Povestea corbilor de taină (ultima parte)

Voinicii, zmeii și ceilalți vânjoși ai regatului de poveste porniseră la bătălie și duși fură.
Atâta grozăvie de povești s-ar fi putut depăna între timp, pe când felurite pozne și nemaiauzite snoave au poposit la mesele conacului.
Cum vitejii lăsară regatul în seama muierilor, piticilor și orătăniilor de toate felurile aveau să-l găsească tot așa glumeț și zălud după cum îl pomeneau.
Asta, de bunăsamă, dacă aveau să se mai întoarne vreodat ...

Pădureanca și celalte zâne se puseră pe trebăluit ca și cum cel mai de seamă alai avea să poposească la conac dintr-o clipită-ntr-alta.
Împărțiră trebușoarele după ușurință și după putință, lăsând câte ceva de făcut și celor mai mici și mai ciufuliți dintre hărnicuți.
Însă chiar și cu atâta amar de treabă, pe când se însera și fiecare mergea la căsuța sa, avea fieștecare câte un gând și o lăcrămioară pentru cei așteptați.
Pe când cârpea ciorăpelul unui pitic, un astfel de gând cuprinse lăcrămioara bucătăresei și nu băgă de seamă că ursitoarele și vrăjitoarea îi puseseră polonicul la cazne.
Dar Scufița văzând-o dusă pe gânduri nu-i dete pace și înșfăcă un bob de piper. Îl sfărâmă între dințoni și îl clefăi într-adins. Se puse neică pe un strănutat de sperie tot conacul!
Dar degeaba se uită bucătăreasa degrab ce era zarva ceea că ursitoarele și vrăjitoarea se și făcură nevăzute.
Atâta doar că în grabă înșfăcară și polonicul cu dânsele, călcând astfel în blestemul lingurarilor. Fiindcă polonicul bucătarului e sacru, iar cel al unei bucătărese este de-a dreptul năbădăios.

Polonicul lipsă stârni zarvă în lumea păsăretului, astfel că toți corbii cei opt, taman și ăi doi netrebnici adică, se adunară pe gardul șubred al conacului.
Așteptau în tihnă să răsaie soarele și să se scoale din somn leaota de puturoși care dormeau prin conac.
Și atunci să vezi de unde are să scoată bucătăreasa polonicul, ce sfadă fioroasă are să fie!
Așteptând și bodogănind, corbii mai că ațipiră pe gard. Nici habar n-aveau că pofticiosul Bălăuraș cu limba roz le mirosise copănelele și plănuia la rându-i cum să le tragă la tigaie, cu ceva usturoi și cu mămăliguță.

Iarăși e hai și alergătură multă la conacul acesta, iară așteptăm oaspeți și iar și iar treaba-i multă și mâinile harnice puține.
Ca în fiecare miez al verii, călători feluriți din felurite lumi și spre felurite tărâmuri trec pe lângă povești în drumul lor.
Unii poposesc pentru un bob hodină iar alții nu, fiecare știindu-le pe ale sale.

Tărăboiul și alergătura nu-s din pricină că ar fi anevoios să găzduiești cu toate cele trebuincioase atâta amar de lume. Nu, nu.
Îs din pricină că fiecare oaspete, chiar și cel mai mut, are mereu câte o poveste de arătat tuturor.
Și dacă nu ai piticuțul, călimara și pana la îndemână ca să le scrii pe când sunt depănate, s-ar face risipă de atâtea pergamente întrifoiate, numa bune de înșirat istorii.

Trei povești stau cuminți pe laviță, la coadă, așteptând să fie așternute-n pergament.
Sufletul împletit, floarea verde și muntele despietrit îți vor găsi mintenaș loc printre minunile aduse de călători.

- Și uite așa cum vă văz și cum mă videți, nu-i fărâmă di chiatră-n muntili aista!

