"Intr-o zi, o directoare de succes de la resurse umane a fost calcata de un autobuz in timp ce se plimba si a murit. Sufletul ei a fost intampinat la portzile Raiului de catre Sf. Petru in persoana.
- Bine ai venit in Rai. Dar inainte sa te instalezi, se pare ca avem o problema. Vezi tu, n-am mai avut niciodata un director de la resurse umane care sa ajunga pana aici si nu suntem prea siguri ce sa facem cu tine.
- Nici o problema, doar lasati-ma sa inauntru.
- As vrea eu, dar am ordine de sus. Vei petrece o zi in Iad si una in Rai si apoi vei alege in care din ele vei vrea sa-ti petreci eternitatea.
- De fapt eu m-am decis. Prefer sa raman in Rai.
- Imi pare rau, regulile sunt reguli.
Si astfel Sf. Petru o pune intr-un lift si s-a dus direct in Iad. Usile s-au deschis si ea s-a gasit calcand pe iarba verde a unui teren de golf minunat. Mai departe era un local si in fata ei erau toti prietenii ei, directori cu care lucrase si toti o aclamau. Au alergat toti spre ea, au sarutat-o pe ambii obraji si au discutat despre vremurile trecute. A jucat o runda excelenta de golf apoi, seara s-a dus intr-un local unde a mancat o cina excelenta formata din friptura si homar. A facut cunostinta si cu Diavolul, care era de fapt un tip de treaba (chiar dragut) si s-a distrat de minune spunand bancuri si dansand. Toti au dat mana cu ea si si-au luat ramas bun in timp ce se urca in lift.
Urmatoarele 24 de ore si le-a petrecut in Rai odihnindu-se pe nori si cantand la harpa. S-a distrat de minune, si cele 24 de ore au trecut fara sa-si dea seama.
Sf.Petru a venit si a luat-o.
- Deci, ai petrecut o zi in Iad si una in Rai. Acum alegeti eternitatea.
- Nu credeam c-am sa spun asta, adica, in Rai a fost grozav, dar cred ca m-am simtit mai bine in Iad.
Asa ca Sf.Petru a escortat-o la lift, care s-a reintors in Iad. Cand usile s-au deschis, l-a gasit ca fiind un peisaj dezolant, pustiu, acoperit cu gunoi si mizerie. Prietenii ei erau imbracatzi in zdrente si colectau gunoiul in saci.
Diavolul a venit si el si si-a pus bratul in jurul ei.
- Nu inteleg, spuse femeia tremurand, ieri cand am fost aici era un teren de golf si un local unde am mancat homar, am dansat si m-am simtzit bine. Acum nu mai e decat pustiu si gunoi, iar prietenii mei sunt toti mizerabili. Diavolul s-a uitat la ea si a zambit.
- Ieri te recrutam. Azi esti angajata…"
Versiune completa:Ploaia Care Va Veni...
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Cenaclul Hanului - ARTA de a scrie > Cenaclul Hanului > Eseuri
Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse intai, printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru incepu prin a-i răspunde cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânâr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse intai, printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru incepu prin a-i răspunde cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânâr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.
"- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei."
Man, y.m.m.d. Thanks.
Man, y.m.m.d. Thanks.
Vecinul meu Pisu sta sa moara.
El e un om al muntelui, pe la 50 si ceva...
Cabana mea e la circa un kilometru de casa lui. Acoperind distanta, trebuie insa sa urci si sa cobori dealuri, taind o padure deasa….Asa ca ii calcam rar pragul si in reprize de scurta durata, ciocnind insa de fiecare data cate un pahar si sporovaind despre intamplarile din sat petrecute in intervalele dintre vizite.
Pisu s-a ingrijit de gospodarie inca de mic. Fratii lui au plecat pe rand la scoli, la oras si nu s-au mai intors. El a ramas cu ai batrani. Pe la 25 de ani s-a insurat cu Gica, fata unui localnic, cu tate mari si inconjurata de multe povesti picante. S-a insurat pentru ca ii venise vremea, nu din alt motiv. Au ramas patru ani impreuna, in care n-au reusit sa aiba vreun copil si nici sa se acomodeze. Dupa asta ea a plecat, nimeni nu poate spune unde.
Pisu nu stie ce-i iubirea, nici ce-i poezia, nici ce-i tandretea ori delicatetea. Are o sensibilitate care il face sa ofeteze din timp in timp, insa eu nu am reusit sa o leg de nimic, desi am cautat cu atentie sa fac asta.
In serile cu luna plina, cand privea cerul, o facea doar ca sa poata sa culeaga eventuale informatii despre evolutia vremii, iar televizorul il oprea de fiecare data imediat dupa buletinul de stiri, la care oricum nu era atent. Nu bea in exces, nu a avut conflicte cu altii, pasiuni, patimi, ori obsesii.
Nu s-a remarcat prin nimic in sat, in familie deloc, printre cei care il cunosc nici atat; asa ca Pisu, daca ar mai avea timp ar putea concura cu mari sanse la titlul mondial al anonimului perfect.
Din casa parinteasca, dupa plecarea parintilor (amandoi in acelasi an) a ocupat o singura camera din cele cinci, pastrandu-le insa mereu curate pe cele nelocuite. Era, este inca, o incapere simpla, cu un pat, o masa, o masina de gatit, un televizor vechi ce nu prindea decat postul national, un scaun si un scaunel. Toate lucrurile ce ar fi trebuit sa umple un dulap erau atarnate de pereti, iar masina de gatit, pe lemne, tinea loc si de soba. Am remarcat in mai multe randuri ca nu existau decat trei pahare si doua cani, intre care una serios ciobita.
Curand Pisu se ca reuni cu inceputul lui, plecand dintre noi fara sa stie prea multe despre lumea prin care a trecut. O boala grava l-a atins direct cu faza ei terminala. Nu a vazut niciodata marea, nu a intrat niciodata in vreo sala de expozitii, la vreun spectacol de teatru, nu stie de montagne ruse, de cinemaul 3D, de opera, operetea, ori de concertul simfonic. Stie de calculatoare si de retea pentru ca a vazut laptopuri pe la turisti, iar telefonul mobil ii este cunoscut de la vecini. Nu are unul.
Sigur ca si pentru el a existat intotdeauna alegerea, insa de apartinut nu i-a apartinut niciodata. Pentru ca in viata, de cele mai multe ori, alegerea nu e la noi ci mereu in alta parte..Intamplari, evenimente, temeri, oameni, fapte, credinte, slabiciuni, boli, dragoste sau ura,toate la un loc sau fiecare din ele, decid in numele nostru fara sa ne intrebe ce si cum. Iau apoi hotarari carora nu li te poti opune si pe care nu trebuie decat sa le urmezi cu gandul simplu si suficient ca “eu asta sunt, asa mi-a fost harazit si nu pot face altfel”.
De oamenii pe care soarta ii pastreaza in vertijurile ei, nelasandu-le vreo optiune reala, nici nu trebuie sa iti para rau. Nimeni nu asteapta nimic de la tine in asta; insa pentru fiecare om care pleaca de aici fara sa stie prin ce a trecut, noi toti ar trebui sa ne simtim vinovati.
Psete putin timp vecinul meu Pisu are sa moara, lasand inca un loc liber in cercul meu de vecinatati, cateava ore neocupate in programul vizitelor de la cabana si un mare hau in inima mea, unul ce se va alatura tuturor acelor lucruri propuse, niciodata faptuite si devenite brusc irealizabile.
Pisu...un om mai putin.
El e un om al muntelui, pe la 50 si ceva...
Cabana mea e la circa un kilometru de casa lui. Acoperind distanta, trebuie insa sa urci si sa cobori dealuri, taind o padure deasa….Asa ca ii calcam rar pragul si in reprize de scurta durata, ciocnind insa de fiecare data cate un pahar si sporovaind despre intamplarile din sat petrecute in intervalele dintre vizite.
Pisu s-a ingrijit de gospodarie inca de mic. Fratii lui au plecat pe rand la scoli, la oras si nu s-au mai intors. El a ramas cu ai batrani. Pe la 25 de ani s-a insurat cu Gica, fata unui localnic, cu tate mari si inconjurata de multe povesti picante. S-a insurat pentru ca ii venise vremea, nu din alt motiv. Au ramas patru ani impreuna, in care n-au reusit sa aiba vreun copil si nici sa se acomodeze. Dupa asta ea a plecat, nimeni nu poate spune unde.
Pisu nu stie ce-i iubirea, nici ce-i poezia, nici ce-i tandretea ori delicatetea. Are o sensibilitate care il face sa ofeteze din timp in timp, insa eu nu am reusit sa o leg de nimic, desi am cautat cu atentie sa fac asta.
In serile cu luna plina, cand privea cerul, o facea doar ca sa poata sa culeaga eventuale informatii despre evolutia vremii, iar televizorul il oprea de fiecare data imediat dupa buletinul de stiri, la care oricum nu era atent. Nu bea in exces, nu a avut conflicte cu altii, pasiuni, patimi, ori obsesii.
Nu s-a remarcat prin nimic in sat, in familie deloc, printre cei care il cunosc nici atat; asa ca Pisu, daca ar mai avea timp ar putea concura cu mari sanse la titlul mondial al anonimului perfect.
Din casa parinteasca, dupa plecarea parintilor (amandoi in acelasi an) a ocupat o singura camera din cele cinci, pastrandu-le insa mereu curate pe cele nelocuite. Era, este inca, o incapere simpla, cu un pat, o masa, o masina de gatit, un televizor vechi ce nu prindea decat postul national, un scaun si un scaunel. Toate lucrurile ce ar fi trebuit sa umple un dulap erau atarnate de pereti, iar masina de gatit, pe lemne, tinea loc si de soba. Am remarcat in mai multe randuri ca nu existau decat trei pahare si doua cani, intre care una serios ciobita.
Curand Pisu se ca reuni cu inceputul lui, plecand dintre noi fara sa stie prea multe despre lumea prin care a trecut. O boala grava l-a atins direct cu faza ei terminala. Nu a vazut niciodata marea, nu a intrat niciodata in vreo sala de expozitii, la vreun spectacol de teatru, nu stie de montagne ruse, de cinemaul 3D, de opera, operetea, ori de concertul simfonic. Stie de calculatoare si de retea pentru ca a vazut laptopuri pe la turisti, iar telefonul mobil ii este cunoscut de la vecini. Nu are unul.
Sigur ca si pentru el a existat intotdeauna alegerea, insa de apartinut nu i-a apartinut niciodata. Pentru ca in viata, de cele mai multe ori, alegerea nu e la noi ci mereu in alta parte..Intamplari, evenimente, temeri, oameni, fapte, credinte, slabiciuni, boli, dragoste sau ura,toate la un loc sau fiecare din ele, decid in numele nostru fara sa ne intrebe ce si cum. Iau apoi hotarari carora nu li te poti opune si pe care nu trebuie decat sa le urmezi cu gandul simplu si suficient ca “eu asta sunt, asa mi-a fost harazit si nu pot face altfel”.
De oamenii pe care soarta ii pastreaza in vertijurile ei, nelasandu-le vreo optiune reala, nici nu trebuie sa iti para rau. Nimeni nu asteapta nimic de la tine in asta; insa pentru fiecare om care pleaca de aici fara sa stie prin ce a trecut, noi toti ar trebui sa ne simtim vinovati.
Psete putin timp vecinul meu Pisu are sa moara, lasand inca un loc liber in cercul meu de vecinatati, cateava ore neocupate in programul vizitelor de la cabana si un mare hau in inima mea, unul ce se va alatura tuturor acelor lucruri propuse, niciodata faptuite si devenite brusc irealizabile.
Pisu...un om mai putin.
Sterge praful, daca trebuie, dar oare n-ar fi mai bine
Sa pictezi un tablou sau sa scrii o scrisoare,
Sa coci o prajitura sau sa plantezi o samanta,
Cantarind diferenta intre a vrea si a avea nevoie?
Sterge praful, daca trebuie, dar vezi ca nu prea e timp,
Cand sunt rauri in care sa inoti si munti pe care sa te cateri,
Muzica de ascultat si carti de citit,
Prieteni de iubit si viata de trait.
Sterge praful, daca trebuie, dar lumea e acolo, afara,
Cu soarele in ochii tai, cu vantul prin parul tau,
O fulguiala de zapada, o rapaiala de ploaie.
Aceasta zi nu se va mai intoarce niciodata.
Sterge praful, daca trebuie, dar tine bine minte:
Batranetea va veni si ea nu e intotdeauna blanda.
Iar cand va fi sa te duci, si va trebui sa te duci o data si-o data,
Tu, chiar tu insuti, vei lasa in urma ta mult praf.
