Sunt desteapta rau in seara asta...am scris timp de vreo 20 de minute in jurnal pentru a sterge in cateva secunde...tipic...
Inclin sa cred tot mai mult ca I. are dreptate: eu nu evoluez, eu ma invart pe diferite nivele ale aceleiasi 'cladiri'...uneori uit ca nu reprezint nimic, ca imi tai zilele din calendar fara sa ma gandesc ce rost are sa astept si ziua de maine, fara sa-mi mai aduc aminte de tot raul din mine...da, afro, sunt egoista cu niste persoane care merita orice altceva, dar nu asta...si pur si simplu nu pot simti altceva...uneori uit de mine si am impresia ca exista motive pentru a spera ca pot fi o persoana mai buna...si apoi revin pe pamant, la partea asta neagra din mine si realizez ca nu sunt decat o impostoare...aproape fara voia mea...
Stiu ca vor veni vremuri mai bune...cand voi uita toate astea, apoi imi voi aminti...si tot asa...
Asa as vrea sa sper acum ca o sa fiu surprinsa placut si voi reusi iar sa ies din starea asta tampita...de fapt...as vrea sa fiu surprinsa oricum, doar sa nu mai stau iar asa

Vreau ceata maine...sa nu mi se mai reproseze iar cearcanele si oboseala, tristetea si apatia...vreau ploaie vreau sa se intample odata si ce sper eu

incerc sa ma gandesc ca dincolo de cuvinte nu se afla doar tacere...
ca dincolo de zambet nu se afla lacrimi...
si dincolo de putere nu e ceva ce se frange in mii de bucati...
dincolo de aparente trebuie sa mai existe ceva...
ceva care sa merite atentia...
care sa-ti dea un motiv pentru a ierta si a fi iertat...
pentru a spera...si a incerca sa reinvii speranta de fiece data cand te paraseste...
ceva care sa te faca sa crezi ca exista mai mult decat o suma de plusuri cu minusuri...
ceva care sa te lase sa te bucuri pentru fericirea ce-o vezi in fata ochilor chiar de sufletul iti innebuneste de durere...
ceva care sa te faca sa-ti doreste sa fii mai bun si sa uiti odata pentru totdeauna ce este negru in interior...
ceva care sa te elibereze de intuneric si sa nu te lase sa vezi mai mult decat stele...si sa nu simti mai mult decat o boare de vant...
ceva care sa reprezinte tot ce iti doresti...
si nu poti avea...

...cateodata poti avea...fata sihastra...
...intrebarea e : ne dam seama cand, cat si ce avem?

la toate intrebarile tale, Rose, raspunsul meu este ... Doamne, Doamne. Sper sa'L gasesti si tu.

...Maria...te-nseli...Doamne-doamne e prea departe....si nu e un raspuns....

Ar fi mai bine ca in spatele cuvintelor sa fie o multime de cuvinte nerostite, de dureri ascunse sau suflete chinuite? Ar fi mai bine sa descoperi intr-o dimineata tot ceea ce se afla in spatele cuvintelor… sa realizezi ca nu stii nimic… ca intreaga ta viata de pana acum s-a bazat pe niste miciuni… ca persoanele la care tii sau ai tinut odata mai mult sau mai putin sunt in realitate oameni obisnuiti si ca totul a fost doar inchipuire…
Ar fi mai bine ca dincolo de zambet sa nu fie nimic…sa fie doar un suflet care a incetat de mult sa mai planga si sa a spere ca va fi mai bine?
Ar fi mai bine sa traim cu impresia ca avem o vointa de fier si ca nimic in lume nu ne poate afecta, fara sa simti macar o data ca totul se rupe in tine si ai nevoie sa plangi pe umarul cuiva..sa te simti complet pierdut si neajutorat si sa realizezi ca a fi puternic tot timpul este inutil?

Fericirea si speranta si le face omul singur...nu vine nimeni sa aiba grija de tine si sa iti dea motive sa traiesti. Pentru ca atunci cand astepti sa vina...nu se intampla nimic..si totul devine fara sens si monoton...si ti se pare ca toate sunt false si stupide, ca nu exista nimic dincolo de aparente..sau macar nimic care sa merite aflat. Si stiu pe cineva care imi spunea de multe ori ca “Si unde apare provocarea?”. Si avea dreptate...dar asta presupune sa accepti provocarea, nu sa lasi viata sa treaca pe langa tine asteptand lucrul care vrei sa se intample..asteptand ca macar un lucru din ce vrei sa se intample..sa fie o data si cum vrei tu..sa poti spune ca ti s-a implinit macar un vis. Pentru ca visele nu se implinesc...visele sunt doar dorinte care au fost catalogate de la inceput drept irealizabile, idei fara speranta care au pierdut lupta din start...

Daca ai sti ca in seara asta poti sa iti pui o dorinta, care se va indeplini....ai sti ce sa alegi? Si ma refer la un singur lucru, care ti-ar face viata mult mai buna, mai frumoasa, ar face-o sa fie mai aproape de ceea ce iti doresti...ai putea sa spui dupa aceea ca ti s-a implinit un vis, ca de acum ai la ce sa speri...
Stii de fapt ce vrei? Sau macar esti sigura ca a doua zi dimineata, dupa ce se va fi implinit, sau peste o saptamana, sau peste o luna, n-o sa te plictisesti si o sa iti doresti altceva? Si o sa te gandesti ca de fapt nu a fost un vis..ca a fost altceva..si ca abia acum stii cu adevarat ce iti doresti...si ca ai mai ratat o sansa..si sa fii din nou nefericita si sa reincepi sa cauti ceva care sa iti aduca inapoi speranta pierduta?

Nu cred ca exista oameni fericiti si oameni nefericiti. Cred ca exista oameni realisti si oameni visatori...oameni care se bucura de ceea ce au si oameni care nu sunt multumiti niciodata, care vor intotdeauna mai mult.... oameni care spun ca paharul este pe jumatate plin si oameni care spun ca este pe jumatate gol.... oameni care stiu ce vor si unde vor sa ajunga si oameni care stiu doar ca vor sa fie fericiti, pe care daca ii intrebi ce isi doresc spun ca “ceva” care sa merite...si de aceea cauta, si cauta...cand nici macar ei nu stiu ce vor sa gaseasca.

Mozart!daca cineva e aproape de tine cu adevarat si mereu...sa sti si sa nu uiti ca acela e Doamne,Doamne...iti spun asta din experienta....merita sa ma crezi si sa incerci sa te convingi si tu

copii, eu va multumesc dar cred ca trebuia sa zic ceva...nu erau intrebari propriu-zise...stiu deja raspunsul...si...Mihai... cateodata....dar acum sigur nu... pentru ca, din pacate, unele lucruri chiar nu depind de mine...

