„Sfântul Andrei Criteanul cheamă Biserica întreagă să mediteze asupra harului lui Dumnezeu“




Luni, 2 martie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în Catedrala patriarhală din Bucureşti, impreuna cu alti preoţi şi diaconi care slujesc in Catedrala. La finalul Pavecerniţei mari, la care au participat şi câteva sute de credincioşi, Patriarhul românilor a explicat înţelesurile duhovniceşti ale Canonului de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, care se citeşte în primele patru zile din Postul Mare şi integral în săptămâna a cincea a acestui post.


PF a evidenţiat faptul că această practică are o mulţime de semnificaţii duhovniceşti şi ne aduce o mulţime de foloase pentru pregătirea noastră spirituală, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, înţeles ca un urcuş spre Înviere, un urcuş interior, duhovnicesc pentru întâlnirea cu Hristos cel răstignit şi înviat.


Postul pocăinţei


Patriarhul a subliniat, de asemenea, că Postul Mare ne pregăteşte să înţelegem sensul profund al mântuirii. „Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post de pocăinţă pentru toată lumea. Şi pentru cei care au păcătuit mult, şi pentru cei care au păcătuit mai puţin, şi pentru cei simpli, şi pentru cei învăţaţi, şi pentru credincioşii mireni, şi pentru preoţi, şi pentru arhierei. Postul Sfintelor Paşti este pocăinţă pentru toată Biserica. Este pocăinţa naturii umane căzute. Firea noastră cea stricată de păcat a fost luată pe umerii lui Dumnezeu Fiul, prin Întrupare, prin înomenire. A fost curăţită trecând prin ispite şi suferinţe, prin moarte, prin Înviere şi a fost adusă ca ofrandă sfinţită lui Dumnezeu Tatăl. Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post al ridicării noastre din păcat, prin pocăinţă. Pentru că este un post al pocăinţei, în primele patru zile ale săptămânii dintâi, din postul acesta al Sfintelor Paşti, citim împreună Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul“.


Un articol de Ciprian BÂRA

Miercuri, 04 Martie 2009
http://www.ziarullumina.ro/articole;831;1;...i-Dumnezeu.html

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei

Duminică, 08 Martie 2009
Preaiubitului cler, cinului monahal şi drept-măritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări.


Iubiţii noştri fii sufleteşti,


În prima duminică din Sfântul şi Marele Post, numită Duminica Ortodoxiei, Biserica drept-măritoare din întreaga lume rememorează una dintre cele mai strălucitoare biruinţe din primul mileniu, şi anume, victoria definitivă asupra iconoclaştilor, adică a celor ce respingeau sfintele icoane, care au tulburat viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, timp de mai bine de o sută de ani (726-843). În acea perioadă zbuciumată din viaţa Bisericii, cinstitorii sfintelor icoane au avut mult de suferit: unii au fost torturaţi, alţii exilaţi din familiile, casele, oraşele şi ţările lor, iar un mare număr de clerici, monahi şi mireni şi-au jertfit viaţa pentru a apăra dreapta credinţă şi sfintele icoane.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) a fost stabilită învăţătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor şi a sfinţilor. În secolul următor, Biserica a proclamat cu tărie triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, astfel că la Sinodul de la Constantinopol, din 11 martie 843, pe lângă stabilirea pentru totdeauna a învăţăturii că icoanele sunt reprezentări ale Mântuitorului, ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu sau ale altor persoane care au dus o viaţă sfântă, plăcută lui Dumnezeu, părinţii sinodali au reafirmat, sub inspiraţia Duhului Sfânt, întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii cuprinsă în hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice. De aceea, duminica întâi din Postul Sfintelor Paşti este numită Duminica Ortodoxiei.

Deşi, în primele veacuri creştine, folosirea icoanelor în cultul Bisericii s-a stabilit treptat, ca răspuns la cerinţele religioase şi la evlavia momentului, „învăţătura despre icoane a aparţinut de la început Bisericii“ 0, astfel că la momentul disputei iconoclaste „icoana îşi ocupase deja locul ei în viaţa Bisericii“ 1, fiind o parte constitutivă a vieţii religioase particulare a credincioşilor şi a vieţii publice a Bisericii. Iată de ce, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787 şi cu Sinodul de la Constantinopol din 843, a fost posibilă, pe temeiul mărturiei Sfintei Scripturi şi a scrierilor unor Sfinţi Părinţi, lămurirea învăţăturii despre cinstirea sfintelor icoane, făcându-se deosebire între cinstirea lui Dumnezeu - numită adorare sau închinare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - numită preacinstire şi a sfinţilor - numită simplu cinstire.

Posibilitatea reprezentării iconografice a Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, ca mărturie a harului lucrător şi sfinţitor al lui Dumnezeu în omenitate, pentru înălţarea omului către Dumnezeu, are temei în însăşi Întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, fundamentul hristologic al icoanei, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, care spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, ... şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era de la Tatăl şi s-a arătat nouă“ (I Ioan 1, 1-2), cuvânt măiestrit descifrat de Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, în Liturghia sa: „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău Care (…) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă asemenea chipului slavei Sale“ 2.

Învăţătura ortodoxă despre icoană arată că, deşi Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni în toată strălucirea Lui dumnezeiască, negrăită, nepătrunsă şi necuprinsă de firea omenească, totuşi, din iubire faţă de oameni, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, luând trup şi chip omenesc, ca pe noi, oamenii, să ne ajute să vedem chipul slavei dumnezeieşti. Prin urmare, lumina din icoana lui Hristos şi din icoanele sfinţilor ne îndreaptă spre lumina cea neînserată a slavei veşnice din împărăţia cerurilor. Sfinţenia icoanei ne cheamă la sfinţirea vieţii şi la trăirea virtuţilor creştine.


Drept-măritori creştini,

Bucuria vederii icoanei lui Hristos ne încredinţează că Fiul veşnic, Cel Care este necuprins de marginile lumii, S-a lăsat cuprins, după omenitatea Sa, pentru a fi pururea cu oamenii, arătându-ne în icoană slava Sa: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14). Deci, El S-a smerit şi S-a făcut om în timp, ca pe oameni să-i ridice în slava Sa cea veşnică.

Reamintindu-ne, la vederea icoanei, că mântuirea este o lucrare divino-umană, rod al întâlnirii harului lui Dumnezeu cu credinţa, cu evlavia şi cu faptele bune ale omului, avem şi încredinţarea că, cinstind sfintele icoane, inimile noastre se încălzesc, iar mintea se luminează în faţa iubirii lui Hristos pentru oameni, întrucât El „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om“ (Simbolul Credinţei).

Cinstirea icoanei lui Hristos în chip duhovnicesc înseamnă cinstirea Tainei Întrupării lui Hristos, Care ne cheamă să ne apropiem de El cu credinţă şi cu dragoste, să ne lăsăm pătrunşi de Taina curăţitoare şi sfinţitoare a Întrupării Sale, întrucât El S-a făcut om ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, după har (cf. Ioan 1, 12-13).

Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, asemenea Sfintei Liturghii, mărturisesc în chip văzut despre pogorârea lui Dumnezeu către om şi despre nevoinţa sau efortul omului de a se ridica neîncetat către Dumnezeu. Împreună, sfintele icoane descoperă taina credinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu, datorită prezenţei harice care le luminează şi le sfinţeşte, fiind mijloace de mărturisire şi întărire a credinţei, de sporire a rugăciunii şi de cultivare a sfinţeniei şi a frumuseţii duhovniceşti. Părintele Stăniloae ne arată că prin sfintele icoane s-a păstrat unitatea şi Tradiţia sfântă a Bisericii. „Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind, prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut Cuvântul în matca Tradiţiei primite de la Apostoli“ - spune marele teolog român3.

Îndeplinindu-şi misiunea sa sfântă, Biserica ne cheamă neîncetat prin cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Matei 25, 34), pe care le adresează tuturor celor care, în timpul vieţii lor, au ascultat Evanghelia iubirii lui Hristos, s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi au căutat împărăţia lui Dumnezeu prin lumina Sfintelor Icoane, arătând necontenit iubire milostivă şi frăţească faţă de toţi oamenii, dar, mai ales, faţă de cei flămânzi, însetaţi, străini, bolnavi şi întemniţaţi (cf. Matei 25, 35-40).

De aceea, Vă îndemnăm, iubiţii noştri fraţi şi fii duhovniceşti, ca, în Duhul Sfânt, văzându-L în icoană pe Hristos Domnul Cel milostiv şi iubitor de oameni, să fim următori ai pildei vieţii Lui; rugându-ne în faţa icoanei Preacuratei Fecioare Maria să ne străduim să fim buni şi curaţi ca ea şi, chemându-i în ajutor pe sfinţi, prin rugăciune şi sărutarea sfintelor lor icoane, să căutăm sfinţenia, asemenea lor, prin pocăinţă, post, rugăciune şi milostenie.


Preaiubiţii noştri fii duhovniceşti,

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea credinţei drept-măritoare, prin cuvânt şi faptă, a tuturor credincioşilor ortodocşi din lumea întregă, a tuturor celor care păstrează şi mărturisesc învăţătura de credinţă a Bisericii celor şapte Sinoade Ecumenice, care stă la temelia adevăratei trăiri creştine ortodoxe şi a sfintei lucrări a Bisericii lui Hristos în lume.

Biserica Ortodoxă Română, de origine apostolică, prin predica Sfântului Andrei, cel Întâi Chemat la apostolie, Ocrotitorul României, cultivă neîncetat râvna păstrării cu sfinţenie a dreptei credinţe, confirmată dintru început prin alese fapte de evlavie şi milostenie creştină ale binecredincioşilor creştini, ale preoţilor şi monahilor, dintre care mulţi s-au ridicat la vrednicia sfinţeniei, devenind prieteni ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 15).

