Am o mare intrebare (retorica pana la urma). De unde avem atata rau in noi?
Ne consideram cea mai inteligenta specie de pe Terra. Posedam constiinta de sine, cuvantare, putem plange, putem rade, avem sentimente - si totusi, din toate calitatile care le posedam alegem sa ne folosim zilnic de ingustime de minte, ura, invidie, teama... Incercam zilnic sa ne dovedim superioritatea fata de altul, sa ne aratam mai duri, mai intelepti, mai priceputi. Uram tot ce nu e ca noi sau de acord cu noi, dar in acelasi timp incercam sa ne dovedim deosebiti fata de ceilalti. Face sens? Nu mie.
Am marea convingere ca la baza oricarui sentiment negativ sta teama (hei, un psiholog a zis-o - eu doar ii dau dreptate). De ce ne este teama? Cand "latri" la un alt om ca sa te dovedesti mai "tare" nu este teama de moarte. Ce teama e atunci? Ca te pierzi in noianul mediocritatii? Ca esti slab de inger?
De ce ne e mai usor sa ne imbatosam zilnic, la munca-in metrou-cumparaturi-acasa, decat sa zambim unui strain? Ce rau ne poate aduce asta?
De ce preferam sa plangem (fie si in sinea noastra) plini de fiere, cand poti face pe altcineva sa planga lacrimi de fericire dintr-o mangaiere?
Exista un moment in film unde mi-am amintit de discutia noastra pe forum referitoare la telepatie. Cand Jeremy o lasa pe fata cu care se place sa-i "simta" interiorul. Sufletul. Si pana si lui i se face teama cand ea incepe sa inteleaga prea mult - si m-a facut sa ma intreb de ce i-a fost teama? Evident ca nu se putea intampla nimic mai mult decat sa fie inteles pe deplin - ceea ce ar fi fost tot ce avea nevoie, macar un om sa-l inteleaga. (Va spun, e un film genial daca-l priviti cu atentie si-l ganditi.)
"Poate va veni ziua cand umanitatea va depasi tehnologia". De ce ma indoiesc de asta? Si mai am pretentii sa nu fiu trista.
Am revazut asta-seara la tv un film care nu stiu cum mi-a scapat nementionat la "filmul preferat", caci este unul din filmele foarte dragi mie: "Powder" - care sa-mi fie cu iertare, dar nu stiu cum or fi tradus romanii titlul asta, asa cum ii stiu eu poate fi orice de la "Albinotul" pana la "Vinatorul".
Si admit ca m-a facut (iar) sa plang. Si nu-mi plac filmele lacrimogene, dar sunt niste momente in filmul asta unde iti vine asa, sa-l iei in brate pe Jeremy, ca pe un copil, si sa plangi durerea lui.
"Umanitatea a fost depasita de tehnologie". Da, si uite inca ce dovada: scriu pe un ecran unde imi "vars" gandurile si sute de necunoscuti le pot citi daca vor.
Am o mare intrebare (retorica pana la urma). De unde avem atata rau in noi?
Ne consideram cea mai inteligenta specie de pe Terra. Posedam constiinta de sine, cuvantare, putem plange, putem rade, avem sentimente - si totusi, din toate calitatile care le posedam alegem sa ne folosim zilnic de ingustime de minte, ura, invidie, teama... Incercam zilnic sa ne dovedim superioritatea fata de altul, sa ne aratam mai duri, mai intelepti, mai priceputi. Uram tot ce nu e ca noi sau de acord cu noi, dar in acelasi timp incercam sa ne dovedim deosebiti fata de ceilalti. Face sens? Nu mie.
Am marea convingere ca la baza oricarui sentiment negativ sta teama (hei, un psiholog a zis-o - eu doar ii dau dreptate). De ce ne este teama? Cand "latri" la un alt om ca sa te dovedesti mai "tare" nu este teama de moarte. Ce teama e atunci? Ca te pierzi in noianul mediocritatii? Ca esti slab de inger?
De ce ne e mai usor sa ne imbatosam zilnic, la munca-in metrou-cumparaturi-acasa, decat sa zambim unui strain? Ce rau ne poate aduce asta?
De ce preferam sa plangem (fie si in sinea noastra) plini de fiere, cand poti face pe altcineva sa planga lacrimi de fericire dintr-o mangaiere?
Exista un moment in film unde mi-am amintit de discutia noastra pe forum referitoare la telepatie. Cand Jeremy o lasa pe fata cu care se place sa-i "simta" interiorul. Sufletul. Si pana si lui i se face teama cand ea incepe sa inteleaga prea mult - si m-a facut sa ma intreb de ce i-a fost teama? Evident ca nu se putea intampla nimic mai mult decat sa fie inteles pe deplin - ceea ce ar fi fost tot ce avea nevoie, macar un om sa-l inteleaga. (Va spun, e un film genial daca-l priviti cu atentie si-l ganditi.)
"Poate va veni ziua cand umanitatea va depasi tehnologia". De ce ma indoiesc de asta? Si mai am pretentii sa nu fiu trista.
Azi am o mare lene-n mine. Nu am chef sa fac nimic si am atatea de facut. Dar merg pe principiul ca si maine e o zi si daca intre timp mor lumea merge mai departe chiar daca eu nu am pus aspiratorul.
Am realizat azi ceva insa, am avut niste scadente si am reusit sa impart 2 paie la 3 magari (exact 3 note de plata am avut).
N-am chef nici de citit, nici de iesit... Ce naiba e asta? Amorteala, plictiseala...
Am realizat azi ceva insa, am avut niste scadente si am reusit sa impart 2 paie la 3 magari (exact 3 note de plata am avut).
N-am chef nici de citit, nici de iesit... Ce naiba e asta? Amorteala, plictiseala...
Se cheama hastenie de primavhara, halite-as.
Suna mai bine decat puturosenie! Merci, esti dragut 
Dar care primavara, neica? cica iar ploua saptamana asta o zi da una nu, si tot cu geaca pe mine sunt... La noi n-a venit primavara inca.
Urasc vremea de anul asta. De sase saptamini o tine asa.Si regula e ca in cursul saptaminii mai e cite o zi doua insorita, da un week-end insorit n-am mai vazut cam demult.
Da iese el soarele si pe strada mea, stai linistita.In august, surioaro.
Da iese el soarele si pe strada mea, stai linistita.In august, surioaro.
Aceeasi stare o am de o saptamana...eu ii spun..lene. 
Desi am o groaza de facut...n-am chef de nimic. Cand ma apuc de ceva ma plictisesc repede...si e o caldura, doamne! Nu stiu cum e la voi dar aici sunt 35 de grade.
Desi am o groaza de facut...n-am chef de nimic. Cand ma apuc de ceva ma plictisesc repede...si e o caldura, doamne! Nu stiu cum e la voi dar aici sunt 35 de grade.
Azi e o zi superba. Cam a 4-a pe anul asta cand temperatura este peste 25 de grade, e soare si senin. O iarna foarte lunga, friguroasa si in ultimul timp, ploioasa. Mi-a scris o prietena azi, ma invita la plaja - mi se pare atat de ciudat sa ma gandesc la plaja cand doar ieri nu puteam sa merg pe-afara fara geaca-ceva. Dar gandind pozitiv, vine ea si vremea de plaja. Tre' sa dau jos din sunculite
In alta ordine de idei: aseara, la telejurnal, au dat imagini de la parada Porto-Ricanilor care a avut loc duminica in Manhattan, si unde primarul nostru "iubit" a fost huiduit ca pe terenul de fotbal. Reactia lui a fost: "criticismul este constructiv" - sper, musiu Bloomberg. Bineinteles ca dupa aia a dat cu mucii-n fasole si a zis ca orasul e bine si ca economia e in floare...
Pentru cei neavizati - si banuiesc ca mai toti care citesc nu stiu nimic de el, si foarte probabil nici nu-i intereseaza, si le dau dreptate - in treacat fie spus, musiu B, primarul NY-ului, este un multi-miliardar care cica a plecat de la 0 in tineretile lui, are un imperiu financiar foarte destept conceput, dar problema este ca incearca sa conduca orasul precum o companie. Ceea ce nu functioneaza. Sau vrea sa faca orasul asta un oras al bogatilor. Si-o sa spele mama lui vase la restaurante atunci.
Din minunile lui in ultimele luni:
- a re-instituit taxele la toalele sub $110 (care Giuliani le abolise acum vreo 2 ani, ca a zis sa le fie mai usor celor cu venituri mici) si nu doar atat, ci le-a si marit de la 8,25% la 8,65%.
- a aprobat companiei de transport o marire de salarii, ceea ce a dus la marirea taxei de transport de la $1,50 la $2 - mai tarziu sa se descopere ca este nejustificata, si ca nu era nevoie de marirea asta. Un judecator a ordonat revenirea la $1.50 si reimbursarea calatorilor (circ), dar au facut apel si inca se dezbate. Noi intre timp platim tot $2.
Acelasi lucru cu taxa de poduri si tuneluri - si astea ridicate $0.50-$2.
- a inchis statii de pompieri - asta intr-un oras unde un apartament arde in aproximativ 5 minute.
- a redus din numarul de politisti - probabil pentru ca rata de criminalitate era prea redusa pentru renumele NY-ului.
- a semnat legea sa nu se mai fumeze nici in baruri (era singurul loc public unde se mai fuma). Acum se fumeaza in grupuri in strada, spre deliciul nefumatorilor care trec acum vrand-nevrand prin nori de fum.
Eh, si-astea sunt doar cateva din minunile facute de el. Si mai are, fratilor, vreo 2 ani la dispozitie.
In alta ordine de idei: aseara, la telejurnal, au dat imagini de la parada Porto-Ricanilor care a avut loc duminica in Manhattan, si unde primarul nostru "iubit" a fost huiduit ca pe terenul de fotbal. Reactia lui a fost: "criticismul este constructiv" - sper, musiu Bloomberg. Bineinteles ca dupa aia a dat cu mucii-n fasole si a zis ca orasul e bine si ca economia e in floare...
Pentru cei neavizati - si banuiesc ca mai toti care citesc nu stiu nimic de el, si foarte probabil nici nu-i intereseaza, si le dau dreptate
- in treacat fie spus, musiu B, primarul NY-ului, este un multi-miliardar care cica a plecat de la 0 in tineretile lui, are un imperiu financiar foarte destept conceput, dar problema este ca incearca sa conduca orasul precum o companie. Ceea ce nu functioneaza. Sau vrea sa faca orasul asta un oras al bogatilor. Si-o sa spele mama lui vase la restaurante atunci.Din minunile lui in ultimele luni:
- a re-instituit taxele la toalele sub $110 (care Giuliani le abolise acum vreo 2 ani, ca a zis sa le fie mai usor celor cu venituri mici) si nu doar atat, ci le-a si marit de la 8,25% la 8,65%.
- a aprobat companiei de transport o marire de salarii, ceea ce a dus la marirea taxei de transport de la $1,50 la $2 - mai tarziu sa se descopere ca este nejustificata, si ca nu era nevoie de marirea asta. Un judecator a ordonat revenirea la $1.50 si reimbursarea calatorilor (circ), dar au facut apel si inca se dezbate. Noi intre timp platim tot $2.
Acelasi lucru cu taxa de poduri si tuneluri - si astea ridicate $0.50-$2.
- a inchis statii de pompieri - asta intr-un oras unde un apartament arde in aproximativ 5 minute.
- a redus din numarul de politisti - probabil pentru ca rata de criminalitate era prea redusa pentru renumele NY-ului.
- a semnat legea sa nu se mai fumeze nici in baruri (era singurul loc public unde se mai fuma). Acum se fumeaza in grupuri in strada, spre deliciul nefumatorilor care trec acum vrand-nevrand prin nori de fum.
Eh, si-astea sunt doar cateva din minunile facute de el. Si mai are, fratilor, vreo 2 ani la dispozitie.
Aaaa Misti, am vazut si eu Powder,chiar de cateva ori, dar niciodata n-am putut sa il vad pana la capat, ma durea sa vad cum se confirma ideea ca ne temem de ceea ce nu cunoastem.