Urasc sa merg la cumparaturi singura...eu sunt aia care in 15 minute a terminat sa se uite prin toate magazinele din mall si a si avut timp sa se plictiseasca...in general, cand sunt cu cineva, am rabdare sa mergem peste tot, sa-i spun ce si unde si la ce preturi...dar singura, mi se pare o pierdere de timp...in seara asta, am cumparat pentru cineva o carte...aveam de gand sa fac asta de vreo doua saptamani...acum o ora, m-am hotarat sa nu i-o dau pana la urma...nu stiu atat de bine de ce...sau poate ca stiu...
Cand m-am ridicat de la masa, ma simteam in toate felurile posibile...mi-era cald, frig, frica, eram furioasa, trista, obosita, plictisita...am vrut sa vin acasa pe jos...dar m-am razgandit...nu mi-ar fi folosit la nimic...am ajuns acasa...si presentimentul meu tampit a capatat o logica...
M-am trezit gandindu-ma in masina la o persoana pe care am cunoscut-o acum un an, in vara...in excursia in Franta...m-a fascinat baiatul ala...avea 20 de ani, era din Constanta, oarecum prieten cu o prietena...trebuia sa aiba grija de noi, fiind cel mai mare...cand ma gandesc la el, imi aduc aminte ca intr-o noapte, pe drumul de intoarcere, ne-a cantat "Aproape de voi" si ne vorbea pe un ton amar si trist despre viata si dezamagiri...toata tristetea lumii era in ochii lui atunci...atunci nu l-am inteles...dar nodul din gatul meu imi zicea ca il voi intelege in curand...si pana la urma, asa a si fost...in noaptea urmatoare, pe autocar, mi-a zis ca am facut ceva ce el era prea egoist sa faca pentru oricine...din cauza muzicii care mergea, nu intelegeam tot ce zicea, desi era la cativa centimetri de mine si aproape ca aveam fruntile lipite...am prins insa cateva cuvinte care m-au uimit...mi-a zis ca ii salvasem viata...am ramas cateva secunde blocata...pentru ca nu facusem nimic ...o alta tipa din excursie mi-a zis ca ar fi intrat in coma alcoolica...n-am zis nimic...poate chiar asa a fost...a doua zi, la pranz, stateam undeva pe Valea Oltului, vreo 5 persoane...el fuma trist...ne-a zis atunci mie si prietenei mele: sa nu faceti niciodata prostia de a va apuca de fumat, eu am vrut sa ma dau destept si am ajuns ultimul prost...i-am zambit si, foarte sigura de ce ziceam, i-am spus ca macar in privinta mea, chiar nu trebuie sa-si faca griji sau asa ceva...un suras amar i-a brazdat fata si mi-a zis: bine...
N-am fost indragostita de el...de fapt, cu exceptia ultimelor zile, nici n-am prea vorbit...dar a fost printre persoanele care m-au schimbat cel mai mult... cateva luni mai tarziu, am inteles tot ce ne spunea atunci...am inteles toata dezamagirea, tot amarul si zambetele triste...cateva luni mai tarziu, toata tristetea lumii era in ochi mei si acolo a ramas si pana in ziua de azi...
Oricat ma gandesc, nu-mi dau seama de ce Sabin m-a schimbat atat de mult...cand existau alte persoane la care chiar am tinut, care imi erau apropiate si m-ar fi putut influenta mult mai usor...nu l-am mai intalnit de atunci, dar prietena mea mi-a zis ca a ramas acelasi tip cinic si trist...
Alta poveste banala in dosar...

In seara asta am incercat sa aleg ceva de scris...

Nu cauta in sufletul cuiva
Ce patimeste de iubit candva
Sa ii schimbi credinta lui cinstita,
Fie ca-i rea si oropsita.
Legile inimii curate
Nu vor sa fie impiedicate
Si osandite ca niste pacate.

Tu sufera si intelege
Si nu-i porunci o alta lege.
Ca mintea ta nu stie ce cuprinde
Decat putin, cat cumpara si vinde,
Pazeste-ti cugetul la vreme,
Sa dojeneasca stramb sau sa blesteme,
Chiar daca inima te doare
De asteptate si rabdare.

Viata ne rabda, impliniti si goi
Sa o rabdam si noi,
Ea pretutindeni e deplina
Si risipita-n umbra de lumina

Sa-i raspund cuiva la o intrebare...plang in general pentru haos...pentru ca imi mai aduc aminte de toata aiureala si prostia care ne inconjoara...de faptul ca toti suntem supusi hazardului...si orice argument care a fost adus impotriva m-a lasat rece...pentru ca uneori uit sa fug...si ma ajung toate din urma...
Acum ma gandeam daca sunt chiar atat de suparata sau trista pe cat par... aiurea...poate sunt, dar oricum vor trece toate si voi ajunge la acelasi exercitiu de memorie...acum imi vine sa zic "duca-se naibii toate ca oricum nu ma intereseaza de fapt...pentru ca toate se duc...toate relele si toate bunele"...
Mi-am amintit de-o intrebare ce imi trecea prin cap mai demult...bine ca exista muzica sa-mi aduca aminte de tot ce uit...ce e mai bine? Sa gasesti pe cineva pentru care ar merita sa te schimbi sau sa pe cineva pentru care sa nu fie nevoie? Si acum...alta intrebare care vine involuntar...ce conteaza raspunsul? Ca oricum nu noi alegem...rosu si negru...si zarurile ce se rostogolesc la infinit...nu le impinge nimeni...nu pot sa cred altfel...si asa mi-am amintit inca ceva...niste versuri...pe care imi vine uneori sa mi le scriu in frunte..."daca ochii mei sunt prea tristi, te rog sa nu insisti/ nu ma pune sa iti zambesc, n-am sa reusesc/si n-am sa pot sa fiu altcineva, doar pentru placerea ta"...
Am incercat de multa vreme sa-i fac pe cei la care tin sa inteleaga ceva...pot fi si puternica...atat de puternica incat sa ii ascult inainte pe ei...incat sa pun inainte de mine pe altul...e doar o certitudine....'doar'...pentru ca nimeni nu m-a crezut pana acum...si am uitat de multe ori pe parcurs asta...mi-am amintit acum ceva vreme ...ca telefonul suna si la 4 dimineata...ca se poate dormi si pe banca si cearcanele se pot acoperi si cu niste corector...ca tristetea mea e foarte usor inlocuita de bucuria altcuiva...si ca incercarea de a intelege cum sau de a ma consola este inutila si mai mult incurca...ma gandeam acum ca probabil mi s-ar putea spune orice...si tot as incerca macar sa inteleg si sa nu tin cont de mine...
Mda...probabil am un acces de modestie acum...
Iar mi-am mai amintit ceva...o conversatie de ieri...inceputa din prea multa filozofie din partea mea...
"intr-o lume perfecta....toti am avea puterea de a fi fericiti pentru ceilalti....am trai noi prin fericirea lor...intr-o lume perfecta, eu as putea spune senina si fara durere 'bine' si tu ai putea avea sufletul usor...intr-o lume perfecta...n-ar fi decat fericire..."
"intr-o lume perfecta... nu in lumea asta... "
"lumea asta nu e cea mai buna cu putinta..."
"lumea asta...e cea mai rea cu putinta...
cu siguranta...
e singura posibila..."