Căruțașul isprăvise de istorisit pentru a nu știu câta oară grozăviile despre muntele la poalele căruia crescuse satul în care se născuse. Sau la poalele căruia se născuse satul în care crescuse, tot aia.
Piticii și Scufița se holbau la el în sus, cu ochișorii umezi și gurițele rotunjite, fiecare ținându-și căciulița ca să nu se ducă pe spate.
Iar în toată vânzoleala conacului plin de lume zăpăcită într-un du-te vino, nimeni altcineva n-avea vreme pentru poveștile căruțașului.
Nemulțămit de firava-i ceată de ascultători, începu să-și adune bolbotinele ca să se scoale de la masă și să pornească la drum iară.

Iar dintr-o firidă a sobei se întrupă una dintre ursitoarele hoațe și lăsă ochi galeși peste toată făptura căruțașului.
Te miri ce pricină o fi avut, căci omul era neasemuit de pocit, bătrân și fără de vino-ncoa, dar ceva-ceva tot trebe să fi fost fiindcă ființele astea crude au veșnic un gând anume și nicio faptă de-a lor nu-i degeaba.
Ursitoarea n-avea trebuință de trup pocit, ci de suflet curat și încrezător în istorii. Și apoi vina, groaznica vină și durere dinlăuntrul căruțașului avea să-i fie ursitoarei de și mai mare trebuință.
Taman când se avânta să încânte ochii sărmanului căruțas, gândul cel nepereche se înființă împrejurul ursitoarei și dacă n-o fi pleznit, se mai află în jurul mneaei și acușica.
Și dacă muntele ăla chiar nu avea fărâmă de piatră într-însul? Rămase gânditoare așa în drum, iar căruțașul zâmbi șăgalnic pe sub mustăți și-i aruncă o piatră-n șorț.
De-atunci ursitoarea nu are ursită, căci șade mereu și cântărește piatra căruțașului. Și nu-i, cale de șapte regate, căruțaș mai mândru că a pocit o ursitoare.
Și nici nu-i, cale de tot atâtea regate, ceată mai afurisită de ursitoare și vrăjitoare pornite pe urmele aceluiași căruțaș să-l lepede de-un bob mândrie.
Atâta risipă de alergătură degeaba ... ori poate nu chiar degeaba? Atîta risipă de alergătură pentru un polonic.

Plină-i lumea cu minuni, multe cu folos și încă și mai multe fără de folos.
Iar în cele fără de folos știut s-ar afla un stufăriș căutat adesea de felurite arătări ale bălților, mai cu seamă de broscoii pupați degeaba de te mai miri care prințese.
Dacă la apusul soarelui cauți cu băgare de seamă la moațele păpurișului și, mai cu seamă, dacă nici n-o bate vântul, ghicești înșelătoarele trepte către ghiveciul de teracotă.
Iar din tot pământul lumii ăsteia plină cu minuni, o halcă sfătoasă șade binișor în ghiveci, spre hrănirea florii verzi. Oricât ai hrăni, ai ocroti și ai mângâia floarea asta, ea tot verde rămâne.
Tot verde și fără de petale, fără rod și fără seamăn. Însă cu mult folos, căci o dată la zeci și zeci de sori albaștri, floarea se năcăjăște și moare. Și tot verde rămâne.
N-ai ce să faci cu ea altceva decât un polonic, după ce i se lasă frunzele de pe dânsa. Iar polonicul ăla n-ar fi niciodată bun la ceva, căci e ori prea scurt, ori prea lung, ori prea adânc ori prea spart pentru bucătărit.
Dar odată prins la cingătoarea unei bucătărese oarecare, polonicul se farmecă pe loc și face treabă ceva de speriat.
Atâta că e cam anevoioasă găsirea oarecarilor. Pentru așa ispravă ai musai trebuință de un suflet împletit.

Ce fain... Când te citesc, Fantasee, de fiecare data îmi dau seama cât am uitat din Limba Româna...

Mulțumesc, Cla. Scriu românește și ca să nu uit cum se face.

Si eu la fel
Înteleg tot, dar la vorbit ma împiedic...