Nici nu pot sa va spun cat de multe ore, nenumarate, mi-am petrecut: FACAND CURATENIE!
Obisnuiam sa petrec 8-12 ore pe zi IN FIECARE weekend, ca sa ma asigur ca totul este perfect "in caz ca vine cineva".
Apoi mi-am dat seama intr-o buna zi ca nimeni nu mai avea sa vina.
Erau cu totii afara, traindu-si viata si distrandu-se!
Acum, cand vin oameni la mine in vizita, nu simt deloc nevoia sa justific "starea" in care se prezinta casa mea. Ei sunt mult mai interesati sa afle ce am mai facut pe cand eram plecat, traindu-mi viata si distrandu-ma.
Daca inca nu v-ati dat seama, va rog sa fiti atenti la acest sfat: Viata e scurta.
Bucurati-va din plin de ea!
O casa devine un camin atunci cand poti scrie "Te iubesc" pe mobila.
În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică.
El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială. În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar.
După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:
“Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.”
Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.
A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.
După bătălie un locotenent remarca: “Nimeni nu poate schimba destinul!”
“Într-adevăr!” i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda. Aceasta avea capul pe ambele părţi.
El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială. În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar.
După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:
“Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.”
Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.
A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.
După bătălie un locotenent remarca: “Nimeni nu poate schimba destinul!”
“Într-adevăr!” i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda. Aceasta avea capul pe ambele părţi.
Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.
Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.
Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.
Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.
Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.
Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.
Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.
Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.
Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!
Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: "Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?".
Sora ii raspunse surprinsa: "Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva".
Apoi adauga trista: "Poate voia doar sa te incurajeze".
Cateodata darurile pe care le facem sunt, putin, gresit sau chiar deloc intelese...
Asta nu le stirbeste cu nimic din valoare si nici nu ar trebui sa le afecteze in vreun fel.
Din cand in cand cineva pricepe, dar si ignorate darurile pe care le facem vorbesc tot timpul numai despre noi..
Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.
Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.
Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.
Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.
Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.
Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.
Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.
Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!
Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: "Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?".
Sora ii raspunse surprinsa: "Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva".
Apoi adauga trista: "Poate voia doar sa te incurajeze".
Cateodata darurile pe care le facem sunt, putin, gresit sau chiar deloc intelese...
Asta nu le stirbeste cu nimic din valoare si nici nu ar trebui sa le afecteze in vreun fel.
Din cand in cand cineva pricepe, dar si ignorate darurile pe care le facem vorbesc tot timpul numai despre noi..
cat de frumos!
QUOTE(The Dude @ 7 Aug 2013, 09:12 AM) 
Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi....
Este si un film de desene animate cu aceasta poveste, il recomand.
Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.
S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.
Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.
Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”
Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.
A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul… El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.
MORALA:
Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva?
Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru!
Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat! Cui dai?
Cui are nevoie…Cat dai? Totdeauna mai mult de cat ai primit!
S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.
Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.
Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”
Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.
A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul… El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.
MORALA:
Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva?
Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru!
Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat! Cui dai?
Cui are nevoie…Cat dai? Totdeauna mai mult de cat ai primit!
NOTA: cele mai multe dintre povestirile din acest topic sund reluari. In afara unor mici comentarii nu am decat meritul de a le fi adunat intr-un singur loc. Ca intr-un spectacol, ele sunt doar fundalul neceasar unor proiectii proprii si suportul care sa le sustina.
Se spune ca a fost odata demult, o insula. Si pe aceasta îndepartata insula traiau toate sentimentele si valorile umane:
Buna Dispozitie, Tristetea, Întelepciunea… si - ca toti ceilalti - Iubirea.
Într-o buna zi, sentimentele au fost anuntate ca insula era pe cale sa se scufunde si îsi pregatira navele si plecara.
Doar Iubirea ramase pâna în ultimul moment.
Când insula fu pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise sa ceara ajutor.
Bogatia a trecut pe lânga Iubire cu o barca luxoasa. Iubirea îi zise:
“Bogatie, ma poti lua cu tine?”
“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint în barca mea si nu am loc pentru tine.”
Iubirea se hotarî atunci sa ceara ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superba nava.
“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”
“Nu te pot ajuta, Iubire…” - raspunse Orgoliul - “aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava”.
Atunci Iubirea implora Tristetea, care trecea pe lânga ea:
“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!”
“Oh Iubire,” – îi raspunse Tristetea – “sunt atât de trista încât trebuie sa ramân singura...”
Chiar si Buna Dispozitie trecu pe lânga Iubire, dar era atât de multumita, încât nici nu auzi ca este strigata.
Dintr-o data se auzi o voce:
“Vino Iubire, te iau cu mine “
Vorbea un batrân.
Iubirea se simti atât de recunoscatoare si plina de bucurie, încât uita sa îl întrebe pe batrân cine este.
De cum sosira pe tarm, batrânul pleca.
Iubirea îsi dadu seama cât de mult îi datora batrânului si a întrebat Cunoasterea:
“Cunoastere, îmi poti spune cine m-a ajutat?”
“A fost Timpul” – a raspuns Cunoasterea.
“Timpul?” - se întreba Iubirea – “De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”
Cunoasterea, plina de întelepciune, raspunse:
“Pentru ca numai Timpul e în stare sa înteleaga cât de importanta e Dragostea în viata!”
Buna Dispozitie, Tristetea, Întelepciunea… si - ca toti ceilalti - Iubirea.
Într-o buna zi, sentimentele au fost anuntate ca insula era pe cale sa se scufunde si îsi pregatira navele si plecara.
Doar Iubirea ramase pâna în ultimul moment.
Când insula fu pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise sa ceara ajutor.
Bogatia a trecut pe lânga Iubire cu o barca luxoasa. Iubirea îi zise:
“Bogatie, ma poti lua cu tine?”
“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint în barca mea si nu am loc pentru tine.”
Iubirea se hotarî atunci sa ceara ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superba nava.
“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”
“Nu te pot ajuta, Iubire…” - raspunse Orgoliul - “aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava”.
Atunci Iubirea implora Tristetea, care trecea pe lânga ea:
“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!”
“Oh Iubire,” – îi raspunse Tristetea – “sunt atât de trista încât trebuie sa ramân singura...”
Chiar si Buna Dispozitie trecu pe lânga Iubire, dar era atât de multumita, încât nici nu auzi ca este strigata.
Dintr-o data se auzi o voce:
“Vino Iubire, te iau cu mine “
Vorbea un batrân.
Iubirea se simti atât de recunoscatoare si plina de bucurie, încât uita sa îl întrebe pe batrân cine este.
De cum sosira pe tarm, batrânul pleca.
Iubirea îsi dadu seama cât de mult îi datora batrânului si a întrebat Cunoasterea:
“Cunoastere, îmi poti spune cine m-a ajutat?”
“A fost Timpul” – a raspuns Cunoasterea.
“Timpul?” - se întreba Iubirea – “De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”
Cunoasterea, plina de întelepciune, raspunse:
“Pentru ca numai Timpul e în stare sa înteleaga cât de importanta e Dragostea în viata!”
Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac.
El avea însă un cal frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere.
Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine ştie?”
Toţi au râs de el. După 15 zile însa calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate şti?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate şti?”
Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă.
Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă şansă şi vom putea fi mai fericiţi.
El avea însă un cal frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere.
Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine ştie?”
Toţi au râs de el. După 15 zile însa calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate şti?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate şti?”
Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă.
Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă şansă şi vom putea fi mai fericiţi.
"Ce fiinte ciudate mai sunt si oamenii !...Ce ciudata e viata lor !...Ce tragica le e soarta !...
Se iubesc intre ei si de multe ori nu se cade sa spuna ca se iubesc, iar cand se intampla sa poata spune, rareori se inteleg unii pe altii.
Sunt muritori. Numai putina vreme li-i dat sa-si caute fericirea.
Trebuie sa o prinda repede, sa o stranga cu graba la piept pana nu le scapa din maini....
Si de aceea li-s cantecele de dragoste asa de gingase si de adanci, pline de o dulce sfiala, sau deznadajduit de vesele, cu un amestec straniu de bucurie si durere.............
Gandul mortii isi arunca umbra peste clipele lor cele mai fericite si ii mangaie in nenorocire...
Pot sa planga.
Cata poezie intr-o lacrima umana."
Heinrich Heine
"Ce fiinte ciudate mai sunt si oamenii !...Ce ciudata e viata lor !...Ce tragica le e soarta !...
Se iubesc intre ei si de multe ori nu se cade sa spuna ca se iubesc, iar cand se intampla sa poata spune, rareori se inteleg unii pe altii.
Sunt muritori. Numai putina vreme li-i dat sa-si caute fericirea.
Trebuie sa o prinda repede, sa o stranga cu graba la piept pana nu le scapa din maini....
Si de aceea li-s cantecele de dragoste asa de gingase si de adanci, pline de o dulce sfiala, sau deznadajduit de vesele, cu un amestec straniu de bucurie si durere.............
Gandul mortii isi arunca umbra peste clipele lor cele mai fericite si ii mangaie in nenorocire...
Pot sa planga.
Cata poezie intr-o lacrima umana."
....multumiri speciale fotografilor, lui Heine, pajistilor din grantchester, berii silva, ei, motatei mijlociii, lui lee & co, garii lehliu, setarilor in iso de la nikon, verii 2013, melancoliei si plictisului......
Se iubesc intre ei si de multe ori nu se cade sa spuna ca se iubesc, iar cand se intampla sa poata spune, rareori se inteleg unii pe altii.
Sunt muritori. Numai putina vreme li-i dat sa-si caute fericirea.
Trebuie sa o prinda repede, sa o stranga cu graba la piept pana nu le scapa din maini....
Si de aceea li-s cantecele de dragoste asa de gingase si de adanci, pline de o dulce sfiala, sau deznadajduit de vesele, cu un amestec straniu de bucurie si durere.............
Gandul mortii isi arunca umbra peste clipele lor cele mai fericite si ii mangaie in nenorocire...
Pot sa planga.
Cata poezie intr-o lacrima umana."
Heinrich Heine
"Ce fiinte ciudate mai sunt si oamenii !...Ce ciudata e viata lor !...Ce tragica le e soarta !...
Se iubesc intre ei si de multe ori nu se cade sa spuna ca se iubesc, iar cand se intampla sa poata spune, rareori se inteleg unii pe altii.
Sunt muritori. Numai putina vreme li-i dat sa-si caute fericirea.
Trebuie sa o prinda repede, sa o stranga cu graba la piept pana nu le scapa din maini....
Si de aceea li-s cantecele de dragoste asa de gingase si de adanci, pline de o dulce sfiala, sau deznadajduit de vesele, cu un amestec straniu de bucurie si durere.............
Gandul mortii isi arunca umbra peste clipele lor cele mai fericite si ii mangaie in nenorocire...
Pot sa planga.
Cata poezie intr-o lacrima umana."
....multumiri speciale fotografilor, lui Heine, pajistilor din grantchester, berii silva, ei, motatei mijlociii, lui lee & co, garii lehliu, setarilor in iso de la nikon, verii 2013, melancoliei si plictisului......
“A fost odata un sarpe boa, care traia in stare de razboi civil! Capul si coada nu se intelegeau.
- De ce, striga coada, sunt intotdeauna ultima iar tu, mereu in fata? De ce hotarasti numai tu drumul pe care apucam?
Capul dispretuia aceste tanguiri si nu raspundea. Intr-o zi, pe la pranz, capul a vazut o broasca apetisanta. A vrut sa o apuce cu o miscare prompta, dar coada se incolacise solid in jurul unui copac, iar broasca a scapat ca prin urechile acului.
- Esti nebuna? a bombanit capul.
- Nu ma voi misca pana cand nu vei recunoaste drepturile mele egale cu ale tale si nu voi putea, si eu, sa merg prima si sa aleg drumul.
Timp de trei zile, au tot discutat. Au schimbat multe insulte si argumente. Pe scurt, pana la urma, capul a cedat. Coada s-a descolacit si, foarte vesela, a luat-o inainte. Din pacate, nu avea ochi si, a cazut intr-o rapa iesita in cale, tragand si capul dupa ea. Si astfel au pierit amandoi.”
- De ce, striga coada, sunt intotdeauna ultima iar tu, mereu in fata? De ce hotarasti numai tu drumul pe care apucam?
Capul dispretuia aceste tanguiri si nu raspundea. Intr-o zi, pe la pranz, capul a vazut o broasca apetisanta. A vrut sa o apuce cu o miscare prompta, dar coada se incolacise solid in jurul unui copac, iar broasca a scapat ca prin urechile acului.
