Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui N.V. veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Simt ca ma sufoc. Vreau sa plang si nu pot, vreau sa uit si tin minte fiecare detaliu, vreau sa nu mai gandesc, deloc, absolut deloc. O 'noapte' lunga si neagra a inceput in urma cu doua luni(... de fapt peste 7 ore si 50 de minute se implinesc doua luni de noapte, but who's counting???). In mod normal, 'noaptea' ar trebui sa se termine in 2 saptamani, dar nimic nu merge cum ar trebui si am uneori adevarate atacuri de panica atunci cand imi dau seama ca 'noaptea' s-ar putea prelungi la nesfarsit. Sau stau uneori si ma gandesc ca am uitat cum e sa traiesti in 'lumina', ca am uitat sa vad, sau ca 'lumina' m-a uitat pe mine.

Am scotocit in jurnalul 'clasic' si am gasit unica dovada a starii de anxietate pe care o am de mai bine de 6 luni:

28.12.2004 20h52
Stau si astept sa treaca timpul ca sa ies in oras. Nu mai am stare. Simt ca ma sufoc si ca se prabusesc peretii pe mine. Nu e nimeni deosebit cu care sa ma intalnesc in oras, nimeni cu care sa-mi faca intr-adevar placere sa ies, nimeni pe care sa nu pot inlocui cu un alt oarecare. Si cu toate acestea ma uit des la ceas, respir din ce in ce mai precipitat si vreau sa ies odata pe usa, sa-mi aprind o tigara si sa ma plimb o vreme prin noapte, sa pot gandi, sa pot sa ma consum pana devin prea obosita ca sa gandesc. Mai bine m-as consuma invatand, dar nu am rabdare. Am incercat si m-am trezit la jumatatea cursului fara sa fi constientizat ca am citit mai mult de primele doua cuvinte. Acum plec sa ma pierd in mine si in noaptea care a inceput la rasaritul zorilor, NeVazuta de nimeni.

Mi-ar prinde bine o tigara acum. Nu am mai fumat de ieri, dar mai astept. Urmatoarea tigara vreau sa o savurez cu fiecare acin pulmonar, desi in ultimul timp mi se intampla sa doresc sa prelungesc perioada de asteptare pentru a obtine o doza mai mare de placere... sunt dependenta de asemenea doze...dar nu fac decat sa simt un oarecare disconfort, o oarecare dezamagire. Imi dau seama ca satisfactia nu e pe masura indelungatei perioade de asteptare, si atunci ma incearca gustul inutilitatii. De fapt, daca stau sa ma gandesc lucid la tot ce fac si tot ce am facut pana acum, reusesc cu greu sa gasesc o activitate care sa se dovedeasca utila.

Tocmai am fost intrebata daca mi-e somn. Desi e 1h35, fac tot ce pot sa evit patul, vreau sa fiu ocupata si sa trec direct de la o stare de activitate la o stare de somn. Fac tot ce pot sa-mi suspend puterea de a mai rationa cand ma bag in pat, altfel risc sa am insomnii lungi si chinuitoare. Vreau sa ma epuizez, vreau sa uit, vreau sa am si eu somnul linistit. Vreau sa pot sa-mi vars tot pelinul cumulat in ultimele 6 luni, vreau sa iert, dar sa fiu in acelasi timp intransigenta, vreau sa impartasesc tuturor ceea ce simt, dar in acelasi timp vreau sa ma ascund intr-un colt NeVazuta si neremarcata de nimeni, vreau si de fapt Nu Vreau. Concluzia: Habar nu am ce vreau! Vreau sa treaca 'noaptea' cu bine!

P.S. Ii multumesc inca o data lui Mihai pentru acest jurnal, si de fapt, pentru buna gazduiere pe care mi-o ofera la Han!

Ma doare capul… am dormit prea mult. Ma trezisem relativ vesela, dar asta a durat putin, cateva secunde pana am vazut... nici un semn de viata... m-a uitat. Voi uita si eu pana isi va aduce aminte, iar daca nu-si va mai aminti ma voi uita pe mine in ‚noapte’.
Aproape am terminat o cafea. As mai vrea una dar mi-e lene si m-am saturat de intrebarea mamei (aceeasi intotdeauna) : Inca o cafea? Tu bei cam multa cafea...
Vreau o tigara! Vreau 0.25 la un examen ca sa-l trec. Trebuie sa vorbesc neaparat cu seminaristul sa vad daca se poate face ceva. E ciudat cum stai si te impiedici de 25 amarate de sutimi, si fara ele... adio bursa, adio posibilitatea de a merge la mariri, adio. Si te gandesti la fiecare raspuns pe care l-ai dat, la fiecare moment din examen cand trebuia sa iei o decizie si ai luat-o pe cea gresita si te intrebi cu o voce patetica: „De ce? De ce tocmai eu? De nu am facut altfel?” Mi se pare penibila atitudinea asta de autocompatimire si evident ca am exagerat-o voit aici in jurnal, dar nu am de ce sa ma mint. Da, eu ma autocompatimesc nu pentru ca nu am invatat suficient ca sa-mi iau examenul ci pentru ca desi nu stiam aproape nimic la examen nu am avut capacitatea sa prevad care ar fi raspunsul corect, si sa incoronez raspunsul respectiv ca fiind raspunsul salvator. Rezumand: imi pare rau ca nu sunt inzestrata cu ‚ochiul interior’, cu ghicitul in palma si datul in carti.
Ma-ncumet sa merg sa mai incerc sa fur o ceasca de cafea. Si tigara aia....

A venit si semnul de viata sub forma unei intrebari mai mult decat stupide. Afara a inceput sa viscoleasca si eu ma simt incomoda si incoerenta (in miscari si in gandire).
Tigara cea mult aseptata a fost fumata, alaturi de multe altele. Acum mi-e rau, de la tigari si asteptare, de la frig si de la nesomn. Mi-e dor de mine, mi-e dor de alta lume... Mi-e dor si totusi as vrea sa fug si sa ma ascund. Dar nu pot si nici nu am unde. Pot sa incerc doar sa ma ascund intr-o mare de fum de tutun, dar mi se pare ca si asta e un semn de disperare, perfect vizibil pentru ceilalti. Vreau sa merg sa ma ascund in somn si in vise, dar nu pot de insomnii.

Poemă finală
(George Bacovia)

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb, si furtună, si pustiu,
Finis...

Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii te vor...
O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Tot timpul iau decizii gresite… Ma incapatanez si pana la urma ma pedepsesc pe mine. Sunt obosita si fara chef, si cel mai obositor e ca trebuie sa nu ma arat a fi obosita. Merg sa ma inec pentru doua ore in cada de baie si sa incerc sa ma iert, sa incerc sa ma conving sa nu mai fiu rea.
De fapt... nici nu e de mirare... Mie mi se pare insuportabil sa traiesc cu mine...

„Iki kiklik bir tepende otiyor;
Otme de, kiklik, benim dertim yetiyor, aman! aman!”

„Muierea e-un izvor proaspat: te apleci, ii vezi chipul, si bei, si bei pana-ti paraie oasele. Dupa aia vine un altul, care moare si el de sete: se apleaca, ii vede chipul si bea. Si dupa aia altul... Muierea e-n izvor, te-asigur”

„Cine oare a creat acest labirint al nesigurantei, acest templu al trufiei, acest ulcior cu pacate, acest ogor semanat cu mii de viclesuguri, aceasta poarta a iadului, acest cos plin pana la refuz de siretlicuri, aceasta otrava care aduce cu muierea, acest lant care-i tine pe muritori inlantuiti de pamant: femeia?”

„E-o taina muierea, jupane! Poate sa pice de-o mie de ori, de-o mie de ori se va ridica de jos fecioara. Si de ce, o sa ma intrebi? Ei bine, pentru ca nu-si aminteste.”

Fascinant personaj Zorba!!!