Misti, daca mi se permite un raspuns mic la jurnalul tau, as vrea sa spun un lucru: cand spuneai de baiatul din film, ca s-a speriat de fata ce-i simtea sufletul....Ancuta mi-a simtit o parte din suflet...Primul lucru pe care l-am simtit eu a fost teama...De ce? Pt ca, oricat as vrea ca cineva sa ma cunoasca foarte bine, mi-e frica de ce ar putea descoperi...Daca descopera ceva ce nu-i place si atunci imi pierd un/o prieten/a? Daca descopera cat de adanc e sufletul meu si cat de puternic traiesc unele experiente si se sperie de atata sensibilitate? Pt ca, la un moment dat, cineva mi-a zis:"L., imi pare rau, dar nu pot fi cu tine...Esti prea profunda pt mine, esti prea complexa si prea sufletista...Ma simt responsabil de fiecare lacrima a ta...Si nu vreau asta, e o responsabilitate prea mare pt mine..." ....Si atunci aveam doar 17 ani si nu trecusem prin multe chinuri prin care am trecut dupa relatia aia...Si acum stiu sigur ca omul ala m-a cunoscut intr-adevar in profunzimea mea...Deci, cum ziceam, cand cineva ne poate citi in suflet, nu ne e frica de moarte, ci, probabil, de singurate...Cel putin mie de asta mi-e frica...Caci e oribil sa traiesti printre atatia oameni si sa fii atat de singur.... 
| QUOTE (afrodita @ Jun 11 2003, 05:18 PM) |
| Caci e oribil sa traiesti printre atatia oameni si sa fii atat de singur.... |
Ha! spune-mi mie cum e sa traiesti printre atatia oameni si sa fii singur... Poate intr-o buna zi o sa ating si subiectul asta - de fapt cred ca o sa fie inevitabil daca o sa continui jurnalul...
Afrodita, inteleg ce spui cu teama de a fi descoperita... dar o gasesc fara sens. Esti (ca si mine) o persoana deschisa si asta o faci tocmai ca lumea din jurul tau sa afle ce fel de suflet esti, sa te cunoasca in profunzime si sa fii inteleasa (sau mai bine zis, ca sa nu fii prost inteleasa). Atunci de ce sa-ti fie teama?
Teoria mea este: asta sunt, ma placi bine, nu ma placi iarasi bine, nu trebuie sa ma placa toata lumea. Am auzit si eu multe caracterizari - si sunt adepta criticii constructive - dar nu o sa alterez cine sunt pentru nimeni. Imi pot modifica comportamentul, dar nu sufletul. Mai bine traiesc singura dar sa ma respect eu pentru cine sunt si ce fac, decat sa traiesc printre oameni superficiali care ma accepta ca asa le convine lor, dintr-un motiv sau altul. Plus ca, asa cum nimeni nu e perfect, ma astept ca oricat ar tine un/o prieten/a la mine, ceva sa nu-i placa la un moment dat... Dar un prieten adevarat te accepta asa cum esti, nu? asa cum si noi ii acceptam pe ei.
Sensibilitate... Da, hm... Daca pe cineva (mai ales barbat) ar speria ca sunt sensibila inseamna ca nu apreciaza dragostea. O femeie care nu e sensibila nu stie sa iubeasca.
Zic eu. Prietena mea, nasul sus si fii mandra de cine esti si nu-ti fie teama. Nu te mira ca lumea te citeste ca pe o carte deschisa, caci tu esti cea care-ti deschizi sufletul. Cat despre baiatul care "s-ar simti vinovat pentru fiecare lacrima a ta" - oh, pleeeaaase. Se cheama in fond fuga de responsabilitate. Ala era ori un tip slab ori n-a stiu ce alt text sa bage, iar tu, frageda de 17 ani, ai picat si ai ramas marcata de cuvintele lui. Daca te iubea ar fi stat sa-ti stearga lacrimile si ar fi facut totul ca sa-ti puna un zambet pe buze. Ne-am inteles?
Oana, bine ai revenit pe forum
si trebuie sa vezi Powder pana la capat. E o lectie de viata. Asa, metafora cum o fi. Trebuie sa avem curaj sa ne privim in oglinda sa ne vedem asa cum suntem. Altfel, ce am mai facut eu azi: am iesit la o cafea cu o prietena, la terasa recent descoperita pe langa casa, dupa o ploaie torentiala de vara. Apoi am facut pe magarusul, 2 excursii la supermarket sa-mi fac aprovizionarea cu papica pe urmatoarele cateva zile. Deci nimic interesant. Doar ca va ploua in continuare urmatoarele 2 zile, cica. Dar nici asta nu mai e noutate.
Am dat de greu, prieteni. Ne-au taiat macaroana cu cumparatul tigarilor pe internet.
Deci trebuie sa va spun ca in orasul NY pachetul de tigari premium (adica Marlboro si cele ca el) sunt peste $6 din cauza taxelor de stat si oras. La duty-free cartusul este cu putin sub $20, iar rezervatiile de indieni (care au statul special din partea guvernului) vand tigarile pe internet fara taxe cu $20-25 cartusul, sau mai luam duty-free din Elvetia, cu $20. Si asa se aprovizionau toti fumatorii care ii cunosc.
Mai trebuie sa spun ca am mai incercat sa ma las de fumat de cateva ori pana acum. Motivele principale fiind dependenta (urasc ca "trebuie" sa fumez, si senzatia asta e cunoscuta numai de fumatori) si deja a inceput sa ma enerveze ca nu se mai poate fuma nicaieri (tot de dependenta tine intr-un fel) si ma deranjeaza si cum miros hainele si casa (da, simt). Am incercat sa ma las cu vointa ($0) si patch-uri ($45), cu guma anti-tutun ($40) si cu sedinte de preso-punctura cu laser ($125, in Canada ca in SUA nu-s aprobate). Am fost la Boston la un rus care cica are puteri miraculoase si ne-a facut "pufff" in fata si cica trebuia sa nu-ti mai vina sa fumezi ($60 de caciula si 10 ore cu masina dus-intors). Mai am de incercat acupunctura si hipnoza.
Cel mai mult nu am fumat o saptamana, timp in care am "inselat" - dupa 3 zile am tras 3 fumuri si am ametit. La munca nu ma puteam gandi la altceva decat ca vreau sa fumez. In pauza imi bagam unghiile in carnea bratelor iar stomacul meu imi era in gat. Ma gandeam la dependentii de droguri prin ce trebuie sa treaca daca doar de la tigari treci prin asa chinuri. Dupa 5 zile am fumat o tigara, a 2-a zi 3, si dupa alte 5 zile eram iar la un pachet pe zi.
As vrea sa ma las. Citesc o carte care te invata cum sa rationezi cu tine insuti (cica) - pana acum nu m-a convins. O sa incerc acupunctura si probabil o sa trec iar pe leucoplaste. $6 pe zi nu o sa dau pe tigari ca ar insemna sa ajung sa renunt la mancare. Iar al meu fumeaza mai mult ca mine...
E groaznic cum numai gandul ca o sa ma las ma face sa aprind alta tigara. Nu vreau sa fac jurnalul asta sezatoare de batrani care dau sfaturi, dar fratilor, daca puteti sa va lasati acum fara probleme, lasati-va.
Asa as vrea sa ajung sa traiesc ziua aia cand o sa pot spune "M-am lasat, nu mai fumez de n-spe luni". Dar nu ma vad nefumatoare. Cum mi-au spus odata "ai mei" (frate-meu si prietenele mele): nu ni te putem imagina fara tigare, nu ai fi tu. Ce as vrea sa le dovedesc altfel...
Deci trebuie sa va spun ca in orasul NY pachetul de tigari premium (adica Marlboro si cele ca el) sunt peste $6 din cauza taxelor de stat si oras. La duty-free cartusul este cu putin sub $20, iar rezervatiile de indieni (care au statul special din partea guvernului) vand tigarile pe internet fara taxe cu $20-25 cartusul, sau mai luam duty-free din Elvetia, cu $20. Si asa se aprovizionau toti fumatorii care ii cunosc.
Mai trebuie sa spun ca am mai incercat sa ma las de fumat de cateva ori pana acum. Motivele principale fiind dependenta (urasc ca "trebuie" sa fumez, si senzatia asta e cunoscuta numai de fumatori) si deja a inceput sa ma enerveze ca nu se mai poate fuma nicaieri (tot de dependenta tine intr-un fel) si ma deranjeaza si cum miros hainele si casa (da, simt). Am incercat sa ma las cu vointa ($0) si patch-uri ($45), cu guma anti-tutun ($40) si cu sedinte de preso-punctura cu laser ($125, in Canada ca in SUA nu-s aprobate). Am fost la Boston la un rus care cica are puteri miraculoase si ne-a facut "pufff" in fata si cica trebuia sa nu-ti mai vina sa fumezi ($60 de caciula si 10 ore cu masina dus-intors). Mai am de incercat acupunctura si hipnoza.
Cel mai mult nu am fumat o saptamana, timp in care am "inselat" - dupa 3 zile am tras 3 fumuri si am ametit. La munca nu ma puteam gandi la altceva decat ca vreau sa fumez. In pauza imi bagam unghiile in carnea bratelor iar stomacul meu imi era in gat. Ma gandeam la dependentii de droguri prin ce trebuie sa treaca daca doar de la tigari treci prin asa chinuri. Dupa 5 zile am fumat o tigara, a 2-a zi 3, si dupa alte 5 zile eram iar la un pachet pe zi.
As vrea sa ma las. Citesc o carte care te invata cum sa rationezi cu tine insuti (cica) - pana acum nu m-a convins. O sa incerc acupunctura si probabil o sa trec iar pe leucoplaste. $6 pe zi nu o sa dau pe tigari ca ar insemna sa ajung sa renunt la mancare. Iar al meu fumeaza mai mult ca mine...
E groaznic cum numai gandul ca o sa ma las ma face sa aprind alta tigara. Nu vreau sa fac jurnalul asta sezatoare de batrani care dau sfaturi, dar fratilor, daca puteti sa va lasati acum fara probleme, lasati-va.
Asa as vrea sa ajung sa traiesc ziua aia cand o sa pot spune "M-am lasat, nu mai fumez de n-spe luni". Dar nu ma vad nefumatoare. Cum mi-au spus odata "ai mei" (frate-meu si prietenele mele): nu ni te putem imagina fara tigare, nu ai fi tu. Ce as vrea sa le dovedesc altfel...
Puiule, daca tot ai incercat atatea , mai incearca ceva: e un medicament care se cheama zyban.De la alte fete de pe net(pe care le-am cunoscut si la bucuresti) am inteles ca e foarte bun..Dupa 3 saptamani de tratament nu-ti mai vine pofta de tigari...Din cate am inteles vreo 5-6 fete s-au lasat cu ajutorul lui...E in jur de 90 euro un tub de pastile..Nu mai stiu exact cat e in dolari..Si am inteles ca reteta ti-o prescrie medicul de familie...Incearca-l si pe asta daca tot ai incercat orice si nu a mers pana acum...Cica actioneaza cumva asupra centrilor nervosi, iti dispare dorinta de a fuma, necesitatea aceea de care stim toti fumatorii...Caci vad ca vointa ai avea...Io inca nu vreau sa ma las de tigari...Dar il voi incerca si eu in scurt timp...
Oops, de ala am uitat. Am luat si zyban 2 saptamani si nu mi-a trecut nimic. 
Misty,
Muta-te mai jos un pic,in DE, probabil ca nu o sa te lasi de tutun da macar nu o sa mai platesti taxe la nimic ce cumperi.
Daca totusi vrei sa te lasi nu mai da banii pe vraci ,medicamente, leucoplaste si alte gume.Daca deja fumezi peste 1 pachet pe zi ia-o pe pasi mici. Amina ora la care fumezi prima tigare din ce in ce mai jos. Impune-ti un anumit interval intre tigari. Cind sotul isi aprinde o tigare impune-ti sa-ti aprinzi si tu una peste 10 minute.Incearca sa le pufai mai mult.Dupa jumatea tigarii arunc-o.Si alte chestii de genul asta, sa fie un pas cit de mic dar sa fie si tine-te de el.
Bafta.
Muta-te mai jos un pic,in DE, probabil ca nu o sa te lasi de tutun da macar nu o sa mai platesti taxe la nimic ce cumperi.
Daca totusi vrei sa te lasi nu mai da banii pe vraci ,medicamente, leucoplaste si alte gume.Daca deja fumezi peste 1 pachet pe zi ia-o pe pasi mici. Amina ora la care fumezi prima tigare din ce in ce mai jos. Impune-ti un anumit interval intre tigari. Cind sotul isi aprinde o tigare impune-ti sa-ti aprinzi si tu una peste 10 minute.Incearca sa le pufai mai mult.Dupa jumatea tigarii arunc-o.Si alte chestii de genul asta, sa fie un pas cit de mic dar sa fie si tine-te de el.