Faptele de evlavie ale poporului nostru drept-credincios s-au manifestat, de-a lungul timpului, fie prin zidirea de sfinte lăcaşuri de cult parohiale şi mănăstireşti, fie prin edificarea de aşezăminte culturale, de învăţământ şi social-filantropice, presărate de la o margine la alta a ţării. Această prezenţă şi lucrare a faptelor de evlavie continuă şi astăzi cu multă râvnă, ajungând până dincolo de graniţele ţării, în Europa Occidentală şi în alte părţi ale lumii, unde s-au stabilit mulţi români ortodocşi care vieţuiesc în Tradiţia Bisericii noastre străbune.

Faptele milosteniei creştine sunt expresia concretă a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credinţe din care izvorăsc neîncetat, care au ca scop ajutorarea celor aflaţi în necazuri şi suferinţe, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16)“.

Oricât de mari ar fi provocările şi crizele lumii în care trăim, în contextul degradării vieţii spirituale, a climatului social şi economic pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, avem datoria să rămânem neclintiţi în dreapta credinţă şi în faptele cele bune, punându-ne nădejdea în Dumnezeu, „Care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră“ (I Tim. 6, 17). Să ne unim în a face binele care aduce mângâiere celor în nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor în durere, ajutând pe semenii noştri cu generozitate şi dragoste creştină, aşa cum ne învaţă Hristos, Mântuitorul lumii.

Şi în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza colecta pentru Fondul Central Misionar, arătând, ca şi până acum, dragostea către Dumnezeu şi către Biserica noastră. Să contribuim în această zi de prăznuire a Ortodoxiei, dar şi în duminica următoare, fiecare cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că „pe cel ce dă cu voie bună, pe acela îl iubeşte Dumnezeu“ (II Cor. 9, 7).

Fiţi încredinţaţi că, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, fiecare bănuţ pe care-l veţi dărui acum va fi chivernisit cu grijă şi îndreptat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „fiecăruia după cum are cineva trebuinţă“ (Rom. 4, 35), fie în scopul ajutorării unora dintre semenii noştri care sunt săraci, se află în situaţii limită sau sunt în suferinţe cumplite, fie în scopul zidirii unor biserici şi aşezăminte filantropice ortodoxe, fie pentru continuarea şi finalizarea diferitelor lucrări misionare şi de ajutorare a fraţilor noştri români care vieţuiesc în afara graniţelor ţării.

Aşa cum ne-am împărtăşit azi la Sfânta Liturghie din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, pe care, împreună cu ceilalţi Sfinţi Capadocieni, îl comemorăm şi omagiem în acest an, 2009, se cuvine să ne rugăm pentru binefăcătorii Sfintei noastre Biserici şi ai tuturor celor aflaţi în nevoi şi să cerem Mântuitorului nostru, Iisus Hristos: „Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în Sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri (… ). Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire“ 4.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi ne rugăm Milostivului Dumnezeu „ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun“ (II Cor. 9, 8).

Îmbrăţişându-vă cu dragoste părintească, noi, membrii Sfântului Sinod, vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!“ (II Cor. 13, 13).



PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



†TEOFAN

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


† LAURENŢIU

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului


† BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

MITROPOLITUL CLUJULUI, ALBEI, CIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI


† IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei


† NICOLAE

Arhiepiscopul Timişoarei şi

Mitropolitul Banatului


† PETRU

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor


† IOSIF

Arhiepiscopul Europei Occidentale şi Meridionale


† SERAFIM

Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi

Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,

Europei Centrale şi de Nord


† NIFON

Mitropolit, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal


† TEODOSIE

Arhiepiscopul Tomisului


† PIMEN

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor


† ANDREI

Arhiepiscopul Alba Iuliei


† NICOLAE

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi


† GHERASIM

Episcopul Râmnicului


† EFTIMIE

Episcopul Romanului


† EPIFANIE

Episcopul Buzăului şi Vrancei


† CALINIC

Episcopul Argeşului şi Muscelului


† IOACHIM

Episcopul Huşilor


† CASIAN

Episcopul Dunării de Jos


† TIMOTEI

Episcopul Aradului, Ienopolei, Hălmagiului şi Hunedoarei


† LUCIAN

Episcopul Caransebeşului, Hălmagiului şi Hunedoarei


† SOFRONIE

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei


† JUSTINIAN

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului


† NICODIM

Episcopul Severinului şi Strehaiei


† DAMASCHIN

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor


† IOAN

Episcopul Covasnei şi Harghitei


† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului


† AMBROZIE

Episcopul Giurgiului


† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei


† VISARION

Episcopul Tulcii


† PETRONIU

Episcopul Sălajului


† DANIIL

Episcop-Locţiitor (Administrator)

al Episcopiei Daciei Felix



† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Ungariei


† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Italiei


† MACARIE

Episcopul Ortodox Român al

Europei de Nord


† TIMOTEI

Episcopul Ortodox Român

al Spaniei şi Portugaliei


† MIHAIL

Episcopul Ortodox Român

al Australiei şi Noii Zeelande


† VINCENŢIU PLOIEŞTEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal


† CIPRIAN CÂMPINEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal


† VARSANUFIE PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor


† CALINIC BOTOŞĂNEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor


† ANDREI FĂGĂRĂŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului


† IRINEU BISTRIŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului şi Clujului


† VASILE SOMEŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Clujului


† GURIE GORJEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei


† PAISIE LUGOJANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei


† MARC NEMŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a Europei Occidentale


† SOFIAN BRAŞOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului


† IOAN CASIAN DE VICINA

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei

Ortodoxe Române a celor două Americi


† IOACHIM BĂCĂUANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului


† CORNELIU BÂRLĂDEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor


† IUSTIN SIGHETEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului





0 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al icoanei, în rev. Studii Teologice, VII (1957), nr. 7-8, p. 427;

1 Pr. prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în rev. Studii Teologice, IV (1952), nr. 3-4, p. 175;

2 Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIMBO, 2008, p. 234-235;

3 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Icoanele în cultul ortodox, în rev. Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, p. 478;

4 Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, ed. citată, p. 244-245.

Dintotdeauna, lumea şi-a construit reprezentările realităţii pe suporturi vizibile, prin simple pictograme sau prin sisteme abstracte de notare. Istoria şi morfologia religioasă a umanităţii păstrează o inepuizabilă enciclopedie a semnelor şi simbolurilor. A vedea înseamnă a cunoaşte, în toate limbile indo-europene. Simţul văzului este direct legat de ascuţimea minţii. În sensul cel mai profund, ochiul are capacitatea de a menţine legătura dintre vizibil şi invizibil, prin participarea dinamică la sublimarea vederii întru lumina lui Dumnezeu. Orbirea este asociată, din punct de vedere spiritual, mai degrabă cu necunoaşterea decât cu simpla lipsă de percepţie fizică a realităţii imediate. Organul vederii interioare este receptorul care adună lumina: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!“ (Matei 6, 22-23). Ochiul şi privirea, între icoană şi film
pr. Nicolae DASCĂLU
Duminică, 08 Martie 2009



„Orice imagine a lui Dumnezeu, înainte de venirea lui Hristos, nu putea fi decât un idol“

Gheorghe Lucian DUCĂ

Ziarul Lumina, Duminică, 08 Martie 2009

Despre existenţa icoanelor în Biserică s-a vorbit mult, dar nu s-a căzut de comun acord în privinţa nici unei date exacte a apariţiei lor în sânul Bisericii. Ceea ce este sigur este faptul că, încă de la începuturile creştinismului, putem vorbi de o artă bisericească, sub diferite forme, chiar dacă nu prea dezvoltată, însă, pe măsură ce Biserica însăşi se afirma, acelaşi lucru se întâmpla şi cu arta iconografică. Acest lucru a făcut ca, după câteva secole, atunci când cultul icoanelor era destul de dezvoltat, icoanele să înceapă a fi contestate, Biserica fiind nevoită să clarifice o dată pentru totdeauna această problemă. Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a lămurit cu argumente corectitudinea învăţăturii despre icoane, iar la sinodul din anul 843 Biserica a hotărât serbarea în fiecare an, în prima duminică din Postul Paştelui, a Ortodoxiei victorioase în faţa învăţăturilor eretice. Cu toate acestea, luptători împotriva icoanelor au continuat să existe. Despre importanţa instituirii acestei sărbători, despre posibilitatea reprezentării vizibile a chipului Mântuitorului şi rolul icoanelor în cadrul slujirii liturgice am avut ocazia să vorbim cu părintele Nicolas Ozoline, profesor de Iconologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris.

[...]În Vechiul Testament era imposibilă reprezentarea lui Dumnezeu


Care era argumentul pe care Sfinţii Părinţi ai vremii respective l-au expus în favoarea cinstirii icoanelor, pentru a dovedi temeinicia venerării icoanelor?

Pentru a fi concişi, putem spune că chintesenţa venerării icoanelor este hristologică. Ştim cu toţii că în Vechiul Testament orice reprezentare a lui Dumnezeu a fost interzisă de cea de-a doua poruncă a Decalogului, din legea lui Moise, şi că această interzicere avea un motiv foarte precis şi, în fond, clar. Chiar dacă am fi vrut, nu puteam să-L reprezentăm pe Dumnezeu. În Vechiul Testament era imposibil acest lucru, pentru că nimeni, cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, nu a văzut vreodată pe Dumnezeu şi ceea ce nu a fost văzut nu poate fi reprezentat. Altfel, vorbim despre produsul fanteziei umane, iar imaginile, de fapt, aşa-zisele imagini ale lui Dumnezeu rezultate din fantezia umană sunt ceea ce numim idoli, adică imagini false. Deci, orice imagine a lui Dumnezeu în Vechiul Testament, înainte de venirea lui Iisus Hristos, nu putea fi decât un idol şi, de aceea, era interzisă, dar lucrurile se schimbă radical odată cu venirea lui Hristos. Când zicem venirea lui Hristos noi zicem că Dumnezeu Însuşi, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Se face om şi, făcându-Se om şi păstrându-Şi persoana Sa divină sau, cum zicem noi în Teologie, ipostasul Său divin, având deci deja natura Sa divină, Cuvântul Îşi asumă sau, cum scria Leonţiu de Bizant, „enipostaziază natura umană“.