- Esti nebuna? a bombanit capul.
- Nu ma voi misca pana cand nu vei recunoaste drepturile mele egale cu ale tale si nu voi putea, si eu, sa merg prima si sa aleg drumul.
Timp de trei zile, au tot discutat. Au schimbat multe insulte si argumente. Pe scurt, pana la urma, capul a cedat. Coada s-a descolacit si, foarte vesela, a luat-o inainte. Din pacate, nu avea ochi si, a cazut intr-o rapa iesita in cale, tragand si capul dupa ea. Si astfel au pierit amandoi.”
A fost odata ca niciodata un discipol care il intreba pe maestrul sau:
- Care este lucrul ce ma separa de adevar?
Maestrul ii spuse:
- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune douasprezece povestioare care iti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai inteles, nu te opri din a medita asupra lor pana ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pana vor deveni din nou simple.
Prima poveste:
A fost odata o picatura intr-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se intimpla cu multi oameni.
Traiesc inlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.
A doua poveste:
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
"Vreau sa fiu libera" spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura inca o data si norul o elibera, iar aceasta cazu din nou in Ocean.
A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.
A patra poveste:
"Nici o picatura nu are nicio valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului.
A cincea poveste:
"Fara nici o indoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama.
Eu sunt mai importanta decat oceanul." Spuse picatura din ocean.
A sasea poveste:
"Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.
A saptea poveste:
"Oh, ce-mi pasa mie de Ocean " .....spuse picatura din Ocean.
A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.
A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.
A zecea poveste:
"Prin puterea cu care am fost investita" spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."
A unsprezecea poveste:
"Tu te afli in mijlocul iubirii mele" ii spuse Oceanul picaturii de apa.
Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.
A doisprezecea poveste:
"Daca as putea cuprinde" gindi o picatura " fiecare picatura cu dragostea mea, atunci as deveni Oceanul."
Cum gindi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.
Discipolul il intreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?
- Care este lucrul ce ma separa de adevar?
Maestrul ii spuse:
- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune douasprezece povestioare care iti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai inteles, nu te opri din a medita asupra lor pana ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pana vor deveni din nou simple.
Prima poveste:
A fost odata o picatura intr-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se intimpla cu multi oameni.
Traiesc inlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.
A doua poveste:
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
"Vreau sa fiu libera" spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura inca o data si norul o elibera, iar aceasta cazu din nou in Ocean.
A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.
A patra poveste:
"Nici o picatura nu are nicio valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului.
A cincea poveste:
"Fara nici o indoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama.
Eu sunt mai importanta decat oceanul." Spuse picatura din ocean.
A sasea poveste:
"Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.
A saptea poveste:
"Oh, ce-mi pasa mie de Ocean " .....spuse picatura din Ocean.
A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.
A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.
A zecea poveste:
"Prin puterea cu care am fost investita" spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."
A unsprezecea poveste:
"Tu te afli in mijlocul iubirii mele" ii spuse Oceanul picaturii de apa.
Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.
A doisprezecea poveste:
"Daca as putea cuprinde" gindi o picatura " fiecare picatura cu dragostea mea, atunci as deveni Oceanul."
Cum gindi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.
Discipolul il intreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?
Imaginează-ţi că există o bancă care îţi creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei. E un cont special. În fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei.
Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?
Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.
În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Nu are sold, nu transferă ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi îţi deschide un nou cont. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.
Nu există recuperare, nu se poate lăsa pe mâine. Trebuie să foloseşti depozitul zilei de azi.
Investeşte-l în aşa fel încât să obţii maxim de sănătate, fericire şi succes.
Ceasul ticăie. Profită din plin de fiecare zi.
• Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
• Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
• Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă editorul unui ziar săptămânal.
• Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
• Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
• Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiade.
Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai!
Valorifica-l cum poti tu mai bine.
Şi ţine minte: timpul nu aşteaptă pe nimeni!
Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?
Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.
În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Nu are sold, nu transferă ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi îţi deschide un nou cont. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.
Nu există recuperare, nu se poate lăsa pe mâine. Trebuie să foloseşti depozitul zilei de azi.
Investeşte-l în aşa fel încât să obţii maxim de sănătate, fericire şi succes.
Ceasul ticăie. Profită din plin de fiecare zi.
• Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
• Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
• Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă editorul unui ziar săptămânal.
• Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
• Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
• Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiade.
Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai!
Valorifica-l cum poti tu mai bine.
Şi ţine minte: timpul nu aşteaptă pe nimeni!
Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pt ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita a folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun. Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind: "Acesta este pentru tine, taticule".
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat: "Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind da dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?" Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis: "Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut." Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.
La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat: "Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind da dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?" Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis: "Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut." Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.
La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.
• Oamenii sunt adesea neintelegatori, irationali si egoisti...
• Iarta-i, oricum!
• Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunsa...
• Fii bun, oricum!
• Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati...
• Cauta succesul, oricum!
• Daca esti cinstit si sincer, oamenii te pot insela...
• Fii cinstit si sincer, oricum!
• Ceea ce construiesti in ani, altii pot darama intr-o zi...
• Construieste... oricum!
• Daca gasesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi...
• Fii fericit, oricum!
• Binele pe care il faci azi, oamenii il vor uita maine...
• Fa bine, oricum!
• Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de ajuns...
• Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum!
• La urma urmei este intre tine si Dumnezeu.
• N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum...
Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit:
- Nu mai pot ! Viata mi-e un chin !
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l avea pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale. Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare. Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
-Vezi?, îl lamuri înteleptul.
În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar cu apa, sau marea.
- Nu mai pot ! Viata mi-e un chin !
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l avea pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale. Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare. Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
-Vezi?, îl lamuri înteleptul.
În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar cu apa, sau marea.
Un om si cainele sau au murit in acelasi timp. Ajungand in cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe langa un gard de marmura fina, pana au dat de o poarta superba, construita din perle, ce straluceau sub razele soareluri.
Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.
- Scuzati-ma, unde ne aflam?
- In Rai, a raspuns portarul.
- Putem primi un pahar cu apa?
- Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi.
- Singur? Prietenul meu nu poate intra?
- Regret, nu permitem intrarea animalelor...
Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si-au plecat mai departe. Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte.
- Putem primii putina apa?
- Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul.
Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.
- Multumim, dar unde ne aflam?
- In Rai, le-a raspuns portarul.
- Am mai intalnit un portar, si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai...
- Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!
- Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?
- Nu, i-a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi ca ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara!
Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.
- Scuzati-ma, unde ne aflam?
- In Rai, a raspuns portarul.
- Putem primi un pahar cu apa?
- Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi.
- Singur? Prietenul meu nu poate intra?
- Regret, nu permitem intrarea animalelor...
Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si-au plecat mai departe. Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte.
- Putem primii putina apa?
- Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul.
Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.
- Multumim, dar unde ne aflam?
- In Rai, le-a raspuns portarul.
- Am mai intalnit un portar, si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai...
- Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!
- Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?
- Nu, i-a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi ca ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara!
..........................................
Lecţia nr. 1: Vei primi un corp
Corpul pe care il primesti la nastere este unic si, indiferent daca iti place sau nu, este al tau pe toata durata vietii. Fii de acord cu el, accepta-l, primeste-l. Nu vei mai primi un altul de-a lungul acestei existente pe pamant. Iar ceea ce este cu adevarat important este ceea ce se afla inlauntrul tau, dincolo de trupul fizic. Nu sunt doar vorbe.
Lecţia nr. 2: Ti se vor da lectii
Pentru ca ai fost trimis in viata si ti s-a dat un corp, vei primi in continuare si lectii. Viata este un sir nesfarsit de lectii din care, indiferent de varsta, sex, viata, timp si perioade temporale, vei avea de invatat de fiecare data.
Cu fiecare zi care trece, vei avea cate ceva de invatat. Cu fiecare zi care trece, vei acumula experienta de viata. Cu fiecare zi care trece, te vei lovi de cate ceva. Vei fi nevoit sa inveti, vei vrea sa inveti. Iar traversarea acestor lectii, acumularea de experienta dau de fapt sens existentei tale.
Lecţia nr. 3: Nu exista niciodata greseli. Doar lectii
Incercarile, reusitele, dar si greselile fac parte din lectiile pe care le ai de invatat. Victoriile fac parte din lectii. Experientele nefericite si nereusite fac parte din lectii.
Greselile sunt iminente, poate chiar necesare pentru a atinge intelepciunea spirituala. Este important sa-ti percepi greselile personale, dar si pe ale altora ca facand parte integranta din procesul de invatare.
Este important sa iesi din ele cu fruntea sus si cu zambetul pe buze - zambindu-ti tie, zambind celorlalti, iertandu-te, iertandu-i pe ceilalti, aratand compasiune, aratandu-ti compasiune. Iertarea inseamna stergerea datoriilor emotionale, eliberarea de orice resentiment sau sentiment de vina. Iertarea nu inseamna doar o lectie in plus, ci o lectie invatata, un pas urias spre ceea ce ti-ai propus.
Lecţia nr. 4: Lectia se repeta pana cand este invatata
Lectiile sunt repetate pana la invatarea lor completa. Mai mult ca sigur ca asa este. Lectiile se incapataneaza sa revina ostentativ in viata ta pana cand vei fi capabil sa le intelegi ca atare, pana cand vei intelege ca o greseala nu este un capat de lume, dar cel mult o lectie.
Provocarile, problemele, nemultumirile, toate acestea vor aparea in mod constant in viata ta daca nu le percepi ca pe ceea ce sunt. Niste provocari, nemultumiri, probleme, LECTII din care ai intotdeauna ceva de invatat...
Eliminarea probemelor inseamna de fapt acceptarea cauzalitatii si asumarea propriei responsabilitati pentru ele. Ca sa inveti o lectie trebuie sa iti asumi greselile invatarii ei. Trebuie sa iti asumi responsabilitatea pentru ele si pentru ceea ce ti se intampla. Fara sa cauti vinovati in jurul tau, fara sa gasesti pretexte sau motive pentru nefericirea ta actuala.
Lectia nr. 5: Nu incetezi niciodata sa inveti
Crezi ca la un moment dat vei termina de acumulat lectii si informatii. Crezi la un moment dat ca ai invatat tot ce putea invata. Ca mai mult de atat nu se poate. SE POATE.
Intotdeauna vei avea ceva de invatat. ALTCEVA. Atata timp cat esti in viata, atata timp cat ai un trup si un suflet si te lasi prins in ritmul vietii, vei avea de invatat. Pentru ca nu exista etapa a vietii tale din care sa nu ai de invatat.
Daca reusesti sa fii flexibil, sa-ti constientizezi punctele slabe, sa te desprinzi de obisnuinta adaptandu-te schimbarilor, iti vei inlesni cu mult procesul de invatare si drumul catre multumirea de sine.
Lectia nr. 6: Nu exista un “acolo” mai bun decat “aici”
Nu exista un “acolo” mai bun decat “aici” chiar daca asa pare. Nu exista un “acolo” mai bun decat “aici” daca vrei sa fii fericit “ACUM”. Ca sa fii fericit in acest moment trebuie sa te bucuri de ceea ce ai in acest moment. Trebuie sa extragi din ceea ce ai ACUM ceea ce este mai bun. Trebuie sa fii multumit de tine insati, de punctul in care ai ajuns, de alegerile pe care le-ai facut fara conditionari. "Ceea ce este" aduce mai rapid fericirea decat “ceea ce ar putea sa fie”, ceea ce ar putea sa fie in alta parte, in alte circumstante, in alte conditii, langa o alta persoana, intr-un alt timp, poate alta…
Lectia nr. 7: Cei din jurul tau sunt oglinzi care te reflecta pe tine
Lasa deoparte tendinta de a-i judeca pe ceilalti, de a-i respinge, de a-i iubi, de a-i uri, de a-i tine la distanta. O faci intr-un mod subiectiv, raportandu-te la lucrurile pe care le judeci, le respingi, le urasti sau le iubesti la tine insati. Acceptarea de sine (cu felul tau de a fi, de a simti, de a gandi), asa cum este sinele tau, este o lectie pe care trebuie sa o inveti ca sa ii poti accepta pe ceilalti asa cum sunt ei.
Lectia nr. 8: Doar de tine depinde ceea ce ti se intampla in viata
Ceea ce ti se intampla in viata depinde de tine si doar de tine. Nu este un truism. Alegerea iti apartine. Ai la indemana, la fel ca toti ceilalti, resursele necesare pentru a obtine ceea ce iti doresti de la viata. Startul spre fericire se da de la aceeasi linie. Ca sa reusesti, uneori trebuie sa inveti sa si pierzi, sa lasi sa plece, sa depasesti momente, sa ai curaj, sa indraznesti, sa visezi, sa-ti aduci aminte ca ai putere, sa crezi cu adevarat ca destinul tau depinde de tine.