Acum ascult Guns n'Roses...melodia de acum ma linisteste...take it slow and things will be just fine...

sunt ciudat de bine-dispusa...funny...cum se imbina toate uneori...cum gramada de piese din fata ta incepe sa capete forma...sunt curioasa daca exista cineva care ar avea puterea sa se lase cunoscut exact asa cum e...care ar putea sa aiba atata incredere doar in vorbe...am pus de doua ori aceasta intrebare si de fiecare data am primit acelasi raspuns: nu, pentru ca oamenii stiu prea bine sa se prefaca... iar ciudat...azi, cand in loc de sentimente si emotii vezi numai surogate de vanzare, cand toti incercam sa 'comunicam', in epoca psihologilor, cand deja e la moda sa ai o problema, sa fii deprimat si sictirit...unii cauta sa fie originali ascunzandu-se, dandu-se misteriosi si indescrifrabili, neintelesi si blazati...mda... cu tot cinismul asta, tocmai m-am etichetat singura...ciudat pentru a treia oara... am gasit ceva cu adevarat original...un cliseu de film care se aplica si in viata reala... aiurea... intamplare... n-am cautat nimic pentru ca acum sa-mi asum meritele si sa zic ca 'am gasit'...ar fi interesant sa mai vedem ceva care sa ne socheze... absurd peste tot...ne asteptam la orice, nu ne mai mira nimic, orice e posibil, omul incearca sa-si depaseasca singur limitele...pana ajunge la nebunie... doar am zis ca devine o 'tendinta' actuala sa fii neinteles de societate... de ce mi se pare lumea asta un imens spital de nebuni? nu mai tin minte exact cui si cand i-am mai spus ceva asemanator si mi-a zis ceva de genul: gandesti prea mult... mda...cand eram mai mica, toata lumea imi spunea ca sunt prea matura pentru varsta mea...iar acum nu mi se spune decat ca sunt complet imatura... copilul care nu isi asuma nici o responsabilitate are chef maine sa nu se duca la 4 din cele 6 ore...bineinteles, va face cum are chef...pentru ca ideea de 'imi pasa prea putin' s-a infipt prea bine in cap...tare curioasa sunt cum voi fi eu peste vreo 4-5 ani...doar asa, sa le arat eu lor, as ramane la fel de imatura...pierdut logica, o declar nula...

...'here i am....this is me'....asta ascult eu acum.....si nu stiu de ce am scris randu asta...hmm...
...ideea pe care vroiam sa ti-o spun e ca toti ne schimbam in functie de oamenii cu care intram in contact....si, cred eu, ce e mai important e sa lasam in noi sa se schimbe ce e rau si sa lasam sa schimbe in ceilalti, acele parti care in noi sunt bune....
Si daca pornim cu ideea 'imi pasa prea putin', putem gasi zeci de moduri in care sa renuntam la ceea ce ni s-a dat fara sa cerem, pt ca, nu-i asa, pana la urma, ce rost are sa traiesti? care-i ratiunea de a fi?...
...nu am ce sa iti spun, sa te fac sa simti altfel, pentru ca orice as spune, a mai fost spus de zeci, sute si mii de ori de multi oameni inaintea mea....tot ce pot sa spun e ca eu vreau sa pastrez ceea ce mi s-a dat, pt ca nu vreau sa pierd ce am realizat...si nu vreau sa uit ceea ce simt....si nu vreau sa-i uit pe cei pt care simt....
...dar, pt ca putini sunt cei care traiesc stiind ca in orice clipa li se poate lua ceea ce au, multi sunt cei care sunt atat de nemultumiti de ce au incat ii trage ata(cred eu, mai mult din vanitate) sa renunte la ceea ce li s-a dat...
...nu stiu cat de bine te face sa te simti daca iti spun ca imi esti draga, sau faptul ca as renunta la multe sa nu te mai vad asa trista si dezamagita, sau faptul ca exista multe persoane care iti pot spune la fel din partea lor(si eu stiu sigur cel putin 3 persoane chiar pe han)...

...cum am spus...nu stiu ce ti-as mai putea spune...
....poate doar....sper sa gasesti explicatia multitudinilor de 'puncte-puncte' din mesajele mele...pt ca daca ti-o spun eu...mi-e teama ca te-ai ingrozi...
...te pup copila...

am multe franturi de ganduri prin minte...si o durere de cap infernala...si incerc sa-mi amintesc ce vroiam sa zic...dar ceva tot imi scapa...esentialul, probabil...
din plictiseala, incep sa ma uit prin camera si-mi aluneca privirile pe bluza mea neagra cu care ma voi imbraca maine...o bluza cam subtire, dar care tine de cald, cu un snur care o strange la baza gatului si la maneci...bluza pe care o port cand sunt suparata...
am tot fost intrebata ce fac, ce am zilele astea...invariabilul 'nimic' si am ridicat usor din umeri...am refuzat inainte propunerea lui V. de a merge la munte cu ea si niste colegi...in seara asta am semi-acceptat...trebuie sa fug cumva...acolo, nu ma va cunoaste nimeni...si voi avea putina singuratate...niste timp sa dorm, sa merg, sa citesc, sa ascult muzica...orice...oriunde imi ridic ochii, vad priviri triste si mai multa durere decat ar putea suporta cineva...doar zambete amare... doar ochi plecati...doar ganduri departe...acum simt un strop de dezamagire, amestecat cu altul ceva mai mare de bucurie...it's a bittersweet shymphony this life...nu pot decat sa astept sa plec...sa fug, mai bine zis...alta solutie nu vad pentru a avea putina pace in capul meu...desi prevad cum ma voi intoarce mai 'agitata' ca inainte...
acum mi-am amintit de un citat din "Magicianul"..."in viata fiecaruia, apare un moment de maxima intensitate. Atunci trebuie sa stii sa te accepti. Este momentul in care esti ceea ce esti si totodata ce vei fi"...asa resping toate filozofiile astea generale...si totusi, mi-am amintit de citatul asta...pentru ca seamana intr-un fel ciudat cu ce simt acum...nu e un moment de maxima intensitate, din contra, e un calm general...nu pot sa ma accept asa cum sunt, pentru ca nu mai stiu nimic despre mine...nu stiu daca sunt ce voi fi...dar stiu ca voi cadea...iar... alt moment tampit in care nu stiu ce sa fac...in care nici eu nu stiu ce am, decat ca nu mi-e bine si ca e practic imposibil sa fiu ajutata...doar daca a invatat cineva sa faca miracole...
maine dimineata, cand ma voi trezi, speranta mea va fi adormita...dar incet, incet, se vad trezi la viata...si cu cat se vor duce minutele, cu atat griul va deveni mai negru...dintr-un amestec ciudat de nervi si tristete, se va strecura o lacrima pe o foaie alba si imi voi inchide ochii si voi multumi pentru inspiratia pe care am avut-o punandu-mi capul pe banca, inspre cuier...voi inchide putin ochii, ii voi sterge si ma voi intoarce usor spre colegul meu de banca...care, cu aceeasi privire trista, ma va intreba incet ce am...eu voi inchide obosita ochii, sperand sa creada ca sunt adormita...dar o sa ma intrebe: esti suparata, nu? adica...n-are legatura cu lipsa de somn si oboseala, nu? o sa-i raspund dand iar din umeri...el o sa ma asigure ca pot vorbi cu el daca vreau...o sa zambesc usor si o sa zic: stiu...si-o sa ma gandesc ca-mi pare rau de el ca tocmai s-a despartit de prietena lui, dar ca amandoi si-o cautau cu lumanarea...un dialog banal, zi de zi...
fir-ar sa fie de durere de cap...nici muzica nu mai pot sa ascult...the stranger sang a theme of someone else's dream...the leaves began to fall and no one spoke at all, but I can't seem to recall...when you came along, ingenue...
gata...ma duc sa ma culc...too much for me...