„Nu există un portret nici al lui Dumnezeu-Tatăl, nici al lui Dumnezeu-Sfântul Duh“


Dacă pe Iisus Hristos Îl putem reprezenta, ceea ce este un fapt sigur, pentru că Îl vedem reprezentat în multe icoane ale Bisericii, în afară de a-L vedea reprezentat sub formă de miel, reprezentare pe care Biserica a respins-o în timpul Sinodului al VII-lea Ecumenic, Dumnezeu-Tatăl împreună cu Sfântul Duh pot fi reprezentaţi în icoane?

În persoana lui Hristos există mereu ipostasul Său divin şi acest fapt este foarte important pentru că, din acest motiv, putem spune că o icoană a lui Hristos este singura imagine posibilă a lui Dumnezeu. De ce? Dumnezeu-Tatăl este indescriptibil pentru că este în totalitate transcendent. Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, este indescriptibil pentru că nu există o iconomie a vizibilităţii permanente a Sfântului Duh nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament. În Noul Testament, Sfântul Duh Se arată în timpul Botezului lui Hristos în râul Iordan sub formă de porumbel, în ziua Cincizecimii Se pogoară sub forma limbilor de foc, pe Muntele Tabor este prezent sub forma luminii taborice, prin energiile divine. Îl reprezentăm pe Duhul Sfânt doar după manifestările Sale punctuale din istoria Noul Testament, dar nu există un portret nici al lui Dumnezeu-Tatăl, nici al lui Dumnezeu-Sfântul Duh.

Singurul şi unicul portret al lui Dumnezeu, şi în acest sens imagine cu adevărat personală a lui Dumnezeu, pentru că un portret este o imagine personală, este persoana Cuvântului, a Logosului, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care Şi-a asumat natura umană întreagă, şi pictăm din persoana Sa divină ceea ce este vizibil, adică natura Sa umană. Deci, datorită Întrupării Sale, putem picta o imagine a lui Dumnezeu, şi trebuie să conştientizăm întotdeauna că este o imagine a lui Dumnezeu şi nu o imagine a omului Iisus, pentru că imaginea este personală şi Persoana este ipostasul divin, dar acest ipostas divin, asumându-Şi natura umană, noi reprezentăm această natură umană a ipostasului, „trupul lui Dumnezeu“, după cum zice Sfântul Gherman al Constantinopolului.

[...]Această problemă a descriptibilităţii divine în Hristos, în persoana Logosului întrupat, a fost problema-cheie a întregii perioade iconoclaste. Trebuie să înţelegem că, în acest sens, Sinodul al VII-lea Ecumenic este punctul pe „i“ al întregii perioade hristologice care începe, să zicem, de la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, care a proclamat titlul de „Theotokos“, adică de „Născătoare de Dumnezeu“, pentru Fecioara Maria, zicând că este „Mama lui Dumnezeu“. Dacă este cu adevărat Mama lui Dumnezeu, zice Sfântul Ioan Damaschinul, acest cuvânt exprimă tot ceea ce putem zice despre Hristos, pentru că este Mama umană, o femeie din această lume, care a adus pe lume pe Dumnezeu devenind om. Şi deci, termenul „theotokos“ conţine deja icoana lui Hristos, pentru că acest copil pe care Îl aduce pe lume va fi descriptibil. Deci, trebuie să ţinem bine minte că Sinodul al VII-lea Ecumenic şi, mai ales, triumful Ortodoxiei din anul 843, este cheia de boltă a întregii hristologii ortodoxe. Ştim că, după această perioadă, va veni o altă perioadă pe care noi o numim perioada pnevmatologică, în care se pune accent pe iconomia Sfântului Duh. În această perioadă au trăit mari teologi, ca Sfântul Simeon Noul Teolog, plus mulţi alţi teologi ai Bizanţului, cum ar fi, puţin mai târziu, Sfântul Grigorie Palama, care vor formula doctrina ortodoxă asupra acţiunii şi prezenţei Sfântului Duh în lume, distincţia între energiile divine şi natura divină.

În icoane, Însuşi Dumnezeu vine să ne sfinţească


Toate acestea vor ajuta la afirmarea a ceva care este la fel de esenţial, de important pentru icoane, adică, aşa cum zice un sfânt rus pe care şi voi îl cunoaşteţi, în România, şi anume Sfântul Serafim de Sarov, care zice că sensul vieţii creştine este obţinerea, dobândirea Sfântului Duh, a împropria Sfântul Duh pentru a fi faţă în faţă cu Hristos. Această dobândire a Sfântului Duh semnifică faptul că, după cum învaţă Sfinţii Părinţi, Dumnezeu Însuşi este Cel Care vine să ne sfinţească, dacă noi facem ceea ce este necesar. Acest lucru este foarte important pentru că în Occident, în scolastică şi în alte învăţături asemănătoare, această posibilitate de sfinţire, de îndumnezeire a oamenilor direct de către Sfântul Duh nu este vizibilă teologic.

Sfântul Grigorie Palama arată clar (prin doctrina indumnezeirii omului si a materiei, subl. mea) că energiile divine sunt cu adevărat divine şi necreate şi este Însuşi Dumnezeu Cel Care vine şi ne sfinţeşte atunci când ne rugăm pentru venirea Sfântului Duh, atunci când ne deschidem, bineînţeles în comuniune cu Hristos, faţă de prezenţa Sfântului Duh.[...]

„Icoanele aparţin Liturghiei“


Care este importanţa sfintelor icoane în cadrul Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine, în general?

Icoanele aparţin Liturghiei; ele sunt ferestre spre împărăţia lui Dumnezeu.

Începem Liturghia cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...“, astfel noi anticipăm în Euharistie, ca şi în toate celelalte Sfinte Taine, împărăţia lui Dumnezeu; şi această împărăţie este reprezentată în icoane după anumite reguli: culorile, perspectiva inversată etc. Şi toate aceste reguli au fost abandonate în trecut pentru a reprezenta pe Sfinţi, de exemplu, în peisage ale naturii pe care le putem vedea atunci când ieşim din oraşe, într-o pădure, pe un câmp, într-un sat, adică folosind imagini din această lume de aici, care este o lume a păcatului. Or, pentru Biserică, Liturghia se petrece în această lume, dar ea aparţine lumii celeilalte, lumii care va să vină. Şi acest caracter eshatologic a fost redescoperit în ţările ortodoxe şi, desigur, şi în România. [...]

Creştinismul a fost numit, metaforic, „religia chipului“ sau a „feţei“ şi, într-adevăr, icoana intră în cultul Bisericii prin Sfânta Mahramă care poartă pecetea sfintei Feţe a Mântuitorului Hristos, Cel descoperit ucenicilor Săi în lumina strălucitoare de pe Muntele Taborului. Icoanele transmit către lume lumina şi frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu - bogăţie spirituală revărsată prin ochii persoanelor sfinte, reprezentate în armonii ascetice de linii şi culoare. Chiar atunci când icoana cuprinde compoziţii narative cu mai multe personaje şi evenimente, timpul iconic curge cu bucuria veşniciei, iar spaţiul tridimensional terestru urcă prin planimetrie într-o mişcare de eliberare a materiei şi de transfigurare a ei. (pr. Nicolae DASCĂLU, "interpolarea" mea).





Interviu integral, realizat si adaptat din limba franceza de Gheorghe Lucian DUCĂ http://www.ziarullumina.ro/articole;835;1;...at-un-idol.html

In gradina Ghetsimani, de Vasile Voiculescu

Isus lupta cu soarta si nu primea paharul ...
Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intr-una.
Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna.

O mana nendurata, tinand grozava cupa,
Se cobora-mbiindu-l si i-o ducea la gura ...
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa ...
Dar nu voia s-atinga infama bautura.

In apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata ...
Dar falcile-nclestandu-si, cu ultima putere
Batandu-se cu moartea, uitase de viata!

Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii,
Pareau ca vor sa fuga din loc, sa-l mai vada ...
Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii
Si uliii de seara dau roate dupa prada.


Gradina Ghetsimani - un loc de rugaciune mult iubit de Mantuitorului
http://www.crestinortodox.ro/diverse/88210...dina-ghetsimani

Gradina Ghetsimani a fost locul de rugaciune si liniste cel mai iubit de Domnul nostru Iisus Hristos din tot Ierusalimul. Dupa Cina cea de Taina, Hristos si ucenicii Sai, s-au retras in aceasta gradina spre a face rugaciune - rugaciunea sacerdotala. Acesta este locul in care Mantuitorul s-a rugat cu lacrimi de sange, parasit de ucenicii care adormisera, si tot acesta este locul in care ucenicul Iuda isi va vinde Invatatorul cu acel sarut mincinos.

Ajuns in gradina, Iisus le-a spus ucenicilor: "Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga" (Matei 26, 36), apoi, luandu-i cu Sine numai pe Petru si pe fiii lui Zevedeu, S-a retras cu ei mai departe. Fata de cei mai apropiati dintre apostoli, Domnul nu Se sfieste sa-Si arate tulburarea: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte", le marturiseste El (26, 38). Niciodata nu a fost Iisus asa de abatut si nu a facut o asemenea destainuire.

La Ghetsimani, teama de moarte si de durerea fizica - sporita fara indoiala si de gandul ca chinurile Sale nu vor cruta nici lui Israel, nici omenirii atatea suferinte - a atins o culme. De aceea atunci a avut loc lupta suprema, din care vointa omeneasca a iesit invingatoare, fara ca totusi Hristos sa ramana impasibil la gandul mortii. Atunci, cum spune asa de frumos Parintele Dumitru Staniloae, "Iisus s-a cununat in duh cu moartea".

