Unicorns appear in her sight
The fireflies lead her trough these woods at night
In search of the legendary amulet
And it's secret
In the big oak there is a door
Which will lead her
To the wizard shore
And she'll ask him
For the wind to sail her home
To the world where she belongs...

(Within Temptation - World of Make Believe)

Parea o zi ca oricare alta... un drum intr-o alta localitate... nimic special intre cele doua puncte, ma gandeam. Calatoria insa era sa se termine fara ca eu sa ajung la destinatie... Nu e voba de nici un accident sau ceva similar, dar era sa ma pierd in priveliste... Putina ceata, campul de o parte si de alta a soselei acoperit de zapada si aproape pustiu, un soare orbitor... atata lumina!... un cd cu melodii primite cadou (imi place mai mult sa ascult muzica primita decat cea pe care mi-o iau singura) si mi s-a parut ca am ajuns la limita realitatii si voi trece dincolo de ea.

Fotografia in nici un caz nu reda momentul, dar e o incercare de a surprinde macar ceva, o parte.

Close your eyes...
Feel the ocean where passion lies...
Silently the senses...
Abandon all defences...

A place between sleep and awake...
That's where I'll wait for you...

(Sleepwalker)

I close my eyes, only for a moment, and the moment's gone
All my dreams, pass before my eyes, a curiosity
Dust in the wind, all they are is dust in the wind.
Same old song, just a drop of water in an endless sea
All we do, crumbles to the ground, though we refuse to see

Dust in the wind, all we are is dust in the wind

[Now] Don't hang on, nothing lasts forever but the earth and sky
It slips away, and all your money won't another minute buy.

Dust in the wind, all we are is dust in the wind
Dust in the wind, everything is dust in the wind.

Imi amintesc ca era o zi de februarie... Ma grabeam si aveam senzatia ca nu ating pamantul decat usor... Aleile erau umede si negre, necunoscute mie, dar frumoase, iar aerul avea un miros placut... poate doar mai curat. Pentru prima oara am avut senzatia ca fiecare pas inainte ma tragea inapoi... Ma impotriveam si doream sa raman undeva in urma.
Am pastrat distanta... in mod intentionat sau nu, nu mai stiu.

Azi am tacut mult... trebuia sa recuperez orele de vorbit fara sa spun mai nimic. Si nu m-am putut desparti de ...and dreams, le-am purtat cu mine peste tot...

From wishes to eternity... un concert Nightwish memorabil din care acum, in chiar acest moment, nu se mai aude decat Deep Silent Complete... Mi-am dat seama de diferenta... e imensa... si am inteles, dar nu vreau neaparat sa ma fac inteleasa. Am observat la mine ca pot sa accept si am convingerea ca asa trebuie sa fie, nu e nimic gresit... putem gandi diferit fara ca adevarul sa se situeze de o parte sau alta. Insa... optiunile nu se schimba si, oricum, prefer un vis fara sfarsit si imposibil, decat o realitate de o clipa si fara consistenta.

Am gasit in sfarsit castelul pe care il cautam. Stiam ca trebuie sa fie pe o stanca inalta, undeva pe un tarm indepartat si putin locuit, de unde sa pot vedea oceanul. Pacat ca fotograful a uitat sa il prinda in fotografie, eu mi-l imaginez. Trebuie sa stau aici ca sa-mi alung cateva ganduri fara rost, ce m-au invadat cand ma asteptam mai putin si pe care fie le privesc cu dispret, fie le tin strans langa mine. Nu-mi amintesc sa fi fost mai surprinsa de propriile reactii ca in zilele astea... Se pare ca logica m-a parasit, nu pot descifra ce se intampla...
In plus, ma amuza o situatie: ma ridic, plec intr-o anume directie si pe drum constat ca nu mai stiu unde trebuia sa ajung... Am nevoie de o fractiune de secunda sa dau la o parte orice preocupare ca sa inteleg care era de fapt destinatia, ce pare ca a disparut... Intotdeauna am fost o distrata, dar asta e ceva nou, de vreo 3 zile...