Lectia nr. 9: Raspunsurile pe care le cauti se gasesc de fapt inlauntrul tau
Toate raspunsurile pe care le cauti in jurul tau se gasesc de fapt inauntrul tau. Asculta-te, stai de vorba cu tine, vezi ce-ti spun instinctele, vezi care sunt cele mai ascunse dorinte ale tale, vezi care sunt sentimentele tale cele mai profunde. Ai incredere in ceea ce iti spun toate si ai incredere in tine. Lasa-le sa te inspire. Lasa-le sa te transforme. Iti pot furniza cel mai precis si corect raspuns pe care l-ai primit vreodata.
Lectia nr. 10: Vei uita toate aceste reguli la nastere
Lecţia nr. 1: Vei primi un corp
Corpul pe care il primesti la nastere este unic si, indiferent daca iti place sau nu, este al tau pe toata durata vietii. Fii de acord cu el, accepta-l, primeste-l. Nu vei mai primi un altul de-a lungul acestei existente pe pamant. Iar ceea ce este cu adevarat important este ceea ce se afla inlauntrul tau, dincolo de trupul fizic. Nu sunt doar vorbe.
Lecţia nr. 2: Ti se vor da lectii
Pentru ca ai fost trimis in viata si ti s-a dat un corp, vei primi in continuare si lectii. Viata este un sir nesfarsit de lectii din care, indiferent de varsta, sex, viata, timp si perioade temporale, vei avea de invatat de fiecare data.
Cu fiecare zi care trece, vei avea cate ceva de invatat. Cu fiecare zi care trece, vei acumula experienta de viata. Cu fiecare zi care trece, te vei lovi de cate ceva. Vei fi nevoit sa inveti, vei vrea sa inveti. Iar traversarea acestor lectii, acumularea de experienta dau de fapt sens existentei tale.
Lecţia nr. 3: Nu exista niciodata greseli. Doar lectii
Incercarile, reusitele, dar si greselile fac parte din lectiile pe care le ai de invatat. Victoriile fac parte din lectii. Experientele nefericite si nereusite fac parte din lectii.
Greselile sunt iminente, poate chiar necesare pentru a atinge intelepciunea spirituala. Este important sa-ti percepi greselile personale, dar si pe ale altora ca facand parte integranta din procesul de invatare.
Este important sa iesi din ele cu fruntea sus si cu zambetul pe buze - zambindu-ti tie, zambind celorlalti, iertandu-te, iertandu-i pe ceilalti, aratand compasiune, aratandu-ti compasiune. Iertarea inseamna stergerea datoriilor emotionale, eliberarea de orice resentiment sau sentiment de vina. Iertarea nu inseamna doar o lectie in plus, ci o lectie invatata, un pas urias spre ceea ce ti-ai propus.
Lecţia nr. 4: Lectia se repeta pana cand este invatata
Lectiile sunt repetate pana la invatarea lor completa. Mai mult ca sigur ca asa este. Lectiile se incapataneaza sa revina ostentativ in viata ta pana cand vei fi capabil sa le intelegi ca atare, pana cand vei intelege ca o greseala nu este un capat de lume, dar cel mult o lectie.
Provocarile, problemele, nemultumirile, toate acestea vor aparea in mod constant in viata ta daca nu le percepi ca pe ceea ce sunt. Niste provocari, nemultumiri, probleme, LECTII din care ai intotdeauna ceva de invatat...
Eliminarea probemelor inseamna de fapt acceptarea cauzalitatii si asumarea propriei responsabilitati pentru ele. Ca sa inveti o lectie trebuie sa iti asumi greselile invatarii ei. Trebuie sa iti asumi responsabilitatea pentru ele si pentru ceea ce ti se intampla. Fara sa cauti vinovati in jurul tau, fara sa gasesti pretexte sau motive pentru nefericirea ta actuala.
Lectia nr. 5: Nu incetezi niciodata sa inveti
Crezi ca la un moment dat vei termina de acumulat lectii si informatii. Crezi la un moment dat ca ai invatat tot ce putea invata. Ca mai mult de atat nu se poate. SE POATE.
Intotdeauna vei avea ceva de invatat. ALTCEVA. Atata timp cat esti in viata, atata timp cat ai un trup si un suflet si te lasi prins in ritmul vietii, vei avea de invatat. Pentru ca nu exista etapa a vietii tale din care sa nu ai de invatat.
Daca reusesti sa fii flexibil, sa-ti constientizezi punctele slabe, sa te desprinzi de obisnuinta adaptandu-te schimbarilor, iti vei inlesni cu mult procesul de invatare si drumul catre multumirea de sine.
Lectia nr. 6: Nu exista un “acolo” mai bun decat “aici”
Nu exista un “acolo” mai bun decat “aici” chiar daca asa pare. Nu exista un “acolo” mai bun decat “aici” daca vrei sa fii fericit “ACUM”. Ca sa fii fericit in acest moment trebuie sa te bucuri de ceea ce ai in acest moment. Trebuie sa extragi din ceea ce ai ACUM ceea ce este mai bun. Trebuie sa fii multumit de tine insati, de punctul in care ai ajuns, de alegerile pe care le-ai facut fara conditionari. "Ceea ce este" aduce mai rapid fericirea decat “ceea ce ar putea sa fie”, ceea ce ar putea sa fie in alta parte, in alte circumstante, in alte conditii, langa o alta persoana, intr-un alt timp, poate alta…
Lectia nr. 7: Cei din jurul tau sunt oglinzi care te reflecta pe tine
Lasa deoparte tendinta de a-i judeca pe ceilalti, de a-i respinge, de a-i iubi, de a-i uri, de a-i tine la distanta. O faci intr-un mod subiectiv, raportandu-te la lucrurile pe care le judeci, le respingi, le urasti sau le iubesti la tine insati. Acceptarea de sine (cu felul tau de a fi, de a simti, de a gandi), asa cum este sinele tau, este o lectie pe care trebuie sa o inveti ca sa ii poti accepta pe ceilalti asa cum sunt ei.
Lectia nr. 8: Doar de tine depinde ceea ce ti se intampla in viata
Ceea ce ti se intampla in viata depinde de tine si doar de tine. Nu este un truism. Alegerea iti apartine. Ai la indemana, la fel ca toti ceilalti, resursele necesare pentru a obtine ceea ce iti doresti de la viata. Startul spre fericire se da de la aceeasi linie. Ca sa reusesti, uneori trebuie sa inveti sa si pierzi, sa lasi sa plece, sa depasesti momente, sa ai curaj, sa indraznesti, sa visezi, sa-ti aduci aminte ca ai putere, sa crezi cu adevarat ca destinul tau depinde de tine.
Lectia nr. 9: Raspunsurile pe care le cauti se gasesc de fapt inlauntrul tau
Toate raspunsurile pe care le cauti in jurul tau se gasesc de fapt inauntrul tau. Asculta-te, stai de vorba cu tine, vezi ce-ti spun instinctele, vezi care sunt cele mai ascunse dorinte ale tale, vezi care sunt sentimentele tale cele mai profunde. Ai incredere in ceea ce iti spun toate si ai incredere in tine. Lasa-le sa te inspire. Lasa-le sa te transforme. Iti pot furniza cel mai precis si corect raspuns pe care l-ai primit vreodata.
Lectia nr. 10: Vei uita toate aceste reguli la nastere
Cu voce timida si ochii plini de asteptare, micutul priveste pe tatal sau si-l intreaba:
“Taticule, cat castigi pe ora?”
\Tatal cu un zambet sever raspunde:
“Auzi, fiule, aceste lucruri nu ti le spun nici tie, nici mamei tale…”
Copilul insista: ” Dar taticule, spune-mi cat castigi pe ora?
Reactia tatalui a fost putin severa, dar ii raspunde: “Cinci dolari pe ora”
Atunci copilul intreaba: “Tata poti sa-mi dai 2 dolari?”
Tatal s-a suparat si cu multa bruschete ii spuse: “Acesta este motivul pentru care ai vrut sa stii cat castig pe ora? Du-te, deja trebuia sa dormi si sa nu ma mai deranjezi…baiat profitor!”
Un pic mai tarziu, tatal reflecta asupra problemei, se simte vinovat si nu poate urmari programul TV.
Se gandea ca poate copilul avea nevoie de bani ca sa cumpere ceva de mare interes pentru el, se ridica si pleca spre camera copilului. Cu voce timida intreba:
- “Dormi fiule?”
- “Nu tata….”
- “Asculta fiule, aici ai cei 2 dolari pe care i-ai cerut…”
- “Multumesc taticule” spuse copilul si bagand manutele sub perna mai scoase trei dolari.
- Atunci spuse: “Taticule, acum sunt fericit….am deja cinci dolari”
- Bine, fiule, acum spune-mi pentru ce aveai nevoie de bani?”
Copilul raspunse : “Taticule,ai putea sa-mi vinzi o ora din timpul tau?
Am avut un vis.
Mergeam pe o plaja, iar Domnul pasea alaturi de mine. Pasii se imprimau pe nisip, lasind o urma dubla: una a mea, cealalta a Lui. Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri reprezenta o zi din viata mea. M-am oprit ca sa privesc in urma si am vazut toti pasii care se pierdeau in departare, dar am observat ca in anumite locuri, in loc de doua urme, nu mai era decit una singura. Ce surpriza!
Locurile in care nu se vedea decit o singura urma, corespundeau cu zilele cele mai intunecate ale existentei mele: zile de neliniste si de rea vointa, zile de egoism sau proasta dispozitie, zile de incercari si de indoiala, zile de nesuportat, ori zile in care si eu fusesem de nesuportat. Si atunci intorcandu-ma spre Domnul, am indraznit sa-i reprosez:
"Totusi, ne-ai promis ca vei fi cu noi in toate zilele! De ce nu ti-ai tinut promisiunea? De ce m-ai lasat singur in cele mai grele momente din viata, in zilele cind aveam cea mai mare nevoie de Tine?"
Iar Domnul mi-a raspuns:
"Dragul meu, zilele in care n-ai vazut decit o singura urma de pasi pe nisip sunt zilele in care te-am purtat pe brate.."
Mergeam pe o plaja, iar Domnul pasea alaturi de mine. Pasii se imprimau pe nisip, lasind o urma dubla: una a mea, cealalta a Lui. Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri reprezenta o zi din viata mea. M-am oprit ca sa privesc in urma si am vazut toti pasii care se pierdeau in departare, dar am observat ca in anumite locuri, in loc de doua urme, nu mai era decit una singura. Ce surpriza!
Locurile in care nu se vedea decit o singura urma, corespundeau cu zilele cele mai intunecate ale existentei mele: zile de neliniste si de rea vointa, zile de egoism sau proasta dispozitie, zile de incercari si de indoiala, zile de nesuportat, ori zile in care si eu fusesem de nesuportat. Si atunci intorcandu-ma spre Domnul, am indraznit sa-i reprosez:
"Totusi, ne-ai promis ca vei fi cu noi in toate zilele! De ce nu ti-ai tinut promisiunea? De ce m-ai lasat singur in cele mai grele momente din viata, in zilele cind aveam cea mai mare nevoie de Tine?"
Iar Domnul mi-a raspuns:
"Dragul meu, zilele in care n-ai vazut decit o singura urma de pasi pe nisip sunt zilele in care te-am purtat pe brate.."
A fost odata un baietel cu un caracter foarte urat.
Tatal lui i-a dat intr-o zi un saculet plin de cuie si i-a spus:
- Bate cate un cui in pomul din spatele gradinii de fiecare data cand te superi sau te certi cu cineva!
In prima zi baiatul a batut 37 de cuie. In saptamanile care au urmat a invatat sa se controleze si numarul cuielor batute in copac s-a micsorat de la o zi la alta.
Descoperise ca este mult mai usor sa te controlezi decat sa bati cuie intr-un copac!
In sfarsit a sosit ziua in care baiatul nu a mai batut niciun cui in pom. S-a dus prin urmare la tatal sau sa-i spuna ca nu a mai batut niciun cui in acea zi.
Tatal lui i-a spus atunci:
- Scoate cate un cui din pom pentru fiecare zi care trece fara sa iti pierzi rabdarea!
Zilele au trecut si in sfarsit baiatul a putut sa-i spuna tatalui ca a scos toate cuiele din pom. Tatal l-a condus pe baiat pana in fata pomului si i-a spus:
- Fiule, te-ai purtat foarte bine, dar priveste cate gauri sunt in copac! Nu va mai fi niciodata ca inainte…
Cand te certi cu cineva si cand ii spui lucruri urate ii lasi rani, la fel ca acestea…
La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a-i cere sfat:
-Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine!