Pascal observa ca Adam l-a pierdut pe om intr-o gradina, sedus de ispita placerii, iar Hristos il va mantui tot intr-o gradina, acceptand de buna voie sa Se impovareze cu durerea, consecinta a pacatului primului om. Ca in toate imprejurarile hotaratoare din viata Sa, Iisus Se afla in mijlocul naturii, pe care a venit sa o izbaveasca de stricaciune, o data cu rascumpararea omului. ( http://www.crestinortodox.ro/diverse/69289...ata-crestinului ).

Gradina Ghetsimani - locul despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura

"Si dupa ce au cantat laude, au iesit la Muntele Maslinilor. Atunci Iisus le-a zis: Voi toti va veti sminti intru Mine in noaptea aceasta caci scris este: "Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei". Dar dupa invierea Mea voi merge mai inainte de voi in Galileea. Iar Petru, raspunzand, I-a zis: Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti. Zis-a Iisus lui: Adevarat zic tie ca in noaptea aceasta, mai inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine. Petru i-a zis: Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine. Si toti ucenicii au zis la fel. Atunci Iisus a mers impreuna cu ei la un loc ce se cheama Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga. Si luand cu Sine pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni. Atunci le-a zis: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. Si a venit la ucenici si i-a gasit dormind si i-a zis lui Petru: Asa, n-ati putut un ceas sa privegheati cu Mine! Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul este neputincios. Iarasi ducandu-se, a doua oara, s-a rugat, zicand: Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta. Si venind iarasi, i-a aflat dormind, caci ochii lor erau ingreuiati. Si lasandu-i, S-a dus iarasi si a treia oara S-a rugat, acelasi cuvant zicand. Atunci a venit la ucenici si le-a zis: Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor. Sculati-va sa mergem, iata s-a apropiat cel ce M-a vandut. Si pe cand vorbea inca, iata a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, si impreuna cu el multime multa, cu sabii si cu ciomege, de la arhierei si de la batranii poporului. Iar vanzatorul le-a dat semn, zicand: Pe care-L voi saruta, Acela este: puneti mana pe El. Si indata, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucura-Te, Invatatorule! Si L-a sarutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mainile pe Iisus si L-au prins. Si iata, unul dintre cei ce erau cu Iisus, intinzand mana, a tras sabia si, lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie? In ceasul acela, a zis Iisus multimilor: Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu ciomege, ca sa Ma prindeti. In fiecare zi sedeam in templu si invatam si n-ati pus mana pe Mine. Dar toate acestea s-au facut ca sa se implineasca Scripturile proorocilor. Atunci toti ucenicii, lasandu-L, au fugit." (Matei 26, 30-56)
[...]
"Si, iesind, s-a dus dupa obicei in Muntele Maslinilor, si ucenicii l-au urmat. Si cand a sosit in acest loc, le-a zis: Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita. Si El S-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra, si ingenunchind, Se ruga. Zicand: Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca. Iar un inger din cer s-a aratat Lui si-L intarea. Iar El, fiind in chin de moarte, mai staruitor Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant. Si, ridicandu-Se din rugaciune, a venit la ucenicii Lui si i-a aflat adormiti de intristare. Si le-a zis: De ce dormiti? Sculati-va si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Si vorbind El, iata o multime si cel ce se numea Iuda, unul dintre cei doisprezece, venea in fruntea lor. Si s-a apropiat de Iisus, ca sa-L sarute. Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu sarutare vinzi pe Fiul Omului? Iar cei din preajma Lui, vazand ce avea sa se intample, au zis: Doamne, daca vom lovi cu sabia? Si unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului si i-a taiat urechea dreapta. Dar Iisus, raspunzand, a zis: Lasati, pana aici. Si atingandu-Se de urechea lui l-a vindecat Si catre arhiereii, catre capeteniile templului si catre batranii care venisera asupra Lui, Iisus a zis: Ca la un talhar ati iesit, cu sabii si cu toiege. In toate zilele fiind cu voi in templu, n-ati intins mainile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului. Si, prinzandu-L, L-au dus si L-au bagat in casa arhiereului. Iar Petru Il urma de departe." (Luca 22, 39-53)

Rugaciunea Mantuitorului in Ghetsimani este descrisa numai in Evangheliile sinoptice:
Matei XXVI, 36-45
Marcu XIV, 32-41
Luca XXII, 39-46 ( http://www.crestinortodox.ro/patimile-lui-...i-in-ghetsimani )

Domnul ne arata acum, mai ales firea Sa omeneasca. El este cuprins de intristare. Ca om, El stie ca numai prin rugaciune poate fi intarit sufleteste. Porunceste deci ucenicilor sa vegheze si sa se roage impreuna cu El. Apoi ia cu Sine pe Petru, pe Iacob si pe Ioan si le destainuieste tot zbuciumul care-I copleseste sufletul. Se departeaza dupa aceea si de ei, ca la o aruncatura de piatra, ca sa rosteasca o intreita rugaciune.

In prima rugaciune, Domnul cade cu fata la pamant si spune: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca dela Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu" (Matei XXVI, 39). El nu vrea sa se abata de la drumul Crucii, pe care Tatal l-a randuit din veac pentru mantuirea lumii, dar se cutremura in fata mortii pe care, neavand pacat, nici ca om nu trebuia s-o guste. "Si fiind in zbucium - noteaza Sf. Luca (XXII) - mai cu staruinta se ruga si se facuse sudoarea Lui ca picaturile de sange ce pica pe pamant. Si I s-a aratat inger din cer, intarindu-L". Dupa aceasta, El s-a intors spre Ucenici si, gasindu-i dormind, s-a adresat lui Petru, zicandu-le: "Asa, n-ati putut priveghea un singur ceas Impreuna cu Mine? Priveghiati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci "duhul este osarduitor, iar trupul neputincios" (Matei XXVI, 40-41). Dupa aceasta, Domnul s-a departat iarasi de ucenici si s-a rugat a doua oara, zicand: "Parintele Meu, de nu este cu putinta sa treaca de la Mine paharul acesta, ca sa nu-l beau, fie voia Ta!" (Matei XXVI, 42).

Acum el se incredinteaza cu totul lui Dumnezeu-Tatal si este gata sa-I implineasca voia nu numai ca Fiu, ci si ca om desavarsit. Apoi se intoarce din nou la ucenici si aflandu-i dormind, se retrage si se roaga pentru a treia oara, rostind aceleasi cuvinte.

Iisus este acum linistit sufleteste, impacat cu Sine insusi si deplin stapan pe voia Sa omeneasca. Prin puterea rugaciunii, El biruise inca odata ispita celui rau, care-L incercase dupa Botez si care, atunci, se departase de El numai pentru o vreme (Luica IV, 13). E gata pentru Patimi. Zbuciumul firii Sale umane a incetat cu desavarsire. El se supune de buna voie mortii pe care n-o merita si merge senin spre chinuri si Rastignire.

De aceea, cand se inapoiaza pentru ultima oara langa ucenici si-i gaseste cuprinsi de somn, nu-i mai mustra, ci-i lasa cu bunatate sa se odihneasca o vreme, priveghind asupra lor ca un parinte intelegator si bun. Vremea este insa extrem de scurta. Dinspre valea Cedronului, pe aleea ce duce in Ghetsimani, cei nelegiuiti vin spre Dansul cu arme, lumini de torte si faclii. Sosise ora ca Fiul Omului sa se dea in mainile pacatosilor, spre a fi osandit la Moarte pe Cruce. De aceea, Domnul trezeste pe ucenici, spunandu-le: "Sculati-va, sa mergem! Iata, s-a apropiat cel ce M-a vandut" (Marcu XIV, 42).

Hristos a Inviat!

Adevarat a inviat!

Adevarat a Inviat!

"Daca imi ingaduiti, parinte Constantin, fara sa fiu prea exigent - si nici "nu pot sa fiu exigent in privinta lucrurilor pentru care nu port raspunderea -, cu toate acestea, as spune ca, de fapt, greul cade mai mult in sarcina Bisericii decat in cea a intelectualilor. Adica in aceasta instrainare pe care am suportat-o noi, toate popoarele ortodoxe, in ultimele secole - si romanii, si grecii, si sarbii, si bulgarii, si rusii -, Bisericile noastre au capatat o nuanta de religie, as zice. Ma voi explica, referindu-ma, desigur, mai ales la experienta noastra din Grecia. Nu stiu daca se intampla si la dvs. la fel, dar la noi, de exemplu, un mare numar de preoti nu inteleg diferenta dintre icoana bisericeasca si pictura religioasa, in timp ce intelectualul, artistul adevarat intelege aceasta diferenta; o intelege imediat. Daca un intelectual, un artist, un filozof intra intr-o biserica in care nu exista icoane adevarate, ci numai aceste tablouri sentimentale - fetele acestea dulcege renascentiste -, cand va vedea ca lumanarile si candelele nu sunt nici ele adevarate, din ceara si cu untdelemn, ci sunt electrice si ornamentale, cand va vedea ca randuiala dramatica a Sfintei Liturghii nu mai functioneaza, ci ca integral sau in parte s-a transformat in spectacol religios sau in auditie religioasa, ei bine, atunci simte ca lucrurile nu sunt autentice. Si daca, in general, putem spune ca intelectualii, artistii si oamenii de acest tip au o trasatura comuna, aceasta este cautarea autenticului. Daca Biserica va regasi modul corect de exprimare a vietii sale - in iconografie, in desfasurarea siujbelor, in muzica, in cantarea bizantina, in arhitectura, in toate -, atunci cred ca va reusi sa dea din nou o marturie mai puternica si pentru intelectuali. O marturie a faptului ca in biserica nu se intampla pur si simplu o manifestare religioasa, ci se savarseste, se implineste ca act un raspuns la intrebare esentiala asupra vietii si a mortii. Daca vrei sa cauti un sens in existenta ta, in existenta lumii, a istoriei, daca vrei sa gasesti nu numai mangaieri pentru viata de dupa moarte, ci sa gasesti o ontologie care sa lumineze aceasta enigma a mortii si sa-ti ofere o perspectiva a alter ego-ului si a libertatii tale nesupuse timpului si mortii, atunci vei intra in aceasta lucrare, in acest act al Bisericii. Desigur, daca un intelectual, un filozof ar banui ca exista asa ceva in Biserica, atunci ar inceta sa-l jeneze in vreun fel decaderea expresiei bisericesti, adica icoana nereusita." Yannaras - Biserica si filozofii

--------------
Desigur, daca un intelectual, un filozof ar banui ca exista asa ceva in Biserica, atunci ar inceta sa-l jeneze in vreun fel decaderea expresiei bisericesti, adica icoana nereusita."
--------------
nu doar că bănuieşte, dar şi ştie... ştie că există doar 2 deschideri în teologie către infinit: liturghia şi gnoza...