m-am gandit prima oara sa scriu ceva despre ce simt acum, dar cred ca mai bine m-abtin...si asa am dat de niste lucruri pe care le-am citit acum mult timp si pe care tot vroiam sa le pun si in jurnal...nu sunt neaparat speciale, dar mi-au placut...nu sunt de acord cu aproape nimic din articolul asta...dar pentru impresia de acum ceva vreme...

"Te-ai gandit vreodata la prietenia dintre un baiat si o fata? Ai incercat vreodata sa fii prietenul/a cea mai buna a unei persoane de sex opus? Totul poate incepe atat de frumos, si de cele mai ori unul se indragosteste de celalat, insa sentimentele nu sunt reciproce, si astfel apare o posibila relatie, care implica mult mai multe decat o discutie sau cateva seri pline de amuzament si destainuiri.
Ar fi frumos ca din prietenii adevarate sa se nasca iubire reciproca, incununata de momente de neuitat. Dar ce se intampla atunci cand sentimentele celor doi nu corespund? Cum reactionezi cand celalalt iti cere mai mult decat tu ai vrea sa-i oferi? Ai putea sa accepti, ai putea sa refuzi. O relatie se presupune sa inceapa din dorinta a doua persoane, si nu a uneia. Dar daca se intampla astfel?
Cel mai probabil este ca o relatie inceputa in aceste conditii sa duca la ceva mai putin placut, si anume pierderea unui prieten de incredere. Caci ce poate fi mai rau decat sa fi pus in situatia sa alegi intre iubire si prietenie? Tu ce ai alege? Iar daca iti imaginezi ca o prietenie initiala se poate continua si dupa ce a trecut printr-o relatie te inseli, caci niciodata nu va mai putea fi la fel. Si asta se intampla pentru ca amintirile se incapataneaza sa-ti faca si mai grea munca, aceea de a incerca sa treci peste aceasta etapa a vietii tale.
In orice discutie pe care o ai cu fostul/a apar momente care ii/iti amintesc de relatia pe care ati avut-o; pe deasupra mai sunt si melodiile si locurile care va amintesc de ce a fost, parfumul celuilalt care te urmareste parca peste tot, amintirile sunt pretutindeni, lucrurile si locurile vorbesc, viata se straduieste sa-ti puna cat mai multe piedici in calea uitarii. Acum poti sa te intrebi: Merita sa dai o prietenie pe o relatie de iubire?
E alegerea ta, dar pentru orice ai opta, gandeste-te pentru ca mai tarziu sa nu regreti!"

articolul 2:

Atitudini

Daca inca nu ai descoperit cine esti, vei fi intotdeauna altceva si altcineva decat trebuie. Viata ta va fi un lung sir de greseli si, indiferent de ce vei face, nu vei fi multumit. Insatisfactia va fi singurul gust al vietii tale.

Omul a inceput sa imite. Omul incearca sa devina altceva decat este, sa faca altceva decat poate. Inteligenta este esenta meditatiei, pentru ca, de fapt, un om inteligent va urmari sa fie in permanenta el insusi, indiferent de consecinte.

O fiinta inteligenta nu va copia pe nimeni, nu va imita niciodata. Nu va fi niciodata un papagal. O fiinta inteligenta isi va asculta vocea interioara, va fi in perfecta armonie cu esenta sa, indiferent de riscuri.

Pentru ca exista riscuri. Cand imiti alte fiinte, riscurile sunt mai mici. Cand nu imiti pe nimeni, atunci esti singur si trebuie sa iti asumi toate riscurile. [...]

Mai mult decat orice, atitudinea ne determina aptitudinea si, implicit, succesul, ne influenteaza posbilitatea de a ne bucura de viata si are un impact major asupra fiecarui aspect al vietii noastre determinand calitatea relatiilor interpersonale.

Multi reusesc momentan prin ceea ce stiu, unii reusesc temporar prin ceea ce fac, dar putini reusesc permanent prin ceea ce sunt.[...]

...sunt de acord cu vermeer...si as vrea sa stiu raspunsul tau...poate ma ajuta si pe mine...
...eu acum incep sa-mi dau seama ca mi se intampla(cam des in ultima vreme) sa subapreciez oamenii fara motive intemeiate...

pai...parerea mea...sa ma gandesc putin...daca prietenia dintre un baiat si o fata e foarte stransa, cred ca foarte greu se poate ramane doar in stadiul asta... dar cred ca se poate ...cred ca si daca unul dintre prieteni se indragosteste de celalalt, prietenia se poate pastra...si in optimismul meu, mai cred ca acea prietenie poate rezista chiar si dupa o relatie...daca cei doi constientizeaza ca acea prietenie e mai importanta ca orice...mi se pare aiurea sa zici ca ai de ales intre prietenie si iubire...ca si cum se exclud una pe alta ...si ideea de 'niciodata nu va fi la fel' ca si cum 'dupa va fi intotdeauna mai rau' mi se pare aiurea...sau sa gandesti ca indata ce incepi o relatie sacrifici o prietenie...iubirea aia poate sa treaca, dar in urma poate sa ramana foarte bine prietenia...oare subestimez egoismul oamenilor?

...eu iti spun parerea mea...odata ce intre un baiat si o fata se contureaza o relatie, ceva mai mult decat o relatie de prietenie, atunci nu mai exista cale de intoarcere la prietenia de 'dinainte'...
...este imposibil ca doua persoane sa se iubeasca reciproc la fel de mult...inevitabil, unul dintre parteneri il iubeste mai mult pe celalalt, si deci, in momentul despartirii, unul dintre ei va suferi mai mult decat celalalt......si in momentul in care celalalt intra intr-o alta relatie, cel care iubea mai mult va suferi cumplit din cauza ca fiinta dorintelor sale se afla in bratele altcuiva..
...si deci prietenia aceea fara limite in care isi impartasesc unul altuia bucuriile si necazurile, nu mai este posibila...