Poate ar trebui sa-mi pun placute si biletele pe mine: „NU ma atingeti!!! ", „NU vreau sa imi vorbiti! ", „ ATENTIE! Persoana antisociala! ". Ma innebunesc toti acei ipocriti care cred ca o prietenie se castiga in pauza de tigara si cafea, ma enerveaza toti acei care simt nevoia de a te imbratisa, de a te atinge pentru a le creste stima de sine, detest intrebarile stupide si aerele de ‚superioritate’... sau mai bine spus de falsa superioritate. Dar dupa cum spunea Polonius: „De-ar fi sa-ncep acum sa postulez[..]/ De ce e ziua zi, si noapea noapte-/ Si timpul, timp- atunci ar insemna/ Sa pierd si zi si timp si noapte./ Concizia fiind sufletul gandirii,/ Voi fi concis.”: IMI DETEST COLEGII!!! Mi-e sila cand ma gandesc ca maine imi voi petrece jumatate din zi cu ei in aceeasi sala. Mai ales pentru ca prostia se ia: 50% ereditate si 50% datorita influentelor mediului. Tinand cont ca 22 de ore pe saptamana sunt expusa influentelor mediului ‚academic’(de remarcat ghilimele, deci ironia pe care acestea o exprima) , dupa niste calcule matematice facute in graba, ar rezulta ca aproximativ 13% din 50% sunt afectata de imbecilitatea ‚dragilor’ (din nou! a se remarca ghilimelele) mei colegi, adica 6.5% . S-ar putea sa recurg pana la urma la biletelele si placutele amintite anterior (protectie si igiena mintala).

E tot ‚noapte’, si mai mult decat atat nu stiu nici macar momentul in care se va intrerupe, daramite cand se va termina. Nu stiu daca dupa ‚noapte’ va urma o ‚zi’ luminoasa si insorita, calduta, cu vant proaspat de primavara sau cu o racoritoare ploaie de vara. Sau va fi o zi mohorata cu cer innorat si cu vant puternic si rece. Sper la ‚ziua’ luminoasa dar stiu ca ea nu va veni.... nu are cum sa vina. Si totusi astept ‚ziua’ , desi odata cu terminarea ‚noptii’ nu va mai putea fi loc de speranta, ci doar de dezamagire. Si totusi... astept ‚ziua’... si la fel cum m-am obisnuit cu ‚noaptea’ ma voi obisnui si cu ‚ziua’, ma voi obisnui cu gandul ca ‚ziua’ mea va fi mohorata si rece, o zi sinistra... nu are rost sa ma mint... ma voi complace in ea, pentru ca nu sunt in stare sa iau o decizie.

Saptamana asta am incercat sa-mi ocup tot timpul, sa nu mai fiu nevoita sa stau singura cu mine, si in mare parte am reusit. Desi sunt epuizata, sunt fericita ca am reusit sa ma distantez (pacat ca totul e relativ) de mine, de noi... Dar noaptea... imperiul insomniilor si certurilor infernale cu mine, perioada nevrozelor mele tarzii... revin la gandul meu invariabil, si vreau sa dorm si nu pot, si vreau sa uit, dar nu pot, si vreau sa stiu ce vreau, dar nu stiu, si uneori cand cred ca stiu ce vreau imi dau seama ca nu vreau sa stiu ce vreau, ca nu vreau sa vreau.


"Boulevard Of Broken Dreams"

I walk a lonely road
The only one that I have ever known
Don't know where it goes
But it's home to me and I walk alone

I walk this empty street
On the Boulevard of Broken Dreams
Where the city sleeps
and I'm the only one and I walk alone

My shadow's the only one that walks beside me
My shallow heart's the only thing that's beating
Sometimes I wish someone out there will find me
'Til then I walk alone

I'm walking down the line
That divides me somewhere in my mind
On the border line
Of the edge and where I walk alone

Read between the lines
What's fucked up and everything's alright
Check my vital signs
To know I'm still alive and I walk alone

My shadow's the only one that walks beside me
My shallow heart's the only thing that's beating
Sometimes I wish someone out there will find me
'Til then I walk alone

I walk this empty street
On the Boulevard of Broken Dreams
Where the city sleeps
And I'm the only one and I walk a...

My shadow's the only one that walks beside me
My shallow heart's the only thing that's beating
Sometimes I wish someone out there will find me
'Til then I walk alone...

Sa presupunem ca astazi sunt bine-dispusa. Si de ce n-as fi? Am dormit toata ziua. M-am trezit tarziu, am pierdut vremea, am mancat, am facut nani-nani de ora 3 pana la ora 6 si ceva , si in rest am stat in fata monitorului.
Nu mai suport pe nimeni si nimic. Nimic nu ma mai multumeste. Vreau miros de primavara, vant caldut si soare dar tot degeaba. Tocmai mi-am scos nasul pe geam... mai am de asteptat pana la primavara. Acum e frig si lapovita. Maine tot orasul va fi o balta mare de mocirla. Am inceput sa urasc iarna, si frigul. In ultima saptamana m-au durut oasele din cauza umezelii, a fost o durere rece, ascutita si insuportabila. Dar astazi oasele mele au fost cuminti si au lasat doar sufletul sa urle de durere...

Dupo o vizita in Poienita mi-am dat seama ca am un an si o zi de Han! Wow... M-am uitat peste prima postare si am realizat ca s-au schimbat multe de atunci. Dar nu am dispozitia necesara sa fac bilantul anului care a trecut. Frustrarile au ramas si totusi...
Acum imi fac curaj cu 'Muguri de fluier' sa inchid calculatorul pentru ca maine ar trebui sa fie zi de invatat. Dar 'nu mi-e somn, pe nicaieri ma poarta pasii mei', asa ca voi certa cu mine si pe mine pana voi adormi.
Pentru venirea primaverii....

Mugur de fluier

Îmi simt sufletul mugur de fluier,
Cea doinit cântec cu şuier,
Pentru zilele ce-au fost trecute,
Pentru nopţile negre şi slute.

Am pornit cu roua-n picioare,
Ca să cânt un cântec de soare,
Pentru zilele ce au să vie,
Pentru nopţile cu iasomie.

Freamătul apelor
Şi foşnetul codrilor
În el se întâlnesc
Şi sufletu-mi încălzesc.

Hei, hei, verde e iarba,
Soarele-i sus pe cer.
Hei, hei dusă e iarna
Cu dinţii ei de fier.

Nu pot sa cred ca am ajuns sa incerc sa-i invadez intimitatea. Asta nu inseamna curiozitate ci lipsa de inceredere. Ma urasc si ma detest. Orice ar fi, indiferent ce ar fi nu am nici un drept asupra lui. Si pedeapsa e pe masura... Stiu ca zilnic voi incerca... Am devenit paranoica, am devenit ce NU trebuia sa devin.

Mi-am schimbat parerea. Tocmai am fost deconectata de pe Y messenger cu anuntul ca „m-am” logat pe un alt calculator cu userul meu. Si unii colegi mi-au spus ca primesc mesaje ciudate de la mine, pe care NU le-am trimis eu. Asa ca daca vrea sa ne jucam... I’m up for it. Oricum inceputul sfarsitului a inceput, si tot ce era „+” se transforma de 3 saptamani in „-”.

Unii ar putea spune ca am semanat vant, iar acum culeg furtuna. Dar totul a fost o furtuna pentru mine, si vantul l-am semanat ca sa alung furtuna. Nici eu nu mai stiu ce vreau sa spun si ce vreau sa fac. Am la dispozitie 6 ore pana trebuie sa ma trezesc, timp suficient de cearta cu mine, de mustrari si autocompasiune, de regrete si decizii. Incep cu o promisiune fata de mine: daca pana duminica viitoare la 23h59 nu se remediaza situatia ii pun punct. Mai ramane numai sa gasesc ce forma ii voi da punctului respectiv. Realizez ca ma voi adanci singura in ‚noaptea’ mea, unde voi ramane multa vreme, dar macar voi avea certitudinea ca ‚noaptea’ depinde numai de mine, la fel ca si transforarea ei in lumina.