Bafta.
Ai dreptate, bdl, asa e, am incercat sa fac ce zici tu, si ajunsesem la 15 pe zi, dar mai jos nu am reusit. Dar tot cum zici tu, trebuie sa te tii. N-am putut, simt ca am nevoie de ajutor.
Va multumesc ca va pasa de "durerea" mea. Am un pachet pe drum care o sa mai tina o luna dar intentionez sa nu mai cumpar tigari dupa aia. Poate in timpul asta ma duc si la acupunctura. Si o sa va zic eu, ca atunci o sa am nevoie de tot suportul posibil.
Azi sunt suparata rau. Poveste lunga si n-are rost - plus ca m-ar apuca niste draci de zile mari sa povestesc - dar atat zic: speram ca ceva bun s-ar intampla si nu se poate, si e un cerc vicios din care nu stiu cum sa ies. Si are tot de-a face cu sistemul asta de aici. Sunt intr-unul din momentele alea cand nu stiu ce sa fac, incotro s-o iau.
Imi cer scuze tuturor care citesc jurnalul asta. Sunt o persoana vesela si nimic nu ma bucura mai tare decat sa am vesti bune, dar vad ca de cand am inceput jurnalul numai plangeri ati citit. Promit sa ma redresez
Va multumesc ca va pasa de "durerea" mea. Am un pachet pe drum care o sa mai tina o luna dar intentionez sa nu mai cumpar tigari dupa aia. Poate in timpul asta ma duc si la acupunctura. Si o sa va zic eu, ca atunci o sa am nevoie de tot suportul posibil.
Azi sunt suparata rau. Poveste lunga si n-are rost - plus ca m-ar apuca niste draci de zile mari sa povestesc - dar atat zic: speram ca ceva bun s-ar intampla si nu se poate, si e un cerc vicios din care nu stiu cum sa ies. Si are tot de-a face cu sistemul asta de aici. Sunt intr-unul din momentele alea cand nu stiu ce sa fac, incotro s-o iau.
Imi cer scuze tuturor care citesc jurnalul asta. Sunt o persoana vesela si nimic nu ma bucura mai tare decat sa am vesti bune, dar vad ca de cand am inceput jurnalul numai plangeri ati citit. Promit sa ma redresez
Puiule, cauta-ma pe yahoo, sunt invizoaca si mai vorbim acolo...Nu de alta, dar chiar nu vreau sa se transforme jurnalul asta in zidul plangerii...Te pup si te sprijin cu sufletul si cu gandul...Te iubesc si ai grija te tine, iubita! te astept pe yahoo sa vorbim si eu am sa-ti zic ceva....Tot dureros si tot aiurea
| QUOTE (afrodita @ Jun 14 2003, 12:01 PM) |
| ...Te iubesc si ai grija te tine, iubita! |
Ori va cunoasteti de mult si eu nu stiu, ori tu Afrodita habar nu ai ce inseamna a iubi...sau mai este o varianta...mesaj de curtoazie
Sau mai este o varianta:exista mai multe feluri de a iubi...Dar, nu vreau sa ma cert cu tine, cel putin nu aici...Nu vreau sa-i "murdaresc" jurnalul cu vreo disputa de-a noasta....
Ei, bubule, bubule... Bag seama ca ai nevoie sa cunosti ce-i aia dragostea... Sa te invat eu sau sa te las sa o descoperi singur? Bine, accept ideea ca nu pot sa te invat eu, dar pot sa-ti dau o idee unde sa te uiti dupa ea: e sentimentul ala care il ai cand ceva iti provoaca admiratie si respect. Se poate intampla cand intri in contact cu o floare, un animal sau un alt om, dar lista nu se opreste aici. 
Iti promit ca nu e greu, sa incerci si tu sa iubesti. Nu trebuie decat sa vrei.
M-am sculat azi scaldata de soare, cu "pretendentul" zgariind plasa de la geam si pisica mea cea mica chemandu-ma in ajutor.
Dupa ce mi-am baut cafeaua, m-a apucat o dorinta acuta sa ma tund si sper sa reusesc, dar fiind ca e sambata si e aglomerat la saloane. Am chef de ceva drastic dar coafeza mea refuza sa-mi schimbe tunsoarea pentru ca cica asta face parte din alura mea. Hm, ma rog, orice numai sa nu-l mai vad ca ia forme de matura folosita cu prea mult sarg.
Plus ca diseara trebuie sa trec pe la un botez si nu vreau sa dau motiv de barfa micii comunitati romanesti care o sa fie prezenta. Ei, stiu ca daca vor, gasesc ei motive, dar macar sa stiu ca eu am facut tot ce am putut.
Si va anunt din timp ca luni s-ar putea sa fac cu mana spre webcam-ul din Times Square - http://www.earthcam.com/usa/newyork/timessquare/ asa ca cine e curios sa ma vada trebuie sa stea treaz pana pe la 1 din noapte ora Romaniei. E un festival al mancarii de la care nu pot sa lipsesc si care incepe chiar la o strada de unde e webcam-ul si dat fiind ca e in drumul meu...
Iti promit ca nu e greu, sa incerci si tu sa iubesti. Nu trebuie decat sa vrei.M-am sculat azi scaldata de soare, cu "pretendentul" zgariind plasa de la geam si pisica mea cea mica chemandu-ma in ajutor.
Dupa ce mi-am baut cafeaua, m-a apucat o dorinta acuta sa ma tund si sper sa reusesc, dar fiind ca e sambata si e aglomerat la saloane. Am chef de ceva drastic dar coafeza mea refuza sa-mi schimbe tunsoarea pentru ca cica asta face parte din alura mea. Hm, ma rog, orice numai sa nu-l mai vad ca ia forme de matura folosita cu prea mult sarg.
Plus ca diseara trebuie sa trec pe la un botez si nu vreau sa dau motiv de barfa micii comunitati romanesti care o sa fie prezenta.
Ei, stiu ca daca vor, gasesc ei motive, dar macar sa stiu ca eu am facut tot ce am putut.Si va anunt din timp ca luni s-ar putea sa fac cu mana spre webcam-ul din Times Square - http://www.earthcam.com/usa/newyork/timessquare/ asa ca cine e curios sa ma vada trebuie sa stea treaz pana pe la 1 din noapte ora Romaniei. E un festival al mancarii de la care nu pot sa lipsesc si care incepe chiar la o strada de unde e webcam-ul si dat fiind ca e in drumul meu...
Bubule...lasa fetele in pace, cat mai poti....ca daca nu, nici Oden nu te mai scapa din mana lor.
Nu ca ma intereseaza, dar sa nu zici ca nu ai stiut
Un sfat prietenesc de la :
Sorin.
Bubule,
Inca un sfat mic de la un prieten: fi baiat destept.
Inca un sfat mic de la un prieten: fi baiat destept.
Mai, mai, mai, ce cavaleri avem aici! 
Si nah, ca nu m-am tuns. N-am stiut ca aia inchid la 6 si era 4 cand am sunat eu sa ma anunt.
Si nah, ca nu m-am tuns. N-am stiut ca aia inchid la 6 si era 4 cand am sunat eu sa ma anunt.
| QUOTE (bdl @ Jun 14 2003, 11:36 PM) |
| Bubule, Inca un sfat mic de la un prieten: fi baiat destept. |
Accept cu placere sfatul lui Bdl, mi se pare cel mai inteligent...
O cunostinta pleaca in tara in cateva zile, plus ca ieri am vorbit la telefon cu frate-meu si nepotelul meu cel mare (8 ani jumate si e sufletul meu) si uite cum mi s-a facut dor de Romania. Fara sperante prea mari sa ajung pe-acolo anul asta.
Mi-e dor de "sezatorile" de sambata seara, cand ne adunam cati putem si stam la glumite si mai un dans, mai o busuioaca... Mi-e dor sa-mi rup gleznele pe troatuarele sparte din Bucuresti in drumurile mele neobosite... Mi-e dor sa stau cu frate-meu de vorba nopti intregi, pe balcon...
Dar stiu ca o sa fie, cand o fi sa fie. Zambesc nostalgic, dar zambesc la toate amintirile astea.
Mi-e dor de "sezatorile" de sambata seara, cand ne adunam cati putem si stam la glumite si mai un dans, mai o busuioaca... Mi-e dor sa-mi rup gleznele pe troatuarele sparte din Bucuresti in drumurile mele neobosite... Mi-e dor sa stau cu frate-meu de vorba nopti intregi, pe balcon...
Dar stiu ca o sa fie, cand o fi sa fie. Zambesc nostalgic, dar zambesc la toate amintirile astea.
Misti, apropos de fumat sa vezi ce-am facut acu' 2 zile: era 6 seara si am vazut ca mai am un singur pachet de tigari nedesfacut (asa de rau am ajuns, cand mai am 20 de tigari zic ca nu mai am deloc) stiam ca pana vine sota-miu a doua zi nu ajunge, cele pe care le comandasem nu mai veneau, am vrut sa ies sa cumpar, dar nu aveam cu ce sa ma deplasez in momentul ala, pe site de unde comandam cam la toate scria sold out si brusc m-au apucat niste draci pe prostia din capul meu, mi s-a parut ca sunt asa de jalnica cu chestia asta in jurul careia se invarte toata viata mea, asa ca mi-am spalat scrumiera, am pus pachetul nedesfacut in dulap cu bricheta cu tot si..asta e...azi deja e duminica, sa vad ce se intampla mai departe, n-am incercat in viata mea sa ma las de fumat, habar n-am daca am vointa. Socra-miu, fost fumator, ma descuraja zicand "sa te vad peste o luna de zile daca tot asa increzatoare esti", m-a pus sa ii dau pachetul de tigari ramas, culmea e ca a doua zi mi-au venit si cartusele intarziate pe care el le-a luat si le-a ascuns, am aproape incontinuu ca un bolovan care ma apasa pe piept, tigarile sunt neincetat in capul meu, am si visat noaptea ca din reflex imi aprind o tigare...da' incerc sa rezist cu stoicism, nu tu patch-uri, nu tu bomboane, ca imi fac si mai rau pofta, beau lichide, incerc sa o fac ca si cand e un lucru simplu. Cand imi fac cafea dimineata ma gandesc sa o iau cu metoda raritului dar am realizat ca n-as putea asa, ACUM e momentul, daca pot sa ma abtin, atunci va fi definitiv. Doua zile nu e mult, da' pt mine e enorm, sa trec de la un pachet jumate pe zi la zero.
Oana, 2 zile e fantastic si iti tin pumnii. Si bag seama ca nu ti-a fost prea greu asa ca tine-te tare. Si sfatul meu e sa nu inseli - nu te lasa atrasa de gandul ca "doar un fum..." - acolo am gresit eu cand am incercat sa ma las.
Sper din toata inima sa reusesti, spre binele tau si al meu - o sa am si eu nevoie de suport. Aseara m-am gandit ca ar fi trebuit sa fac alta comanda de tigari (btw, ca sa vedeti ce stupida e noua lege, poti comanda tigari prin telefon fara probleme, doar pe internet nu se mai poate) dar as vrea ca ce am in casa sa fie ultimele tigari fumate. Incerc sa-l conving si pe al meu sa se lase - e racit rau de 2 zile, cu febra si tuse din plamani si tot a fumat, desi mai rar decat de obicei.
Oana, sa nu renunti. Cand ti-e greu, vino si scrie aici ca sa te descarci.
Sper din toata inima sa reusesti, spre binele tau si al meu - o sa am si eu nevoie de suport. Aseara m-am gandit ca ar fi trebuit sa fac alta comanda de tigari (btw, ca sa vedeti ce stupida e noua lege, poti comanda tigari prin telefon fara probleme, doar pe internet nu se mai poate) dar as vrea ca ce am in casa sa fie ultimele tigari fumate. Incerc sa-l conving si pe al meu sa se lase - e racit rau de 2 zile, cu febra si tuse din plamani si tot a fumat, desi mai rar decat de obicei.
Oana, sa nu renunti. Cand ti-e greu, vino si scrie aici ca sa te descarci.
Eh, mi-e foarte greu, am vrut sa divortez ieri si sa plec in Romania de nervi ce aveam, ma durea tare de tot in capu' pieptului, parca nu aveam aer sa respir, nu stiu cat tin craving-urile astea ca pe mine ma istovesc pur si simplu.