...dar intre un baiat si o fata poate exista insa o astfel de prietenie absoluta....insa...doar atata timp cat ea nu este alterata de alt fel de sentimente...

ascult oasis-'live forever'...alta melodie care reuseste sa ma linisteasca si ma bine-dispuna de fiecare data...oamenii gandesc prea mult...si atunci cand vine vremea sa actioneze, o fac complet aiurea si contradictoriu cu tot ce credeau pana atunci...who needs action when we've got words?... nu pot sa scap de ideea ca viata e mult mai simpla decat pare si ca noi oamenii nu facem decat s-o complicam inutil de cele mai multe ori...doar ma vad pe mine, doar ii vad pe altii... ne facem singuri nefericirea...singuri ne facem iluzii, singuri ni le daramam, singuri cadem si tot singuri ne ridicam...cand am putea asa de simplu sa ne deschidem ochii si urechile la ce au cei din jur sa ne spuna... oare de ce ne credem tot timpul cei mai cei? cand ar fi atat de usor sa ne dam seama ca pur si simplu nu putem fi obiectivi in ceea ce ne priveste si ca atunci cand simtim ceva mintea chiar nu mai are ce face...n-ar fi mai usor sa simtim noi si sa gandeasca altii pentru noi?

Iubita mea, stii ce ai zis acum? Exact ceea ce am citit eu aseara in cartea ce ti-am aratat-o! Tipa zicea asa: "Pt ce ne facem vise? Pt ce ne imaginam de zeci de mii de ori in zeci de feluri cum va fii viitorul?Pt ca intotdeauna visele raman vise. Pt ca realitatea e extrem de diferita fata de ceea ce ne imaginam a fi si atunci apar dezamagirile."...Ma rog, nu-s cuvintele ei, dar cam asta era ideea...Uite, acum imi pare rau ca nu mi-am adus jurnalul de acasa caci acolo scrisesem exact pasajul respectiv... Si nu, nu ar fi bine sa simtim si altii sa gandeasca pt noi...bine ar fi sa simtim si sa ne urmam inima...Ca va fi bine, ca va fi rau, nu mai conteaza, important e sa luam totul ca pe o experienta de viata, in felul asta nu vom mai avea regrete...Macar stim ca am facut ce-am simtit si ce-am vrut...Ce buna-s la filozofat, dar cand sa pun io in practica....
Te pup iubita!

uf, iubita...am devenit telepata (sper doar c-am nimerit cuvantul bun ).. da, stii ca si eu cred ca cel mai bine ar fi sa ne putem urma inima, doar ca, din pacate, ea nu stie intotdeauna ce vrea...si totusi si atunci ar trebui sa ne luam dupa ea...da, stiu, ar putea parea ca ma contrazic stii...acum cand ma gandesc... pentru mine, toate evenimentele trecute nu sunt experienta de viata, sunt doar evenimente trecute...nu prea am tendinta de a invata din greseli, daca sunt pusa in aceeasi situatie si inima mea imi zice sa fac acelasi lucru, care s-a dovedit gresit, eu il fac...poate e prostie...cel mai probabil de altfel...dar altfel nu pot...ce ma intereseaza ce se mai intampla in jur daca eu ajung sa ma judec si sa imi regret faptele? poate d-asta, in viata de zi de cu zi, nu prea mai cer iertare... deja mi se pare aiurea sa-mi cer scuze pentru ca am facut ce-am simtit eu ca trebuie...
ps: de parca n-ai vazut pana acum ca la teorie sunt maestra, dar la practica e mai nasol

Lasa iubita, cu timpul invatam noi si practica...Trebe doar sa vrem

mda...stiam eu ca starea de zilele astea era prea buna pentru a fi adevarata... cumva, am ajuns iar aici...in punctul in care revin toate indoielile si intrebarile... incerc sa le ignor...pentru ca raspunsul nu sta in mine...cred cel putin... ma gandeam acum ca de fiecare data cand am o 'criza de personalitate', cei din jur incearca sa ma linisteasca, sa ma inveseleasca, dar nimeni nu vrea sa rezolve problema...mda din nou...acum ma gandeam ca in noi toti sta posibilitatea de a salva pe cineva... poate cand va veni acea zi in care salvand pe cineva ne vom salva pe noi sau in care ne vom lasa salvati doar pentru ca asa am salva pe cineva vom gasi ce cautam de fapt...mda pentru a treia oara... iar am ganduri incoerente.... si o oarece problema de 'morala' se iveste la orizont...

Ahh...Poti fii mai explicita pe ym?? De ce-ai fujeat de-acolo daca ai nevoie de cineva?? Dupa cum vezi nu am plecat inca...Treci la "spalare de creier" Hai rapid, nu ai venit??

ti-am zis de ce-am fugit atunci...iar de nevoia de cineva...nu stiu daca chiar aveam nevoie de cineva...nici acum nu stiu prea bine ce-mi lipsea de fapt... dar ceva lipsea sigur... un fel de mica iluzie care se incapataneaza sa ramana doar o iluzie... care nu moare sub nici o forma...iar am senzatia aia...de neterminare... sau de fapt... ca si cum ai vrea sa pui intr-un puzzle o piesa care nu se potriveste bine... am o senzatie ciudata... cand stau si ma gandesc la tot ce-mi imaginam ca va fi...pe vremea cand prezentul era viitor... vad ca viitorul de atunci se identifica pana la un punct cu prezentul de acum... ca un fel de premonitie ciudata... ca si cum intr-un fel, tot ce mi s-a intamplat pana acum, am stiu undeva, in suflet, ca se va intampla... ce e acum e o transpunere ciudata a ce-am visat ca va fi... deci, pana la un punct m-as putea declara multumita...adica am macar o frantura de vis... ciudat, foarte ciudat... mai ales pentru mine care nu cred in destin... mda... ciudat ce-am scris... ciudat felul in care oamenii nu reusesc sa evadeze din propriile personalitati... cum suntem cu totii prizonierii unor dorinte fara nume, unor nevoi nedefinite, unor impulsuri incontrolabile... cum traim uneori la limita nebuniei, nevazand altceva decat o ceata densa, o problema uriasa, fara nucleu propriu-zis, fara vreo rezolvare posibila... sunt momente in care caracterul meu si al unor persoane din jur ma leaga pur si simplu pe loc... in care orice alegere este proasta... in acele momente, ma simt de parca ma desprind de mine si fac niste lucruri care nu-mi sunt in nici un fel caracteristice... de exemplu, sa prefer o certitudine seaca libertatii... sau sa vreau ce nu pot primi... in acele momente ma simt de parca ma chinui singura...si din ce vad ca e mai rau, din aia continui acea cautare bezmetica dupa raspunsuri la intrebari absurde... in acele momente, luciditatea e inlocuita de durere... fascinatia de neincredere si nesiguranta... atunci, pot doar sa sper ca lacrimile imi vor curata sufletul si dupa noaptea va veni liniste...de cele mai multe ori asa se intampla...doar ca dupa lacrimi, ramane, pentru cateva minute, ore un gol imens... un nimic in loc de suflet... mda... ciudat cum am ajuns de la un mic raspuns la doua lucruri pe care vroiam sa le scriu de mai demult...
acum cand ma gandesc...tot ce-am scris mai sus poate voi privi maine cu alti ochi... poate voi simti altfel... mda... nu pot sa nu ma intreb de ce mai continui sa scriu...