Lumina zorilor

In noaptea ce dureaza spre zi o vesnicie,
Se naste o lumina- a soarelui solie.
De ramuri sugrumata, apoi ea intra-n casa
Si pe-al oglinzii luciu, privelisti ea imi lasa.

Ca panza sangerie, se inroseste zarea
De-a zorilor lumina ce spulbera visarea.
In lupta disperata cu noaptea, ea invinge
Si-a noptii intuneric zdrente negre strange.

Luceafarul de ziua, mai supravietuieste
In timp ce lunga pala in zare se topeste.
Si dupa ce si-acesta cu-albastru se comporta
Lumina orbitoare, imensul cer inunda. ©

Nu are rost sa mai imi fac promisiuni. Stiu ca nu le pot respecta. Starile mele de constiinta se schimba radical. Cand sunt cu el sau cu gandul la el uit tot si nimic nu mai conteaza, ajung sa ma anulez inclusiv pe mine. Imi plang amarul ca nu e aici, ca nu e langa mine sau mai bine scris ca nu e la mine in brate. Si totul e o tortura chinuitoare... Incerc sa gasesc solutii, incerc sa fac totul suportabil, dar imi dau seama ca nu fac altceva decat sa visez cu ochii deschisi. Singura modalitate prin care as putea sa pun capat „noptii” este sa-i spun adio, dar risc sa ma pierd de tot in „noapte”. As vrea sa fie aici, ochii lui sa-mi spuna ca pot sa am in continuare incerdere in el, bratele lui sa-mi alunge frigul „noptii” adunat in corp si in suflet, iar buzele lui sa-mi sopteasca „cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece in delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt” si astfel sa ma linisteasca, sa-mi alunge temerile, sa-mi purifice gandurile.

Orice zi începe prost
(Alexandru Andries)
Orice zi începe prost
Dacă n-ai un adăpost,
Orice zi e-un singur pas către noapte...

Orice noapte trece greu
Dacă singur eşti mereu,
Orice noapte-i un popas de o noapte...

Când soarele-apune
Toate sunt bune,
Când el răsare
Nimic nu pare schimbat!

Orice zi începe-aşa,
La sfârşit e noapte grea,
Orice zi e-un singur pas către tine...

Il simt departe... este departe, dar de cateva saptamani simt ca nu mai am nici o legatura cu el. Ma intrinsteaza faptul ca nu-i pot reconstitui fata, decat in conditii de perfecta liniste, si niciodata integral. Uneori pot sa-i vad numai fruntea, alteori numai ochii sau buzele, nu pot sa imi reamintesc vocea lui si tonul pe care il foloseste de obicei, decat la unele cuvinte, nu pot sa reconstitui o fraza intreaga. Si totusi sunt momente in care stiu ca ceva il nemultumeste si prin deductie... sau inductie pot intui in linii mari care e problema. Dar nu pot avea niciodata certitudinea.

Mi-am promis ca ii acord aceasta a doua sansa, cu rezerva ca voi verifica masura in care s-a schimbat, dar totul sta sub semnul echivocului si intotdeauna prevaeaza explicatia pe care el o ofera si niciodata suspiciunea mea. Si au ramas mari nedumeriri... si stiu ca nu ar trebui sa fi continuat pana nu eram sigura de el. De asemenea mi-am promis ca voi reveni asupra nelamuririrlor, dar niciodata nu pare momentul potrivit sa le aduc in discutie si deja m-am implicat mult prea mult, incat sunt aporape sigura ca daca revin asupra problemelor si se vor adeveri suspiciunile mele, le voi trece cu vederea.

Nu mai pot renunta la el. Si el stie asta. Am facut gresala sa-l las sa-si dea seama de asta, iar acum mi-e frica. Mi-e frica pentru ca poate de acuma sa-mi faca orice, mi-e frica pentru ca daca nu s-a schimbat atunci va profita de tot ce-i ofer. Am facut deja nenumarate compromisuri cu mine... Si cu fiecare nou compromis imi promit ca e ultimul compromis pe care il fac din cauza lui. Si cu fiecare compromis consider ca imi scade valoarea, ca ma mint pe mine insumi, ca nu sunt demna de respectul meu si nici de al celorlalti (respectul celorlalti il mai am numai din cauza ca sunt considerata o persoana intransigenta, echilibrata).

Si-mi revine obsedant in minte intrebarile: de ce il iubesc? Ce reprezinta el pentru mine? Ce imi ofera el? De ce sunt dependanta de el? Si acelasi raspuns enervant: nu stiu... Refuz sa cred in explicatia psihologica a iubirii (creste stima de sine, in functie de valoarea partenerului). In cazul meu nu se aplica. Ficare element care constituie relatia noastra, fiecare echivoc suspendat, neexplicat e dgradant pentru mine. Nu e nici deosebit de frumos, nici deosebit de inteligent(cunosc baieti mult mai inteligenti, fata de care nu simt nici un interes)... e pur si simplu deosebit. Nu pot explica in ce mod. Dar acest deosebit inseamna orice de la enervant la fascinant. Are mai multe minusuri decat plusuri. Si totusi... sunt dependenta de el. Si plang de una singura in coltul meu din Han....

Rar
(George Bacovia)

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...

Singur, singur, singur,
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...

Astazi vreau sa-mi aranjez putin coltisorul meu din Han.
E o odaie mica, dar luminoasa, din cauza uriasei ferestre cu priveliste inspre padurea patata inca pe ici pe colo cu zapada. In departare se vad muntii invaluiti usor in ceata si daca intredeschizi doar putin geamul simti mirosul primaverii. M-am hotarat ca in fata geamului sa-mi pun un divan comfortabil cu multe pete de puf si o masuta de cafea. In stanga divanului voi insira o mica biblioteca , iar in dreapta un corp cu un picap vechi si cu discuri cu muzica. Aici voi sta in scartait de discuri vechi si in miros de cafea si tutun si ma voi gandi la mine, la ce vreau eu. Aici voi invata sa fiu egoista si sa nu mai mai gandesc la cum ar fi mai bine pentru el, ci la cum va fi mai bine pentru mine. Noptile mi le vor lumina stelele si o lampa fumeganda cu petrol. Pe masuta de cafea voi mai pune o balanta, sa ma ajute sa cumpanesc bine vorbele, gandurile si deciziile. Asta e tot ce vreau in coltisorul meu din Han. Apoi voi canta ca si Alifantis:
E destul de mica, camera mea
Da'ncap toti prietenii mei in ea
Stau in picioare, se-aseaza pe jos
In rest sunt cuminti si vorbesc frumos.

Ma primesti si pe mine in camera ta? poate ar trebui si eu sa fiu egoista, tot timpul m-am gandit la altii mai putin la mine

Kitty, esti oricand binevenita in coltul meu de Han... si tu si ceilalti forumisti. Pana vii pun de-o cafea si caut sa vad daca mai am tigari. In drum spre usa mea gandeste-te te rog care ar putea fi primul pas spre egoism... eu nu l-am gasit. De la ultima postare am cedat de doua ori... deci mai adaug alte doua compromisuri la C.V.-ul meu si nu ma pot hotari care e mai injositor pentru mine. Cert este ca prin ambele am regresat. Ma simt umilita si manipulata. Totul este calculat ca un joc de sah, pe cand totul ar trebui sa fie spontan, limpede si proaspat. Si ce e mai rau... accept situatia. M-am invatat deja sa traiesc cu esecurile mele in fata lui. Si 'noaptea' va mai dura... inca doua luni si ceva, iar eu... eu nu pot sa fac nimic decat sa astept resemnata si chinuita, fara sa am certitudinea ca nu astept sfarsitul. Care va fi cel care va spune 'sah mat'?

Sah
(Marin sorescu)

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

Daca ai spus ca suntem bineveniti o sa-mi fac si eu curaj sa-ti invadez coltisorul.. Pana acum am stat in umbra si am citit doar, simteam nevoia sa dau un semn de viata. Si ma incumet sa aduc cu mine o timida raza de soare primavaratec, un strop din primavara care inca se lasa asteptata.. Poate va pieri, poate nu..