Unele propozitii par perfecte la prima vedere, au sens si sensibilitate, trebuie scrise, dar timpul poate fi ales nepotrivit si efectul lor e altul daca nu sunt spuse la inceput sau in momentele cheie. Da chiar, de ce nu in momentele cheie, de tacere? Egoism? Nu vreau sa cred...
Ce-ar fi daca as aseza intr-un album fotografiile pe care nu le-am aratat niciodata? Le-ar putea privi cineva?
Stresul, emotiile, gandurile, framantarile te pot face sa pari distant, rece, insiri cuvinte fara inteles pentru cei mai multi, numai ca eu imi doresc in contiuare sa zambesc

...

...

Cu drag, un strop de primavara !

Cred ca sunt florile mele preferate... delicate si misterioase, desi mi se pare uneori ca ma privesc cu putin dispret. Asa dispretuitoare le-am luat acasa si nu-mi pot lua camera de pe ele.

Asta e pentru tine Diana

...

Era frig... groaznic de frig si multa liniste in jur, doar cativa trecatori. Am asteptat asfintitul, desi parca trecusem pe acolo sa caut altceva...

M-am trezit (sau poate inca nu) cu Alegria... si senzatia de rotire fara sfarsit... aproape respir fericire... Poate fi muzica un drog? Imi place starea pe care ea mi-o induce, de suspensie intre vis si realitate... Sub influenta ei mai scriu cateodata aici , unde spatiul nu poate fi bine definit, si parca imi pare rau ca trebuie sa ating tastele ca sa ramana ceva... Mereu ramane prea putin... Ce declaratii inconstiente!

A trecut un an de cand sunt aici... ieri... nu-mi vine sa cred cum s-a incheiat... Cate s-au intamplat... si ce oameni am cunoscut... As vrea sa le multumesc, sa le spun ca au insemnat si ca inseamna mult pentru mine. Cel mai mult apreciez prietenia lor. Au reusit in unele momente sa ma impresioneze mai mult decat m-as fi asteptat. A fost frumos si sper sa mai fie

Pentru prima data regret ca vine primavara, ca nu va mai fi frig… Pentru prima data nu mai privesc o zi innorata cu tristete si nici ploaia nu mai e ploaie… Ce-i drept, o privesc de la distanta, imi place sa vad stropii mici pe geamul ferestrei si luciul strazii (parca ar fi de sticla). Pentru prima data imi pare rau ca noaptea vine prea tarziu...

Am inceput sa astept, nu numai o revenire, ci si o confirmare, o certitudine care se amesteca prin atatea emotii si ganduri incat uneori nu o mai deslusesc, o vad doar ca prin ceata si imi simt ochii obositi si iritati de atata efort. Timpul insa e magic, fiecare secunda poate insemna altceva si o clipa iti poate readuce in suflet o imagine care statea ascunsa printre temeri si cuvinte amortite, incolore. Dintr-o data se face lumina si incep sa stralucesc si eu, in mii de raze, fascicule imprastiate peste tot in jurul meu... Nici nu ar avea rost atata risipa si nici n-ar putea exista atatea raze vii fara o sursa care sa le absoarba complet...

Cateodata, cand uit de concret si caut un loc special (mereu acelasi, desi descopar continuu altceva) departe de agitatia zilnica, imi doresc sa fiu altcineva... Macar o particica din altcineva sau doar pentru un moment sa uit de mine si sa vad lumea, sa o simt din alta perspectiva. Sa-ti imaginezi e usor. Forta cu care poti fi smuls din tine si aruncat intr-un alt univers poate fi imensa... Sugestia, amplificata de dorinta de a evada din propria lume si a intalni un alt eu, e o solutie relativ convenabila, dar eu chiar visez la a fi, macar pentru o singura data, o alta fiinta.

Daca prezent si viitor nu exista, atunci am sa aleg sa traiesc in trecut. Si poate imi stabilesc o zi anume care sa se repete la nesfarsit, o bucla a timpului careia am sa ii pun numele vanilla sky... Cand te gandesti ca e doar o zi, pare extrem putin, dar daca ii numeri atent si incet fiecare secunda, chiar fractiuni ale ei, si iti recompui perfect si clar fiecare bataie a inimii, s-ar putea sa iti petreci cativa ani intr-o visare perpetua, fericita...
Cine ar indrazni sa imi ceara sa fiu realista si ce sens ar avea sa ma limitez la concret?

Ti-am promis ca am sa ma intorc. Si eu, acum cateva zile, ma plimbam pe sub un cer de vanilie, coplesit de senzatii, pasind inainte spre un trecut uimitor. Realitate? Ce sa facem cu ea?