Slujbă la Schitul Prodromul

La ora 1:00 după miezul nopţii tot Muntele Athos răsună de dangătul sutelor de clopote de la toate mănăstirile, schiturile, sihăstriile, chiliile şi paraclisele sihastrilor athoniţi. Astăzi este Duminică, ziua învierii Domnului! Ieşim afară să le ascultăm. Este cea mai frumoasă simfonie pe care o poate auzi vreodată omul pe pământ: sunetul clopotelor, murmurul mării, adierea vântului şi cântările duhovniceşti ale cuvioşilor părinţi athoniţi! Oare cine dintre noi ar putea descrie sau imita această simfonie? Sau cum s-ar putea transmite acest fior de divină evlavie atohnită generaţiilor viitoare?

La ora 2:00 începe slujba Utreniei. Slujim un sobor de şapte preoţi şi doi diaconi, împreună cu părinţii greci din Lavra, având ca protos pe arhimandritul Filip. Candelele mici cu untdelemn de măsline, lumânările de ceară ce ard în faţa Sfintelor Icoane, Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, care ne priveşte ca o mamă, tămâia binemirositoare şi cântările psaltice în română şi greacă de la strană, toate acestea dau bisericii o atmosferă sfântă de taină. Este o slujbă măreaţă de laudă lui Dumnezeu, care ne aminteşte de faima monahismului ortodox de odinioară. Prodromul este împodobit în haine de sărbătoare!

La ora 4:00 Utrenia ia sfârşit. Apoi începe slujba de tundere în monahism a rasoforului loan, săvârşită de Arhimandritul Victorin Oanale, stareţul Mănăstirii Sihăstria. Arhimandritul Cleopa Ilie este naş de călugărie al noului candidat, iar ceilalţi slujitori asistă. Părinţii la strană, cu lumânările aprinse în mâini, cântă duios frumoasa cântare de tundere în monahism: „Braţele Părinteşti grăbeşte a le deschide mie, Mântuitorule, căci în desfrânări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale privind, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: Am greşit, Părinte, la cer şi înaintea Ta!".
După ce se repeta de trei ori această cântare, tânărul rasofor se apropie, îngenunchează, apoi se aşează jos cu mâinile întinse în chipul crucii. „De ce ai venit aici, frate?", îl întreabă Hristos prin gura preotului slujitor. „Doresc viaţă pustnicească!" răspunde cu bărbăţie cel ce se consacră. După terminarea rugăciunilor, noul călugăr primeşte numele Cuviosului loanichie cel Mare, ce s-a nevoit pe muntele Olimpului, Apoi este îmbrăcat în haine noi călugăreşti şi condus în strană.

La ora 5:00 începe Sfânta Liturghie. Se împărtăşesc toţi călugării din obşte, în frunte cu noul călugăr. O mare bucurie duhovnicească se odihneşte în inimile tuturor. De la biserică, toată obştea conduce pe cel călugărit, ca pe un mire, la trapeză, unde mâncăm cu toţii - peste treizeci de călugări români şi greci. Este o masă duhovnicească de dragoste, care ne apropie unii de alţii, ne uneşte inimile şi întăreşte între toţi bucuria mântuirii şi iubirea evanghelică.
La urma. Părintele Cleopa adresează fiului său duhovnicesc călugărit câteva cuvinte de învăţătură şi îmbărbătare:

„Astăzi a luat crucea lui Hristos un fiu al Schitului Prodromul! Astăzi s-a lepădat de cele pământeşti un suflet iubitor de mântuire! îl cunosc pe Părintele călugărit de mai mulţi ani. Este fecior de oameni credincioşi din judeţul Iaşi. A făcut câţiva ani ucenicie în obştea Mănăstirii Sihăstria. Apoi, venind la Prodromul, a făcut ascultare cu dragoste oriunde a fost rânduit. Acum, iată, a intrat în ceata călugărilor români athoniţi.
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el ca să-l ajute, prin harul Duhului Sfânt, să împlinească cu fapta toate cele făgăduite la călugărie. Să ne rugăm şi Maicii Domnului, ocrotitoarea Muntelui Athos, să-l acopere cu cinstitul ei omofor, de cursele nevăzuţilor vrăjmaşi. Să cerem şi rugăciunile Cuviosului loanichie cel Mare, protectorul său, ca să-i fie călăuză în viaţă şi mijlocitor înaintea Preasfintei Treimi, la înfricoşata zi a judecăţii. Pentru că fiecare vom fi judecaţi după felul cum am împlinit poruncile lui Hristos şi făgăduinţele date.
Mirenii vor fi judecaţi după făgăduinţele de la Botez şi cele date înaintea duhovnicului la Taina Spovedaniei. Iar călugării, pe lângă acestea, vor fi judecaţi după făgăduinţele date înaintea Sfântului Altar la călugărie. Iată ce mare răspundere ne-am luat şi ce judecată dreaptă ne aşteaptă! Căci nu înaintea oamenilor, ci înaintea Bunului nostru Mântuitor ne-am făgăduit şi Lui ne-am predat sufletul şi trupul.
Astăzi, Părinte loanichie, te-ai logodit cu Hristos! Astăzi ţi-ai luat crucea călugăriei de bună voie şi ai făgăduit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui că vei urma lui Hristos, că vei păzi făgăduinţele călugăreşti cu sfinţenie până la moarte şi că vei împlini cele trei voturi monahale: ascultarea, fecioria şi sărăcia de bună voie. Ia aminte. Părinte, cui te-ai făgăduit, de cine te-ai lepădat, ce jurământ înfricoşat ai dat şi ce mare răspundere ţi-ai luat! De vei împlini aceste făgăduinţe, mare plată vei lua de la Dumnezeu, şi în ceata cuvioşilor te vei număra! Mumai să iei aminte că din ceasul acesta ai început lupta împotriva diavolului, şi ai nevoie de îndoită rugăciune, smerenie, ascultare şi răbdare.
Astăzi se face mare bucurie în cer pentru intrarea sfinţiei tale în monahism. Căci ai renunţat la bucuriile pământeşti şi, împotrivindu-te ispitelor tinereţii, ai urmat cu bărbăţie lui Hristos, ai ruşinat pe vrăjmaşul, ai bucurat pe îngeri şi ai făgăduit să păşeşti pe urmele sfinţilor călugări de demult.
Călugăria, iubitul meu fiu duhovnicesc, este o jertfire totală pentru Hristos şi pentru Biserică. Că nu te-ai făcut călugăr ca să trăieşti în linişte şi odihnă, ci ca să slujeşti lui Hristos şi oamenilor până la ceasul morţii. Călugăria cere credinţă tare, smerenie multă, rugăciune neîncetată, lacrimi din inimă, răbdare până la moarte şi ascultare de mucenic. Asta e călugăria.
Deci, începe lupta cea bună pe care ai făgă-duit-o. începutul luptei o face rugăciunea, cât mai multă rugăciune. Sporirea în luptă împotriva duhurilor răutăţii o fac ascultarea, smerenia şi tăierea voii. Iubeşte această treime de fapte bune şi nu fă nimic în viaţă fără binecuvântare, fără porunca stareţului şi a duhovnicului. Iar sfârşitul luptei duhovniceşti este să dobândeşti desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Prin viaţa sfinţiei tale mărturiseşte pe Hristos, slujeşte Biserica şi ajută prin rugăciune şi cuvânt la mântuirea celor ce caută pe Dumnezeu.
Noi, călugării de astăzi, nu ne putem mântui singuri, fără credincioşi. Nu putem sta în linişte, nepăsători, în timp ce fiii Bisericii lui Hristos sunt loviţi de secte, de necredinţă, de dezbinare şi de tot felul de păcate. Să nu ne nevoim în monahism numai pentru noi. Trebuie să ajutăm, după putere, şi la mântuirea celor din jurul nostru, prin rugăciune, prin sfătuire, prin cărţi folositoare de suflet şi prin exemplul vieţii noastre.

Iată chemarea monahismului ortodox de astăzi. Monahii de azi trebuie să fie întâi oameni de rugăciune. Apoi să fie teologi, să cunoască bine credinţa şi dogmele ortodoxe, ca să poată învăţa şi pe alţii. Apoi să fie mărturisitori ai lui Hristos, dascăli şi învăţători ai dreptei credinţe. Să fie şi apologeţi, adică apărători ai Ortodoxiei împotriva tuturor celor ce dezbină Biserica, familia, sufletele şi credinţa noastră Apostolică.
Sileşte-te să faci tot ce poţi pentru mântuirea sfinţiei tale, Părinte loanichie, şi pentru mântuirea altora. Aşa să-ţi ajute Dumnezeul".