Poate ca si tu simti nevoia sa scrii in asemenea momente...La fel ca si mine...Si eu am momente de care ai tu...Doar stii ca ieri ti-au trebuit ore intregi si tie si lui Misti si lui Chato si lui sa ma faceti sa inteleg ceva...Chestia e ca daca as fi putut fi singura, doar eu cu mine , as fi luat jurnalul si as fi scris alte zeci de pagini...Problema e ca, atunci cand esti singur, nimeni nu-ti da un posibil raspuns la intrebari....Pe cand atunci cand esti cu prietenii mai afli raspunsuri...Stii? O singura chestie nu o anticipasem...Desi, dupa cum ti-am zis in seara asta, o visasem..."Gheata" de care ti-am povestit...La ea ma refer...In rest am anticipat totul...Eram foarte sigura ca o sa-mi inchiriez ceva la mama dracului, pana si amanuntul asta il stiam Stiu ca suna ciudat, dar asa este...
Si da, lacrimile purifica...Si lasa un gol...Dar tot ele te ajuta sa vezi mai limpede raspunsurile intrebarilor...Si cam atat ca iar a venit o colega si mi-au fugit gandurile, dammit!! Si chiar voiam sa zic ceva dragut Pup iu babe!

da, Laura, mai afli raspunsuri...dar uneori mai afli si raspunsuri gresite uneori, cand tot ai impresia ca esti in cadere libera, ti se mai spun vorbe care nu fac decat sa te afunde si mai tare...uneori, cand ai nevoie de ceva care sa te puna pe picioare unii oameni din jur insista sa te darame definitiv...uf...sa zicem ca am un mic acces de pesimism acum... si raceala asta nu m-ajuta in nici un fel... nu ma mai doare la fel de tare spatele, dar in schimb acum ma simt de parca am primit un pumn in ochi si unul dupa ceafa fir-ar sa fie de raceala
of...e 26...peste 5 zile se incheie anul...toata lumea isi face bilantul... nu prea am chef de asa ceva... adica...anul asta a fost mai bun decat cel care a trecut, ba chiar a fost cel mai bun de pana acum...desi am avut putine realizari concrete, ba de fapt...multi au avut impresia ca am avut mai multe esecuri si ca a fost cel mai prost an al meu...dar, deh...subiectivismul de rigoare... din pacate, partile proaste se intorc acum... mda... sa zicem ca sunt un pic satula de niste lucruri... in fine... nu mai conteaza pana la urma...toate trec...ma doare capul prea tare pentru a avea si putina logica

'Zboara ziua, zboara anul zboara si viata toata,
Simti ca nu mai poti acum, ca vrei sa o lasi balta,
Simti ca nu mai poti sa cari atata ura-n spate
Simti ca vrei s-auzi cum pentru tine-o inima bate,

Vrei sa zambesti, vrei sa iubesti, vrei sa traiesti,
Vrei sa crezi ca mai exista Zana cea buna din povesti,
Dar ei nu vor, ei n-au zavor, ei n-au rabdare,
Vor sa vada ca te doare, vor din nou care pe care.'

Hara - Care pe care

mda...ti-am zis...m-ai nimerit perfect cu melodia asta...
iar stau si scriu aici...si ascult aceeasi melodie de cel putin o jumatate de ora... melodia are 3 minute deci am ascultat-o de zece ori pana acum...
iar pagina goala...cred c-ar trebui votata o lege...pagina sa fie default plina si noi doar sa selectam cuvintele dorite...aberatii...altele...
ma gandeam aseara ca de multe ori, odata ce pornim pe un drum, nu mai avem cale de intoarcere...asta gandindu-ma de fapt la cat rau ne pot face unii oameni fara sa doreasca asta...doar fiind ei... sunt unele lucruri atat de mici care pentru cateva minute ne sterg pur si simplu de pe fata pamantului...o vorba spusa doar pentru a aduce un zambet, o privire aruncata aiurea... si totul se duce de rapa... pot ierta... pentru ca pana la urma nu exista vinovati... iert persoana... dar n-o sa iert niciodata circumstantele...viata nu merita iertata... si din vina ei, va exista un punct in care toata durerea se va transforma in nervi... aruncati asupra persoanei... de ce nu pot sa uit nimic? de ce raman atatea intiparite atat de adanc in mine? de ce e totul asa cum e acum? nu exista o singura persoana care sa ma cunoasca in totalitate...si in mare parte este vina mea... am incercat acum nu mult timp sa fiu complet sincera cu o persoana... si practic, mi-am pus sufletul pe tava in fata ei... a urmat o crunta dezamagire... am vazut ca oamenii sunt mult prea egoisti... ca intr-o clipa de nervi iti arunca in fata lucruri pe care mai ieri sustineau sus si tare ca le inteleg la tine... ca unii chiar cred ca razbunarea e dulce... de atunci, de fiecare data cand am mai vrut sa fiu atat de sincera am vazut ca oamenii nu pot sa accepte realitatea... ca se mint singuri... vad pe zi ce trece ca nimic nu mai merita... tot din jur ma incurajeaza sa nu-mi pese, imi incurajeaza rautatea... sunt satula... exista unele rani care nu se vor vindeca niciodata... and some things that are better left unsaid... uneori e mai comod sa te faci ca nu vezi decat sa deschizi ochii si sa-ti vezi propria meschinarie...

M-am regasit destul de bine in ultima ta postare din jurnal, Rose. Mai putin partea cu deschisul total al sufletului, ca o carte. Sunt lucruri care ne fac sa semanam. Pe noi, oamenii, in general. Dar tocmai acele mici detalii, acele mici amanunte, acele puncte din propria persoana si fire ne fac atat de diferiti unii de altii. Lumea, in general, vrea sa te ajute. Sa te ajute sa fii mai rau, mai jalnic, mai distrus. Lumea, in general, se razbuna. Lumea este rea, viata este grea, si mereu gandindu-ma la asta imi vin in minte versurile: "De ce 10 minute de ras se platesc din greu cu mai multe zile de plans?". Unii ii zic resemnare. Altii ii zic refulare. Multi ii zic realitate. Nu stiu ce este, nu stiu cum este, cert este ca exista. De ce exista? Probabil ca atunci cand vom afla nu vom mai plange...