O camera micuta dar de prieteni plina
Ce-aveau si foc în suflet si-n ochi aveau lumina
Idei musteau în aer sa stai si sa tot stai
Si asta a fost totul în acea zi de mai..

Stiam ce-i rau si bine în lumea de afara
Vorbeam de poluare, ce bine e la tara
Ca banii nu conteaza, dar e grozav sa-i ai
Si toate-au fost grozave în acea zi de mai..

Aveam muzica buna fumam dintr-o tigara
În camera doar zâmbet afara cer si soare
Si de erai acolo pierdut si tu erai
Uitat de tot si toate în acea zi de mai..

S-au dus ai mei prieteni, s-a dus si acea clipa
Mai zboara fiecare batând dintr-o aripa
Traiesc, mai râd, fac glume, sunt sanatosi dar vai,
Acum nimic nu este ca-n acea zi de mai..

Si cum doresc acuma sa fim iar împreuna
Pierdut între prieteni ce visul si-l aduna
Si as da totul, totul, si locul meu din rai
Ca viata mea întreaga sa fie-o zi de mai..

Vis de primavara
(Pasarea Colibri)

Multumesc Serenity... and btw... esti oricand binevenita. Mi-era dor de primavara, de mireasma si de vantul ei caldut. Mi-era atat de dor incat am estimat gresit venirea primaverii... si m-am racit . Dar asta trece. La fel cum va trece si primavara. Acum primavara mai inseamna doar trecerea spre vara, iesirea din 'noapte'.

A trecut termenul pe care mi l-am dat saptamana trecuta... nu s-a schimbat nimic... dar piesele de pe tabla mea de sah s-au razvratit si refuza sa dea 'sah mat'. E inutil sa fixez un nou termen... va trece si acela ... fara nic un efect. Nu mi-e greu sa astept... mi-e greu sa nu stiu ce astept.... Mi-e greu cu el departe...

Nervi de primăvară
(George Bacovia)

Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oras, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri si păreri ...

O lungă desertare zvoneste împrejur,
E clar si numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri ...

Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orisicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...

In exteriorul ferestrei locusorului meu din Han imi voi agata un hamac in care ma va legana incetisor vantul... Si tot el, vant caldut de primavara, imi va usca lacrimile. Voi sta in hamac de vorba cu vantul. Imi va sopti cat mai este pana la vara, pana la rasaritul soarelui. Vantul imi va umple sufletul cu miresmele primaverii...

Chem vantul
(Viorica Salajeanu)

Chem vantul
Sa mi se joace-n par,
Inchipuindu-mi
Ca sint degetele tale...
Ca esti mangaiere
Intr-adevar...

M-am mentinut ocupata in ultimul timp... poate un pic prea ocupata. Dar imi prinde bine. Tot mai am insomnii, dar cel putin dupa ce reusesc sa adorm, dorm ca un bebelus pana dimineata. Acum simt cum somnul si oboseala, incet-incet, imi fac ochii din ce in ce mai mici si mai grei. Presimt ca in curand voi adormi, si voi adormi cu speranta ca ziua de maine imi va aduce mirosul si caldura primaverii. Astazi am vazut primul ghiocel de anul acesta... si nu ma refer la ghiocei vanduti la colt de strada ci la un ghiocel proaspat iesit din pamant, care statea cu petalele-i albe la caldura soarelui. Asa voi sta si eu in hamacul meu, proaspat iesita din ganduri contradictorii... nu pentru ca le-as fi solutionat, ci pur si simplu pentru ca am renuntat la ele. Astept sa vad ce va fi sa fie, pregatita de ce-i mai rau, cu speranta la ce-i mai bun.

Am obosit
(Ana Blandiana)

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor -
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

M-am obisnuit sa am totul in jurul meu perfect, bine organizat, dupa propriile idei si idealuri , fara sa-mi dau seama ca uneori nu vad padurea de copaci. M-am saturat de perfectiune, o detest tocmai pentru ca nu o pot atinge. Si compromisul e necesar uneori (evident, nu utilizat in mod exagerat). Incep sa am indoieli asupra deciziei mele de a ma invata sa fiu egoista. Poate exista posibilitatea sa fi dat cu piciorul nu la ceva perfect, dar la ceva care se apropia de perfectiune intr-o masura mai mare decat ceea ce am acum: nesiguranta permanenta, suspiciunea si sentimentul de vinovatie. Simt ca poate am refuzat o parte din mine, o parte din viata mea. Am refuzat ceva in care am pus suflet, vointa si speranta, ceva la care am muncit lung, chinuit si chinuitor. Intr-adevar... ce 'ceva' perfect ar fi fost, daca nu avea coltul meu sfaramat!

Lecţia despre cub
(Nichita Stanescu)

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Nu ma mai pot dezlipi de casti... de aproape trei ore stau cu ele pe urechi, cu volumul dat la maxim si trec succesiv de la depresie la euforie in functie de melodie. Am ascultat de la Nirvana, la Placebo, la R.E.M. , Vama Veche, Pasarea Colibri si Phoenix. Am avut sentimentul de rebeliune, de neadaptare, de nostalgie si melancolie. Ma simt obosita dar inca nu epuizata. Mi-e dor de mare, mi-e dor de sare si de nisip, de vant si de stele. Si inca mi-e mai dor... Un sentiment monoton si apasator care persista si care ma deranjeaza, pe care nu-l pot inlatura. Si vreau sa ma scutur de amintiri si de dor. Vreau sa uit tot. Si nu pot. Nu pot sa uit de una singura. As vrea sa beau pana-mi uit inclusiv numele, sa fumez pana imi explodeaza bronhiolele. Si totusi nu o fac. Ma abtin. De ce? Intr-adevar, nu stau prea bine cu banii, dar o betie cu vodka Stalinskaya tot mi-as putea permite. Si totusi ma abtin. Si nu inteleg de ce? Am elaborat mai multe raspunsuri posibile dar pana sa incep sa le scriu mi-am dat seama ca sunt invalide.

In ultimul timp ma obsedeaza un cuvatnt. "Repros". Vad repros in ochii lui (paradoxul e ca nu i-am mai azut ochisorii de mult) in orice fac: cand traversez strada prin locuri nemarcate, sau pe rosu, cand imi aprind o tigara, cand beau prea multa cafea. Stiu ca daca ar fi langa mine nu mi-ar reprosa. Dimpotriva chiar, mi-ar spune ca fac ce vreau si ca nu vrea sa ma influenteze. Dar tonul, gestica, mimica imi comunica exact inversul spuselor sale. Si asta ma scoate din sarite.

Imi dau seama ca sunt foarte nemultumita. Poate ar trebui sa schimb numele jurnalului astuia in "Jurnalul unei fiinte greu de multumit", sa devin o a doua Jeni Acterian si sa spun pe un ton boem ca "undeva departe in noapte se aude un jazz"...

De ce?
(Vama Veche)

De ce te uiti la mine cu ochii astia goi
Si incerci sa-mi spui ca tot ce fac e prost
Ca ar trebui sa-mi schimb
Viata mea de nimic in ceva mai bun...

De ce ma vrei cum nu ma poti avea
De ce ma-nveti tu care-i drumul bun
De ce crezi tu ca ma ratez si tu ma scapi
De ce pe jos nu poa' sa fie scrum...?

De ce sa te iubesc doar cum vrei tu
De ce sa stau cuminte-n dreapta cand conduci
De ce sa nu-mi beau vodca mea de zi cu zi
Si sa conduc cu a cincea noaptea-n zori de zi?

Da! M-am saturat, m-am saturat
M-am saturat, m-am saturat
De mine si de voi
De tine si de noi, de noi, noi amandoi.

De ce nu pot sa tac?
De ce cand rad e rau?
De ce sa mint zambind?
De ce sa-nvat sa lupt?
De ce e ala rau?
De ce sa port costum?
De ce e drumul greu?
De ce sa tac acum?