Sunt ca orice om, un amalgam de bune si rele, pasarele si ciudatenii. Un motiv important pentru care ma apreciez ca om este ca nu am simtit niciodata invidia. Nu stiu daca e corect sa spun ca ma apreciez pentru asta pentru ca pare a fi defect genetic si nu un efort.
Nu inteleg invidiosii. Chiar daca nu pot sa ma bucur pentru succesele altcuiva, nu simt invidie - cel mai mult imi e indiferent. In rest, ma bucur - o iau ca pe un triumf al rasei umane. Orice are cineva mai mult ca mine este un exemplu de urmat si un motiv de admiratie.
Dat fiind ca mi-as dori sa am mai multa ambitie insa, ma intreb: este oare ambitia un produs al invidiei? Asta sa fie forta care da putere in a urca scari sociale si materiale? Este rau sa fii multumit cu putin? Teoretic, valoarea unui om nu sta in posesiunile sale materiale, dar in practica este oare adevarat?
Nu inteleg invidiosii. Chiar daca nu pot sa ma bucur pentru succesele altcuiva, nu simt invidie - cel mai mult imi e indiferent. In rest, ma bucur - o iau ca pe un triumf al rasei umane. Orice are cineva mai mult ca mine este un exemplu de urmat si un motiv de admiratie.
Dat fiind ca mi-as dori sa am mai multa ambitie insa, ma intreb: este oare ambitia un produs al invidiei? Asta sa fie forta care da putere in a urca scari sociale si materiale? Este rau sa fii multumit cu putin? Teoretic, valoarea unui om nu sta in posesiunile sale materiale, dar in practica este oare adevarat?
Imi place sa cred ca sunt un om onest, ca ma arat in lume cu adevar. Imi spun parerile chiar daca stiu ca nu oricine va fi de acord cu ele, nu imi calculez reactiile, nu imi place sa insel si nu mint decat in cazurile unde diplomatia face bine ambilor interlocutori.
Si totusi, intr-un proces de "soul searching" ma intreb cat sunt cu adevarat eu insumi.
De-a lungul vremii am invatat sa-mi tin gura - caci adevarurile trantite in fata nu-ti aduc prieteni (desi prietenii mei aici probabil vor avea alta parere ).
Mi-am schimbat intr-o mare masura felul de a ma imbraca - caci trebuie sa te potrivesti "mediului" ca sa iti castigi o paine de ex. (iar acum ca nu lucrez, nu am bani sa-mi cumpar haine noi care mi-ar exprima mai bine stilul - ironic, nu?).
Am invatat sa-mi ascund sentimentele pentru a nu fi considerata o persoana slaba (sau stiu eu ce alte catalogari). Nu ca nu spun celor dragi cat tin la ei, caci asta o fac, dar in multe instante trebuie sa ma arat mai "dura" decat sunt in realitate.
Am alungat intr-un colt al mintii dorinta de aventura, si am inlocuit-o cu necesitatile cotidiene.
Am schimbat profunzimea mintii cu practicalitatea necesara supravietuirii zilnice. De ex., petrec mai mult timp preocupata de contabilitatea casei decat citind vraful de carti care isi asteapta randul. Iar la sfarsitul zilei, e mai usor sa rasfoiesc o revista superficiala decat sa ma arunc in abisul gandirii.
Si mai sunt exemple, dar si atat e suficient sa ma aduca la intrebarea: cat sunt cu adevarat eu insumi si cat sunt produsul social al unei vieti? Ma indoiesc ca-s unica persoana care trece prin schimbarile astea, si imi cunosc adevarata valoare cu bune si rele, si totusi imi simt sufletul innabusit de atatea straturi de neadevar.
Raman visele... Dar despre ele, cu alta ocazie.
Si totusi, intr-un proces de "soul searching" ma intreb cat sunt cu adevarat eu insumi.
De-a lungul vremii am invatat sa-mi tin gura - caci adevarurile trantite in fata nu-ti aduc prieteni (desi prietenii mei aici probabil vor avea alta parere
). Mi-am schimbat intr-o mare masura felul de a ma imbraca - caci trebuie sa te potrivesti "mediului" ca sa iti castigi o paine de ex. (iar acum ca nu lucrez, nu am bani sa-mi cumpar haine noi care mi-ar exprima mai bine stilul - ironic, nu?).
Am invatat sa-mi ascund sentimentele pentru a nu fi considerata o persoana slaba (sau stiu eu ce alte catalogari). Nu ca nu spun celor dragi cat tin la ei, caci asta o fac, dar in multe instante trebuie sa ma arat mai "dura" decat sunt in realitate.
Am alungat intr-un colt al mintii dorinta de aventura, si am inlocuit-o cu necesitatile cotidiene.
Am schimbat profunzimea mintii cu practicalitatea necesara supravietuirii zilnice. De ex., petrec mai mult timp preocupata de contabilitatea casei decat citind vraful de carti care isi asteapta randul. Iar la sfarsitul zilei, e mai usor sa rasfoiesc o revista superficiala decat sa ma arunc in abisul gandirii.
Si mai sunt exemple, dar si atat e suficient sa ma aduca la intrebarea: cat sunt cu adevarat eu insumi si cat sunt produsul social al unei vieti? Ma indoiesc ca-s unica persoana care trece prin schimbarile astea, si imi cunosc adevarata valoare cu bune si rele, si totusi imi simt sufletul innabusit de atatea straturi de neadevar.
Raman visele... Dar despre ele, cu alta ocazie.
Se spune ca ochii sunt ferestrele sufletului.
Am inceput sa privesc in ochii oamenilor, necunoscuti si cunoscuti, si este uimitor ce poti citi in ei. Tristete, indiferenta, ironie, rautate, durere... Cred ca doar in ochii indragostitilor poti vedea cu adevarat fericire.
Si doar in ochii copiilor inocenta.
E ca si cum in spatele ochilor sunt camarute in care ne-am ascuns secretele cele mai adanci - camarute inchise cu lacate, pe veci - doar ca intunecimile lor razbat prin ferestre.
Copiii inca nu au secrete - in ochii lor vezi oricand uimire, curiozitate, placere.
Doar un gand.
Am inceput sa privesc in ochii oamenilor, necunoscuti si cunoscuti, si este uimitor ce poti citi in ei. Tristete, indiferenta, ironie, rautate, durere... Cred ca doar in ochii indragostitilor poti vedea cu adevarat fericire.
Si doar in ochii copiilor inocenta.
E ca si cum in spatele ochilor sunt camarute in care ne-am ascuns secretele cele mai adanci - camarute inchise cu lacate, pe veci - doar ca intunecimile lor razbat prin ferestre.
Copiii inca nu au secrete - in ochii lor vezi oricand uimire, curiozitate, placere.
Doar un gand.
Scuze, dar uite ca nu m-am putut abtine sa nu postez, desi, dupa cum bine stii, nu sunt tocmai in starea necesara...
Chestia cu oglina sufletului am citit-o de mult, nu mai stiu prin ce roman sau povestire...Si atunci am inceput sa observ..Parca pana atunci am fost cu ochii inchisi, legata la ei, parca pana atunci nu vedeam nimic...Insa mai bine ar fi fost sa nu ii fi deschis niciodata...Pt ca vad prea multa tristete, prea multa indiferenta...Fericire? Rar vad asta in okii cuiva, dar si atunci parca vad cum tristetea se prelinge ca o umbra in spatele fericirii si stiu sigur ca va reveni in fata curand....As prefera sa nu vad atata lume trista...Nemultumita...Suferind...Ce tot zic? Ca de multe ori cand ma uit in oglinda ochii mei acelasi lucru exprima..De aceea prefer ochelarii de soare sau mersul cu privirea in pamant...Nu vreau sa citeasca si altii pe fata mea tristetea din sufletele lor...Mi se rupe sufletul cand citesc dezamagirea sau suferinta in ockii celor dragi..Acestea sunt momentele cand as fi preferat sa nu fi stiut niciodata sa citesc in ochii oamenilor....
Si de cand am citit si despre gesturi, mi-am facut un prost obicei: observ lumea din jurul meu.Dar in sensul ca incep sa-mi imaginez ce nenorociri s-au abatut asupra celor ce merg garboviti, aplecati de atatea griji...Fiecare om de pe strada are povestea lui...Si e tare aiurea sa i-o citesti...
Totusi, cand stiu ca nu ii merge bine cuiva, primul lucru care imi apare in minte sunt ochii tristi..Atat de tristi....
Chestia cu oglina sufletului am citit-o de mult, nu mai stiu prin ce roman sau povestire...Si atunci am inceput sa observ..Parca pana atunci am fost cu ochii inchisi, legata la ei, parca pana atunci nu vedeam nimic...Insa mai bine ar fi fost sa nu ii fi deschis niciodata...Pt ca vad prea multa tristete, prea multa indiferenta...Fericire? Rar vad asta in okii cuiva, dar si atunci parca vad cum tristetea se prelinge ca o umbra in spatele fericirii si stiu sigur ca va reveni in fata curand....As prefera sa nu vad atata lume trista...Nemultumita...Suferind...Ce tot zic? Ca de multe ori cand ma uit in oglinda ochii mei acelasi lucru exprima..De aceea prefer ochelarii de soare sau mersul cu privirea in pamant...Nu vreau sa citeasca si altii pe fata mea tristetea din sufletele lor...Mi se rupe sufletul cand citesc dezamagirea sau suferinta in ockii celor dragi..Acestea sunt momentele cand as fi preferat sa nu fi stiut niciodata sa citesc in ochii oamenilor....
Si de cand am citit si despre gesturi, mi-am facut un prost obicei: observ lumea din jurul meu.Dar in sensul ca incep sa-mi imaginez ce nenorociri s-au abatut asupra celor ce merg garboviti, aplecati de atatea griji...Fiecare om de pe strada are povestea lui...Si e tare aiurea sa i-o citesti...
Totusi, cand stiu ca nu ii merge bine cuiva, primul lucru care imi apare in minte sunt ochii tristi..Atat de tristi....
Afrodita, e mare lucru sa stii sa privesti un om in suflet...
Sa-ti alunece privirea peste ce culoare are pielea lui, ce haine poarta, sa-i ignori cuvintele (care de multe ori izvorasc din durere, fie ca-s bune, fie ca-s rele...) s.a.m.d.
Sa fii fericita ca poti vedea ce multi nu vor sa vada.
Sa-ti alunece privirea peste ce culoare are pielea lui, ce haine poarta, sa-i ignori cuvintele (care de multe ori izvorasc din durere, fie ca-s bune, fie ca-s rele...) s.a.m.d.
Sa fii fericita ca poti vedea ce multi nu vor sa vada.
ODA PENTRU MANCARE
Am decis: am o mare simpatie pentru oamenii care gasesc placere in mancare. Si dau o bila neagra oricui nu intelege cum sa aprecieze o mancare buna, oricat de draga mi-e persoana - ramane in mintea mea ca o persoana cu un mic handicap. Nu e asa de grav cum suna, doar imi pare rau ca e o placere pe care nu o pot imparti cu toata lumea.
Povestea incepe acum cativa ani, la un timp cand mancarea era doar o necesitate cotidiana pentru mine - asa cum este pentru multi, si e unicul motiv pentru care le gasesc circumstante atenuante si ii iert. Dar nu pot trece cu vederea incapatanarea de a nu incerca ceva nou - desi inteleg ca nu toata lumea este omnivora in adevaratul sens al cuvantului. Imi este peste putinta sa inteleg insa o persoana care traieste pe pizza si burgeri (sa zicem), cand lumea e plina de mancaruri orgasmice.
Caci exista acel moment cand, muscand intr-un Mic (sa zicem), aromele si suculenta te fac sa inchizi ochii, sa dai capul pe spate si sa simti placerea pana in varful picioarelor, si nu te poti abtine de la un geamat de placere. Nu suna a orgasm? Acelasi lucru se intampla muscand dintr-un fruct (sa zicem o capsuna - care imi aduce aminte de una din putinele scene memorabile din "9 saptamani 1/2"), mai ales cand sucul tasneste obraznic si ti se prelinge pe barbie - te face sa te simti murdar in cel mai delicios sens al cuvantului.