Rose

da, Nicodim, stiu ce greu e sa iesi din negativitate ...dar mai sunt si momente proaste in care parca nu mai ai forta sa zambesti...fara nici o legatura cu varsta... chiar daca nu avem nici 20 de ani, nu putem sa fim veseli tot timpul... poate daca am fi mai maturi nu am pune atatea lucruri la suflet... doar ca pana atunci, luam toate relele din plin...

ps: eu nu ascult hip-hop

...aha...deci aia era o atitudine de moment, nu atitudinea generala fata de viata? Ca daca-i de moment, nu-i bai, trece...dar problema e ca cu cat ai mai multe atitudini de moment de genul asta, cu atat ele tind sa slefuiasca si atitudinea generala fata de viata...Asa ca va doresc zile senine...Cat mai multe.

PS: eu chiar suspectez ca hip-hopul e de vina in parte pentru starea de respingere si negativism a generatiei mid-1980s in Romania...

ei...era atitudinea pe care o am atunci cand nu mi-e bine, cand sunt dezamagita de viata si ajung la o luciditate seaca...cand dispar toate micile iluzii...uneori e de moment, alte ori tine mai mult...
zile senine si tie, Nicodim, multumim de grija

ps: lasa-l hip-hopul in pace , chiar nu sunt fan, dar mi se pare aiurea sa zici ca muzica iti poate influenta modul de a gandi...uf...chiar asa copii parem?

tin minte ca a mai zis cineva mai demult in jurnalul meu ceva de genul ca e off-topic asa ca trebuie sa intreb...cum poate fi ceva off-topic intr-un jurnal?

ce simt acum...tristete, furie, revolta...uneori oamenii sunt incredibili de prosti... si de parca n-ar fi de ajuns, sunt si egoisti... zicand de fapt ca le pasa... dar de multe ori incearca sa isi ascunda limitarea si incapacitatea de a intelege sub pretextul bunelor intentii... pot sa gasesc o mie de atribute pentru a exprima ceva general acum... cand o singura persoana m-a dezamagit de fapt... din pacate, a facut-o mai rau decat oricine pana acum... o felicit din toata inima... poate de o asemenea lectie aveam nevoie pentru a ma invata sa nu mai supraestimez oamenii si sa nu le mai acord incredere...
cred sincer ca e bine sa iti asculti instinctele... sa faci doar ce simti tu ca trebuie... fiecare 'nu' pe care il zicem poate fi un mic moment de fericire pierdut... poate deveni un regret... si amintirea unei sanse ratate va fi de-o mie de ori mai rea decat un esec...

in fine...acum chiar nu conteaza nimic...imi umbla prin minte de vreo doua-trei saptamani incoace o fraza: this is the winter of our discontent... nici eu nu stiu prea bine... sau poate stiu si din nou refuz sa vad...

ce e in capul meu acum?

nu mai am cuvinte...

Poate iti mai trece din "suparare" asa......

mersi, Vegas esti o dulce ca intotdeauna

Si tu esti aceeasi fata buna si deosebita

m-am trezit dupa mai putin de 5 ore de somn...capul, bineinteles, imi pocnea de durere... cateva secunde, nu mi-am dat prea bine seama unde sunt exact... si pentru o clipa, m-am simtit ca si cum ultimul an n-ar fi fost deloc... a fost bine, a fost rau? nu... am simtit... pustietate... apoi mi-am dat seama ca a fost de fapt... insa tot la pustietate m-am intors... previzibil....

initial asta trebuia sa fie ceva plin de amar...doar ca, pe drum, s-a mai transformat...si datorita afroditei () a ajuns postat si aici...

daca circumstantele sunt favorabile poti face orice...poti sa-ti schimbi viata, poti deveni mai bun, poti visa, poti fi copil, poti renunta la ce te tine pe loc... poate ai putea si zbura..
ce inseamna circumstante favorabile? putin... un zambet, o incurajare, o vorba spusa cand trebuie, putina iertare, putina incredere, putina, foarte putina certitudine... si ceva rabdare... doar un pic mai multa...
daca esti atent, iti poti construi fericirea pana in cele mai mici detalii... daca stii sa primesti, sa dai, sa accepti ca putin e mai mult decat nimic... daca tii in minte ce e bun si incerci sa treci peste rau... daca realizezi ca perfectiunea uneori distruge, ca poti iubi si defecte... daca ai atata incredere incat sa vezi lumea cum ti-o arata cineva... daca stii sa cauti sa simti, chiar de nu intelegi.... daca iubesti fiece clipa ca si cum ar fi ultima de fericire care ti-e data... daca atunci cand te uiti in oglinda vezi ca nici tu nu esti mai presus de toate... daca poti sa primesti fara sa intrebi de ce... daca poti sa zambesti doar pentru ca cineva ti-o cere din tot sufletul... daca poti sa dai fara sa iti doresti sa stii ce poti primi in schimb... daca poti renunta la frica pentru un singur moment de libertate... daca poti intelege ca aceasta clipa iti poate aduce tot ce ti-ai dorit daca stii s-o traiesti daca poti face mai mult fara sa iti dai seama...
daca stii sa renunti la oricare alt simt pentru ce ai in inima...
daca acum ti s-ar oferi un singur lucru care sa te faca fericit, ai sti ce sa alegi? sau ai fi un alt trecator prin viata?

da, sunt cuvinte frumoase si poate prea mari pentru viata asta...dar uneori devin realitate...uneori...