(din cartea: Catisme ale pr. Arsenie Boca pe Muntele Athos", de pr. Streza Nicolae Zian)

Ultima noutate primita de la Crestin ortodox, sau noutate doar pentru mine, este ca starea sufletelor se poate schimba dupa moarte prin rugaciunea noastra si jerfa bisericii. Cu alte cuvinte: bucura-te suflet pacatos care te-ai tot pocait si te-ai dezpocait in fiecare luna, ca daca se roaga biserica pentru tine -poate ai dat suficienti bani pentru slujbe- si cei apropiati, din pacatos cum ai fost ti se ofera posibilitatea sa ajungi neprihanit inaintea lui Dumnezeu la judecata finala. Bineinteles dupa ce in prealabil te perpelesti nitel in focul iadului in urma judecatii lui Cristos
Fratilor, calea este deschisa, liber sa pacatuiti ! Ce conteza cateva zile in iad cand puteti fi salvati din vesnicia lui prin rugaciunile altora?

Da, Sanja, si eu cred ca se poate... Din vechime se spune ca platile pacatelor parintilor pot sa le faca copiii, ori impus, ori voluntar. Sufletele celor plecati dincolo pot fi inca ajutate din lumea noastra, dar nu te teme, nu neaparat platind la biserica. Insa o plata/jertfa trebuie sa existe...

nu, rehael,nimeni nu plateste pacatul altuia. Dumnezeu este drept si copiii nu platesc pacatele parintilor decat atunci cand parintii nu-L iubesc pe Dumnezeu. Inca din V.T. El spune raspicat : Cel ce pacatuieste va muri! Unul singur a murit in locul altora si Acela stim cu totii Cine este. Dar faptele pe care le-ai facut in viata fiind nu se pot schimba oricate rugaciuni ai inalta si ele merg inaintea ta si dupa ele vor fi judecati toti cei care nu au murit in Cristos. Spre lamurire, citeste Apocalipsa 20:12-15.
Daca vrei sa te rogi roaga-te acum cand sunt in viata cei pentru care ai dorinta sa te rogi. Mare putere are rugaciunea celui neprihanit.

Draga Sanja Cristea Tiberian,

Nimic mai fals decat cele ce le-ai spus aici. De fapt este viziunea protestanta, si de aceea nu ma mir ca este profund gresita. Pentru protestantii, cei morti sunt ca si impaiati, nici cu "gandul" nu gandesc... Numai ca si aici Sfanta Scriptura ii contrazice, si vedem clar cum "cei morti" sunt de fapt foarte "animati" si au constiinta proprie. Ba chiar asa "morti" cum sunt, daca au primit "indrazneala" catre Domnul, chiar si ei se roaga pentru cei vii. De aceea noi ortodocsii nu-i numim morti, ci "adormiti intru Domnul", si de multe ori ei sunt mai vii decat cei vii.

Ca Dumnezeu va rasplati fiecaruia dupa faptele sale este adevarat (Ps. 61, 11). Dar ca posibilitatea de a ne ruga pentru cei morti este exclusa, acest cuvant este cu totul strain de adevar. Noi vedem ca in Sfanta Scriptura se pune mare pret pe rugaciunea unora pentru altii. Daca ar fi asa cum gandesc unii, ca rugaciunea unora pentru altii n-ar avea nici un folos, atunci nici marele apostol Pavel n-ar trebui sa indemne cu rugaminte pe ucenicul sau, Timotei, spre un lucru ca acesta, scriindu-i: “Deci, rogu-te, mai intai de toate, sa faci cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii” (I Tim., 2, 1). Iar sfantul apostol Iacov spune: “Marturisiti-va unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (5, 16). Sfantul apostol Pavel cere sa se faca rugaciune si pentru el (Efes., 6, 19).

Dar daca rugaciunile noastre folosesc celor vii, ce pricina ar fi sa nu le foloseasca si celor morti, odata ce ei traiesc cu sufletele lor si de vreme ce Acelasi Dumnezeu le asculta si pe unele si pe altele ? La marturiile de mai sus, se pot adauga si cele directe, din Vechiul Testament. Astfel, in Cartea a II-a a Macabeilor (cap. 12, 42-45) se arata ca
42 Şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut.
43 Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor!
44 Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.
45 Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus.
46 Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat.
Iar sfantul prooroc Baruh se roaga si el pentru cei morti ai lui Israel:
4 Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi relele.
5 Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta.

Foarte limpede vorbeste de aceste rugaciuni Sfanta Traditie, incepand din primele secole ale Bisericii, dupa cum arata si continutul Sfintelor Liturghii. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca apostolii chiar au randuit sa se faca la Liturghie pomenire pentru cei morti zicand : “Nu degeaba au randuit apostolii sa se faca asupra Tainei celei infricosatoare pomenirea celor morti. Cand sta poporul, plinatatea preoteasca, cu mainile intinse si in fata sta jertfa cea infricosatoare, cum nu vor indupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiti ? Iar aceasta, numai pentru cei plecati cu credinta” (Omilia a III-a, la Filipeni).
(limbajul este arhaic, asa ca cei mai slabi la cuget sa nu se oripileze de expresii precum"jertfa cea infricosatoare", ca nu e ceea ce cred ei)
Da, trebuie sa ne rugam si pentru cei in viata aceasta, dar si pentru cei adormiti, caci si ei tot oameni sunt, desi nu in trup de carne ca al nostru, si tot Dumnezeu ii are in grija. Ortodocsii nu sustin ca daca se roaga acum pentru un pacatos, care s-a mai si lepadat de Dumnezeu, il scot pe acesta din iad, ci sustin ca pentru oamenii care au avut sufletul aplecat cat de cat spre Dumnezeu, dar care din slabiciuni omenesti au pacatuit asa fel incat nu au fost trimisi in Rai, atunci rugaciunile celor vii pentru el, pot atinge mila lui Dumnezeu si ii mai usureaza acestuia chinul, sau la Judecata de Apoi, poate ca Dumnezeu indurandu-se de el si de rugaciunile celorlalti pentru el il va aduce totusi in Imparatia Lui, caci Dumnezeu are puterea sa scoata sufletele din iad, dupa cum scrie : “Domnul pogoara la iad si ridica” (I Regi, 2, 6). Numai El poate sa scoata sufletele din iad (Ps. 48, 16; Rom., 14, 9; I Cor., 15, 20; I Ioan, 2, 2; Apoc., l, 18).

Puterea si iertarea lui Dumnezeu, Care implineste “orice” se va cere de la El (Marcu, 11, 24 ; Ioan, 14, 13), sunt fara de margine, iar bunatatea Lui este atat de mare, ca numai El poate schimba "osanda vesnica" a omului. Asadar, daca Hristos este El insusi Dumnezeu, are si puterea de a scoate din iad pe cei osanditi. Noi stim ca Dumnezeu ne cere sa iubim pe semenii nostri si priveste cu placere la aceasta iubire a noastra. Nu este fapta mai mare ca iubirea; or, din iubire noi ne rugam pentru altii. Asa ca sa ne rugam pentru cei adormiti intru Domnul, ca si pentru cei vii, cu toata nadejdea si credinta ca Dumnezeu ii va ajuta pe toti.

Amin, clopotelule !

Iti respect incredintarea si din partrea mea poti sa crezi pe mai departe asa cum crezi si sa te tot rogi pentru cei adormiti, cum spui tu dar totusi eu
te sfatuiesc sa nu mai faci afirmatii cum ca sunt invataturi protestante si sunt gtresite. Cum eu cunosc bine invatatura protestanta pot sa afirm ca nici o clipa ea nu spune ca mortii sunt impaiati- de prin ce cotloane ale mintii tale vei mei fi scos-o si pe asta? Iar daca afirmi ceva te rog sa o faci pe baza Cuvantului lui Dumnezeu. Pentru mine nu exista invatatura ortodoxa sau protestanta, exista doar invatatura bazata pe Cuavntul lui Dumnezeu si cuavntul scris este Biblia. Ce trece peste, este de la cel rau. Da-mi un exemplu de rugaciune pentru cei morti sau, ma rog, adormiti. Eu stiam ca in Lazar si bogatul se spune clar ca intre cei doi este o prapastie de netrecut si ca nimic nu il mai poate ajuta . Daca ar fi asa cum ai vrea tu sa fie, de ce nu a zis Isus: spune-le sa se roage pentru sufletul tau si am sa te scot de aici? ca asa imi pare ca ar fi dupa afirmatiile tale. Dar, uite, ca Isus nu a zis nimic de genul asta

Puterea si iertarea lui Dumnezeu, Care implineste “orice” se va cere de la El (Marcu, 11, 24 ; Ioan, 14, 13), sunt fara de margine, iar bunatatea Lui este atat de mare, ca numai El poate schimba osanda vesnica a omului.

nu ma fa sa zambesc. Si din asta ai inteles tu ca te poti ruga pentru adormiti? esti departe tare, clopotelule drag, ca mult mi-ai lipsit, sa stii... Chiar, de ce sa nu schimbe osanda vesnica? Sigur ca omul a fost osandit pentru vesnicie dar tocmai de aceea a venit Cristos. Nu face confuzii, incearca sa pricepi la ce osanda se refera.