De ce sa strig mai tare?
De ce sa nu renunt?
De ce doar eu gresesc?
De ce doar eu ma zbat?
De ce am uitat sa rad?
De ce platesc doar eu?
De ce mereu mi-e frica?
De ce nu sunt barbat?

De ce imi beau invidia?
De ce nu sunt si bun?
De ce nu sunt curat?
De ce-am pe suflet scrum?
De ce-am in creier nord?
De ce-am in suflet sud?
De ce nu sunt copil?
De ce-s atat de crud?

Asa ca... nu te mai uita la mine
Cu ochii astia goi
Si mai bine invata-ma sa adorm zambind
Si iubeste-ma asa cum sunt.

I'm a looser baby, so why don't you kill me? Astazi mi-a mers prost toata ziua... si maine imi va merge si mai prost. Mai am numai 5000 de lei... nu mai am tigari... Nu cred ca reusesc sa cumpar mai mult de doua tigari (Monte Carlo) sau ceva de genul asta, care probabil se gasesc intr-o bomba paduchioasa unde se aduna toti alcoolicii orasului. Nici de mancare nu-mi ajung. Eventual de o lama Orbit dar nu cred ca o lama Orbit tine de foame toata ziua. Sau eventual pot sa practic "cumparatul" tigarilor. Sa ma plimb pe strazi si pe fiecare om pe care-l vad fumand sa-l intreb daca nu-mi vinde o tigara. Ideea e ca nimeni nu ia bani pentru tigari, dar daca nu vad ca ai banii in mana si ca esti dispus sa ii dai n cazul unei eventuale tranzitii, nu dau tigari. Astfel ca daca sunt ambitioasa, cu 5000 de lei pot sa cumpar intr-o ora 20 de tigari, (adica un pachet) si sa-mi ramana in buzunar 5000 de lei. Asta imi aminteste de "Filantropica". Ce curios cum suntem in mai mare masura sa-i ajutam (gratuit) pe cei care cer ajutorul numai intr-o situatie exceptionala, si nu ii ajutam pe cei care care au nevoie de un real ajutor pentru a-si reface viata. Mai degraba dam o tigara unuia bine imbracat, care se ofera sa o plateasca (pierzand astfel aproximativ 1500 de lei) decat sa dam 1500 lei unui cersetor. Si totusi, inainte sa incep sa elaborez un maret si grandios plan de salvare a tuturor cersetorilor, imi aduc aminte ca am numai 5000 de lei si nu am tigari. Plamanii mei, desi inca nu stiu ce chin ii asteapta maine, se pregatesc din cauza aferentelor primite de la cortex, pentru ce e mai rau. Pe maine dimineata, cand nu voi avea cu ce sa-i "platesc" imi vor declara ca... intra in greva.

Intrarea în grevă a plămânilor
(Lucian Avramescu)

respiram pana cand ne ia dracu
si atunci se cheama ca am murit
primul lucru care-ti sare in ochi este intr-adevar
greva plamanilor
ei stau de parca ar pandi ceva, de parca ar ciuli urechea,
nu mai forteaza gaicile vestei
apoi inima si celelalte inceteaza lucrul
ca la o cariera de piatra
nici-un ciocan, nici-o bubuitura,
nici-un ecou;

ce se petrece in acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zau, daca n-as da oricat sa aflu

Astazi am fost rea... foarte rea. Si mi-a facut o placere curioasa sa fiu rea, exploatam cu sete fiecare reactie, ma bucuram de fiecare mic amanunt. Aveam un sentiment ciudat ca ne jucam de-a pisica si soarecele, dar spre deosebire de celelalte situatii, de data asta eu eram pisica. O pisica rea, care se juca cu prada, care il ametea ca sa-i fie mai usor pe urma sa-i dea lovitura de gratie si ca sa aiba timp sa secrete suficient suc gastric pentru a putea savura fiecare bucatica din bietul soricel. Sa fie oare bine, sa fie oare rau?

MATRAGUNA
Mircea Bodolan
[...]
Si sfarsit, pe ton sobru, a-politic:

Pisica si soarecii,
Ca-ntre ei, tovarasii,
Toate-s asa cum le-am zis,
Nu intrebati de ce-s asa de negru de suparare....

Imi amintesc de cearta noastra la telefon. El striga… eu zambeam pe sub mustata si strigam la randul meu. Eram fericita ca-l aud, eram fericita ca era suparat, era tot ce puteam spera ca remediere: sa vad ca inca nu am ajuns sa-i fiu indiferenta, chiar daca, sau poate tocmai pentru ca am fost rea. Si e bine ca am fost rea din cauza ca si el a fost rau, pentru ca am ajuns amandoi sa fim rai … iar acum suntem bine… si eu … si el… si noi.

Autoportret
(Nichita Stanescu)

Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii.

Ma simt ca . M-am racit. Nu pot nici macar sa fumez si tot timpul am frisoane. Si mor de ciuda cand ma uit pe geam si vad cer senin, copaci infloriti, soare, caldura si vant bun si drag de primavara. Si eu... abia pot sa ma tin pe picioare. Si cum ma plimb tot cu insomniile mele de manuta, nu mai pot sa stau nici in pat. Concluzie: nu pot!!!

Dealul cu dor
[...]
Ziua, dorul ma omoara,
Greu ca pietrele de moara,
Iara moartea ma invie
Cu flori mari de insomnie.
[...]

Revin la o intrebare pe care mi-am pus-o mai demult: "sa fie oare bine, sa fie oare rau?" si la raspunsul pe care mi l-am dat "e bine ca..." Ma mint singura, ma ascund in cuvinte si explicatii. Adevarul e ca nu mi-a fost de foarte mult timp "bine", atata doar ca uneori mi-e mai bine, insa acest "mai bine" e infim pe langa cat de bine ar putea sa-mi fie daca... si aici urmeaza o lunga insiruire pe care o inlocuiesc cu "daca ar trece odata noaptea". Insa de asa mult timp e noapte incat ea a ajuns sa fie singura realitate posibila pentru mine, singura certituine, singura cunoscuta. Uneori, printr-un efort de imaginatie vad franturi dintr-o posibila "zi" si ma ingrozesc. Scenariile care mi se deruleaza prin minte sunt false, ireale, imposibile si totusi ele sunt proiectate pornind de la ceea ce s-a intamplat deja... ceea ce mi se pare la fel de fals, ireal, imposibil si mai ales insuportabil.
Nu am ajuns inca sa fiu complet sincera cu mine... nu pot suporta atata sinceritate; imi refulez cu constiinciozitate temerile si gandurile de pana acum. De fapt ceea ce formeaza gandurile pe care eu mi le numesc contradictorii e aruncat de la constient la subconstient si lovitura e atat de puternica incat ma face sa ma ghemuiesc de durere, de dor si mai ales de frica. Nu pot sa ma lupt cu ele. Imi vestesc un pericol iminent, care, daca ajung sa-l constientizez, sa-l transpun in cuvinte, ma va obliga sa renunt la el. Pana acum am renuntal la mine, si m-am lasat cu totul la voia intamplarii, pe ratiunea ca acum tot nu am ce face, si ca va veni momentul potrivit si pentru confruntare
Si ma intorc in bezna cu care m-am obisnuit si la care imi va fi greu sa renunt. De undeva din subconstient se aude un strigat care ma anunta ca imi e bine acum... ca imi va fi rau dupa. Ce sa-i faci?... puterea obisnuintei.

Puterea Obisnuintei
(Ion Dogar Marinescu)

Într-o zi, la o stâna, a venit un lup si a mâncat o oaie.
Ciobanul si-a luat pusca, a plecat în padure si spre seara s-a întors cu lupul mort.

A doua zi, alt lup a venit si a mâncat o oaie.
Ciobanul si-a luat pusca, a plecat în padure si spre seara s-a întors cu lupul mort.