I-am zis cuiva acum nu multa vreme ca nu mai exista originalitate...multi asculta acum o melodie plina de speranta care nu reuseste decat sa-i intristeze... multi dau nas in nas cu depresia...multi se zbat intre vis si realitate...de ce sunt eu speciala? nu sunt...dar vreau sa cred ca nimanui nu-i mai curge aceasta melodie prin suflet cum imi face mie...nimeni nu se lupta atat de tare cu niste lacrimi care refuza sa vina...si, mai ales, nimeni nu este atat de confuz sa nu-si dea seama daca este plin de speranta si liniste sau la limita unei puternice caderi...acum mint...muzica asta e "de vina" pentru speranta... parca e acum intr-o sala de reanimare si singurele lucruri care o mai tin in viata sunt niste vise de genul celor din copilarie...si muzica asta...cred ca as innebuni fara muzica...orele petrecute la scoala fara vreo melodie care sa-mi placa sunt uneori un chin neinchipuit...uneori pur si simplu fug acasa pentru ca niste versuri obsedante mi se plimba prin minte... Sunt unele melodii pe care le simt doar ale mele...simpla idee ca le mai poate asculta altcineva ma infurie...daramite sa zica niste monstruozitati ca "imi place"...ma simt ca si cum mi-ar fura un necunoscut o bucata din suflet...ca si cum cineva ar putea sa citeasca niste ganduri ascunse in cel mai negru colt al mintii...si ma enerveaza sa nu-mi mai amintesc cuvintele melodiilor...ca si cum mi-as uita vreo amintire de importanta vitala...sau daca as gasi versurile uitate as salva o parte ce sta sa moara in mine...
Recitind ce-am scris, imi dau seama ca am o tendinta ce pare sa devina manie de a compara, enumera si a da sinonime... am sezatie ca asa acea sansa micuta ca cineva sa treaca in sufletul meu si sa inteleaga ceata din randuri e un pic mai mare... acum realizez ca iubesc eseurile libere...la inceput, am tendinta de a ma entuziasma repede si apoi sa intru in panica: ce scriu mai repde? cum scriu? cat? dar...bineinteles, ma pierd...de aceea majoritatea foilor inapoiate ajung apoi in cosul de gunoi...acum cand stau sa ma gandesc, din toate paginile umplute de mine, cel mai mult mi-a placut un comentariu pe care l-am facut la teza anul asta, la "Jocul ielelor"...nu stiu cat de bun a fost de fapt, dar stiu ca mi-a placut si pur si simplu n-as fi stiut cum sa-l imbunatatesc... mda... gata... cica eram trista cand am inceput sa scriu...

***

ce prostie mi se pare acum ce-am scris aseara...incercam de fapt sa zic ce imi sta pe suflet de cateva zile...un gol... un fir care pur si simplu s-a rupt in mine...si nu reusesc sa mai fac nimic pentru a umple acel vid pentru mai mult de cateva ceasuri...nu pot nici macar sa fiu trista...nu gasesc nimic din ce odata reusea sa ma aduca pe o linie de plutire... nu mai am ce sa spun sau sa scriu...parca deodata mi s-a terminat toate cuvintele... cica ma maturizez...adica uit...uit de mine...
mda...si nu reusesc deloc sa scap de tonul asta melodramatic...probabil asta va fi ultimul meu post aici pentru o lunga perioada...de maine, nu voi mai avea net decat printre picaturi...poate e mai bine sa nu mai deschid jurnalul asta multa vreme de-acum incolo...sau stiu si eu?

Jocul gandurilor lui Rose a fost considerat Povestea Anului de catre forumistii Hanului.

uneori, e bine sa te intorci intr-un loc stiut si sa vezi ca unele lucruri s-au schimbat...desi o schimbare o trage dupa sine pe o alta...am crezut ca atunci cand ma voi intoarce la jurnalul meu, voi fi trecut peste starea ce ma cuprinsese... dar nu fac decat sa ma adancesc in ea...

***
Nu stiu ce m-a facut sa recitesc niste loguri vechi de aproape un an...putinele care au supravietuit acelei formatari...am zis mereu ca prezentul e mai bun decat trecutul...si totusi nu mi-am putut stapani un reget...sunt unele lucruri pe care le-am pierdut...prietenia speciala cu I., farmecul conversatiilor cu A....mi-e dor de acele lucruri, de vremea cand "toti eram normali", de momentele "me against the world"...n-am fost niciodata mai fidela principiilor mele ca acum...si totusi, vreau unele lucruri inapoi...uneori ma intreb daca nu ma amagesc singura...daca toate aceste principii nu sunt decat o iluzie, daca nu imi doresc lucruri pe care pur si simplu nu le voi avea niciodata, daca nu supraestimez lumea, daca ideile mele ca toti pot fi si buni, ca exista iubire, incredere, libertate, speranta, dreptate nu sunt decat alte prostii reciclate de creierul meu suprasaturat de filme cu happy-end sau basme in care ea moare si el naste...as putea trece peste orice, dar doar daca as avea credinta ca am facut bine...doar daca inca as mai putea sa cred in toate cele lucruri, daca as mai putea sa intampin lumea asta gresita cu un zambet intelegator, doar daca as sti ca indoiala se va sfarsi intr-o zi, chiar si pentru 2 secunde...am trecut prin iarna clasei a zecea si toate temerile mele de atunci stiind ca atunci cand va veni primavara, imi va fi mai bine...dar acum nu mai am la ce sa sper...nu-mi mai doresc cu adevarat nimic...nu vad nici o schimbare in ziua de azi fata de cea de ieri sau fata de cea de acum doua zile...si nu prin rutina, ci prin felul invariabil in care ajung la concluzia ca am gresit...si vreau undeva, inapoi, la inceputul punctului in care am inceput sa gresesc...vreau la inceputul fiecarui inceput, la clipa dinainte de inceputul sfarsitului...vreau un alt soi de primavara...sunt satula de cuvintele mele seci, ca si de tot ce am, dar nu vreau si de tot ce vreau, dar nu voi avea vreodata...sunt satula de contraste, ironii si
aparente...

13 ianuarie

***

daca atunci mai aveam un strop de speranta si credinta, acestea au murit...asta ar fi cam cea mai neagra perioada de pana acum...momentul de care imi era atat de frica, pe care l-am vazut de atatea ori, dar am reusit sa-l evit in ultima clipa...
ei, bine, uite-l...acesta este momentul in care simt ca fac umbra degeaba pamantului prin refuzul meu de a-mi dori ceva de la viata, prin felul in care fug din mijlocul oamenilor...
cred ca daca ar fi sa insir acum toate epitetele care mi-au fost atribuite pana acum, as face o lista imensa de antonime... ceea ce nu inteleg acum e de ce incearca oamenii sa se defineasca...sa-si elaboreze o mica lume in care au limite si reguli... doar si eu fac la fel...dar tot nu stiu de ce... sunt o suma de stari si culori...acum sunt negrul...mi-e frica... mi-e prea frica...

In afara de , si , eu nu mai stiu ce sa fac atunci cand vine vorba de tine...nimic din ce zic nu se lipeste de tine...asa cum nu se lipeste nici de alte persoane la care tin...si ma gandesc serios sa incep un studiu pe tema ''De ce oamenilor le place sa se tortureze, autoflageleze si sa-si poarte singuri de mila, in loc sa se bucure de ceea ce au...?''.....

Eu stiu ca sunt cateodata trist, altadata pot rasturna lumea, altadata un zambet ma poate face fericit, iar cateodata o privire ma poate infuria......faptul ca nu am tot ce imi doresc nu inseamna ca nimic din ce am nu ma poate bucura......cateodata simplul motiv ca stiu ca am cel putin un prieten care se gandeste cateodata la mine e indeajuns sa ma poate trece, in drumul meu prin viata, de pe-o parte a unei prapastii, pe partea cealata, in siguranta...

Asa ca...atunci cand nu ai nimic de ce sa te agati...macar gandestete ca ma ai cel putin pe mine ca prieten...