L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlastar?
-Da, parinte!
-Smulge-l!
Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul.
-Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata mai tarziu va fi mult mai greu.
“Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra daca in noi raman radacinile. Acestea vor creste din nou.”
-Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine!
L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlastar?
-Da, parinte!
-Smulge-l!
Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul.
-Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata mai tarziu va fi mult mai greu.
“Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra daca in noi raman radacinile. Acestea vor creste din nou.”
Un ateu se plimba prin padure minunandu-se de frumusetile naturii: Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!
La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos si cu pofta de mancare.
Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios. Tipul era atat de ingrozit incat la un moment dat se impiedica si cade.
Ursul il apucase deja de un picior asa ca omul, paralizat de frica, racneste: Doamneeee!!!
In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa din cer.
Tipul, socat, auzi o voce:
- Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice… vrei acum sa te salvez? Pot eu sa te consider credincios cu adevarat?
Ateul se uita fix in lumina si raspunse:
- As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai reusi intr-un fel sa devina ursul crestin?
- Foarte bine, raspunse vocea.
Lumina disparu, zgomotul padurii reveni. Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:
- Doamne, binecuvinteaza aceste bucate.
Amin.
.........
La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos si cu pofta de mancare.
Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios. Tipul era atat de ingrozit incat la un moment dat se impiedica si cade.
Ursul il apucase deja de un picior asa ca omul, paralizat de frica, racneste: Doamneeee!!!
In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa din cer.
Tipul, socat, auzi o voce:
- Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice… vrei acum sa te salvez? Pot eu sa te consider credincios cu adevarat?
Ateul se uita fix in lumina si raspunse:
- As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai reusi intr-un fel sa devina ursul crestin?
- Foarte bine, raspunse vocea.
Lumina disparu, zgomotul padurii reveni. Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:
- Doamne, binecuvinteaza aceste bucate.
Amin.
.........
A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visele lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:
- Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.
- Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.
- Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat. Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.
Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar...
Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul primului copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din cel de-al doilea copac si s-a facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia.
O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.
Aveti vise ce par a fi sfaramate? Vi se pare ca sunteti intr-o situatie fara iesire?
Poate va mai ganditi.
- Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.
- Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.
- Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat. Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.
Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar...
Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul primului copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din cel de-al doilea copac si s-a facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia.
O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.
Aveti vise ce par a fi sfaramate? Vi se pare ca sunteti intr-o situatie fara iesire?
Poate va mai ganditi.
A fost odata o fata oarba care se ura pe sine din cauza ca era oarba.
Ura de fapt pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor. El era intotdeauna gata sa o ajute.
Intr-o zi ea i-a spus prietenului:
"Daca as putea sa vad lumea, m-as casatori cu tine."
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi.
Cand bandajele au fost date jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a intrebat-o:
- Acum ca poti vedea lumea, te casatoresti cu mine?
Fata s-a uitat la el si a vazut ca acesta era orb. Numai vazand ochii lui inchisi a fost socata. Ea nu se asteptase la asta. Gandul ca va trebui sa se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a scris o nota: "Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai, au fost ai mei!"
Ura de fapt pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor. El era intotdeauna gata sa o ajute.
Intr-o zi ea i-a spus prietenului:
"Daca as putea sa vad lumea, m-as casatori cu tine."
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi.
Cand bandajele au fost date jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a intrebat-o:
- Acum ca poti vedea lumea, te casatoresti cu mine?
Fata s-a uitat la el si a vazut ca acesta era orb. Numai vazand ochii lui inchisi a fost socata. Ea nu se asteptase la asta. Gandul ca va trebui sa se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a scris o nota: "Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai, au fost ai mei!"
idealu' idealist era sa nu-i scrie nimic ; dragostea inseamna sa dai fara s-astepti ceva ; si-apoi de unde nu e ,nici D-zeu nu cere ! (care-i emoticonu' pt nesuferite ? 
)
)
...ar putea fi asta...mai nu o iubea de adevarat, a vrut numai sa o faca sa vada pentru ca a crezut ca are ce sa ii arate....marimea sentimentului conteaza foarte mult intr-o relatie armonioasa
oricum...iubirea e oarba...asa se spune
si-avea nevoi e sa-l vada ! pe sentiment adica !? 
io eram cu lacrimi in ochi in romantismu' meu si tu m-aduci pe pamant !
PS Dudee! scuza-ma ca m-am bagat in vorba !
io eram cu lacrimi in ochi in romantismu' meu si tu m-aduci pe pamant ! PS Dudee! scuza-ma ca m-am bagat in vorba !
Sunrise and the new day's breakin' through
The morning of another day without you
....atatia ani de atunci.....cred ca eram in Eforie..sau poate Neptun..?
.....Am facut patura guguloi si am aruncat-o pe balcon in aranjamentul floral din fata hotelului..m-am strecurat apoi abil din camera (parinti sforaind) si am coborat scarile fara sa folosesc liftul...usa lui se deschidea cu zgomot chiar in fata receptiei....am iesit prin poarta din spate..
Apoi am dat roata, am recuperat patura si am zbughit-o spre plaja...Aveam 12 ani, eram la mare, era 4,30 dimineata si imi propusesem sa prind rasaritul acolo....M-am cocolosit in patura si m-am pozat in locul cel mai potrivit al plajii....
Au venit apoi niste tineri americani. Faceau parte dintrun cor care cutreiera lumea cu un spectacol...Erau bauti....O fata s-a desprins din grupul lor si a venit la mine. Omidificat in coconul meu m-am facut ca nu ii dau importanta...
- Hi...what are you doing here ?
- Waiting for the sun to come up....
- It’s called sunrise you know ?.....Jeeee, thats funny...wanna have it together ?
- .....well...i don’t mind if i do....i-am facut loc in patura si am privit-o pentru prima data
.....Nu i-am vazut decat ochii si parul negru, lins.....dar mai ales atitudinea...pe asta am vazut-o cel mai bine
- Did you ever seen sunrise before ?
- Never.....far as i can remember...
- Then give me your hand...i will put it there...Don’t move your fingers because if you don’t know how you may hurt me....
It will be a new day for you all over...and then she smile....
Sa stii cum sa daruiesti este un talent rar.
Nu oricine poate darui cu adevarat.
Nicio femeie nu mi-a mai facut vreodata un cadou mai placut ori ambalat mai frumos: intr-un rasarit al soarelui din mare...
.....si nici nu am aflat niciodata cum o chema....
my lady d'arbanville
And as the hours roll by, no one's there to see me cry
Except the sunrise ...
The morning of another day without you
....atatia ani de atunci.....cred ca eram in Eforie..sau poate Neptun..?
.....Am facut patura guguloi si am aruncat-o pe balcon in aranjamentul floral din fata hotelului..m-am strecurat apoi abil din camera (parinti sforaind) si am coborat scarile fara sa folosesc liftul...usa lui se deschidea cu zgomot chiar in fata receptiei....am iesit prin poarta din spate..
Apoi am dat roata, am recuperat patura si am zbughit-o spre plaja...Aveam 12 ani, eram la mare, era 4,30 dimineata si imi propusesem sa prind rasaritul acolo....M-am cocolosit in patura si m-am pozat in locul cel mai potrivit al plajii....
Au venit apoi niste tineri americani. Faceau parte dintrun cor care cutreiera lumea cu un spectacol...Erau bauti....O fata s-a desprins din grupul lor si a venit la mine. Omidificat in coconul meu m-am facut ca nu ii dau importanta...
- Hi...what are you doing here ?
- Waiting for the sun to come up....
- It’s called sunrise you know ?.....Jeeee, thats funny...wanna have it together ?
- .....well...i don’t mind if i do....i-am facut loc in patura si am privit-o pentru prima data
.....Nu i-am vazut decat ochii si parul negru, lins.....dar mai ales atitudinea...pe asta am vazut-o cel mai bine
- Did you ever seen sunrise before ?
- Never.....far as i can remember...
- Then give me your hand...i will put it there...Don’t move your fingers because if you don’t know how you may hurt me....
It will be a new day for you all over...and then she smile....
Sa stii cum sa daruiesti este un talent rar.
Nu oricine poate darui cu adevarat.
Nicio femeie nu mi-a mai facut vreodata un cadou mai placut ori ambalat mai frumos: intr-un rasarit al soarelui din mare...
.....si nici nu am aflat niciodata cum o chema....
my lady d'arbanville
And as the hours roll by, no one's there to see me cry
Except the sunrise ...
VAPORAS DE PLACERE
....excursie pe mare cu vaporasul...
E optional, o singura zi – 80 euroi/pers.
Turul litoralului bulgar, in sistem ultra-all.
Cap Kaliakra included; cu debarcare si plimbare......Plimbareeee????
O adevarata chiverniseala..
******************
Conditie minima 20 de turisti, insa abia ne-am adunat 11, asa ca pana in ultimul moment plecare....incerta..!
Dimineata, la bar, in asteptarea unui raspuns am mai convins trei nemti (Gunter, Mosquito si Toddy) ..Abia asa ne-au luat.
Insa era deja o ora intarziere, iar pentru ca vasul nu fusese pregatit..iaca cum s-au facut deja doua ore....Tot scenariul a trebuit reconfigurat, ca si ziua e mai scurta in septembrie...Deh...planeta si ciclurile ei rusinoase...(vezi hotia cu anul bisect..cand poate, la patru ani o data, mai ciupeste si ea cate o zi de invarteala...)
************
Cu hamul cel nou, care suporta doua camere pro (gripp on) si una compact, toti erau cu ochii pe mine (80-400 e impresionant oricum, daramite in harnasament si cu extensia TC) .
Mai eram si singurul cu ditamai rucsacul, asa ca atunci cand am pasit pe pasarela de abordaj, am simtit ca trebuie sa ma explic capitanului care ne ajuta intinzand fiecaruia mana in sprijin:
- Stiti, sunt fotograf profesionist si asta e echipamentul meu...Ma rog, o parte din el...
Sugubatul ma masoara din priviri, apoi zice zambind :
- ..e in regula, noi nu taxam over-charge pentru excursiile de o zi...Stiti ca dureaza doar o singura zi nu-i asa ?? si se uita cu subanteles la gogeamite bagajul
*************
In fine, imbarcare, prezentarea navei intr-un wellcome cocktaill. Capitanul mare pisicher, numai poante de bun gust, dar cam ironic si plin de intepaturi;
- Acolo sunt pungile pentru rau de mare, daca vreunul din dvs. are nevoie e rugat sa foloseasca una, insa numai in partea din spate a vasului; altfel toata lumea va avea nevoie, si vor fi mari probleme, caci vomitatul e contagios si stocul de pungi limitat. Nici nu vreau sa ma gandesc...
**********
....excursie pe mare cu vaporasul...
E optional, o singura zi – 80 euroi/pers.
Turul litoralului bulgar, in sistem ultra-all.
Cap Kaliakra included; cu debarcare si plimbare......Plimbareeee????
O adevarata chiverniseala..
******************
Conditie minima 20 de turisti, insa abia ne-am adunat 11, asa ca pana in ultimul moment plecare....incerta..!
Dimineata, la bar, in asteptarea unui raspuns am mai convins trei nemti (Gunter, Mosquito si Toddy) ..Abia asa ne-au luat.
Insa era deja o ora intarziere, iar pentru ca vasul nu fusese pregatit..iaca cum s-au facut deja doua ore....Tot scenariul a trebuit reconfigurat, ca si ziua e mai scurta in septembrie...Deh...planeta si ciclurile ei rusinoase...(vezi hotia cu anul bisect..cand poate, la patru ani o data, mai ciupeste si ea cate o zi de invarteala...)
************
Cu hamul cel nou, care suporta doua camere pro (gripp on) si una compact, toti erau cu ochii pe mine (80-400 e impresionant oricum, daramite in harnasament si cu extensia TC) .
Mai eram si singurul cu ditamai rucsacul, asa ca atunci cand am pasit pe pasarela de abordaj, am simtit ca trebuie sa ma explic capitanului care ne ajuta intinzand fiecaruia mana in sprijin:
- Stiti, sunt fotograf profesionist si asta e echipamentul meu...Ma rog, o parte din el...