Cred ca e anotimpul unui astfel de cer.

Vermeer, ma bucur ca ai trecut pe aici, mi-ai facut o surpriza placuta

Tot 'cotrobaiam' prin rafturile unui magazin preferat, cand am dat de un titlu ce mi s-a parut cunoscut si amuzant in acelasi timp. "In cautarea oii fantastice"... scrisa de un autor japonez... In ultimul timp am crezut ca ma voi concentra greu indiferent de lectura, insa cartea asta este chiar o calatorie fantastica si imi place, desi nu am ajuns inca la intriga... E construita in fraze scurte, simple si parca inadins autorul te provoaca sa citesti din ce in ce mai repede, pana cand ai impresia ca nu mai poti tine pasul, dar evident ca nu te poti opri.


Am constatat ca prefer lucrurile simple, imi plac cele clare si le iubesc pe cele complicate

M-am plimbat pe mal cu un singur gand in minte. Distrata, am privit inapoi, dar urmele pasilor mei pe nisip nu le-am zarit... Mi-am dat seama ca cineva le va regasi la sute de kilometri distanta...

Nu cred ca stiu sa desenez si poate nici sa scriu. Intr-o seara de mai insa, am avut norocul sa descopar un cer pictat, de un autor necunoscut, pe care l-am furat ca sa il aduc aici Am gasit in el mai mult de doua nuante si mai multe cuvinte decat intr-o intreaga povestire...

Inca nu l-am uitat, chiar daca nu imi mai aduc aminte de el in fiecare zi … Din cand in cand simt nevoia sa merg in locul acela unde am stat langa el zile intregi... Simt o atractie neobisnuita pentru acea sectie de spital, parca as merge acolo sa il regasesc.... Am tendinta sa ii pronunt numele sau sa vorbesc despre el fara sa ma gandesc ca nu intereseaza pe nimeni, nici nu stiu daca oamenii isi mai amintesc de el, poate doar cativa. ... Sunt mereu dezamagita ca nu e acolo, ca pot sa caut cat vreau ca nu va mai fi. Am in fiecare zi langa mine alti copii care imi plac, dar dupa ce ii privesc imi spun ca nu e el... Nu am ce face, imi lipseste Ama si atat.

Nu demult, ma aflam in drumul spre casa... Incepuse sa se lase intunericul si eu priveam norii, urmaream formele lor ciudate, ma gandeam...Imi doream sa ma opresc putin, sa ii observ cu mai multa atentie si sa-i fotografiez (pentru mine un mod ideal de a ma relaxa)... Pana la urma m-am multumit cu o poza in viteza, neclara, plina de noise, dar de un albastru care mie imi taie rasuflarea...

De noise are grija Neat Image, dar nuantele de albastru intra intr-un vartej ametitor de frumos.
Imi plac bucatelele de emotii si suflet pe care le pui in poze, un puzzle de sensibilitate si forta totodata.

Mersi mult Onix

Sa fii autentic

Am atatea ganduri care ma asalteaza incat probabil ca nu am sa scriu nimic, ar fi prea mult. Imi pare rau ca nu pot sa scriu cum as vrea... Poate ca sa fii autentic nu e indicat de fiecare data, desi e o calitate pe care o apreciez. Sa spui exact ce gandesti, sa nu-ti fie teama indiferent de reactii. Asta inseamna sa ai curaj si sa fii puternic. Cred ca mi-ar placea sa fiu asa... asta nu inseamna ca eu as minti, dar recunosc, imi place sa ma ascund Am ideea preconceputa ca numai anumite persoane ar intelege si e posibil sa ma insel. Nu ma refer la un subiect anume, nu ma gandesc neaparat la un secret bine pazit de mine, ci chiar si la lucruri mai simple. Nu sunt in stare sa analizez acum foarte bine dar ma intreb cum ar fi... Ce inseamna de fapt sa fii ascuns, sa te feresti de priviri indiscrete, sa pari putin mai increzator decat esti si mai fericit. E folositor? Habar nu am Acum as zice ca da, ca cel mai bine e sa nu-ti pese de lume.