A treia zi, alt lup a venit si a mâncat o oaie.
Ciobanul si-a luat pusca, a plecat în padure si spre seara s-a întors cu lupul mort.

A patra zi, alt lup a venit si a mâncat o oaie.
Ciobanul si-a luat pusca, a plecat în padure si spre seara s-a întors cu lupul mort.

A cincea zi, alt lup a venit si a mâncat o oaie.
Ciobanul si-a luat pusca, a plecat în padure si spre seara s-a întors cu lupul mort.

A sasea zi, o oaie a mâncat o oaie.
Ciobanul si-a luat pusca, a plecat în padure si spre seara s-a întors cu lupul mort.

Am fost intrebata de unde pana unde resemnare… Nu voi masura resemnarea cu cotul, dar eu zic sa tot fie cam 10 luni in care mi-am dat seama ca e inutil tot acest chin, ca desi as vrea nu pot sa tin cu dintii de el si nu pot sa-l schimb oricat as incerca. De fapt eu nu ii cer sa fie ceva ce nu e, ii cer sa fie sincer cu mine si cu el si asta i-am cerut intotdeauna, si am pretentia ca in momentul in care nu este recunoscut un fapt ca fiind fals, prin cele mai banale reguli ale logicii sa fie non fals, adica adevarat. Or in momentul in care el a avut un oarecare comportament la inceput, comportament care s-a schimbat radical pe parcurs si nu isi recunoaste actualul comportament, ci il priveste ca o reactie intamplatoare intr-o situatie nefericita, continuand sa se raporteze la comportamentul initial ca si comportament de referinta, eu am pretentia sa ‘beneficiez’ (oricat de pragmatic ar suna) de respectivul comportament. Dar imi dau seama ca numai din ipocrizie isi impune sie-si acel comportament ‘ideal’, ca e incapabil sa fie sincer cu el insusi(si cu atat mai putin sa fie sincer cu mine), si nu-mi ramane decat sa ma resemnez si sa accept ca el e de fapt un altul necunscut mie, care se ascunde dupa un paravan si ca singurul care imi mai aduce aminte de el e ‘ambalajul’ : trupul si vocea, dar e un ambalaj deformat, pentru ca trupul nu mai e capabil sa faca acele gesturi pe care eu le caut iar vocea mi-e imposibil sa o constientizez, doarece o percep ca pe un mesager mincinos.
Prin resemnare nu inteleg ca ‘totul’ s-a sfarsit, ca viata nu mai are nici un sens, ca mancarea nu mai are nici un gust si alte cele…. Ceea ce s-a sfarsit (de fapt inca nu s-a terminat dar se apropie vertiginos de final) e ‘drumul’ nostru, acea ‘tranzactie sentimentala’ in care el mi-a aratat ce are de oferit, mult exagerat la inceput si din ce in ce mai diminuat pe parcurs, iar eu mi-am asumat riscul sa il cred, desi aveam rezervele mele, iar acum ma resemnez pentru ca imi dau seama ca nu e ceea ce caut si nu va putea fi transformat niciodata in ceea ce caut oricat ne-am chinui… eu, el, noi. De aici incep sa simt resemnarea care va persista deoarece sunt fascinata tot ceea ce el inseamna (adevarat sau fals, cunoscut sau necunoscut) dar sunt constienta ca nu poate fi pentru mine, oricat se chinuie sa pretinda ca e altcineva.... pentru mine a fost in aceste 10 luni absent, si pentru inca o perioada lunga de timp nu poate "semna condica".

Absent
(Adrian Berinde)

Si-n timpul ce-a trecut doar ca sa fie,
am spart oglinda-n care ne vedeam
jumatea mea din cioburi de manie
jumatea ta zambind lipita-n geam..

si-am sa prind un loc pe jos la trenul de noapte,
ca sa fiu sigur ca maine voi fi departe
ca sa uit c-am fost batran si voi renaste,
intr-o lume-n care nimeni,nu ma va recunoaste..

si-n geamu-n care noaptea da cu stele
mi-am revazut toti anii intreband
pamantul care sta la coada vietii mele ,
cu poza ta ,in maini si tremurand..

... imbufnare, suparare, frustrare, deprimare, negare, refulare, resemnare...
... nervi, lacrimi, suspine...
... singuratate-sinceritate...
... fosnet...
Oftez si incerc sa ma detasez ca sa pot sa imi dau seama ce se intampla , ce s-a intamplat si ce trebuie sa fac in continuare. Reiau jocul de sah sau trantesc tabla si uit strategia si toate mutarile efectuate?
Momentan sunt doar eu si noaptea. Noapte buna, noapte! Ne vedem si maine seara!

Palind
(George Bacovia)

Sunt solitarul pustiilor piete
Cu triste becuri cu pala lumina -
Cand suna alarma in noaptea deplina,
Sunt solitarul pustiilor piete.

Tovaras mi-i rasul hidos, si cu umbra
Ce sperie cainii pribegi prin canale;
Sub tristele becuri cu razele pale,
Tovaras mi-i rasul hidos, si cu umbra.

Sunt solitarul pustiilor piete
Cu jocuri de umbra ce dau nebunie;
Palind in tacere si-n paralizie, -
Sunt solitarul pustiilor piete ...

Stau si plang, lacrimi de dor si de furie, lacrimi amare de remuscare si revolta, lacrimi de dezamagire, lacrimi uscate de resemnare.
Stau si plang si ascult "Iubi".
Plang, ascult "Iubi" si ma gandesc la el.
Nu stiu ce face, nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cat de grav e, nu stiu daca a trecut, nu stiu cand si daca va trece.
Nu stiu nimic. Nu am decat supozitii... supozitii si dor de el, de vocea lui , de ochii lui si de cel mai frumos zambet.
Mi-e dor de spranceana lui ridicata ironic, de coltul stang al buzelor lui usor ridicat... tot ironic si de jocul nervos al degetelor lui. Mi-e dor de iubi....

Iubi
(Florin Chilian)

iubi
ne-a topit pe toti orasul
a fugit chiar si arcasul
nimeni nu mai vrea nimic
iubi
hai la mare sa fugim
sa-i fentam pe toti poetii
sa ne facem ca vislim
iubi
i-a timpit pe toti caldura
sta primaru casca gura
fara balta nu-i la fel
iubi
ia cu tine numai slipul
hai sa numaram nisipul
restul totul e topit
iubi
ai instinct de gospodina
simt ca vine luna plina
daca nu plec ma transform
iubi
nu cred ca ai vrea sa stii
ce se-ntimpla cind e noapte
cind trotuarele ie vii
iubi
se mira toti arhitectii
ca se prabusesc peretii
adu berea ca lesin
iubi
taica-tu te vrea mireasa
zice ca sa-ti faca casa
fug la mare ma salvez

Am dat sah mat...

Simt ca ma asfixiez. Respir sacadat si-mi explodeaza capul de durere. Acum, cand ar fi trebuit sa rasuflu usurata nu pot sa adun suficient aer in plamani nici macar ca sa oftez...

Incerc sa ma conving acum ca am luat decizia corecta. Am recitit tot ce am scris in jurnal, crezand ca e o dovada suficienta sa-mi demonstrez ca la un moment dat tot aici se ajungea si ca m-am scutit de un chin inutil, chin care s-a prelungit oricum mult mai mult decat trebuia.
Nu am reusit decat sa –mi amintesc ca pe langa multele lui parti rele erau si parti cuminti si duioase la care ma gandesc aproape obsesiv de 30 de ore.
Incerc sa ma conving ca el asta si-a dorit, si am la indemana toate argumentele necesare, dar nu i-am dat posibilitatea nici unui feed-back... ma ingrozeste gandul ca si el trece prin ceea ce trec eu acum... ca a fost o neintelegere... si ca va fi o nintelegere pentru ca eu mai pot reveni asupra a ceea ce i-am spus, iar orgoliul lui nu-l va lasa niciodata sa ma caute... cu atat mai mult cu cat i-am cerut sa uite tot ce stie despre mine.
Si mai incerc sa nu mai gandesc... de aceea evit sa dorm... poate sesiunea asta va fi benefica... ma va tine cu mintea ocupata si sufletul cenzurat.