Sufletul nu-și amintește fiecare clipă trecută din viețile pe care le-a dus înaintea fiecărei împletiri.
Părăsind trupul sălaș își frânge toate legăturile cu clipele deja trăite și merge înapoi în soarele din care a venit. Se adună acolo laolaltă cu alte panglici de lumină și se înfrățesc necontenit până la următoarea înșiruire de clipe.
După câteva înșiruiri urmate de înfrățiri sufletul primește nume nou, anume vechi. Astfel, pentru următoarea înșiruire de clipe primește darul de a-și alege gavanosul, numărul clipelor și al legăturilor.
Cămara care găzduiește gavanoasele e necuprinsă, iar sufletul, ținând la piept gavanosul cel gol, se plimbă agale printre gavanoasele pline cu te miri ce.
Poate lua oricât din fiecare, însă în gavanosul cel nou nu încape mai mult de un polonic de plămădeală. Din toate astea sufletul nu pricepe nimic, nu-și amintește nimic și nu adună nimic.
Dar le crede pe toate, fiindcă la începuturi cămara cea necuprinsă avea un singur gavanos cu un singur polonic și încropirea vreunei plămădeli era taaare anevoioasă.
Iar azi cămara e plină cu dulcețuri, otrăvuri, poeme, unelte, triluri și tăceri, toate așteptându-și rândul în gavanoasele lor.


- Mie nu-mi prea plac poveștile sufletului să știi, bombăni Tălâmbul către bucătăreasă. Zi și tu una cu balauri! se hlizi el și călcă Motăniciul pe coadă.
- Și de prin care gavanos ai pofti matale, mă rog, să dibuiesc eu o poveste cu balauri? îl iscodi bucătăreasa.
- Iaca de unde ai mai scos, de acolo, răsună vocea Pădurencei.

Cum bătălia se prelungea până peste poate și treburile conacului și ale viețuitorilor se îngrămădeau așijderea, zânele se adunaseră și puseseră tărâmul la cale.
Aveau să cetluiască ritualul cu un ospăț, iar bucătăreasa avea deci multe de pus la cuptor, la proțap și la ceaune. Musai era să dea de polonic însă, căci bucatele gustoase nu se întâmplă așa oricum.
Iar piticii și obișnuiții conacului aveau de adus fiecare câte un firicel la istoria care stătea gata să se petreacă.

Şi aduseră ei mare maestru întru ale bucătăritului, pe chef Foa. Pregătiră bucate alese, pentru localnici, evident, dar şi merindeţe pentru trecători.
M-am aşezat degrabă, şi, cu foame nesăţioasă am degustat din ciorba de perişoare şi fasolea-n-pâine cu-n liguroi vorbind a lemn. Am băut ca din agheazmă o apă de izvor.
S-a dus peste arsurile sufletului....Că am mâncat hulpav şi neostoit pe inima goală de foamea de bine, frumos, adevărat. Şi a picat cataroi în stomahul burduşit de văzutele a multor rele...
M-oi milui şi cu o dulceaţă gospodărească, apoi, jidov rătăcitor, voi pleca luând merindeţe de taină şoaptele brazilor umbritori la masa mea, ca să mă preumblu în căutarea
frumosului, binelui, adevărului. Olimpiada căutării.

Contraste îți mulțumesc.

SI EU VA MULTUMESC !!!

Cinci perechi de ochi, adică lăcrămoși, curioși, puchinoși, somnoroși și negri stăteau ațintiți la polonic.
Se făcea că polonicul apăruse de niciunde taman la locul dumisale în cuiul de deasupra plitei. Și perechile astea de ochi mai că nu puseseră geană pe geană peste noapte numai să vază moaca bucătăresei când avea să dea față cu polonicul.
Se auzeau pașii zdupăind peste podele, scânciră balamalele ușii și fustele bucătăresei se legănară colorate deasupra opincilor. După un căscat strașnic, luă polonicul din cui și-l atârnă la brâu.
Apoi trase la o parte portița cuptiorului și pofti plăcintele afară la aerisit. Înfășură un ștergar gros peste ele și ieși din bucătărie într-o clipită.
Iar perechile de ochi nu clipiră deloc, numai se holbară nedumerite unele la altele.