Am revenit... nu terminasem. Am chef sa scriu si asta se intampla rar. Ma straduiesc sa fiu cu sens pentru ca ma gandesc la prea multe lucruri, cum am spus, si mi-e teama sa nu pierd coerenta.
Ma gandesc la lucrurile care imi plac, despre care mi-ar placea sa vorbesc. Sunt convinsa ca as scrie mult, cu placere si emotie. Poate intr-o zi am sa fac un experiment si am sa spun exact ce gandesc. Sper sa nu ma prindeti intr-o astfel de zi. Acum ma amuz

Zambesc, zambesc, zambesc ... fara alte cuvinte...

Bravo tie ... asa te vreau. Zambitoare!



Si data viitoare insist sa parchezi! U know!

Acum chiar e furtuna…
Ieri ma plimbam pe malul unui lac cand a inceput sa ploua. Aproape ca m-as fi asezat pe iarba si n-as mai fi plecat... Am stat sa privesc, batea un fel de briza placuta, racoritoare, sau poate doar vantul, iar norii erau invaluiti intr-o lumina neobisnuita. Un loc nu trebuie sa fie deosebit de frumos ca sa devina special, ca sa te faca sa-ti aduci aminte cu placere e suficient sa marcheze un anume moment, o plimbare placuta, de exemplu… Azi, inchisa intre patru pereti, m-am plimbam tot pe marginea lacului... Doream sa-l privesc privesc din nou cu atentie, fara oprire . Nici nu cred ca am sa mai plec de langa lac pana cand nu gasesc un alt loc, poate fi oriunde, cu o singura conditie.

I came across a fallen tree
I felt the branches. Are they looking at me?
Is this the place we used to love?
Is this the place that I've been dreaming of?

And if you have a minute why don't we go
Talk about it somewhere only we know?
This could be the end of everything
So why don't we go
Somewhere only we know?

keane


Nu imi place sa modific fotografiile prea mult, dar cu asta m-am jucat, fara sa-mi propun ceva anume si mi s-a parut ca am ajuns aici...

Dupa vreo 30 de ani, mi-am adus aminte de toate melodiile pe care le ascultasem o data, de doua ori, apoi le pierdusem, fara sa le mai regasesc, melodii care imi placusera mult, foarte mult. Am descoperit ca inca le mai pastram in memorie alaturi de un sentiment de frustrare, declansat de faptul ca nu le mai puteam gasi. Intr-o zi situatia s-a schimbat si le-am "recuperat", una cata una, de pe un site la care tin mult din aceasta cauza. M-am lasat in voia lor pur si simplu... Nu stiu decat 2 lucruri care ma aduc aproape de lumea mea. Unul sunt melodiile mele (nu sunt ale mele, dar parca as vrea sa fie).
De curand am recuperat St. Teresa - Joan Osborne. Ce imi place e ca am sentimentul, gresit probabil, ca nu le mai ascult decat eu iar restul lumii le-a uitat sau nu le-a ascultat niciodata.

Trebuie sa revin din cand in cand aici, sa nu pierd contactul cu lumea virtuala.

Mi-am asezat perna confortabil pe marginea geamului si am privit... Am trecut in graba pe langa un verde de grau necopt, flori de levantica si maci, apoi am ocolit muntii si cateva paduri intunecate de la celalalt capat al lumii. Din cand in cand, aerul era impins cu putere de ziduri reci ce ma faceau sa tresar speriata, fara sa ma dau inapoi. Incercam sa retin fiecare imagine, sa-ti povestesc in detaliu despre un peisaj pe care nu doream sa-l admir singura. Ce departari si totusi ce distante mici...

Am primit un cadou cum n-am mai primit niciodata

Ma gandesc la vacanta, la zile insorite si fara griji, la liniste si plaja si sucuri reci de portocale.

Mi-a lipsit camera, am facut fotografii doar in gand cu pajistile verzi, pe care se raspandeau capitele de fan ce deveneau aurii in lumina de apus. Cum sa-ti iei ochii de la o natura asa frumoasa atunci cand ai de lucru? Si cate flori de camp, si cum as fi vrut sa ma desprind de ceilalti si sa stau acolo doar in contemplare...
I-as spune "orasul bisericilor vechi", biserici in stil gotic cu ziduri innegrite de timp, inaltimi ametitoare si aura de castel medieval. Imaginatia mea pleca departe in alt secol, atrasa fiind de misterioasele cladiri si inventand povesti neintamplate...