Am obosit sa zambesc, am obosit sa ma prefac ca nu sunt suparata. Am obosit sa gandesc. Am obosit. Sunt epuizata din toate puctele de vedere si mi-a reinceput perioada insomniilor. Totul in jurul meu pare fals. Nu pot decat sa privesc cum totul se misca sacadat in jurul meu, strain de mine si nu ma pot mobiliza sa ies din starea in care ma aflu. Incerc sa ma apuc de invatat, deschid cu hotarare cursurile, dar nu ma pot concentra, nu pot retine, citesc cuvinte golite de sens si gandul mi-e la el. Vreau sa uit, vreau sa ma iert pentru ceea ce am facut, vreau sa il iert pentru ceea ce n-a facut, vreau sa pot respira...

Incerc sa-mi epurez casutele de mail de mailurile primite de la el insa merge greu netul si nu mai am stare. Le vreau sterse. Si parca nu e suficient de greu sa le sterg, mai trebuie sa stau si sa astept pana se sterg. Dar le vreau sterse si le voi sterge chiar de-ar fi sa stau pana la rasarit.

Ma uit in jur si nu-mi vine sa cred ca totul s-a schimbat, fara ca eu sa observ pana acum. Mi-a fost dor de verdele copacilor, de prospetimea furtunilor de vara, de vantul cald cu miros de salcam. Si mi-e dor de mare… cu nisipul fierbinte ziua si racoros noaptea, cu monotonia valurilor, rupta din cand in cand de tipat de pescarus. Si mai ales mi-e dor de mine, de cea care eram acum opt luni, lipsita de ingrijorari inutile si ganduri contradictorii.
Dupa sesiune voi incerca sa plec cu cortul pe un petec de plaja sa ma regasesc pe mine si sa uit restul. Partea cea mai grea a trecut : ruptura s-a produs si urmeaza recuperarea. Am certitudinea ca odata cicatricea formata, durerea va disparea cu totul si tot ce va ramane va fi amintirea naivitatii mele, inchistata si incarcerata in rana inchisa, pentru a nu mai iesi niciodata la suprafata.

Maine am primul examen, si ca de obicei, sunt complet nepregatita… vad eu pe lumina ce se mai poate salva. Acum nu mai am chef de invatat, nu am chef de nimic. Azi a fost prea cald, prea mult soare, prea putini nori, prea putin vant, iar acum sunt prea putine stele si prea putini greieri… si am prea mult de invatat.In 28 de zile voi fi fata in fata cu vacanta si cu perspectiva unui refugiu la mare (si probabil cu muuuuuuulte restante pe toamna ). Acum merg sa incerc sa dorm o noapte neagra fara insomnii, fara sa visez, fara sa gandesc.

Am luat o pauza de la invatat. Oricum nu am spor. Citesc in gol fara sa inteleg ce citesc, fara sa retin. Imi va lua ceva vreme sa imi revin. Marti seara am fost la concert la Phoenix si inca mai aud ecoul melodiilor si scurte scenarii din timpul concertului se deruleaza pe cursurile mazgalite cu notiuni ininteligibile. Poate ca unele guri rele care sustin ca nu mai sunt ce au fost in vremurile tineretii lor au dreptate (nu am de unde sa stiu) insa sunt perfect capabili sa sustina un concert si sa controleze publicul : pot sa-l ridice in picioare de la primele acorduri, la fel cum pot sa-l domoleasca cu Balada lui Ciprian Porumbescu sau pomenind de moartea lui Teo Peter pentru care s-a pastrat un moment de reculegere si in amintirea caruia au cantat The Measure of a Man. Surpriza serii a fost Mani Neumann a carui nume nu aparea initial pe afis. Un ropot de aplauze s-a auzit in sala inainte de inceperea concertului cand Mani inainta grabit prin public spre scena cu vioara in mana. La sfarsitul concertului le-am vazut fetele luminate de bucurie si m-am intors din curiozitate spre public si mi-am dat seamade motivul bucuriei lor: intreaga sala era in picioare aplaudand frenetic.
Si din nou simtul responsabilitatii, mult diminuat ma face sa imi amintesc ca sambata am doua examene pentru care nu am invatat deloc si ca de acum pana la sfarsitul sesiunii trebuie sa-mi anihilez orice intentie de relaxare, orice gand care nu are legatura cu examenele, orice inclinatie inspre leneveala (asta chiar ca e dureros). Voi intra intr-un maraton al examenelor care nu permite pauza ci doar efort sustinut.
Bafta draga N.V. .... Mi-e mila de tine, dar n-am ce-ti face daca ai fost o lenesa fara pereche si nu ai invatat pana acum.

…claustrare… un fum de tigara… o gura de cafea… miros de tutun… nori de plumb si ploaie grea… lacrimi uscate… 16 zile…

16 zile si atat. Mi se pare ca a trecut o vesnicie, nu ma mai recunosc, nu mai recunosc nimic din ce eram, nu ma mai recunosc pe mine… eu este altul. Privesc exteriorul prin ramele ochelarilor, ii privesc pe ceilalti si ma intreb cine sunt, ce gandesc si ce legatura au cu mine. Afara furtuna… aici liniste, doar gandurile urla eliptic. Ma intreb ce s-a intamplat cu cel care credeam ca ma tine in brate, nu-mi pasa ce s-a intampalt cu cel care ma tinea in brate.

Stare de astenie, dezorientare acuta. Si tigara s-a transformat in scrum si chistoc. Ploaia cade monoton, timpul trece monoton, cursurile tocite si examenele se succed monoton iar mie nu-mi mai pasa . Nu-mi mai pasa de nimic si nu-mi pasa ca nu-mi pasa. Sunt intr-o pasa… proasta… sunt proasta ca-mi pierd timpul. Asa ca plec…

Dor de neant
(Charles Baudelaire)

Trist suflet, cald odata in lupta inceputa,
Speranta, ce c-un pinten avantul ti-a-ntetit,
Ne-ncalecat te uita! Poti adormi trudit,
Cal garbov, azi de cioturi copita ti-e duruta.

Taci inima-mpacata; dormi somnul tau de bruta.

Invins si searbad suflet, candva nestavilit,
Iubirea-ti pare astazi ca si galceava sluta;
Adio, cant de trambiti si plans de alauta!
Placeri, ursuzu-mi suflet la voi n-a mai ravnit!

Mireasma primaverii slavite a pierit!

Si Timpul ma inghite minuta cu minuta,
Cum troieneste neaua un trup intepenit;
Privesc de sus pamantul de zare rotunjit,
Si nu mai vad coliba in calea mea pierduta!

Nametilor, ma duceti in prabusirea muta?

Am stat toata ziua in casa, am uitat de timp si timpul a uitat de mine. Am uitat ce zi a saptamanii e azi, am incercat sa invat, am dormit putin, dar am uitat de timp… nimic nu ma mai preseaza, nimic nu ma face sa intru in panica… pana sambata mai este… doua zile si trei nopti… e timp berechet. Acum as vrea sa ies sa ma plimb, sa simt miros de iarba praspat taiata, sa simt prospetimea ploii de vara, sa astept atingerea rece a ploii, sa simt siroaie de apa curgandu-mi din par si din haine, sa simt cum se ingreuneaza usor hainele si cum se lipesc de piele, sa simt apa in pantofi plimbandu-se printre degetele de la picioare. Dar nu pot… tocmai de astea ar trebui sa ma feresc. Au inceut iar sa ma doara oasele. Stau zgribulita la birou si incerc sa-mi incalzesc mainile. Poate m-am racit… Nu conteaza… poate voi da totusi o raita prin ploaie doar ca sa o mai intreb de sanatate.

PLOAIA CARE VA VENI
(Florian Pitis)

Sunt un frate tanar, care crede în dreptate,
Am ochi negri, dar am mainile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund cand mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun în balanta ce-i sfant cu ce-i efemer.