Intotdeauna am fost o carnivora fara speranta. O amica m-a convins sa incerc o vreme sa mananc vegetarian, si pentru motive logice (sanatate, purificarea organismului, bla-bla-bla) am incercat. Dupa 2 zile traite cu senzatia de mere verzi mancate pe stomacul gol, am facut o criza de ceva care m-a facut sa chem salvarea. Degeaba, caci intre timp luasem un algocalmin si mi-a trecut, asa ca nu am aflat niciodata motivul adevarat si iau de buna ce mi-a zis medicul: indigestie.
Dar in ziua aia m-am convins ca organismul meu nu poate trai fara carne. Scuze tuturor animalelor comestibile din lume. Sincer va iubesc. Cu recunostinta. Imi gasesc scuza neanderthaliana ca exista un echilibru biologic.
Niciodata nu mi-a placut painea insa. Imi aduc aminte de copilarie cand fiecare masa era insotita de insistentele mamei sa mananc paine. In mintea mea era o singura intrebare: de ce sa stric gustul mancarii cu masa aceea de coca cleioasa?
Dar inapoi la amintiri. O vreme cand mancam aproximativ divers si singura mancare exotica era cea chinezeasca. In treacat fie spus, primul contact cu mancarea chinezeasca a fost ok, dar nu m-am innebunit. In scurt timp insa am invatat sa o apreciez (daca e bine facuta) si a devenit un eveniment saptamanal in casa noastra. Apoi am incercat mancarea greceasca - dupa care nu ma innebunesc nici in ziua de azi - e ok, dar nu ceva de care sa mi se faca pofta prea des. Si turceasca, si japoneza, dar voi reveni asupra lor mai departe.
Apoi... Mi s-au trezit la viata mugurii gustativi. Dupa un zbor de povesti (o zi si-o noapte, fara sa socotesc fusul orar) prima mancare care am ales-o in Singapore a fost o supa, crezand ca e o mancare usoara. Laksa cu peste si fructe de mare. Soc total. Zeci de arome indescriptibile ascunse sub o iuteala cu care nu eram obisnuita. Cerul gurii, limba si buzele imi erau amortite, dar atat de delicioasa supa incat cu toata usturimea m-am incapatanat sa mananc pana mi-am potolit relativa foame.
In 28 de zile am mancat o singura friptura la gratar si aia de dragul obisnuintei. In rest, am haladuit micul oras-stat in cautare de senzatii noi, si nu am fost dezamagita niciodata. Cand m-am intors acasa, am pornit in cautarea mancarii Nonya, specifica Singapore-ului si putin deosebita de Malayesiana si Indoneziana. Si cu fiecare incercare, am descoperit cate ceva care ma afunda si mai adanc in placerile mancarii.
VA URMA
Am decis: am o mare simpatie pentru oamenii care gasesc placere in mancare. Si dau o bila neagra oricui nu intelege cum sa aprecieze o mancare buna, oricat de draga mi-e persoana - ramane in mintea mea ca o persoana cu un mic handicap.
Nu e asa de grav cum suna, doar imi pare rau ca e o placere pe care nu o pot imparti cu toata lumea. Povestea incepe acum cativa ani, la un timp cand mancarea era doar o necesitate cotidiana pentru mine - asa cum este pentru multi, si e unicul motiv pentru care le gasesc circumstante atenuante si ii iert.
Dar nu pot trece cu vederea incapatanarea de a nu incerca ceva nou - desi inteleg ca nu toata lumea este omnivora in adevaratul sens al cuvantului. Imi este peste putinta sa inteleg insa o persoana care traieste pe pizza si burgeri (sa zicem), cand lumea e plina de mancaruri orgasmice. Caci exista acel moment cand, muscand intr-un Mic (sa zicem), aromele si suculenta te fac sa inchizi ochii, sa dai capul pe spate si sa simti placerea pana in varful picioarelor, si nu te poti abtine de la un geamat de placere. Nu suna a orgasm? Acelasi lucru se intampla muscand dintr-un fruct (sa zicem o capsuna - care imi aduce aminte de una din putinele scene memorabile din "9 saptamani 1/2"), mai ales cand sucul tasneste obraznic si ti se prelinge pe barbie - te face sa te simti murdar in cel mai delicios sens al cuvantului.
Intotdeauna am fost o carnivora fara speranta. O amica m-a convins sa incerc o vreme sa mananc vegetarian, si pentru motive logice (sanatate, purificarea organismului, bla-bla-bla) am incercat. Dupa 2 zile traite cu senzatia de mere verzi mancate pe stomacul gol, am facut o criza de ceva care m-a facut sa chem salvarea. Degeaba, caci intre timp luasem un algocalmin si mi-a trecut, asa ca nu am aflat niciodata motivul adevarat si iau de buna ce mi-a zis medicul: indigestie.
Dar in ziua aia m-am convins ca organismul meu nu poate trai fara carne. Scuze tuturor animalelor comestibile din lume. Sincer va iubesc. Cu recunostinta. Imi gasesc scuza neanderthaliana ca exista un echilibru biologic.
Niciodata nu mi-a placut painea insa. Imi aduc aminte de copilarie cand fiecare masa era insotita de insistentele mamei sa mananc paine. In mintea mea era o singura intrebare: de ce sa stric gustul mancarii cu masa aceea de coca cleioasa?
Dar inapoi la amintiri. O vreme cand mancam aproximativ divers si singura mancare exotica era cea chinezeasca. In treacat fie spus, primul contact cu mancarea chinezeasca a fost ok, dar nu m-am innebunit. In scurt timp insa am invatat sa o apreciez (daca e bine facuta) si a devenit un eveniment saptamanal in casa noastra. Apoi am incercat mancarea greceasca - dupa care nu ma innebunesc nici in ziua de azi - e ok, dar nu ceva de care sa mi se faca pofta prea des. Si turceasca, si japoneza, dar voi reveni asupra lor mai departe.
Apoi... Mi s-au trezit la viata mugurii gustativi. Dupa un zbor de povesti (o zi si-o noapte, fara sa socotesc fusul orar) prima mancare care am ales-o in Singapore a fost o supa, crezand ca e o mancare usoara. Laksa cu peste si fructe de mare. Soc total. Zeci de arome indescriptibile ascunse sub o iuteala cu care nu eram obisnuita. Cerul gurii, limba si buzele imi erau amortite, dar atat de delicioasa supa incat cu toata usturimea m-am incapatanat sa mananc pana mi-am potolit relativa foame.
In 28 de zile am mancat o singura friptura la gratar si aia de dragul obisnuintei. In rest, am haladuit micul oras-stat in cautare de senzatii noi, si nu am fost dezamagita niciodata. Cand m-am intors acasa, am pornit in cautarea mancarii Nonya, specifica Singapore-ului si putin deosebita de Malayesiana si Indoneziana. Si cu fiecare incercare, am descoperit cate ceva care ma afunda si mai adanc in placerile mancarii.
VA URMA
In urmatoarele capitole o sa scriu despre cateva din mancarurile mele favorite, ca tot m-am pornit pe mancare. Sunt exotice, adevarat, dar si in Bucuresti acum exista tot felul de restaurante cu profil international. Poate urmatoarele vor fi un ghid folositor cuiva, candva. Plus, ca ce rost are sa vorbesc de mici, fripturi si altele care le stim cu totii?
Foarte posibil ca intre capitolele despre mancare sa mai scriu si altele...
SUSHI si SASHIMI
Parte din bucataria japoneza, sushi (si sashimi) este un fel de mancare mai cunoscut decat mancarea lor gatita, care nici ea nu e de lepadat.
Este bazat pe peste crud. Suna dezgustator unora. Mie nu: cand eram copila zvapaiata, la noi in casa se manca peste destul de des. Ca sa ma aibe in fata ochilor, mama ma tinea de multe ori in bucatarie - cand curata pestele la chiuveta de ex., eu stateam pe masa. Si intotdeauna intindeam mana spre pestele curatat si spalat, pus pe scurgator si cu un deget incercam sa scurm in carnea lui alba ca apoi sa-mi sug degetul. Imi aduc si acum aminte cu placere de gustul curat si dulce al pestelui.
Pestele de ocean care se foloseste in sushi (somon, ton, mackerel si altii) are paraziti, niste viermisori albi, aproape invizibili cu ochiul liber, care isi fac veacul de-a lungul sirei spinarii a pestelui, motiv pentru care pestele este curatat imediat ce este scos din plasele de pescuit si inghetat instantaneu (flash freezing) - metoda asta distruge parazitii. Care nu sunt baieti rai, sunt un fel de veri ai viermilor din fructe.
Deasemeni, este demn de mentionat ca numai anumite parti din corpul pestelui sunt folosite pentru sushi - de obicei filetul dinspre coada. Pestele la japonezi este selectat dupa standarde foarte stricte, numai pestele de foarte buna calitate ajunge sa traiasca o viata de cateva minute in aceasta incarnare minunata care este sushi. Poate asta e motivul principal pentru care o bucata de sushi este extrem de frageda, "se topeste in gura" cum se spune pe la noi.
Un bucatar de sushi trece printr-o scoala lunga si amanuntita, si putini sunt aceia care au dreptul sa prepare sushi din otravitorul peste-balon - care este otravitor in principiu, dar o mica portiune din el nu este decat o feliuta sau doua de un deliciu deosebit. Nu am avut onoarea, dar asa am auzit.
Deci pestele ajunge la bucatar, care il fileteaza dupa o arta antica, si il taie in feliute de aprox. 3x5 cm la momentul cand bucatarul primeste comanda. Acum pestele poate deveni sushi sau sashimi.
Pentru sushi, orezul (neaparat japonez, care are bobul rotund, robust) este fiert si marinat in otet de orez, apoi format in mici ovaluri, atat cat sa sustina felia de peste. Deasupra se pune un strop de wasabi* si apoi se aseaza cuminte deasupra feliuta de peste.
Sashimi este acelasi lucru, doar ca pestele se serveste separat pe un platou si orezul intr-ul bol, in felul asta mananci numai atat orez cat vrei.
Ambele sunt insotite pe platou de un guguloi de wasabi*, sos soia si ghimbir marinat. (Oribil, desi imi place ghimbirul proaspat sau pudra in alte mancaruri, marinat nu imi place - nu este obligatoriu, caci nu face parte din condimente, ci rolul lui este sa "curete palatul" ca fiecarui peste sa i se savureze aroma specifica). Intotdeauna masa va fi asezata cu un platou micut, dreptunghiular, care se foloseste pentru sosul soia in care poate fi amestecat un pic de wasabi daca bucatarul nu a pus suficient pe orez.
Bucata de sushi se ia cu betele si se pune in sosul soia cu pestele in jos (Ha! cine s-ar fi gandit) si tot asa se baga in gura, ca primul contact cu limba sa fie partea aromata, si ca orezul sa nu traga prea mult sos, stricand astfel gustul delicat al pestelui. Sushi trebuie preparat suficient de mic sa fie o imbucatura. Aici in State, de multe ori bucatarul vrea sa impresioneze cu darnicia lui si bucatile sunt de neam prost (pe romaneste ) ceea ce face foarte dificil consumul. E greu sa musti dintr-o bucata de sushi si jumatatea ramasa sa nu se desfaca.
Exista si alte feluri de sushi, fara peste crud. Mai poate fi crevete gatit la aburi, poate fi o feliuta de caracatita fiarta, tzipar afumat, sau o feliuta de omleta presata.
Apoi mai sunt rulourile, dupa care eu personal nu ma innebunesc (prea mult orez, prea putin peste), dar pot face deliciul altora. Astea se fac cu alge uscate si presate in patrate, ca un pergament. Inainte de preparare se tin in apa calda cateva secunde, apoi se intinde (cam 1 cm grosime) orezul, iar in mijloc se pun morcovi taiati subtire ca scobitorile, castravete, uneori fasiute foarte subtiri de peste, depinde de "model" - se ruleaza, rezulta un rol cu un diametru cam de 3-4 cm, care se taie in bucati de 2-3 cm inaltime.
O experienta incredibila la un restaurant japonez este "omakase". Asta inseamna sa fii asezat la "bar" (locul unde gateste bucatarul, caci bucataria lui nu e ascunsa, este chiar in restaurant, si are o "tejghea"), si sa "te dai pe mana lui". Fiecare restaurant are diferite nivele de omakase, puse pe meniu - sa zicem, $75 - $100 - cerul e limita. Spui bucatarului ce nivel vrei si el, dupa ce te intreaba ce preferinte ai sau daca e ceva care iti displace in mod deosebit, iti serveste un sir de preparate incepand cu supa si terminand cu desert, incluzand sushi si sashimi dar si alte mancaruri. De obicei isi pune sufletul in ele. Daca nu isi pune sufletul, e mandria lui si de japonez si de bucatar, deci experienta este garantat reusita.