Sugubatul ma masoara din priviri, apoi zice zambind :
- ..e in regula, noi nu taxam over-charge pentru excursiile de o zi...Stiti ca dureaza doar o singura zi nu-i asa ?? si se uita cu subanteles la gogeamite bagajul
*************
In fine, imbarcare, prezentarea navei intr-un wellcome cocktaill. Capitanul mare pisicher, numai poante de bun gust, dar cam ironic si plin de intepaturi;
- Acolo sunt pungile pentru rau de mare, daca vreunul din dvs. are nevoie e rugat sa foloseasca una, insa numai in partea din spate a vasului; altfel toata lumea va avea nevoie, si vor fi mari probleme, caci vomitatul e contagios si stocul de pungi limitat. Nici nu vreau sa ma gandesc...
**********
Ne indepartam si marea e absolut superba, macar ca e cam incretita si bate un vant destul de rece si suparator. Fac poze peste tot, din toate unghiurile si fara nicio restrictie; tot repozitionandu-ma, ma trezesc iar langa capitan :
- Exista in traseu vreun punct din care tarmul sa nu se mai poata vedea ?.. intreb mai mult de dragul conversatiei decat din curiozitate.
- Da, in orice moment; dar trebuie sa intrati in cala pentru asta...De acolo deja nu ar trebui sa se mai veda nimic, pentru ca nu exista ferestre hublou.
Ma gandeam la o replica pe masura, dar pana sa imi vina, omul s-a tirat. Oricum, un fel de incordare s-a instalat prin asta intre noi.
*************
Vaporasul se infige tot mai curajos in valuri si atinge un punct din care suntem informati ca pe stanga se poate zarii litoralul romanesc.
Vorbeste capitanul, Popov pe numele lui, in aceiasi engleza cu accent slav, printr-o portavoce (am uitat sa zic ca ocupa si pozitia de ghid). De aici, luam iar distanta in larg si atingem curand o zona cu apa cristalina si incredibil de limpede si spectaculoasa (prin dreptul balcicului...cred). Imi vine sa plang ca n-am luat si un filtru de polarizare, dar asta e...Aici urmeaza un coffeebreak, pentru a admira in voie marea si pentru a ne incarca cu tot soiul de energii..
************
Intreb daca putem sa facem baie. Capitanul se uita la mine apoi la luciul apei si intr-un tarziu catadicseste sa raspunda:
- Nu cred...apa aici, acum, nu poate avea mai mult de 10-12 grade..
- Buuuuuun...- zic eu deja enervat si reformulez :
- Avem voie sa facem baie ?
- ....Pauza este de o ora. Daca doriti. ?..Pe timpul verii pentru asta si opream pe aici..
Apoi duce porta-vocea la gura si zice, tot in engleza mai mult pentru ceilalti: Sasha, domnul cu parul lung vrea sa se scalde...Te rog pregateste un halat si prosoape... trusa de prim ajutor aparatul de resuscitare si colacul de salvare..Ultimele trei instructiuni, pe alt ton dar suficient de tare pentru a putea fi auzite de toata lumea, starnesc chicoteli si glumite.
************
Io nu voiam sa ma dau mare, dar aveam cu mine doua aparate compact underwater de testat...si ma socotisem ca nu aveam unde sa mai gasesc o apa asa lichefiata ca asta...Sincer ?....nici nu mai vazusem una asemenea vreodata...
**************
Asa ca sub supravegherea atenta a publicului spectator, m-am dezbracat (rezonabil) si cu mult curaj (constrans de imprejurari) am plonjat...Baarrrrrrrr, ca intr-un cub de gheata...Simteam totul in mine amortit si era ca si cum ma miscam cu incetinitorul...Dar m-am tinut cat am putut de tare ascuns de privirile pline de sarcasm ce ramaneau atintite pe mine (incurajandu-ma cu gandul la tipul ala din supravietuitorul - bear grills).... :
- Domunle...suntei OK ?..intreaba ironic porta-vocea.
- ....Pot oricand sa chem o ambulanta...La noi au salupe rapide pentru situatii din astea...asa sa stiti....
*************
...ah capitanul suveran....
Se termina si treaba asta, cu mine frecat pe spate si incurajat de ceilalti, starnind o simpatie si un consens nemeritate dar exemplare ..insa motivat si de o doza considerabila de tequilla...
Ambarcatiunea se misca in continuare frumos si contureaza litoralul pana in zona carstica Cap Kaliakra (ceva pentru care trebuie sa fiu platit ca sa pot descrie cum se cuvine).
Infumurat peste masura Popov personal manevreaza nava milimetric printre stanci, la un moment dat reusind performanta de a se strecura printre doua coloane stergandu-le practic pe amandoua simultan. Turistii murmura cu teama, dar aplauda la final.
Suntem doar « persoane particulare » imposibil sa socializam, sau macar sa formam o opinie comuna. Nu suntem un grup. Cum e deja trecut de orele 14.00 suntem anuntati ca urmeaza pranzul ce se va servi pe puntea principala multumita vremii care permite asta. Sunt trei feluri de mancare si ma intreb in mintea mea cam pe unde e ultra-all-inclusive-ul...adica din ce as putea sa aleg ?
Cu acest prilej insa ajungem sa ne cunoastem : sase nemti, doi italieni, trei rusi, un roman, o frantuzoaica si o israelianca, toti seniori.
Cei trei nemti sunt singurii care se stiu intre ei dar nu sunt in relatii prea bune (Mosquito e usor retard). Unul de isi zice Heintz pare sa fie decanul de varsta si a si preluat controlul. Se adreseaza capitanului in numele nostru si imparte directive peste tot.
...Chipurile, peste masura de impresionat de noi capitanul a decis sa dea cep unui butoias cu rachie pe care il are la bord de mai multi ani...E doar o regie ieftina, valabila pentru toate excursiile, dar fraierii pun botul imediat. Colegii mei sunt atat de entuziasmati incat sorb licoarea ca pe apa. Desi exista si la barul ambarcatiunii si era moca, nimeni in afara mea, nu s-a interesat de asa ceva pana atunci...
Rachia e un fel de palinca....nu se bea oricum, asa ca mucificarea isi face repede lucrarea ei...Eu fac poze in draci...evreica e singura care da bine in cadru, dar e preocupata de unul din nemti si nu resusesc deloc sa o surprind...Pozeaza de fiecare data cand imi apare...E intr-un profund proces de pozare, caci isi construieste o imagine pentru alesul ei..
*************
Acum cica sa adunam niste bani, ca ciubuc pentru capitanul care s-a ostenit atat cu noi si care basca, si-a mai sacrificat si rezerva strategica de rachie....Circula un plic si o indicatie 5 euro/caciula. Cotizez.
Eiiii....decanul de varsta, cu plicul in mana, cere porta vocea si multumeste pentru traseul intelept ales, pentru excursia frumoasa si serviciile exemplare..Multumeste si zeilor pentru vreme si pentru ca au facut toata intamplarea posibilila atunci cand ea era atat de aproape de abandon...Capitanul jubileaza si da se preia megafonul in timp ce eu intervin si il interceptez..
In cuvantul meu multumesc mai intai marii pentru ca e frumoasa, chiar daca azi a fost rece si distanta...Dupa aia zic de calitatea vaporasului, despre care sunt sincer cand afirm ca e una exemplara. Adaug apoi ca in inima mea Popov s-a instalat deja in galeria dedicata capitanilor alaturi de nume sonore precum: Capitanul Robert Smith (actually: Edward John Smith - ex Titanic), capitanul James Kirk (ex Starship Enterprise ), Captain Beefheart (ex The Magic Band &. Mothers of Invention) Capitanul Columb (spargatorul de oua) Capitanul Zelea Codreanu (ex iron guard) si Capitanul Colombo (ex Peter Falk) , Captain William Kidd (ex Royal Navy) and Captain Hector Barbossa (ex Black Pearl). Pe Capitanul America si pe Capitanul Haldan nu ii citez....In mod cu totul neasteptat interventia mea dezlantuie hohote isterice de ras...Sunt atat de surprins ca raman cu chestia aia in mana nestiind ce sa fac...Ridic instantaneu bratul spre cer si scandez de trei ori ATTICA! ATTICA! ATTICA! ..."ATTICA! ATTICA! REMEMBER ATTICA?"....Grupul, pentru ca taman a devenit asa ceva, ma imita urland in dementa ATTICA! ATTICA! ATTICA!...e rachia si efectele ei...
Sunt imbratisat si pupat de toata lumea...cand ajung la evreica trag cat pot de timp ca sa prelungesc momentul...Dupa aia ne imbratisam toti, rusii se pupa pe gura, si ne promitem sa o facem lata in noaptea care urmeaza, la hotel...
Decanul ne invata un cantec care repeta doar patru, cinci cuvinte…Ne pune sa il cantam in canon si buna dispozitie e generala…Apoi continuam (la sugestia frantuzoaicei) cu Frčre Jacques, si iar cu nemtii la Meine Liebe Augustin...Kalinka Kakaia, doar mamaim....
Capitanul, cu plicul intr-o mana si cu porta-vocea in alta e interzis...Nici nu stie ce sa faca...asta clar nu i s-a intamplat niciodata...N-ar fi trebuit sa scoata butoiasul ala....Nu mai poate controla nimic..e rasmerita: The Mutiny on the Bounty
In fine, la coborare toti mai trag o dusca ca sa ii tina pana la hotel, acolo unde sunt singurul caruia i se permite sa dea o fuga pana in camera ca sa scap de aparatura...
Urmeaza un chef monstru...de care nu e frumos sa povestesc...Sunt prietenii mei...
Dar de frantuzoaica tot zic....Era cleste...Nu mai stia de ea...Cica :
- Mais vous, vous est roumain vous... Les Roumains sont des vrais révolutionnaires! dit moi quesque ce cette chose avec Hanna Montana ?
Imi pica greu fisa, dar imi pica :
- Rosia Montana.!!..o corectez nuantand fiecare litera..E o mare neintelegere care se va rezolva firesc (nu vreau sa fac propaganda in ciuda unor pareri ferme---rufele murdare trebuiesc spalate in familie...quand meme)
Apoi, pe la 5.30 m-am tarat cum am putut pe plaja, pentru ca sa prind rasaritul soarelui acolo...
Fara sa vreau mi-am amintit.......atatia ani de atunci.....cred ca eram in Eforie..sau poate Neptun..?
.....Am facut patura guguloi si am aruncat-o pe balcon in aranjamentul floral din fata hotelului..m-am strecurat apoi abil din camera (parinti sforaind) si am coborat scarile fara sa folosesc liftul...usa lui se deschidea cu zgomot chiar in fata receptiei....am iesit prin poarta din spate..
PS...nciuna din fotografiile utilizate nu apartin, nici mie, nici excursiei mele. Lui Dumnezeu i-am reprosat multe in ultimul an, dar am realizat simplu si direct cat de indatorat ii sunt in toate... a fost una din minunile lui, pentru care ii multumesc si ii cer spasit iertare.
Lev Tolstoi - VULTURUL
Un vultur şi-a clădit cuibul în vârful unui arbore înalt, departe de mare. Aici şi-a scos puii.
Intr-un rând, vulturul se întorcea în zbor, spre cuib, cu un peşte mare în gheare.
Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni.
Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l-au ridicat de jos şi au plecat.
Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi au început să piuie: îi cereau de mâncare.
Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou până la mare; s-a vârât în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi, i-a mângâiat şi le-a netezit penele, rugându-i parcă să mai aştepte puţin. Insă cu cât îi mângâia mai mult, cu atât ei ţipau mai tare.
Atunci, vulturul a zburat de lângă ei şi s-a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului.
Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.
Scotând şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins aripile cu greu şi şi-a luat zborul către mare.
S-a întors târziu, seara; zbura încet şi aproape de pământ. In gheare ţinea din nou un peşte mare.
Când a ajuns lângă copac s-a uitat în jur dacă nu sunt iar oameni prin preajmă şi, strângându-şi repede aripile, s-a aşezat pe marginea cuibului.
Vulturaşii şi-au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile, iar vulturul a sfâşiat peştele şi i-a hrănit pe rând.
Un vultur şi-a clădit cuibul în vârful unui arbore înalt, departe de mare. Aici şi-a scos puii.
Intr-un rând, vulturul se întorcea în zbor, spre cuib, cu un peşte mare în gheare.
Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni.
Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l-au ridicat de jos şi au plecat.
Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi au început să piuie: îi cereau de mâncare.
Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou până la mare; s-a vârât în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi, i-a mângâiat şi le-a netezit penele, rugându-i parcă să mai aştepte puţin. Insă cu cât îi mângâia mai mult, cu atât ei ţipau mai tare.
Atunci, vulturul a zburat de lângă ei şi s-a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului.
Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.
Scotând şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins aripile cu greu şi şi-a luat zborul către mare.