Peste tot atarna greu
Teama de sinceritate...

Dar de câte ori, prieteni, n-am suras cu intristare,
Cand sperantele pareau inselatoare.
Cand necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de cate ori, prieteni, le-am prins jocul.

Ne-am saturat de palavre, de carţi si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vieţii ne-a impus salturi mortale.

Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totuşi nu-i prea tarziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un pamant fara pacate.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Maine pot sa trag o betie buna in cinstea a 10 luni de chin, 10 luni de prostie si naivitate, 10 luni pe care as vrea sa le pot sterge cu buretele ca sa-mi las amintirile curate.

Sunt anesteziata de oboseala si nu pot sa dorm... Cu multa hotarare m-am bagat in pat la 10h45, am citit pana la 11h15, am apasat butonul veiozei si.... nimic... nicmic... nimic. Nu am facut decat sa ma intorc de pe o parte pe alta. Edificiul neuronilor mei serotoninergici este distrus, iar pe ruinele lui se plimba fluierand si cu mainile in buzunar insomnia. Si fluiera atat de tare incat pe la 12 am fost nevoita sa deschid calculatorul, sa-mi pun castile pe urechi... si am dat play la Chilian si Andries:

Lenea de dupã amiazã
(Alexandru Andrieş)

Cafeaua s-a răcit,
Ceasul a-nţepenit,
Muzica doar te mai ţine treaz,
Ţi-e necaz...

In sfarsit o dimineata in care sunt bine-dispusa. Imi fac curaj cu o a treia cafea si cu Povestea lui Apolodor sa ma apuc de invatat: "La ora cinci si cinci precis/ Prin telegraf ni s-a transmis/ Ca in orasul Saint-Luis/ Un martian s-a sinucis,/ Apoi cu mintea lui bolnava,/ Cuprins de-o furie nebuna/ El, mortul, a pornit spre Luna/ Pe o straveche astronava." Cum sa fii deprimat cand intr-o dimineata care incepe cu cafeluta si Ada Milea??? Pe la 5 trebuie sa ies sa ma intalnesc cu o colega sa-i dau niste cursuri si ies cu rolele
Dar pana atunci... hai leneso!!! La invatat! Sau nu ti-au ajuns examenele pe care le-ai ratat pana acum? Atunci spor la treaba

Edit: E clar de tot: sinucigasul a fugit!

Aseara am visat marea. Stateam intinsa pe plaja in apropierea apei, fata in fata cu un cer plin de stele si simteam valurile catarandu-se pe mine, si apoi retragandu-se usor doar pentru a reveni in ritm monoton. Apa era calduta, in aer se simtea miros de alge si era liniste... nu se auzea decat fosnetul vantului si murmurul marii. Sper ca intr-o luna sa fiu la mare, sa stau pe plaja cu o cafeluta rece, ramasa din seara precedenta, cu o tigara si sa vad rasaritul, iar apoi sa dorm 2-3 ore pana cand caldura din cort devine insuportabila,ca pe urma sa ma refugiez pe terasa la o cafea cu bere. Mi-e dor...

iubi
hai la mare sa fugim
sa-i fentam pe toti poetii
sa ne facem ca vislim[...]
iubi
ia cu tine numai slipul
hai sa numaram nisipul
restul totul e topit

Simt o apasare si nu stiu de ce. Sunt epuizata iar cafeaua nu mai are nici un efect... poate unul: dupa a sasea cescuta cauzeaza aciditate. Nu mai suport linistea. Le multumesc cutilor care latra afara, pasarelelor care ciripesc... le multumesc si vecinilor care chinuie peretele cu burghiul.
Si gandul mi-e departe, a plecat tiptil inspre Laucul Rosu... si mai departe inspre el Il poftesc frumos sa se intoarca acasa, ca altfel Tradatorul... face front comun cu inamicul!

Ma recunosc pe deplin in starea asta de suparare. Tot ce am incercat sa uit s-a intors acum din cauza unei singure propozitii. Nici nu ma surprinde... gasesc ca totul e perfect normal, exact asa acum trebuie sa fie. Nu are rost sa ma mint, nu are rost sa incerc sa-mi schimb starea de spirit. Zilele trecute au fost doar o minciuna a carei responsabilitate mi-o asum. Ma las asadar in voia amintirilor...

OBSESIE
(Charles Baudelaire)

Paduri, ca niste domuri ma coplesiti de groaza;
Cu tunete de orga in glas urlati profund
Si-n inimi, hrube-n care vechi gemete vibreaza,
Ecourile voastre ca un prohod raspund.

Crunt Ocean salbatic, eu te urasc! In mine
Gasesc intregu-ti vuiet si zbucium! Rasul crud
Al omului ce-ndura ocara si rusine
In hohotul napraznic al marii il aud.

Ce draga mi-ai fi, Noapte, cand stelele s-ar stinge:
Lumina lor ingana un cantec cunoscut;
Iar eu vreau tot ce-i negru si gol si sters si mut!

Dar chiar intunecimea e-o panza ce rasfrange
Fiinte-apuse care rasar din amintiri
Si ma tintesc statornic cu galese priviri!

In seara asta am fost sa ma plimb pe malul Somesului, sa uit de examene si sa dau frau liber gandului pentru a ajunge la o concluzie. M-am asezat pe malul apei, mi-am aprins o tigara, ma uitam cum apune soarele si gandul mi-a fugit din nou departe.

Am vazut doi ochisori de ciocolata si un botic umed langa umarul meu drept. Pareau sa spuna « gandeste mai departe, eu ascult si incerc sa inteleg « . Si asa am inceput sa vorbesc cu un cutu rosovan si foarte pufos. Nu vedeam nici repros, nici mirare si nici mila in ochii lui. Si la indemnul lui, gandul mi-a plecat din nou in timp… de data asta in momentul cand mi-a spus prima oara ca ma iubeste. Stii tu cutulache ce fericita am fost eu atunci ? Tot parcul a inceput sa se roteasca in jurul nostru, inima s-a oprit o vreme in loc iar sangele blocat in vene si artere presa fiecare centimetru patrat, impiedicandu-ma sa respir si trezindu-ma din starea de moleseala. A disparut si frigul de afara, si zgomotul masinilor si am ramas doar eu, fata in fata cu el si in ciuda a tot ceea ce stiam, l-am crezut, pentru ca am vrut sa-l cred si nu acceptam nimic inafara de ceea ce-mi doream. Eram atat de sigura pe mine ca pot sa-l schimb, ca pot sa-l transform dupa bunul plac, incat i-am ignorat neajunsurile si defectele, i-am exagerat calitatile si uneori i-am inventat trasaturi de caracter. Iar el niciodata nu mi-a spus ca gresesc, nu mi-a spus cat ma indepartez de realitate.

Ai dreptate roscovanule, data viitoare nu mai fac, sau cel putin aleg pe cineva pentru care sa nu fiu nevoita sa mint eu, cineva care sa stie macar sa minta frumos. Dar mai este pana « data viitoare », acum nu vreau decat sa ma regasesc pe mine.

Mai ramane concluzia… pe care tot nu am gasit-o. Poate cu alta ocazie.

Am ajuns la o concluzie cu mai putin de 14 ore inainte de examen: sunt inconstienta. Si concluzia asta are si o consecinta: e si maine o zi, asa ca acum merg sa trag un pui de somn.
In cazul meu ar trebui sa se redefineasca ce inseamna "ultima suta de metri". Cred ca iau ad literam acest concept pentru ca nu mai am mult si voi ajunge sa-mi rasfoiesc cursurile cu 100 de metri inainte de a intra pe poarta facultatii.
Dar acum mi-e somn, asa ca ... noapte buna

Astept si nu stiu ce astept, sper si habar nu am ce sper, vreau sin nu am idee ce vreau. Sau cu alte cuvinte "vaca paste si nu stie ce paste". Sunt scufundata in ceata. Ma intreb pentru cat timp.