Visul meu este sa am un omakase in Tokio. Poate se va intampla, cine stie?
*Wasabi este un fel de hrean japonez. Numai in Japonia se gaseste in stare pura, in rest este importat ca pudra (care se amesteca cu apa) sau pasta dar, desi este un deliciu, nu este lucru adevarat. Oricum este, este verde deschis la culoare si este iute ca hreanul (ha!) dar cu o anumita... dulceata greu de descris. Excelent amestecat in piure de cartofi.
Este un restaurant japonez in Bucuresti de care am auzit lucruri bune, cica ambasadorul Japoniei mananca acolo. Am inteles ca e in jur de $25 pentru un gust, caci din sushi nu prea te saturi cu adevarat.
A, si ca veni vorba, sushi este foarte scump oriunde in lume. Pe menu este oferit atat la bucata ($1-3) sau combinatie ($16-40 pentru 10-12 bucati). Preturile astea le-am intalnit in State si Singapore. Am auzit ca in Japonia e si mai scump. Totul e mai scump in Japonia.
Ma duc sa fac o tocana de cartofi cu porc afumat acum. Viata e nedreapta cateodata
Foarte posibil ca intre capitolele despre mancare sa mai scriu si altele...
SUSHI si SASHIMI
Parte din bucataria japoneza, sushi (si sashimi) este un fel de mancare mai cunoscut decat mancarea lor gatita, care nici ea nu e de lepadat.
Este bazat pe peste crud. Suna dezgustator unora. Mie nu: cand eram copila zvapaiata, la noi in casa se manca peste destul de des. Ca sa ma aibe in fata ochilor, mama ma tinea de multe ori in bucatarie - cand curata pestele la chiuveta de ex., eu stateam pe masa. Si intotdeauna intindeam mana spre pestele curatat si spalat, pus pe scurgator si cu un deget incercam sa scurm in carnea lui alba ca apoi sa-mi sug degetul. Imi aduc si acum aminte cu placere de gustul curat si dulce al pestelui.
Pestele de ocean care se foloseste in sushi (somon, ton, mackerel si altii) are paraziti, niste viermisori albi, aproape invizibili cu ochiul liber, care isi fac veacul de-a lungul sirei spinarii a pestelui, motiv pentru care pestele este curatat imediat ce este scos din plasele de pescuit si inghetat instantaneu (flash freezing) - metoda asta distruge parazitii. Care nu sunt baieti rai, sunt un fel de veri ai viermilor din fructe.
Deasemeni, este demn de mentionat ca numai anumite parti din corpul pestelui sunt folosite pentru sushi - de obicei filetul dinspre coada. Pestele la japonezi este selectat dupa standarde foarte stricte, numai pestele de foarte buna calitate ajunge sa traiasca o viata de cateva minute in aceasta incarnare minunata care este sushi. Poate asta e motivul principal pentru care o bucata de sushi este extrem de frageda, "se topeste in gura" cum se spune pe la noi.
Un bucatar de sushi trece printr-o scoala lunga si amanuntita, si putini sunt aceia care au dreptul sa prepare sushi din otravitorul peste-balon - care este otravitor in principiu, dar o mica portiune din el nu este decat o feliuta sau doua de un deliciu deosebit. Nu am avut onoarea, dar asa am auzit.
Deci pestele ajunge la bucatar, care il fileteaza dupa o arta antica, si il taie in feliute de aprox. 3x5 cm la momentul cand bucatarul primeste comanda. Acum pestele poate deveni sushi sau sashimi.
Pentru sushi, orezul (neaparat japonez, care are bobul rotund, robust) este fiert si marinat in otet de orez, apoi format in mici ovaluri, atat cat sa sustina felia de peste. Deasupra se pune un strop de wasabi* si apoi se aseaza cuminte deasupra feliuta de peste.
Sashimi este acelasi lucru, doar ca pestele se serveste separat pe un platou si orezul intr-ul bol, in felul asta mananci numai atat orez cat vrei.
Ambele sunt insotite pe platou de un guguloi de wasabi*, sos soia si ghimbir marinat. (Oribil, desi imi place ghimbirul proaspat sau pudra in alte mancaruri, marinat nu imi place - nu este obligatoriu, caci nu face parte din condimente, ci rolul lui este sa "curete palatul" ca fiecarui peste sa i se savureze aroma specifica). Intotdeauna masa va fi asezata cu un platou micut, dreptunghiular, care se foloseste pentru sosul soia in care poate fi amestecat un pic de wasabi daca bucatarul nu a pus suficient pe orez.
Bucata de sushi se ia cu betele si se pune in sosul soia cu pestele in jos (Ha! cine s-ar fi gandit) si tot asa se baga in gura, ca primul contact cu limba sa fie partea aromata, si ca orezul sa nu traga prea mult sos, stricand astfel gustul delicat al pestelui. Sushi trebuie preparat suficient de mic sa fie o imbucatura. Aici in State, de multe ori bucatarul vrea sa impresioneze cu darnicia lui si bucatile sunt de neam prost (pe romaneste
) ceea ce face foarte dificil consumul. E greu sa musti dintr-o bucata de sushi si jumatatea ramasa sa nu se desfaca. Exista si alte feluri de sushi, fara peste crud. Mai poate fi crevete gatit la aburi, poate fi o feliuta de caracatita fiarta, tzipar afumat, sau o feliuta de omleta presata.
Apoi mai sunt rulourile, dupa care eu personal nu ma innebunesc (prea mult orez, prea putin peste), dar pot face deliciul altora. Astea se fac cu alge uscate si presate in patrate, ca un pergament. Inainte de preparare se tin in apa calda cateva secunde, apoi se intinde (cam 1 cm grosime) orezul, iar in mijloc se pun morcovi taiati subtire ca scobitorile, castravete, uneori fasiute foarte subtiri de peste, depinde de "model" - se ruleaza, rezulta un rol cu un diametru cam de 3-4 cm, care se taie in bucati de 2-3 cm inaltime.
O experienta incredibila la un restaurant japonez este "omakase". Asta inseamna sa fii asezat la "bar" (locul unde gateste bucatarul, caci bucataria lui nu e ascunsa, este chiar in restaurant, si are o "tejghea"), si sa "te dai pe mana lui". Fiecare restaurant are diferite nivele de omakase, puse pe meniu - sa zicem, $75 - $100 - cerul e limita. Spui bucatarului ce nivel vrei si el, dupa ce te intreaba ce preferinte ai sau daca e ceva care iti displace in mod deosebit, iti serveste un sir de preparate incepand cu supa si terminand cu desert, incluzand sushi si sashimi dar si alte mancaruri. De obicei isi pune sufletul in ele. Daca nu isi pune sufletul, e mandria lui si de japonez si de bucatar, deci experienta este garantat reusita.
Visul meu este sa am un omakase in Tokio. Poate se va intampla, cine stie?
*Wasabi este un fel de hrean japonez. Numai in Japonia se gaseste in stare pura, in rest este importat ca pudra (care se amesteca cu apa) sau pasta dar, desi este un deliciu, nu este lucru adevarat. Oricum este, este verde deschis la culoare si este iute ca hreanul (ha!) dar cu o anumita... dulceata greu de descris. Excelent amestecat in piure de cartofi.
Este un restaurant japonez in Bucuresti de care am auzit lucruri bune, cica ambasadorul Japoniei mananca acolo. Am inteles ca e in jur de $25 pentru un gust, caci din sushi nu prea te saturi cu adevarat.
A, si ca veni vorba, sushi este foarte scump oriunde in lume. Pe menu este oferit atat la bucata ($1-3) sau combinatie ($16-40 pentru 10-12 bucati). Preturile astea le-am intalnit in State si Singapore. Am auzit ca in Japonia e si mai scump. Totul e mai scump in Japonia.
Ma duc sa fac o tocana de cartofi cu porc afumat acum. Viata e nedreapta cateodata
Copil fiind, mi-am dorit sa fiu actrita. Probabil in subconstient stiam ca va urma o viata intreaga traita cu o masca a Thaliei pe fata. Care dintre ele a fost cea adevarata pana la urma?
Cea care rade? cautand cu optimism zile mai bune, frumusetea in lucrurile cele mai simple, dragostea adevarata - fara interese pamantesti, un zambet in cele mai simple, triviale lucruri...
Sau cea care plange? in spatele careia sufletul se chirceste in durere, unde inima a simtit fizic ce inseamna sa fie franta, si unde gandurile nu fac altceva decat sa caute sa inteleaga, zbatandu-se inutil, lovindu-se de gratiile imaginare ale limitelor pamantesti...
Fapt este ca joc scenariul improvizat al vietii mele. Cand masca trista ajunge sa se schimonoseasca de durere, sora ei trebuie sa ii ia locul. Durerea trebuie ascunsa, caci nimeni nu vrea sa vada durere. Nici eu nu vreau sa o vad, sa o simt, si atunci o ascund in adincuri, o ingrop cu ganduri triviale, in speranta ca odata si odata isi va gasi linistea si nu va mai iesi la suprafata. Si intotdeauna, in lupta asta, durerea invinge - oricat incerc sa o ignor. In neputinta mea mi se pare atat de inutil sa vreau, nu e suficient. Nu mi-am dorit niciodata niciuna din durerile mele, si nici sa mi le amintesc in amanunt nu vreau. Pe fiecare, pe rand, am ingropat-o cu bolovanii uitarii - asa au devenit mortarul sufletului meu. Poate de-asta din cand in cand am sufletul greu.
Cea care rade? cautand cu optimism zile mai bune, frumusetea in lucrurile cele mai simple, dragostea adevarata - fara interese pamantesti, un zambet in cele mai simple, triviale lucruri...
Sau cea care plange? in spatele careia sufletul se chirceste in durere, unde inima a simtit fizic ce inseamna sa fie franta, si unde gandurile nu fac altceva decat sa caute sa inteleaga, zbatandu-se inutil, lovindu-se de gratiile imaginare ale limitelor pamantesti...
Fapt este ca joc scenariul improvizat al vietii mele. Cand masca trista ajunge sa se schimonoseasca de durere, sora ei trebuie sa ii ia locul. Durerea trebuie ascunsa, caci nimeni nu vrea sa vada durere. Nici eu nu vreau sa o vad, sa o simt, si atunci o ascund in adincuri, o ingrop cu ganduri triviale, in speranta ca odata si odata isi va gasi linistea si nu va mai iesi la suprafata. Si intotdeauna, in lupta asta, durerea invinge - oricat incerc sa o ignor. In neputinta mea mi se pare atat de inutil sa vreau, nu e suficient. Nu mi-am dorit niciodata niciuna din durerile mele, si nici sa mi le amintesc in amanunt nu vreau. Pe fiecare, pe rand, am ingropat-o cu bolovanii uitarii - asa au devenit mortarul sufletului meu. Poate de-asta din cand in cand am sufletul greu.
Misti, ai reusit sa ingropi tot? Cu bolovani?...Eu nu reusesc sa ingrop nici macar cu nisip...Arunc o lopata, bate vantu' si-mi azvarle nisipul...Pamant sau bolovani nu gasesc in zona...
Ciudat...Si eu tot actrita mi-am dorit sa fiu..Dar intai si-ntai am vrut sa fiu balerina...Sa ma contopesc cu muzica, sa-i inteleg versurile nerostite, sa arat lumii durerea compozitorului sau fericirea lui..Din pacate nu prea reuseam asta, poate pt ca eram prea mica...Apoi am vrut actrita...Nu sunt actrita la hollywood, dar in viata de zi cu zi cred ca de foarte putine ori am reusit sa fiu eu insami, sa nu joc nici un rol...Din cauza firii mele melancolico-dramatice, orice suferinta capata proportii uriase, orice bucurie cat de mica e resimtita ca o bucatica de fericire...Partea cu fericirea e buna, insa aia cu durerea nu mai e...As vrea sa nu trebuiasca sa mint atat, sa ascund atat, sa imi pun zeci de masti zilnic...Dar, in definitiv, cine sunt eu? As sti cum sa ma comport ca si mine insami? Nu cred ca mai stiu sa fac asta...Prea sunt prinsa in valtoarea vietii, iar al meu are nevoie de cineva "tare" alaturi, nu de o boema, un suflet ranit si slab...Al meu...Dar eu de ce am nevoie?...Din pacate nici eu nu ma mai intreb asta, dar'mite altcineva....