S-a întors târziu, seara; zbura încet şi aproape de pământ. In gheare ţinea din nou un peşte mare.
Când a ajuns lângă copac s-a uitat în jur dacă nu sunt iar oameni prin preajmă şi, strângându-şi repede aripile, s-a aşezat pe marginea cuibului.
Vulturaşii şi-au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile, iar vulturul a sfâşiat peştele şi i-a hrănit pe rând.
Lev Tolstoi -LEBEDELE
Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare.
O zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi, însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte zburau cele bătrâne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde.
La urmă zbura cea mai tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strângându-şi aripile, lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.
Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare.
O zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi, însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte zburau cele bătrâne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde.
La urmă zbura cea mai tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strângându-şi aripile, lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.
Lev Tolstoi - Sîmburele
Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le-a aşezat pe o farfurie.
Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era nimeni în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună şi o mîncă pe furiş.
Cînd s-a apropiat ora prînzului, mama a numărat prunele şi văzînd că lipseşte una, i-a spus tatălui.
Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:
— Ia să-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mîncat cineva din voi o prună?
— Nu, au răspuns copiii în cor.
Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:
— Nu, n-am mîncat-o eu!
— Că unul din voi a mîncat pe ascuns o prună, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorocirea-i alta. Fiecare prună are înăuntru un sîmbure. Şi dacă cineva nu ştie cum să le mănînce şi înghite sîmburele, a doua zi moare. De asta mi-e frică.
Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:
— Ba nu, că sîmburele l-am aruncat pe fereastră.
Toţi au izbucnit în rîs, iar Vania a început să plîngă.
Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le-a aşezat pe o farfurie.
Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era nimeni în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună şi o mîncă pe furiş.
Cînd s-a apropiat ora prînzului, mama a numărat prunele şi văzînd că lipseşte una, i-a spus tatălui.
Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:
— Ia să-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mîncat cineva din voi o prună?
— Nu, au răspuns copiii în cor.
Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:
— Nu, n-am mîncat-o eu!
— Că unul din voi a mîncat pe ascuns o prună, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorocirea-i alta. Fiecare prună are înăuntru un sîmbure. Şi dacă cineva nu ştie cum să le mănînce şi înghite sîmburele, a doua zi moare. De asta mi-e frică.
Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:
— Ba nu, că sîmburele l-am aruncat pe fereastră.
Toţi au izbucnit în rîs, iar Vania a început să plîngă.
Lev Tolstoi - Fetita si ciupercile
Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.
In drum, ele au trebuit să treacă peste o cale ferată. Crezînd că trenul e departe, s-au urcat pe terasament, ca să treacă peşte şine.
Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa mai mare a fugit înapoi, iar cea mică a trecut în fugă linia ferată.
Sora cea mare i-a strigat celei mici:
— Nu veni îndărăt!
Insă locomotiva era atît de aproape şi pufăia atît de tare, încît fetiţa cea mică n-a auzit; a crezut că-i strigă să se întoarcă îndărăt. A alergat înapoi peste şine, s-a împie-dicat, a scăpat ciupercile pe jos şi s-a apucat să le adune.
Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din răsputeri.
Fetiţa cea mare striga întruna:
— Lasă ciupercile!
Cea mică însă înţelese că-i cere să le strîngă şi se tîra pe jos după ele.
Maşinistul n-a putut opri locomotiva. Şuierînd din toate puterile, a trecut peste fetiţă.
Fetiţa cea mare ţipa şi plîngea.
Călătorii priveau în-groziţi de la ferestrele vagoanelor, iar conductorul alergă la celălalt capăt al trenului să vadă ce s-a întîmplat cu fe-tiţa.
După ce trenul a trecut, toţi văzură că fetiţa stătea în-tinsă între şine cu faţa la pămînt şi nu se mişca.
De abia cînd trenul s-a depărtat de tot, fetiţa a ridicat capul, s-a sculat în genunchi, a adunat ciupercile şi a alergat la sora ei.
Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.
In drum, ele au trebuit să treacă peste o cale ferată. Crezînd că trenul e departe, s-au urcat pe terasament, ca să treacă peşte şine.
Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa mai mare a fugit înapoi, iar cea mică a trecut în fugă linia ferată.
Sora cea mare i-a strigat celei mici:
— Nu veni îndărăt!
Insă locomotiva era atît de aproape şi pufăia atît de tare, încît fetiţa cea mică n-a auzit; a crezut că-i strigă să se întoarcă îndărăt. A alergat înapoi peste şine, s-a împie-dicat, a scăpat ciupercile pe jos şi s-a apucat să le adune.
Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din răsputeri.
Fetiţa cea mare striga întruna:
— Lasă ciupercile!
Cea mică însă înţelese că-i cere să le strîngă şi se tîra pe jos după ele.
Maşinistul n-a putut opri locomotiva. Şuierînd din toate puterile, a trecut peste fetiţă.
Fetiţa cea mare ţipa şi plîngea.
Călătorii priveau în-groziţi de la ferestrele vagoanelor, iar conductorul alergă la celălalt capăt al trenului să vadă ce s-a întîmplat cu fe-tiţa.
După ce trenul a trecut, toţi văzură că fetiţa stătea în-tinsă între şine cu faţa la pămînt şi nu se mişca.
De abia cînd trenul s-a depărtat de tot, fetiţa a ridicat capul, s-a sculat în genunchi, a adunat ciupercile şi a alergat la sora ei.
Lev Tolstoi - Ciinele lui Iacov
Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băieţelul era de şapte ani şi fetiţa, de cinci. Aveau un cîine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.
Odată, paznicul a plecat în pădure şi i-a poruncit neveste-sii să nu lase copiii să plece de-acasă fiindcă toată noaptea au umblat lupi în jurul casei şi s-au dat la cîine.
— Copii, să nu vă duceţi cumva în pădure! a spus femeia, apoi s-a apucat să coasă.
Îndată ce mama s-a aşezat la lucru, băiatul a îndemnat-o pe surioara lui:
— Hai în pădure, ieri am văzut un măr plin de mere coapte.
Fetiţa s-a învoit:
— Hai! Şi au fugit amîndoi în pădure.
După ce mama şi-a sfîrşit lucrul, a chemat copiii, dar ei n-au răspuns. Mama a ieşit pe prispă şi a început să-i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasă şi a întrebat:
— Unde-s copiii?
Nevastă-sa a răspuns că nu ştie.
Atunci paznicul s-a supărat pe nevastă şi a alergat să-şi caute copiii.
Deodată a auzit cîinele schelălăind. S-a repezit într-acolo şi i-a văzut pe copii stînd sub un tufiş şi plîngînd, iar lupul se încleştase cu cîinele să-l sfîşie. Paznicul a înşfăcat toporul şi a omorît lupul. Apoi a luat copiii în braţe şi a fugit cu ei în casă.
După ce au ajuns acasă, mama a închis uşa şi s-au aşezat cu toţii la masă. Deodată au auzit cum scheaună cîinele la uşă. Au ieşit în curte şi au vrut să-i dea drumul în casă, însă cîinele era însîngerat şi nu putea umbla. Copiii i-au adus apă şi pîine. Dar el n-a vrut nici să mănînce, nici să bea, ci numai le lingea mîinile.
Pe urmă s-a întins pe o parte şi n-a mai scheunat.
Copiii au crezut că a adormit, dar cîinele murise.
Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băieţelul era de şapte ani şi fetiţa, de cinci. Aveau un cîine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.
Odată, paznicul a plecat în pădure şi i-a poruncit neveste-sii să nu lase copiii să plece de-acasă fiindcă toată noaptea au umblat lupi în jurul casei şi s-au dat la cîine.
— Copii, să nu vă duceţi cumva în pădure! a spus femeia, apoi s-a apucat să coasă.
Îndată ce mama s-a aşezat la lucru, băiatul a îndemnat-o pe surioara lui:
— Hai în pădure, ieri am văzut un măr plin de mere coapte.
Fetiţa s-a învoit:
— Hai! Şi au fugit amîndoi în pădure.
După ce mama şi-a sfîrşit lucrul, a chemat copiii, dar ei n-au răspuns. Mama a ieşit pe prispă şi a început să-i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasă şi a întrebat:
— Unde-s copiii?
Nevastă-sa a răspuns că nu ştie.
Atunci paznicul s-a supărat pe nevastă şi a alergat să-şi caute copiii.
Deodată a auzit cîinele schelălăind. S-a repezit într-acolo şi i-a văzut pe copii stînd sub un tufiş şi plîngînd, iar lupul se încleştase cu cîinele să-l sfîşie. Paznicul a înşfăcat toporul şi a omorît lupul. Apoi a luat copiii în braţe şi a fugit cu ei în casă.
După ce au ajuns acasă, mama a închis uşa şi s-au aşezat cu toţii la masă. Deodată au auzit cum scheaună cîinele la uşă. Au ieşit în curte şi au vrut să-i dea drumul în casă, însă cîinele era însîngerat şi nu putea umbla. Copiii i-au adus apă şi pîine. Dar el n-a vrut nici să mănînce, nici să bea, ci numai le lingea mîinile.
Pe urmă s-a întins pe o parte şi n-a mai scheunat.
Copiii au crezut că a adormit, dar cîinele murise.
Lev Tolstoi - Focul
Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseră cu toţii la cîmp. Acasă rămăseseră doar bătrînii şi copiii. Intr-una din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau muştele, bătrîna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a furat-o somnul.
Una din nepoatele ei, Maşa (care n-avea decît trei anişori), a deschis uşa cuptorului, a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi si s-a dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri de paie anume pregătite de femei pentru legatul grîului în snopi. Maşa a aşezat frumuşel tăciunii sub paie şi a început sa sufle în ei. Cînd paiele au luat foc, fetiţa s-a bucurat tare mult. A intrat în casă, şi-a luat de mînă frăţiorul pe nume Kiriuşka (un băieţel de un an şi jumătate, care abia începuse să umble) şi i-a spus:
— Pliveşte şi tu, Kiliuska, ţe mai cuptol am făcut! Paiele ardeau acum cu vîlvătaie mare şi trosneau. Dar cînd tinda s-a umplut de fum, Maşa s-a speriat şi s-a dus fuga înapoi în casă. Kiriuşka s-a împiedicat de prag, a căzut în nas şi s-a pornit de plîns. Maşa l-a tras şi pe el, cum a putut, în odaie şi amîndoi s-au ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea nimic.
Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca pe uliţă. Dar cînd a văzut că din tinda lor iese fum gros, a intrat fuga pe uşă, a trecut cu chiu cu vai prin fumul înăbuşitor, s-a năspustit în odăiţă şi a început s-o zgîlţîie pe bunica. Bătrînica, toropită de somn cum era, a uitat de copilaşi şi a zbughit-o pe uşă afară, ducîndu-se fuga pe la curţile oamenilor după ajutor.
In vremea asta, Maşa şedea pitită sub laviţă şi tăcea mîlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa cît îl ţinea gura, pentru că îl durea năsucul.
Tocmai pe el îl auzi Vania. Fratele mai mare se uită numaidecît sub laviţă, o văzu pe Maşa şi-i strigă:
— Fugi!
Maşa se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din pricina focului şi a fumului şi se întoarse iar în odaie. Atunci Vania deschise fereastra şi-i porunci fetiţei să sară afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul strîmt, Vania îl apucă pe cel mic ca să-l aducă şi pe el spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plîngea şi-l îmbrîncea cum putea pe Vania. Abia după ce căzu de două ori, Vania îl trase pe fereastră. Chiar atunci uşa odăii luă şi ea foc. Dar cînd izbuti în cele din urmă să-i scoată capul pe geam şi se pregătea să-l împingă afară, copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mînuţele de el şi nu voia cu nici un chip să-i dea drumul.
Atunci Vania îi strigă Maşei:
— Trage-l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse binişor din spate.
Aşa au izbutit să-şi scoată frăţiorul pe fereastră în uliţă şi au scăpat cu toţii.
Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseră cu toţii la cîmp. Acasă rămăseseră doar bătrînii şi copiii. Intr-una din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau muştele, bătrîna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a furat-o somnul.
Una din nepoatele ei, Maşa (care n-avea decît trei anişori), a deschis uşa cuptorului, a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi si s-a dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri de paie anume pregătite de femei pentru legatul grîului în snopi. Maşa a aşezat frumuşel tăciunii sub paie şi a început sa sufle în ei. Cînd paiele au luat foc, fetiţa s-a bucurat tare mult. A intrat în casă, şi-a luat de mînă frăţiorul pe nume Kiriuşka (un băieţel de un an şi jumătate, care abia începuse să umble) şi i-a spus:
— Pliveşte şi tu, Kiliuska, ţe mai cuptol am făcut! Paiele ardeau acum cu vîlvătaie mare şi trosneau. Dar cînd tinda s-a umplut de fum, Maşa s-a speriat şi s-a dus fuga înapoi în casă. Kiriuşka s-a împiedicat de prag, a căzut în nas şi s-a pornit de plîns. Maşa l-a tras şi pe el, cum a putut, în odaie şi amîndoi s-au ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea nimic.
Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca pe uliţă. Dar cînd a văzut că din tinda lor iese fum gros, a intrat fuga pe uşă, a trecut cu chiu cu vai prin fumul înăbuşitor, s-a năspustit în odăiţă şi a început s-o zgîlţîie pe bunica. Bătrînica, toropită de somn cum era, a uitat de copilaşi şi a zbughit-o pe uşă afară, ducîndu-se fuga pe la curţile oamenilor după ajutor.
In vremea asta, Maşa şedea pitită sub laviţă şi tăcea mîlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa cît îl ţinea gura, pentru că îl durea năsucul.
Tocmai pe el îl auzi Vania. Fratele mai mare se uită numaidecît sub laviţă, o văzu pe Maşa şi-i strigă:
— Fugi!
Maşa se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din pricina focului şi a fumului şi se întoarse iar în odaie. Atunci Vania deschise fereastra şi-i porunci fetiţei să sară afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul strîmt, Vania îl apucă pe cel mic ca să-l aducă şi pe el spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plîngea şi-l îmbrîncea cum putea pe Vania. Abia după ce căzu de două ori, Vania îl trase pe fereastră. Chiar atunci uşa odăii luă şi ea foc. Dar cînd izbuti în cele din urmă să-i scoată capul pe geam şi se pregătea să-l împingă afară, copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mînuţele de el şi nu voia cu nici un chip să-i dea drumul.
Atunci Vania îi strigă Maşei:
— Trage-l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse binişor din spate.
Aşa au izbutit să-şi scoată frăţiorul pe fereastră în uliţă şi au scăpat cu toţii.
Cateodata, sau poate mereu, marea in luna octombrie are stralucirea argintului...in fiecare toamna, pentru o perioada de doar cateva zile, se intampla mereu fenomenul asta...Vantul bate puternic, ziua e insorita, iar suprafata marii , cutata si nervoasa scanteiaza argintiu...
In fiecare an, cand isi simte sorocul aproape, vara face mereu figura asta: mimeaza ca pleaca, trantind si bufnind, suparata foc, pentru ca imediat dupa toana asta, sa isi arate inca o data splendoarea mai inainte de a parasi scena diluandu-se pe nestiute in culorile toamnei..
Vara de dupa vara se numeste „vara indiana” si e acalmia ce anunta sfarsitul, inceputul mortii naturii.
E cea mai frumoasa fata a verii, cand ea e matura, inteleapta, controlata si chibzuita, constienta de fiecare gest si intelegand, asa cum se intampla intotdeauna spre final, cat de pretuita e de ceilalti.
Curand dupa ea frunzele ruginite vor cadea, natura schimba culorile in toata paleta, pentru a sfarsi in cenusiu si alb...monocromie, esecul grotesc al fiecarui an: iarna....
Sunt in vara mea indiana...
In fiecare an, cand isi simte sorocul aproape, vara face mereu figura asta: mimeaza ca pleaca, trantind si bufnind, suparata foc, pentru ca imediat dupa toana asta, sa isi arate inca o data splendoarea mai inainte de a parasi scena diluandu-se pe nestiute in culorile toamnei..
Vara de dupa vara se numeste „vara indiana” si e acalmia ce anunta sfarsitul, inceputul mortii naturii.
E cea mai frumoasa fata a verii, cand ea e matura, inteleapta, controlata si chibzuita, constienta de fiecare gest si intelegand, asa cum se intampla intotdeauna spre final, cat de pretuita e de ceilalti.
Curand dupa ea frunzele ruginite vor cadea, natura schimba culorile in toata paleta, pentru a sfarsi in cenusiu si alb...monocromie, esecul grotesc al fiecarui an: iarna....
Sunt in vara mea indiana...
la bal...intr-un moment de acalmie Gicu Dudescu :
- Ce faci maine ?
Dintre lucrurile pe care le tot fac "maine"...aproape niciunul nu se intampla...Asa ca, luat din scurt si pe nepregatite, raspund sincer :
- Nimic deosebit.
- Atunci te invit la masa...la 17.00 la Cosho.
- OK...
Gicu e un personaj important iar relatia noastra, firava si periferica, nu gaseste nicio explicatie pentru invitatia lui.
Ospatarita, cu sprancene foarte pronuntate si cu o atitudine ferma, sta cu creionul in aer asteptand. Gicu zice :
- Ciuperci cu salata de morcov si telina si cartofi natur cu patrunjel
- Vin rosu, doua pahare, dar mai inainte doua sarailii....
Si pentru dvs ?
Ma gandeam la un snitel, dar Gicu preia si centreaza :
-...dansului adu-i te rog tochitura cu mamaliguta...apoi spre mine drept scuza :
- Ai increderea....habar n-ai ce fac astia aici..
Ospatarita asteapta o confirmare si o primeste din priviri. Intreaba imediat :
- ..vreun aperitiv ceva ?
- Eu iau o palinca..Gicu arata apoi spre mine si pana sa apuc sa zic ceva ospatarita citeste rar din carnetel :
-....un vegeto, o tochitura, doua sarailii, o palinca....si un wiskey pentru dvs..aveti incredere...e ceva deosebit.. "habar n-aveti ce au astia aici"....
E bizar sa incepi cu desertul, insa e un experiment foarte interesant. Chestia e ca m-am mozolit tot cu baclavaua aia, asa ca m-am cerut la toaleta..ca mai era si alta nevoie.
E un hol larg cu multe oglinzi si lavoare, iar din el dau doua usi : pentru domni si pentru doamne.
Dar eu ma reped la spalat pe maini si asa cum procedez, nici nu am observat-o apropiindu-se.
E o mireasa, care ma intreaba:
- Sunteti cu doamna ?
Ma uit in jur...nimeni...
- ..cu prietena sau ceva ?
- Sunt cu Gicu...raspund naiv...
Mireasa e incurcata rau...are mainile in sold si e tare preocupata. Se gandeste o vreme, dar renunta. Zice:
-...Uite ce e...am nevoie urgenta de o femeie..
-...si eu..raspund pe negandite...
Mireasa chicoteste...Supralicitez :
-...Stiti la mine s-a facut anul...
Zice :
- Eu trebuie sa fac pipi si nu pot neajutata in rochia asta...
O masor din cap pana-n picioare si in mintea mea ii dau dreptate.
- Dar unde e alaiul ?
-...sunt furata.....
Ies, dau de ospatarita si ii cer sprijin:
- Noi nu avem voie in acel loc..Noi personalul..E numai pentru clienti acolo..Dar surade politicos si ma asigura ca rezolva ea de aici..
Ceea ce si face, caci la o masa sunt doua doamne angajate intr-o disputa foarte vie. Se duce la ele, le spune ceva, apoi una se ridica si pleaca spre toaleta.
Dupa o vreme mireasa iese numai zambet. Ma cauta din ochi..ma gaseste si imi flutura o mana...Da simte ca nu-i deajuns si vine la masa noastra. Ma ridc.
- Va multumesc mult ! Puteam sa mor acolo...Faceam blocaj, ca eram de 20 de minute si nu venea nimeni..
- De ce n-ati iesit sa cereti ajutor ?
- Nu stiu...?..Dumneavoastra de ce nu cautati ajutor acolo unde trebuie ?...zambeste cu subinteles..
Gicu, desi nu pricepe nimic, se ridica si el...
- Va doresc casa de piatra si mult...mult noroc... !
-..si eu va doresc mult, mult, mult noroc...
- Credeti ca am atata nevoie ?
- Cu siguranta...Taman sunteti pe cale sa faceti un lucru pe care mai devreme sau mai tarziu il veti regreta amarnic..
- Fiecare cu regretele lui...rade, ma saluta inclinand capul..mai intai pe mine, mai dupa aia pe Gicu..isi pune apoi mana in mana intinsa a unui tip aparut de nicaieri si paseste spre iesire.....Intreaga sala o urmareste din priviri...
Nici n-am aflat cum o cheama...
Gicu avea nevoie de o introducere la un medic...iar ospatarita a avut mare dreptate...
- Ce faci maine ?
Dintre lucrurile pe care le tot fac "maine"...aproape niciunul nu se intampla...Asa ca, luat din scurt si pe nepregatite, raspund sincer :
- Nimic deosebit.
- Atunci te invit la masa...la 17.00 la Cosho.
- OK...
Gicu e un personaj important iar relatia noastra, firava si periferica, nu gaseste nicio explicatie pentru invitatia lui.
Ospatarita, cu sprancene foarte pronuntate si cu o atitudine ferma, sta cu creionul in aer asteptand. Gicu zice :
- Ciuperci cu salata de morcov si telina si cartofi natur cu patrunjel
- Vin rosu, doua pahare, dar mai inainte doua sarailii....
Si pentru dvs ?
Ma gandeam la un snitel, dar Gicu preia si centreaza :
-...dansului adu-i te rog tochitura cu mamaliguta...apoi spre mine drept scuza :
- Ai increderea....habar n-ai ce fac astia aici..
Ospatarita asteapta o confirmare si o primeste din priviri. Intreaba imediat :
- ..vreun aperitiv ceva ?
- Eu iau o palinca..Gicu arata apoi spre mine si pana sa apuc sa zic ceva ospatarita citeste rar din carnetel :
-....un vegeto, o tochitura, doua sarailii, o palinca....si un wiskey pentru dvs..aveti incredere...e ceva deosebit.. "habar n-aveti ce au astia aici"....
E bizar sa incepi cu desertul, insa e un experiment foarte interesant. Chestia e ca m-am mozolit tot cu baclavaua aia, asa ca m-am cerut la toaleta..ca mai era si alta nevoie.
E un hol larg cu multe oglinzi si lavoare, iar din el dau doua usi : pentru domni si pentru doamne.
Dar eu ma reped la spalat pe maini si asa cum procedez, nici nu am observat-o apropiindu-se.
E o mireasa, care ma intreaba:
- Sunteti cu doamna ?
Ma uit in jur...nimeni...
- ..cu prietena sau ceva ?
- Sunt cu Gicu...raspund naiv...
Mireasa e incurcata rau...are mainile in sold si e tare preocupata. Se gandeste o vreme, dar renunta. Zice:
-...Uite ce e...am nevoie urgenta de o femeie..
-...si eu..raspund pe negandite...
Mireasa chicoteste...Supralicitez :
-...Stiti la mine s-a facut anul...
Zice :
- Eu trebuie sa fac pipi si nu pot neajutata in rochia asta...
O masor din cap pana-n picioare si in mintea mea ii dau dreptate.
- Dar unde e alaiul ?
-...sunt furata.....
Ies, dau de ospatarita si ii cer sprijin:
- Noi nu avem voie in acel loc..Noi personalul..E numai pentru clienti acolo..Dar surade politicos si ma asigura ca rezolva ea de aici..
Ceea ce si face, caci la o masa sunt doua doamne angajate intr-o disputa foarte vie. Se duce la ele, le spune ceva, apoi una se ridica si pleaca spre toaleta.
Dupa o vreme mireasa iese numai zambet. Ma cauta din ochi..ma gaseste si imi flutura o mana...Da simte ca nu-i deajuns si vine la masa noastra. Ma ridc.
- Va multumesc mult ! Puteam sa mor acolo...Faceam blocaj, ca eram de 20 de minute si nu venea nimeni..
- De ce n-ati iesit sa cereti ajutor ?
- Nu stiu...?..Dumneavoastra de ce nu cautati ajutor acolo unde trebuie ?...zambeste cu subinteles..
Gicu, desi nu pricepe nimic, se ridica si el...
- Va doresc casa de piatra si mult...mult noroc... !
-..si eu va doresc mult, mult, mult noroc...
- Credeti ca am atata nevoie ?
- Cu siguranta...Taman sunteti pe cale sa faceti un lucru pe care mai devreme sau mai tarziu il veti regreta amarnic..
- Fiecare cu regretele lui...rade, ma saluta inclinand capul..mai intai pe mine, mai dupa aia pe Gicu..isi pune apoi mana in mana intinsa a unui tip aparut de nicaieri si paseste spre iesire.....Intreaga sala o urmareste din priviri...
Nici n-am aflat cum o cheama...
Gicu avea nevoie de o introducere la un medic...iar ospatarita a avut mare dreptate...
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.