- Adică nu s-a mirat deloc că s-a înturnat polonicul? bombăni Tălâmbul.
- Cred că nici nu se trezise bine, peltici Scufița o vorbă printre plescăituri. Avea o brânzoiacă de isprăvit.
- Mai degrabă cred că nici nu observase că nu mai era polonicul, bătu din gene Balaurașul cu limba roz.

Se întoarseră tustrei către Fierar și către Zmeu.
Pentru că, vezi matale, de jale că ar sfârși de foame fără de polonic, trimiseseră degrabă după viteji să isprăvească o dată cu războitul și să aducă acasă polonicul cel mai cel.
Iar Fierarul și Zmeul își lăsaseră vitejiile deoparte și lămuriseră întortocheata istorie a dispariției polonicului.
Iar acum, când să fie răsplătiți că aduseseră înapoi așa odor, numa bine că nici nu i se simțise lipsa. Oare nici lor nu li se simțise lipsa?
Nici lipsurile și nici simțurile nu mai erau ce fuseseră odată ...

Zmeul ciufuli Balaurașul frățește și-i dădu un bobârnac peste coadă. Fierarul îl lămuri pe Tălâmb că datoria viteazului e să înfăptuiască binele fără de plată de vreun fel.

- Nu-i bună treaba așa, Fierarule. Când o să fiu mare eu nu vreau să mă fac viteaz, anunță Tălâmbul.
- Când o să fiu mare eu o să mă fac zmeu, zise Scufița cu ochi galeși și cu mustăți de brânzoaică.
- Eu o să fiu împărat, dar tare aș vrea să mă fac fierar, oftă Balaurașul.

Izbucniră în râs cu toții. Li se mai încălziseră sufletele, le mai râdeau și ochii.

Ai uitat de pitic: Când ma fac mare, ma fac politician.

Să fi uitat, oare? Oricum următoarea tot cu pitici e.

Mai era ceva cale până la dogorirea soarelui, iar piticii deveneau din cale afară de neastâmpărați. Înainte de sosirea verii le era mereu cu năcaz să șadă închiși în căsoaie, cu nasurile lipite de geam.
Zânele ședeau la taclale cu bucătăreasa și repejor puneau de-o șezătoare, așa din te miri ce. Dar piticii cu greu se lăsau lămuriți să dea uitării zburdatul pe afară și să vie mai aproape de sobă, la povești.
Din astă pricină, Pescarul se așezase la geam lângă ei. Se cam înghesuise locul, dar ce să-i faci, se obișnuiseră unii cu alții.
Trecuseră câteva amieze bune când Tălâmbul se întoarse de la geam și dădu cu ochii de năvodul pe care-l împletea Pescarul. Mai la o parte ședea Scufița cu mânuțele întinse, câutând să întindă umbre pe păretele de lut.
De când își pusese mintea să se facă zmeu se tot obosea cu astfel de lucruri vitejești, de speriat lumea și bătucit balauri.
Tălâmbul avea să-i deie vreo câteva păreri să le ție minte, însă cum deschidea gura să le rostească Balaurașul cu limba roz îi arunca o uitătură înfricoșătoare.
Așa că de la o vreme ceilalți pitici prinseră a crede că Tălâmbul trebuie să se fi înțelepțit între timp de tăcea așa mult și zicea din ce în ce mai puțintele nemernicii.
În seara cu pricina așteptau cu toții să se mai stingă un picușor focul din bucătăria conacului și să-și pornească zânele șezătoarea. Aveau să-i piardă din vedere pe piticii care atât așteptau să o zbughească prin conac la joacă.
Dar Pescarul se puse pe lălăit o barcagească de-a lui, iar zânele erau acum cu ochii la el, taman în mijlocul piticilor. Pe rând, prinși cu o secundiță înaintea comiterii, se lăsară pe vine lângă Pecar și se făceau că-i ascultă cântecul.
Mai de somn sau de nesomn, mai de jale și de-amar, ochii prindeau a crede urechilor și toate cele cântate deveneau aievea: o salcie căzută-n lac, o luntre putrezită cu burta-n sus, o noapte adâncă peste un concert de broaște.
Cam așa