Suferinte? Cine le vrea? Nimeni nu le vrea, insa incerc sa-mi zic ca prea roz ar fi viata fara ele si ca ne-am plictisi de atata bine...Altfel ajung in haul disperarii...Gandul asta totusi ma mentine la suprafata, dar e cam subtire pojghita de pamant de deasupra haului.....Suferintele mele? Habar nu am daca o sa pot vreodata trece peste ele...Ma chinui, cum am zis, dar nu stiu daca voi reusi, cel putin nu prea curand...
Ciudat...Si eu tot actrita mi-am dorit sa fiu..Dar intai si-ntai am vrut sa fiu balerina...Sa ma contopesc cu muzica, sa-i inteleg versurile nerostite, sa arat lumii durerea compozitorului sau fericirea lui..Din pacate nu prea reuseam asta, poate pt ca eram prea mica...Apoi am vrut actrita...Nu sunt actrita la hollywood, dar in viata de zi cu zi cred ca de foarte putine ori am reusit sa fiu eu insami, sa nu joc nici un rol...Din cauza firii mele melancolico-dramatice, orice suferinta capata proportii uriase, orice bucurie cat de mica e resimtita ca o bucatica de fericire...Partea cu fericirea e buna, insa aia cu durerea nu mai e...As vrea sa nu trebuiasca sa mint atat, sa ascund atat, sa imi pun zeci de masti zilnic...Dar, in definitiv, cine sunt eu? As sti cum sa ma comport ca si mine insami? Nu cred ca mai stiu sa fac asta...Prea sunt prinsa in valtoarea vietii, iar al meu are nevoie de cineva "tare" alaturi, nu de o boema, un suflet ranit si slab...Al meu...Dar eu de ce am nevoie?...Din pacate nici eu nu ma mai intreb asta, dar'mite altcineva....
Suferinte? Cine le vrea? Nimeni nu le vrea, insa incerc sa-mi zic ca prea roz ar fi viata fara ele si ca ne-am plictisi de atata bine...Altfel ajung in haul disperarii...Gandul asta totusi ma mentine la suprafata, dar e cam subtire pojghita de pamant de deasupra haului.....Suferintele mele? Habar nu am daca o sa pot vreodata trece peste ele...Ma chinui, cum am zis, dar nu stiu daca voi reusi, cel putin nu prea curand...
Partea buna a suferintei este ca amplifica importanta micilor placeri in viata...
Si cum, cu toata lenea, trebuie sa ies din casa sa cumpar o paine, subiectul este
PAINEA
Dupa cum spuneam mai devreme, nu am gasit niciodata placerea painii. Painea pentru mine strica gustul mancarii, sandwich-urile le consider "paine gadilata" (expresia apartine Rodicai Ojog-Brasoveanu, dar exprima atat de bine sentimentele mele incat am adoptat-o).
Asta pana am mancat paine la Paris. Aproape orice paine acolo este indescriptibil de buna. Si Bucurestiul are paine buna, si Belgradul, dar painea la francezi este adusa la hram de arta. Brutarii viseaza ca intr-o buna zi sa castige dreptul de a se numi "brutar artizanal", cea mai inalta si pura onoare posibila in bransa lor. Un mic numar reusesc, standardele sunt crunte.
Si voi vorbi in primul rand de bagheta taraneasca, preferata mea. Coaja ii este urata, crapata si auriu-maronie, pudrata de faina - dar groasa si crocanta. Miezul este o dantelarie in mare parte aer si exista doar ca sa sustina ce va sa vina sa o completeze - aproape inexistent dar consistent in acelasi timp prin gust.
Bagheta este o paine greu de facut, multi incearca si din pacate se nasc multe baghete care nu-si merita numele decat prin forma lor lunguiata. Umiditatea in timpul dospirii si al coacerii, calitatea apei, sunt factori importanti - si nimeni nu poate replica asta, oriunde in lume.
Faptul ca am cunoscut placerea painii ma pune in si mai mare incurcatura. Inainte painea era ceva care nu ma incanta deloc, acum o iubesc ca pe un fel de mancare - dar in dragoste, odata ce cunosti nirvana restul nu este suficient.
Si cum, cu toata lenea, trebuie sa ies din casa sa cumpar o paine, subiectul este
PAINEA
Dupa cum spuneam mai devreme, nu am gasit niciodata placerea painii. Painea pentru mine strica gustul mancarii, sandwich-urile le consider "paine gadilata" (expresia apartine Rodicai Ojog-Brasoveanu, dar exprima atat de bine sentimentele mele incat am adoptat-o).
Asta pana am mancat paine la Paris. Aproape orice paine acolo este indescriptibil de buna. Si Bucurestiul are paine buna, si Belgradul, dar painea la francezi este adusa la hram de arta. Brutarii viseaza ca intr-o buna zi sa castige dreptul de a se numi "brutar artizanal", cea mai inalta si pura onoare posibila in bransa lor. Un mic numar reusesc, standardele sunt crunte.
Si voi vorbi in primul rand de bagheta taraneasca, preferata mea. Coaja ii este urata, crapata si auriu-maronie, pudrata de faina - dar groasa si crocanta. Miezul este o dantelarie in mare parte aer si exista doar ca sa sustina ce va sa vina sa o completeze - aproape inexistent dar consistent in acelasi timp prin gust.
Bagheta este o paine greu de facut, multi incearca si din pacate se nasc multe baghete care nu-si merita numele decat prin forma lor lunguiata. Umiditatea in timpul dospirii si al coacerii, calitatea apei, sunt factori importanti - si nimeni nu poate replica asta, oriunde in lume.
Faptul ca am cunoscut placerea painii ma pune in si mai mare incurcatura. Inainte painea era ceva care nu ma incanta deloc, acum o iubesc ca pe un fel de mancare - dar in dragoste, odata ce cunosti nirvana restul nu este suficient.
Sunt momente cand fara sa vreau, imi aduc aminte de oameni pe care i-am cunoscut in trecut. Sunt insotiti de intamplari sau vorbe si in unele cazuri regretul ca au disparut din viata mea.
Cand eram pustoaica, mi-am facut un caiet de ganduri (nu jurnal, mai mult note) pe care l-am ars pe margini (simbolic - sufletul meu in flacari, cica ). De la bun inceput, pe ultimele 2 pagini am scris numele prietenilor, amicilor, cunostintelor cu care ma vedeam frecvent - de obicei la petrecerile obligatorii de sambata seara. Am depasit suta (nu-mi amintesc daca era 107 sau 130siceva...) si m-am oprit. Era prea mult pana si pentru mine. Din toti astia, putini mi-au lasat o impresie, placuta sau neplacuta. Putini mi-i amintesc dar cei care au ramas in mintea mea sunt tineri si frumosi si nestaviliti - si de cele mai multe ori imi aduc un zambet pe fata.
Imi imaginez traiectoriile vietilor noastre, plecand din acelasi punct, ca o explozie de artificii (ca tot e 4 iulie azi...) Nu imi aduc aminte cum ne-am despartit, cum ne-am indepartat unii de altii si ma intreb daca eu am ramas in memoria cuiva si daca am reusit sa las un zambet vesnic in viata lor. As fi foarte fericita daca da.
Regret imens ca am aruncat caietul ala.
Cand eram pustoaica, mi-am facut un caiet de ganduri (nu jurnal, mai mult note) pe care l-am ars pe margini (simbolic - sufletul meu in flacari, cica
). De la bun inceput, pe ultimele 2 pagini am scris numele prietenilor, amicilor, cunostintelor cu care ma vedeam frecvent - de obicei la petrecerile obligatorii de sambata seara. Am depasit suta (nu-mi amintesc daca era 107 sau 130siceva...) si m-am oprit. Era prea mult pana si pentru mine. Din toti astia, putini mi-au lasat o impresie, placuta sau neplacuta. Putini mi-i amintesc dar cei care au ramas in mintea mea sunt tineri si frumosi si nestaviliti - si de cele mai multe ori imi aduc un zambet pe fata.Imi imaginez traiectoriile vietilor noastre, plecand din acelasi punct, ca o explozie de artificii (ca tot e 4 iulie azi...) Nu imi aduc aminte cum ne-am despartit, cum ne-am indepartat unii de altii si ma intreb daca eu am ramas in memoria cuiva si daca am reusit sa las un zambet vesnic in viata lor. As fi foarte fericita daca da.
Regret imens ca am aruncat caietul ala.
Uite de asta imi pastrez eu jurnalele...Desi am aruncat si eu un carnetel in care imi notasem prietenii si cunostintele...Si, Misti, cel putin in sufletul meu vei fi o amintire frumoasa...Asta pana cand ne vom vedea Zic amintire, pt ca nu pot sa te vad si cand imi amintesc de han si de cei de aici, imi amintesc cu placere si de tine...Si cred ca sunt multi amici din tineretea tare care la fel isi amintesc de tine
Zic amintire, pt ca nu pot sa te vad si cand imi amintesc de han si de cei de aici, imi amintesc cu placere si de tine...Si cred ca sunt multi amici din tineretea tare care la fel isi amintesc de tine
Afrodita, merci cu mana pe inima. Sper sa ai dreptate, dar probabil ca nu o sa stiu sigur niciodata.
Quote din C, o cunostinta fugara intr-o vara in timp ce curta o prietena a mea - tip superb:
"Nu stiu cum se face, dar toate femeile care le intalnesc imi spun ca eu sunt al 2-lea barbat cu care se culca. Ca nu-s niciodata primul nu e problema, dar vreau si eu sa fiu al 3-lea, al 5-lea...Nimic, tot al 2-lea sunt".
Culmea culmilor este ca ar fi fost al 2-lea pentru prietena mea pe bune, dar n-a fost sa fie.
Quote din C, o cunostinta fugara intr-o vara in timp ce curta o prietena a mea - tip superb:
"Nu stiu cum se face, dar toate femeile care le intalnesc imi spun ca eu sunt al 2-lea barbat cu care se culca. Ca nu-s niciodata primul nu e problema, dar vreau si eu sa fiu al 3-lea, al 5-lea...Nimic, tot al 2-lea sunt".
Culmea culmilor este ca ar fi fost al 2-lea pentru prietena mea pe bune, dar n-a fost sa fie.
Azi am fost in Chinatown si mi-am facut cumparaturile - peste, creveti, un cozonac cu stafide asemanator cu cei din comertul romanesc, dar mai pufos, cirese si alte minuni.
Doua intamplari care vreau sa le mentionez pentru ca s-au potrivit atat de bine cu ce-i spusesem lui black ice mai devreme...
M-am oprit la un magazin de genti sa ma uit dupa ceva anume. Femeia care era acolo m-a intrebat cam acru daca ma poate ajuta (orientalii nu se omoara sa fie prea amabili acolo, e "teritoriul" lor). Am intrebat-o daca are un model anume de borseta-geanta si mi-a spus ca nu si mi-a aratat alte modele. I-am explicat cu greu ca imi trebuie un anume model, si atunci mi-a zimbit si mi-a spus ca-i pare rau ca nu-l are. I-am multumit oricum, mi-am luat la revedere, cand mi-a spus: "You nice lady". Am zambit si eu la ea si i-am intors complimentul. Feels good.
A 2-a intamplare, cand asteptam liftul sa urc intr-un magazin, o pustoaica (negresa) de vreo 6-7 ani ma intreaba firav, din senin, unde locuiesc. Am repetat intrebarea ei pentru ca vorbise incet si am vrut sa fiu sigura ca am inteles corect, la care maica-sa ii trage o palma si o cearta cum indrazneste. Am mustrat-o pe mama, i-am spus sa o lase si ca nu trebuie sa faca asta, si i-am spus pustoaicei cartierul unde stau, si am intrebat-o daca stie pe unde vine. A dat din cap ca nu, si urcand in lift i-am spus ca undeva in Queens. A zimbit
Aveam mainile prea pline cu sacose si urcasem deja in lift, dar i-as fi dat o imbratisare. Am facut-o in gand.
In alta ordine de idei, tocmai am vorbit cu o amica de la mare distanta, si printre altele m-a intrebat ce gatesc. I-am spus si mi-a zis ca vrea si ea. I-am spus si ei, si spun si aici. In drumurile mele astazi ma gandeam ce frumos ar fi sa am companie prin Chinatown, sa am cuiva caruia/careia sa-i arat toate secretele/mancarurile bune, si apoi sa ajungem la mine si gatesc asa cum o sa fac oricum, si sa ne imbuibam cu placere.