Si totusi am reusit sa fac o fotografie, cu un castel imaginar, dar mai tarziu

Plec si revin fara sa ma despart vreodata de tine... Traiesc un timp magic in care doar clipele speciale sunt pastrate cu grija. Ecoul lor strabate distante lungi, iar umbra lor se profileaza pe cladirile vechi din piatra rosie. Atunci cand lumea concreta imi invadeaza viata, ma opresc si inchid ochii. Am mereu nevoie de vis, de visul adevarat

O straduta din Sibiu, seara.

Atata timp cat usile au fost deschise, am fost indiscreta

Pacat ca era asa intuneric. Cum se vede de pe Podul Minciunilor

Cat timp pierdut fara rost... M-am intrebat de multe ori de ce sentimentul asta neplacut ma consuma, de ce vreau mai mult intotdeauna, de ce nu sunt indiferenta? Pana la urma ceea ce am eu acum, n-a mai avut nimeni, si stiu, asa va ramane. Dar de pesimism se scapa greu, si mai e ceva, nu stiu ce, ceva care pune stapanire pe mine si nu imi trece decat dupa ce mi se vorbeste... Cred ca totusi toate aste se vor rezolva. Distanta e de vina, desi niciodata nu sunt departe.

As vrea sa spun uneori tuturor ceea ce de fapt vreau sa pastrez numai pentru mine. Ma opresc mereu pe marginea cuvintelor si evit sa trec mai departe... Senzatia mea este ca daca as face-o pana la urma, nu m-as mai opri din povestit. Povestea e foarte frumoasa chiar si asa, cu tristetea ei inerenta dar trecatoare.

Se spune ca forta de a trece peste orice trebie sa o gasesti in tine, in propriile resurse. Ma intreb, atunci cand e imposibil sa mai gasesti sprijin in tine, ce sa intampla, ca iti ramane?...

Un zid de gheata pe care nu-l pot darama...

Am ametit... Nu, nu am baut nimic in afara de apa minerala si cola, doar senzatia placuta de ameteala Nu pare nimic interesant, dar este, mai ales ca nu mi s-a mai intamplat, sau am mai spus?... Ma amuz... Si imi e bine... Ce spuneam eu acum cateva zile? Ce resurse? Am uitat

Aici e inceputul. Oricat de departe am vrea sa fugim, oricat de doritori de uitare vom fi, va exista mereu un loc care nu se va schimba. Aici natura nu poate interveni, nici o ploaie din lume nu poate sterge un vis, vantul va sufla nauc, fara sa ne acopere soaptele, iar lumina aceea stridenta a unui soare insistent nu va ajunge niciodata. Lumea noastra e aici unde a inceput totul. Chiar daca, poate, intr-o zi, ne-am tinut in brate.

Am o pasiune pentru fotografiile cu ferestre, oricat de simple ar fi ele. Privindu-le din afara, incerc sa ghicesc ce se ascunde in spatele geamurilor inchise. In unele imi inchipui ca dupa perdea sta cineva asteptand cu nerabdare si ochii atintiti la drumul din fata casei. De unde impresia asta nu stiu.

Am tot modificat fereastra albastra si pana la urma a iesit asa...

Mai am o pasiune , cladirile din caramida rosie...

Secrets...

Are acum un alt nume: ...incomplete... like me

Nico , iarta-ma ca deranjez, multumesc pentru fotografiile tale .
Uite ceva in schimb, albastru cum iti place tie .

Am privit aseara prin fereastra ta albastra. Incercand sa zaresc secretele de dincolo de ea am observat doar imaginea mea reflectata, fragmentata, prizoniera in forme stranse de lemn. Daca tu ai sa aduci in continuare ferestrele aici, eu am sa privesc mereu prin ele, sperand sa descopar un secret... Te ascunzi dincolo de albastru.

Ani in sir m-am invartit in curtea aceea neterminata, rascolita de lucrari, fara sa inteleg de ce nimeni nu incerca sa faca ceva. Parasit. E singurul cuvant care imi trece prin minte. Cladirea bruta, veche, ma chema. Mi-am lipit obrazul de caramida rosie, rece si am ascultat cu atentie. Imi vorbeste soptit, greu de deslusit, despre tine. Oare te cunoaste? Zidurile par moarte, dar au memorie. Si vorbesc despre tine.

Da, inca o fereastra... Uitandu-ma la ea m-am intrebat unde ma aflu eu? In fata ei, libera, sau in interior, dupa gratii cu model complicat? Stiu doar unde vreau sa fiu: dupa gratii desenate cu B6