De ce împletea Pescarul năvoade nu știe nimenica. Nici de ce lălăia aiurea, printre piticii plictisiți de așa temniță. Aveau să adoarmă curând.
Și dormind nu puteau auzi șezătoarea zânelor, nici ce puneau la cale. Fiindcă, vezi matale, zânele pun veșnic câte ceva la cale taman așa în văzul lumii. Și au anume dar de a se așeza acolo unde lumea nu se prea uită ...
Când isprăviră de pus toate cele la cale, bucătăreasa umplu ceanacele cu supă verde usturoiată și rândui pe mijlocul mesei de lemn o mămăligă crestată cu ața și o pită frântă binișor.
Mâncau în liniște, ca nicicând, cu gândurile călătoare și ochii în ceanace. Când nimic nu trece și nimic nu vine, liniștea și pacea unui gând sunt puținele daruri trimise celor care viețuiesc în afara timpului.
Magicianul le privea cu grijă, așa cum se adunaseră toate la conac. Adesea le surprinsese împreună în același gând, dar fiecare la masa ei, departe de celelalte.
Iar când ești magician peicepi degrabă că zâne adunate laolaltă nu-i a bună orice-ai gândi. Cuiva avea să-i fugă pământul de sub picioare!

Așa a și fost, îi fugise pământul de sub picioare călătorului. Poposi oleacă într-un loc oarecare să-și mai adune puterile.
Aduna amărăciune-n piept la fiece popas, parcă sufletului nu-i pria deloc hodina trebuincioasă oaselor. Fiecare al treilea gând îi era dus pe coclauri pe undeva, fiecare al doilea era tainic, iar pe primul nu și-l număra adesea.
Călătoriile-i erau date din răvașele aduse din când în când de câte un corb. Își odihnea sufletul acum, înainte de ultima felie de drum rămasă. Tare ar mai fi grăbit pe drum, dar se cerea hodină.

Niște zâne aveau trebuință de ...

Își adună cu greu zâmbetul de pe sub mustăți ... fiindcă vezi matale, n-ai cum să-ți meargă mintea într-altă parte!
Dar călător vechi așa cum era, știa bine că zânele nu-s ce-ți zice mintea că ar fi. Mintea-ți zice ce te-au învățat alții, taman ăi de n-au întâlnit zâne veci.
Barem nici când întâlnise balauri, zmei sau te miri ce altele, nu fuseseră niciunii așa cum zice mintea. Și tare-i mai plăcea ghidușia asta că mintenaș avea să afle ce și cum cu zânele.
Din astă pricină nu-i pria popasul chiar deloc.


Iar conacul cu zâne era încă departe, chiar și-n gând. Șezătoarea se gătase, iar bucătăreasa spăla blidele într-un hârdău, după obicei.
- La ce te uiți? întrebă piticul când păru dusă pe gânduri.
- La ceanace ...
- Și ce vezi? se holbă el curios.
Bucătăreasa începu a-i povesti despre bucurii piticești, până ce ochii piticului deveniră veseli de tot. O cam umfla râsul.
- Iaca văz ștergar uscat, încheie râzând. Bucuros de cele câte auzea, piticul uitase să mai șteargă ceanacele și să le pună teanc pe laviță.
Își trase ochii în jos și îi dădu ștergarului de lucru. Se îmbufnă și mai tare în adins, trăgând cu colțul ochiului la bucătăreasă.
- De-amu, prinse el a zise curajos, mă cam satur de povești de-astea fără de coadă ...
Când bucătăreasa râse din nou, râse și el cu ea, mai sfios.
- Așa-i lumea, ca poveștile, fără coadă țin-te bine ș-ai vedea. Mare noroc să umbli prin lume sătul printre flămânzi

S-au adunat cu toții pentru rânirea de sezon, despăienjenirea și scuturarea tuturor colburilor văzute și nevăzute.