Draga Sanja Cristea Tiberian,
Sunt gresite pentru ca incalca in special Sfanta Scriptura. Acest lucru l-am arat atat eu, dar si altii, de foarte multe ori...
Era o "figura de stil" nu trebuia sa iei intelesul literar. Sper ca esti de acord ca protestantii cred ca sufletul omului dupa ce moare ajunge intr-o stare de "conservare" in care nu are nici macar constiinta de sine, adica este inconstient. Evident ca acest lucru contrazice pe fata Sfanta Scriptura si nu are nimic a face cu crestinismul real, decat eventual cu cel inventat.
Pai citatele ce ti le-am dat, au fost luate cu copy-paste din Sfanta Scriptura. Mai mult ce pot face?! De ex. citatul: "Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat." este foarte clar, desi este luat din VT, dar cu atat mai mult ca e luat din VT, caci daca atunci rugaciunile si jertfele pentru morti aveau putere cu atat mai mult dupa venirea lui Hristos, care tocmai spre "Invierea mortilor" a venit.
Desigur fiecare pentru el poate sa creada ce vrea. Unii au hotarat ca nici macar Biblia sa o creada, altii au hotarat sa creada doar anumit epasaje care le conveneau, iar cele care nu le conveneau sa nu le creada.
Ce trece peste ce?! Poate vrei sa spui care incalca. Caci altfel Duhul Sfant a fost intre oameni si dupa inaltarea lui Iisus, si faptele Duhului Sfant trebuiesc aratate si marturisite, si evident ca nu sunt de la cel rau. Esti de acord?!
De exemplu, daca mama sau tata, sau duhovnicul, sau frate sau sora, sau vreun apropiat, sau cineva care ti-a poruncit sa te rogi pentru el, atunci poti sa te rogi asa: Pomeneste, Doamne, Dumnezeule dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale, pe adormitii robii Tai ... si le spui numele la fiecare, in Imparatia Ta si le iarta lor toate cate au facut. Este un exemplu. Tu te poti ruga cu alte cuvinte daca doresti, dar este bine sa ne rugam unii pentru altii fie ca suntem in trup, sau in afara de trup, caci toti facem parte din Biserica lui Hristos.
Nu este ca asa vreau eu sa fie, ci este pentru ca asa scrie in Scriptura.
Hai sa discutam putin despre ce spune Iisus la pilda cu Lazar si bogatul. Doar cateva cuvinte... Sa aducem aici citatul ca sa intelegem mai bine:
19 Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
20 Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,
21 Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
22 Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
23 Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
24 Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
25 Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
26 Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
27 Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
28 Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
29 Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
30 Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
31 Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. (Luca 16)
Trebuie sa remarcam intai urmatorul aspect esential: aceasta se intampla intre moartea cea dintai si Judecata de Apoi. Acest lucru nu este inteles de protestanti, si putem discuta si ce-i forteaza pe ei sa nu inteleaga asta. Evident nu e legat de Scriptura.
Ce spuneam eu, este ca ne putem ruga pentru toti cei din Biserica, vii sau adormiti, pana la venirea Domnului. Logic nu?! Dupa aceea va fi Judecata de Apoi.
Mai remarcam ca atat Lazar cat si bogatul, chiar daca erau "morti" erau de fapt vii. Adica vorbeau, simteau, erau constienti, nu inconstienti cum zic unii.
Mai mult, se preocupau si de cei ramasi in trup. Pana aici e corect?!
Acum te rog sa remarci niste "amanunte"... Cei din iad si cei din Rai desi erau separati, totusi puteau "discuta" unii cu altii, adica "prapastia" era una mai speciala, impiedica doar sa treaca unii dintr-o parte in alta.
Textual zice: "între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi." Deci vorbeste numai despre "cei care voiesc", adica din vointa lor proprie. Intelegi acum despre ce vorbesc?!
Acolo nu spune ca Dumnezeu nu poate sa-i treaca pe unii dintr-o parte in alta, ci doar ca ei nu se pot trece singuri dintr-o parte in alta. Sesizezi marea diferenta?!

Mai mult, chiar daca ar fi asa cum gresit ai gandit la inceput, sper ca esti de acord ca la Judecata de Apoi vor veni atat cei in trup cat si cei adormiti, adica inclusiv bogatul din iad, ba chiar si ingerii. Abia atunci se va da "sentinta" definitiva pentru fiecare, adica pana atunci, fiecare, fie in trup fie adormit intru Domnul, mai are "o sansa"...
De aceea, daca nu s-a lepdat de Domnul pe fata, sau batjocorindu-L, sau nu s-a sinucis, putem sa ne rugam ca Dumnezeu sa se milostiveasca si de bogatul din iad. Vezi dar, ca bogatul in iad fiind, chinuit rau acolo, are totusi dragostea de a se gandi la ai lui ramasi in trup, si de a incerca sa-i ajute. Si reciproca este perfect valabila. Asa cum bogatul in iad se ruga de Avraam sa-i ajute pe cei in trup (remarci dar ca Avraam e om si ar fi putut avea aceasta putere de la Dumnezeu, asta apropo de faptul ca protestantii neaga ca sfintii ar putea face ceva devreme ce, zic ei, sunt inconstienti), tot asa si noi, ne putem ruga la Dumnezeu sa-i ajute pe cei adormiti intru Domnul, dar nu exista nici o opreliste, ca sa-l rugam chiar pe Avraam, dar si mai bine pe Maica Domnului, ca sa mijloceasca pentru ei.
Iata exemplul concret din Scriptura indicat chiar de tine.

Nu a zis acolo, pentru ca motivul acelui exemplu era cu totul altul, insa gasim in alta parte in Scriptura unde noi suntem incurajati sa ne rugam unii pentru altii.
Nu, eu ti-am spus doar o mica parte din ce spune Sfanta Scriptura legat de acest aspect. Fraza de mai sus era ca o incheiere, din care sa intelegi ca Dumnezeu are puterea sa implineasca orice voieste, iar aceasta voie a Sa poate fi induplecata de rugaciunile dreptilor. Nu scrie niciunde ca Dumnezeu daca vrea, nu poate sa scoata un suflet din iad. Atentie! Nu vorbesc de cei care s-au lepadat de Dumnezeu, de Iuda. Pentru acestia nu exista motiv sa te rogi devreme ce ei s-au dat de buna voie satanei si s-au lepadat de Dumnezeu.

esti departe tare, clopotelule drag,

Sunt de parte de ratacirile protestante este adevarat, dar asa cum vezi si in semnatura mea, judecatile Domnului sunt departe de judecatile acestor oameni, asa ca nu e nici o problema daca si judecatile mele, care de fapt nu sunt ale mele, sunt departe de ale lor.

Iata, ca mi-am adus aminte ce spuneai data trecuta: "Fratilor, calea este deschisa, liber sa pacatuiti !" - acest argument mi l-au spus multi protestanti cand le spuneam despre rugaciunea pentru cei adormiti in Domnul. Ei ca de obicei iau in deradere ce nu inteleg. Dar nici cu logica nu prea se pot lauda, caci ei sustin totusi ca se pot ruga pentru altii dar numai daca sunt in trup. Insa aici nu le zic acelora:" Fratilor, calea este deschisa, liber sa pacatuiti! - Iata eu ma rog pentru voi, asa ca dati-i inainte ca Dumnezeu va iarta orice faceti devreme ce eu ma rog pentru voi!". Protestanti! E tipic pentru doctrina lor...

Chiar, de ce sa nu schimbe osanda vesnica? Sigur ca omul a fost osandit pentru vesnicie dar tocmai de aceea a venit Cristos. Nu face confuzii, incearca sa pricepi la ce osanda se refera.

Aici imi cer scuze. Am vazut acum ca suna aiurea. Cand am scris acolo aveam in gand un alt inteles, asa ca o corectez si o sa pun ghilimele. Osanda vesnica nu se mai poate schimba, insa osanda vesnica se va stii doar dupa Judecata de Apoi.
Eu am vorbit strict de perioada dintre judecata particulara, cea de la moartea dintai, pana la Judecata de Apoi.


Bun, desi nu am crezut vreodata sa ajung ca voi cita vreun protestant, totusi exista si protestanti care au realizat si ei ca e absurd sa spui ca pentru cei vii te poti ruga, iar pentru cei plecati nu.
Un astfel de protestant este C.S. Lewis care este considerat de multi ca fiind cel mai mare scriitor si eseist protestant din secolul douazeci. Intr-una din cartile lui el scrie asa:
"Sigur ca ma rog pentru morti. Actiunea este atat de spontana si inevitabila ca numai un argument teologic foarte convingator ar putea sa ma opreasca. Nu stiu cum ar supravietui celelalte rugaciuni ale mele, daca cele pentru morti ar fi interzise. La varsta noastra, majoritatea celor pe care i-am iubit sunt morti. Ce fel de relatie as mai avea cu Dumnezeu daca mi s-ar interzice sa-I pomenesc inaintea Lui pe cei care i-am iubit cel mai mult?"
Iata un link aici.Asta nu inseamna ca accept tot ce a spus el, insa referitor la acest aspect, se pare ca a intles mai multe decat restul protestantilor.

PS. nu mi-am propus sa spun mai mult despre acel citat (cel cu Lazar si bogatul). Daca ne uitam in Invataturile Ortodoxe o sa gasim foarte multe lucruri intersante si implicatii ce rezulta din acel citat. Eu am vorbit strict de ce ne interesa acum.

Ma bucur ca-ti sunt draga . Ma limitez la atat.

M-as bucura si eu ca cineva sa imi explice din ce cauza Christos se recunoaste in Apocalipsa 1.18 ca fiind Stapanul cheilor mortii si Stapanul cheilor Iadului?
Intrebarea este legitima ptr ca vedem ca cimitirele sunt pline de semnele lui Christos, semn al activitatii sale(adica cruci), si nici daruirea mortii si asumarea functiei de sef al Iadului nu ii face prea mare cinste, asa cum ar fi daruirea vietii si sefia peste cheile raiului cum ar fi frumos si natural dar din pacate nu este!

Soimos, nu te obliga nimeni sa -L accepti pe Isus ca fiind Domn si Mantuitor, nu te obliga nimeni sa-I dai cinste, nici nu te obliga nimeni sa mergi pe calea Lui. Esti liber sa crezi ce vrei si cum vrei. Dar nu credeam ca esti in stare sa spui asemenea ineptii. Sef al iadului, crucile din cimitire= semne ale activitatii Lui...tu ai stat sa te gandesti inainte de a scrie aceste aberatii? De cand este Isus raspunzator pentru crucile din cimitire? Este vreo porunca in sensul acesta si eu nu stiu? A ordonat El sa se puna cruci pe morminte? Sau vrei sa spui ca El este raspunzator pentru faptul ca oamenii mor? Isus a venit sa-ti dea viata, chiar si tie, moartea si-a ales-o omul .
Ca Isus are autoritate asupra divolului este perfect adevarat dar de aici pana la a-L face sef al iadului mi se pare atat de halucinant incat ...uite, am amutit. Sa te ajute Dumnezeu sa-ti gasesti linistea ca vad ca mari framantari sunt in sufletul tau!