Si mi-am adus aminte despre vorbele marelui Leonard Bernstein: "orice experienta frumoasa neimpartasita nu bucura decat pe jumatate". Sau ceva de genul asta.
E adevarat ca o sa mananc cu sotul meu, dar asta e doar jumatate din jumatate...
Asa ca dragilor, care treceti vreodata prin New York si vreti sa impartasiti cu mine experienta asta (si altele) - considerati-va invitati formal. Doar sa ma ajutati cu caratul sacoselor acasa
Doua intamplari care vreau sa le mentionez pentru ca s-au potrivit atat de bine cu ce-i spusesem lui black ice mai devreme...
M-am oprit la un magazin de genti sa ma uit dupa ceva anume. Femeia care era acolo m-a intrebat cam acru daca ma poate ajuta (orientalii nu se omoara sa fie prea amabili acolo, e "teritoriul" lor). Am intrebat-o daca are un model anume de borseta-geanta si mi-a spus ca nu si mi-a aratat alte modele. I-am explicat cu greu ca imi trebuie un anume model, si atunci mi-a zimbit si mi-a spus ca-i pare rau ca nu-l are. I-am multumit oricum, mi-am luat la revedere, cand mi-a spus: "You nice lady". Am zambit si eu la ea si i-am intors complimentul. Feels good.
A 2-a intamplare, cand asteptam liftul sa urc intr-un magazin, o pustoaica (negresa) de vreo 6-7 ani ma intreaba firav, din senin, unde locuiesc. Am repetat intrebarea ei pentru ca vorbise incet si am vrut sa fiu sigura ca am inteles corect, la care maica-sa ii trage o palma si o cearta cum indrazneste. Am mustrat-o pe mama, i-am spus sa o lase si ca nu trebuie sa faca asta, si i-am spus pustoaicei cartierul unde stau, si am intrebat-o daca stie pe unde vine. A dat din cap ca nu, si urcand in lift i-am spus ca undeva in Queens. A zimbit
Aveam mainile prea pline cu sacose si urcasem deja in lift, dar i-as fi dat o imbratisare. Am facut-o in gand.In alta ordine de idei, tocmai am vorbit cu o amica de la mare distanta, si printre altele m-a intrebat ce gatesc. I-am spus si mi-a zis ca vrea si ea. I-am spus si ei, si spun si aici. In drumurile mele astazi ma gandeam ce frumos ar fi sa am companie prin Chinatown, sa am cuiva caruia/careia sa-i arat toate secretele/mancarurile bune, si apoi sa ajungem la mine si gatesc asa cum o sa fac oricum, si sa ne imbuibam cu placere.
Si mi-am adus aminte despre vorbele marelui Leonard Bernstein: "orice experienta frumoasa neimpartasita nu bucura decat pe jumatate". Sau ceva de genul asta.
E adevarat ca o sa mananc cu sotul meu, dar asta e doar jumatate din jumatate...
Asa ca dragilor, care treceti vreodata prin New York si vreti sa impartasiti cu mine experienta asta (si altele) - considerati-va invitati formal. Doar sa ma ajutati cu caratul sacoselor acasa
Azi am avut o intamplare care iar m-a intristat, dar aleg sa o ignor si voi scrie iar despre mancare, cu toate ca nu am mancat mai nimic pe ziua de azi.
Unul din locurile unde as duce pe oricine ar vizita NY-ul este o carciuma vietnameza din Chinatown, o cheama Nha Trang. Sincer, ultima data cand am fost acolo m-am gandit la Mosh - nu stiu de ce, dar am eu impresia ca ar aprecia locul asta.
Din toate bucatariile orientale (lasind deoparte sushi care ramane pe locul I, dar ala e doar un fel de mancare) am ajuns sa consider pe cea vietnameza numarul I. Am incercat thailandeza, malayeziana, bineinteles arhi-omni-prezenta chinezeasca, coreeana, hong-kongoneza (fara gluma, e tot chinezeasca, dar e diferita, asa cum e chinezeasca de nord cu aia de sud) si altele. Per total, cea vietnameza are numarul cel mai mare de feluri care-mi plac, mai ales la carciuma asta de care zic. Inca nu am mancat la ei ceva sa nu-mi fi placut. Si in mod special, e o supa care as putea sa o mananc in fiecare zi: o supa cu fructe de mare, fara fidea in ea (supele cu paste de orez se cheama Pho, asta se cheama pur si simplu supa cu fructe de mare).
E o supa care arata simpla - niste legume si verdeturi aruncate in castron impreuna cu fructele de mare, intr-o zeama limpede si cu ceva frunze de coriandru pe deasupra. Supele orientale nu se fierb, zeama este pregatita dinainte si la momentul servirii se "asambleaza" - adica se arunca legumele in castron si se gatesc singure in supa aia fierbinte (fructele de mare sunt gatite la abur inainte de asamblare). Ei, supa asta de care zic eu ca pare asa simpla, e de fapt foarte complicat de facut - zeama, aia e minunatia. O supa de oase de vita, concentrata dar limpede - cum ziceam, apoi dreasa cu sos de peste si o planta de-a lor care se cheama lemongrass (si nu, nu-s frunze de lamai ci o planta lunguiata cu o vaga aroma de lamaie). Superlativa supa. Am incercat cu esec sa o reproduc. Nici nu merita efortul, cand e de gata acolo - si o portie mica hraneste bine 2 persoane.
Si mai au ei si un barbeque bun, si multe altele. Se spune ca din cauza influentelor franceze bucataria vietnameza este mai rafinata decat celelalte.
Pentru cine are o doza de sado-masochism si curiozitatea pisicii, asta e meniul de la Nha Trang:
http://www.amazon.com/exec/obidos/ASIN/B00...0660111-5283915
Unul din locurile unde as duce pe oricine ar vizita NY-ul este o carciuma vietnameza din Chinatown, o cheama Nha Trang. Sincer, ultima data cand am fost acolo m-am gandit la Mosh - nu stiu de ce, dar am eu impresia ca ar aprecia locul asta.
Din toate bucatariile orientale (lasind deoparte sushi care ramane pe locul I, dar ala e doar un fel de mancare) am ajuns sa consider pe cea vietnameza numarul I. Am incercat thailandeza, malayeziana, bineinteles arhi-omni-prezenta chinezeasca, coreeana, hong-kongoneza (fara gluma, e tot chinezeasca, dar e diferita, asa cum e chinezeasca de nord cu aia de sud) si altele. Per total, cea vietnameza are numarul cel mai mare de feluri care-mi plac, mai ales la carciuma asta de care zic. Inca nu am mancat la ei ceva sa nu-mi fi placut. Si in mod special, e o supa care as putea sa o mananc in fiecare zi: o supa cu fructe de mare, fara fidea in ea (supele cu paste de orez se cheama Pho, asta se cheama pur si simplu supa cu fructe de mare).
E o supa care arata simpla - niste legume si verdeturi aruncate in castron impreuna cu fructele de mare, intr-o zeama limpede si cu ceva frunze de coriandru pe deasupra. Supele orientale nu se fierb, zeama este pregatita dinainte si la momentul servirii se "asambleaza" - adica se arunca legumele in castron si se gatesc singure in supa aia fierbinte (fructele de mare sunt gatite la abur inainte de asamblare). Ei, supa asta de care zic eu ca pare asa simpla, e de fapt foarte complicat de facut - zeama, aia e minunatia. O supa de oase de vita, concentrata dar limpede - cum ziceam, apoi dreasa cu sos de peste si o planta de-a lor care se cheama lemongrass (si nu, nu-s frunze de lamai ci o planta lunguiata cu o vaga aroma de lamaie). Superlativa supa. Am incercat cu esec sa o reproduc.
Nici nu merita efortul, cand e de gata acolo - si o portie mica hraneste bine 2 persoane.Si mai au ei si un barbeque bun, si multe altele. Se spune ca din cauza influentelor franceze bucataria vietnameza este mai rafinata decat celelalte.
Pentru cine are o doza de sado-masochism si curiozitatea pisicii, asta e meniul de la Nha Trang:
http://www.amazon.com/exec/obidos/ASIN/B00...0660111-5283915
Generalizand...
Baietii europeni au mana grea cand vine vorba de parfum. Am trecut pe langa baiatul asta tare frumusel si purtand o pereche de jeansi care mi-au atras atentia (ultima colectie Levi's pentru cine e curios), vorbea ori ceheste ori ceva asemanator, si wow...jumatate de sticla de colonie.
Baieti (si fete), colonia e sa fie adulmecata de aproape...
Baietii europeni au mana grea cand vine vorba de parfum. Am trecut pe langa baiatul asta tare frumusel si purtand o pereche de jeansi care mi-au atras atentia (ultima colectie Levi's pentru cine e curios), vorbea ori ceheste ori ceva asemanator, si wow...jumatate de sticla de colonie.
Baieti (si fete), colonia e sa fie adulmecata de aproape...
Aham, dar unii nu stiu asta Chiar deunazi a trecut un tip pe langa mine, la prima vedere dragutel, insa kilu' de parfum sau ce-o fi fost mi-a mutat nasu' din loc
Chiar deunazi a trecut un tip pe langa mine, la prima vedere dragutel, insa kilu' de parfum sau ce-o fi fost mi-a mutat nasu' din loc
Tot generalizand...
Se pare ca din toate natiile cu care am intrat eu in contact (si-s multe), romanii sunt cei mai constipati cand vine vorba de greseli gramaticale, de exprimare sau de scriere. (Disclaimer: nu este cazul pe forumul asta si ma bucur).
Fratilor, soarta lumii nu depinde de unde-i pusa o liniuta... Va rog eu, inspirati adanc si treceti peste...fara sa faceti observatii.
Se pare ca din toate natiile cu care am intrat eu in contact (si-s multe), romanii sunt cei mai constipati cand vine vorba de greseli gramaticale, de exprimare sau de scriere. (Disclaimer: nu este cazul pe forumul asta si ma bucur).
Fratilor, soarta lumii nu depinde de unde-i pusa o liniuta... Va rog eu, inspirati adanc si treceti peste...fara sa faceti observatii.
Ohooooo, cata dreptate ai! Lucrand o buna perioada pe net si cunoscand mii de oameni de toate natiile am observat si eu chestia asta.Insa sa stii ca am intalnit si un singur american obsedat de ortografie care ma corecta de cate ori greseam.Faza mai dura e ca, la vreo cateva cuvinte ma corectase gresit, adik alea se scriau cum le scrisesem eu, nu cum zicea el Adevarul e ca si eu mai fac unele fitze la faze din astea, dar doar cand acel om mi-e antipatic sau, cand am chef de caterinca
Adevarul e ca si eu mai fac unele fitze la faze din astea, dar doar cand acel om mi-e antipatic sau, cand am chef de caterinca
Mistinguett, te cunosc de undeva, dar nu-mi amintesc de unde... Povestea ta nu-mi este deloc straina.
Cris, friend or foe?
In alta ordine de idei: am spus vreodata ca urasc minciuna si dispretuiesc mincinosii?
O minciuna prost spusa este o insulta. O minciuna bine spusa este o iluzie si poate influenta viata celui care o primeste in feluri nebanuite la prima vedere.
Majoritatea minciunilor sunt gratuite. De ce nu avem curajul sa spunem adevarul, mai ales cand e vorba de lucruri minore? De ce ne incalcim in vorbe si cand minciuna e primita cu gratie, continuam sa oferim explicatii inutile si ridicole?
Aseara mi-am pierdut parte din respect pentru cineva pentru o minciuna atat de minora incat incerc sa-i gasesc scuze respectivului. Este tragic insa faptul ca nu pot sa schimb ceea ce simt.
In alta ordine de idei: am spus vreodata ca urasc minciuna si dispretuiesc mincinosii?
O minciuna prost spusa este o insulta. O minciuna bine spusa este o iluzie si poate influenta viata celui care o primeste in feluri nebanuite la prima vedere.
Majoritatea minciunilor sunt gratuite. De ce nu avem curajul sa spunem adevarul, mai ales cand e vorba de lucruri minore? De ce ne incalcim in vorbe si cand minciuna e primita cu gratie, continuam sa oferim explicatii inutile si ridicole?
Aseara mi-am pierdut parte din respect pentru cineva pentru o minciuna atat de minora incat incerc sa-i gasesc scuze respectivului. Este tragic insa faptul ca nu pot sa schimb ceea ce simt.
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.