Au pus la cale ce și cum, s-au sfătuit bine de tot, au învățat fiecare poezioara cu ce rânduială avea de împlinit și s-au pus pe trebăluit. Piticii erau meșteri iscusiți la supravegheat fiece mișcare, doar nu degeaba trudiseră din greu atâta vreme!
Bunăoară, cum deschideai ușa iatacului vedeai în prag un pitic încruntat înconjurat îndeaproape de Scufiță, Pirandă, zâne, câteva vrăjitoare, Motăniciul cu neamu-i pisicesc, ceva balaurași din ceata cu limbă roz și care o mai fi fost că deja se întunericea în urma lor. Piticul se holba atent la iatac apoi pornea a porunci ce-i de făcut, iar hărnicuții strigau tare fiecare ce-și luau de grijă.
Apoi piticuțul pleca frumușel, spre iatacul următor, cu restul după el.
În iatac rămâneau hărnicuții care strigaseră că sunt la datorie.
Și se puneau, nenicule, pe-o treabă de ridicau colbul până-n grindă și înapoi, de spăriau păienjenii, se boțeau pernele singure și se strângeau perdelele de jale.
Întâi adunau toate pânzeturile și le duceau la spălat. La fiert, netezit și chiar cusut, după cum avea trebuință fiecare ... apoi urneau așa cam cât o unghie mai la dreapta ori mai la stânga fiecare lucrușor din grindă până-n podele.
Deschideau larg fereștile, iar cu cârpe înmuiate bine în ape sărate cu oțet și ierburi luau apoi la frecat fiecare grindă, dulăpior, pătuț, scăunel, măsuță și scândură din podele.
Ăla care avea de închis ușa la sfârșit o și îmbăia ca pe toate celelalte și-i agăța pe clanța din afară un ștergar dungat.

Până se gătau de primenit pânzeturile și după ce se zvântau podelele, veneau balaurașii cu ceara încălzită și le lustruiau frumos. Apoi intrau zânele cu florile proaspăt primenite în blide de teracotă colorată.
Închideau fereștile și lăsau blidele cu bulbi pe pervaz. Apoi balaurașii încălzeau bulbii cu suflarea lor atât cât să le dea curaj să înflorească.
Taman asta făceau fiecărui iatac. Când gătau se hodineau, iar la următorul răsărit de soare porneau din nou.
În grădina de zarzavaturi și în curte, în ograda găinilor și în spate spre pădure îi așteptau mereu felurite trebșoare de înfăptuit.
Dar ... când erau afară toate trebșoarele astea se făceau doar cu ajutorul lăutarilor și într-un vacarm pestriț, după cum obișnuim la orice clacă...

Iar când se isprăveau iatacurile, piticul cel încruntat se răsucea pe călcâie gata să se întoarcă de unde venise. Gândea că împărțirea treburilor era isprăvită, că toată ceata fusese risipită prin iatace.
Dar, ce să vezi, tot în urma lui erau, glumeți și gata să trebăluiască pe unde era trebuință. Pesemne dereticau repejor iatacele și prindeau din urmă ceata de hărnicuți, că era multă hlizeala și vesel alaiul. Iară claca e clacă, tot mereu trebuincioasă.

Pădureanca îi lua de odihniți și-i aduna la hărnicie prin curtea conacului. Buruieni și felurite ierburi năpădiseră locul, încât aleea pietruită nici nu se mai zărea printre ele.
Se așternură la treabă, dar mergea greu, tare greu. Frunți asudate, gurițe însetate și nasuri prăjite de soare răsăreau peste tot. Până la genunchi se noroiseră și nici măcar nu dăduseră gata vreo buruiană mai de soi.
Lăutarii se traseră sub un tei gata să înflorească, își traseră și suflarea și se porniră pe cântat.
Bucătăreasa lăsase la odihnă pe pervazul bucătăriei vreo câteva plăcinte cu urdă și mărar, peste care Scufița conștiincioasă așternuse ștergare stoarse bine.
Piranda învârtea cu grijă în coferul cu apă rece, în care îndesase niște busuioc să fie. Așa le treceau zilele, trebăluind printre hlizeli laolaltă ... iar cine-i vedea se molipsea mintenaș și-și lua iatac la conac.