Marduk, de ce sa-l cheme Isus pe Lucifer si sa-i spuna sa termine cu prostiile? Este o vreme ingaduita pentru toate si mai ales este vremea sa ne dezmeticim si sa vedem bine pe ce drumuri umblam si cu cine stam la taifas. Dumnezeu care este Atotputernic , sper ca aici suntem de acord, nu putea si El sa-i spuna satanei in veremea lui Noe sa termine cu prostiile ca sa nu mai fie nevoie de potop? Si, daca nu i-a spus , inseamna asta, oare, ca era mai putin atotputernic? Faptul ca Satana este lasat sa faca ce face nu submineaza cu nimic autoritatea lui Isus si sunt sigura ca stii si tu asta.
Dar eu iti mai zic ca raul nu are nici o putere asupra celor care au ales sa mearga pe drumul lui Isus, cu conditia sa o faca cu credinta neclintita si cu curatie de inima. Fa si tu la fel si vezi : se mai atinge de tine Lucifer, ca asa vad ca iti place sa-i spui? Nu ca nu va incerca, dar vei vedea cu ochii tai ca si daca tu te vei simti slab, va fi Cineva care sa te apere , Cineva care va lupta in locul tau si, cu siguranta, va avea biruinta iar cel rau va fugi rusinat. Toti aceia in inima carora locuieste Isus Cristos nu au a se teme.

chiar crezi ca vremea Apocalipsei nu a venit?
si inca ceva: poti sa-L numesti cum vrei tu pe Isus doar sa faci ce te invata El ! spune-i cum vrei, nu numele este important daca te poticnesti in el ,dar acel nume pe care vrei tu sa i-L dai sa poata fi in stare sa te mantuiasca. Nu stiu cum crezi si nici ce crezi dar nici mohamed , nici visnu nici budha nu au reusit sa imparta o intreaga istorie a omenirii in doua parti-inaimnte de Cristos si dupa. Marduk, e asa de simplu totul...doar dragoste.. tu ma iubesti pe mine, eu te iubesc pe tine, ai nevoie de ajutor, daca pot si am cu ce, iti dau utlimii bani, daca de bani e vorba, dar trebuie sa intelegem ca dragostea e totul. Nu cuvinte sfoaraitoare ci fapte, fapte.
La multi ani binecuvantati! dragul meu, uite, asa ma indeamna inima sa iti spun

Adriana, faci bine ca actionezi asa cum te indeamna inima. Crestinismul de altfel pune mult accentul in educatie si autoeducatie pe "luminarea ochii inimii", a vederii interioare (ca de altfel toate religiile; si in Grecia antica educatia viza atat cunosterea informativa, cat si cea formativa). De altfel, nu se poate sa nu fi observat ca inima este prima care reactioneaza in corpul uman la orice stimul exterior si ne face sa acumulam cele mai multe cunostinte, in masura in care cele mai multe adevaruri (idei) sunt descoperite mai intai cu ochii inimii si dupa aceea de o cunoastere rationala. In dobandirea cunostintelor (cazurile Leibnitz, Newton, istoria descoperirii legii gravitatiei) initial inima vede instantaneu, integral; ulterior acest act unic de cuprindere "cu ochii inimii" (unii numesc procesul respectiv intuitie) este transmis mintii, unde va fi descompus, segmentat. Relatia cauza-efect. Ceea ce inima "a vazut", mintea analizeaza. Ideea apartine inimii, nu mintii, omului interior, nu exterior. Cu atat mai mult in ceea ce priveste adevarurile de credinta si a regulilor morale este necesar sa lucreze ochii inimii.

Prefer sa nu vorbesc despre dragoste, un sentiment mult prea rar cu precadere in ziua de astazi. Pentru ca dragoste inseamna a nu gandi raul, a nu dispretui, a nu fi banuitor/suspicios. Cand nu am nici o dovada, nu am nici o justificare sa gandesc despre altul ca este rau, orgolios, egoist, sau ca manipuleaza. Insasi credinta in teoria conspiratiei (fie de sorginta "crestina", fie gnostoca/agnostica) arata lipsa de dragoste, o minte aplecata catre banuiala, neincredere, spre a gandi raul fata de elitele societatii (credinta in complotul politicienilor, al oamenilor de a afaceri, al autoritatilor, religioase, Academiei, intelectualilor).

O alta fateta a raului este sa cred ca daca ii arat respect unui obraznic, acesta va cadea un trufie, ma va rani sau ca daca ii voi trece cu vederea o jignire, ma va jigni dinnou sau isi va bate joc de mine. E tot un mod de a lasa raul - ranchiuna, banuiala, teama - de a se cuibari in noi, facandu-ne incet-incet agresivi, teposi, rai, ursuzi, pana la ura.

Fara indoiala, exista ierarhie, exista respect. Tanarul nu se trage de sireturi cu batranul, taranul cu profesorul, marinarul cu un conducator de doctorat, muncitorul necalificat cu seful de santier. Dar a tine o distanta in conversatie nu inseamna a fi aspru, indiferent la suferinta altuia, rece.

Dragostea e in ochii partenerului. Pentru el/ea esti cel/cea mai OK posibil.

Mi-a placut foarte mult modul in care Nicolae Steinhardt il descrie pe Dumnezeu, ca pe un Dumnezeu nobil, nu un Dumnezeu contabil, negustor, care totodata ne innobileaza, ne ridica la vechea noastra stare aristocratica. Pentru a intelege mai bine Ce Dumnezeu avem, iata cateva fragmente din Jurnalul Fericirii si Daruind vei dobandi despre sensurile Parabolei biblice a Fiului risipitor - in Biserica Ortodoxa, Dumnica si, totodata, saptamana Fiului risipitor constituie o perioada de pregatire inainte de a intra in Postul Pastilor:
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/02/25/...-calea-noastra/

Viata in manastirile ortodoxe. Albumul Cristinei Nichitus Roncea, "Precum in Cer, asa si pe Pamant". Mai jos, Centrul de presa Basilica, Ziarul "Lumina" si Doxologia despre vernisajul expozitiei. Pagina se finalizeaza cu discursul regretatului Profesor Academician Florin Constantiniu la lansarea albumului de fotografie “Precum in cer, asa si pe pamant” de Cristina Roncea:
http://precum-in-cer.ro/

Amin!

"Dar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor". (Matei 2, 12)

Pastorala exceptionala de Craciun a IPS ANDREI, Mitropolitul Clujului: PRECUM MAGII, SA NU NE INTOARCEM LA “IROD”, LA OMUL LUMESC, “CIVILIZAT”, CI SA O APUCAM “PE ALTA CALE”, CEA STRAMTA, A LUI HRISTOS!

“Oamenii de caracter, care-şi iau în serios viaţa lor spirituală, nu-şi mai permit să se întoarcă la Irod. Şi, când spunem „Irod”, nu ne gândim numai la personajul istoric care, pe vremea naşterii Domnului Hristos, îşi trăia ultima parte a vieţii, ci la tipul de om pe care-l reprezintă. Pentru că acest tip de om este cel râvnit în vremurile noastre... Două patimi, care-i stăpânesc şi pe oamenii contemporani nouă, îl stăpâneau şi pe el: banul şi trupul. Pentru a-şi satisface aceste patimi nu se dădea la o parte de la nici un mijloc… Câţi părinţi ai vremurilor noastre nu-şi ucid copiii înainte de a veni pe lume, tot dintr-un egoism feroce: pentru a nu le încurca viaţa. Irod era un așa-zis „om realist”, nu umbla după himere şi se cantona în timpul prezent, pe care-l dorea veşnic, de aceea a ridicat edificii vrednice de invidiat. …Nu umbla el după himere ‒ lăsându-le pe acestea pe seama visătorilor şi a plebei ‒, dar, pentru a salva aparenţele, mima interesul pentru fenomenul religios.“

“Magii s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit făpturi noi. Aşa şi pentru noi, Crăciunul nu trebuie să rămână doar o frumoasă sărbătoare folclorică, ci, nădăjduim, să fie prilej de reînnoire duhovnicească. Un creştinism festivist, care nu mobilizează, nu ajută la nimic”.

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/12/20/...-stramta-magii/

Festivităţile consacrate împlinirii a 1025 de ani de la Botezul Rusiei au început cu slujba festivă de la Catedrala Hristos Mântuitorul de la Moscova, care a fost oficiată de Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_07_25/Liturgh...ntuitorul-6184/

Daruri ascunse in asteptarea la rand. http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfa...and-142292.html

Biserica nu se sprijina pe oameni


Un catolic, avand buna intentie, tot incearca sa il converteasca la crestinism pe prietenul sau evreu. Acesta, satul de atatea insistente, ii spune ca va face o calatorie la Roma si va observa cum o duc Papa si cardinalii sai. Daca ii va placea ce va vedea, se va da in legea lor.

Crestinul catolic, saracul, se cam tulbura. Se gandea ca in veci nu va mai dori prietenul lui sa treaca la catolicism, cand va vedea luxul si desfraul ce era in acea vreme la Roma.

Dar, iata ca evreul vine de la Roma si se converteste, spunandu-i:

- Cu adevarat, credinta voastra e superioara, daca a putut sa dainuie atata timp, in ciuda faptului ca aveti in fruntea clerului oameni atat de corupti !

Povestioara din lucrarea "Decameronul", de Boccaccio.

Sursa: Crestin Ortodox

Întrebare: Câti zei au existat înainte de Dumnezeu ?