Principiul Narcisei Galbene
Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:
-Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!
Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat.
Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:
-Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil,sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!
Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:
-Noi conducem pe vremea asta, mama.
-Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos.
Am crezut ca am fost destul de convingatoare.
-Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina, a spus fiica mea.
-Cat de departe trebuie sa mergem?
-Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.
Dupa cateva minute, am intrebat-o:
-Unde mergem ? Asta nu e drumul spre service.
-Mergem spre narcisele galbene. Carolin a zambit.
-Carolyn, am spus eu cu asprime in glas, te rog sa intorci.
-Linisteste-te, mama. Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.
Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire.
Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul.
Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice. Erau 5 acri de flori.
-Dar cine a facut asta?, am intrebat-o pe Carolyn.
-O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.
Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul.
Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”
Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare si putin creier.”
Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958″.
Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata.
M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat.
Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas - adesea facand doar un pas mic, de copil - si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp.
Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.
-Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel, am recunoscut eu. Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!
Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:
-Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut.
Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”. Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa dupa ce ne vom casatori, dupa ce vom avea un copil, apoi altul. Dupa care suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si speram ca vom fi mai multumiti atunci cind ei vor creste. Apoi suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare. Suntem siguri ca vom fi fericiti cand ei se vor maturiza…
Ne spunem ca viata noastra va fi completa cand ei se vor casatori, cand vom avea o masina noua, cand vom putea avea o vacanta placuta, sau cand ne vom pensiona.
Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit, decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa aceepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum.
Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea… si aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni.
Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…
Nu exista un moment mai bun ca cel de acum, pentru ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine!
Versiune completa:Ploaia Care Va Veni...
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Cenaclul Hanului - ARTA de a scrie > Cenaclul Hanului > Eseuri
De ce nu suntem fericiţi?
Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”
„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”
Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”
„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”
Povestea supei din piatra
Cu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.
Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: “Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”
Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.
“Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, “dar un pic de sare ar face-o minunată”. În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus “Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.” S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.
Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult.
Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. “Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita”. Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:
“Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare.”
Cu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.
Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: “Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”
Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.
“Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, “dar un pic de sare ar face-o minunată”. În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus “Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.” S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.
Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult.
Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. “Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita”. Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:
“Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare.”
LEUL BIRUT DE OM
Se arata intr-un tablou
Un leu ne-nchipuit de mare,
alaturea de un erou
ce izbutise sa-l doboare.
Trecand un leu naprasnic, le-nchise-ndata gura, spunandu-le limbutilor ca si pictura
e buna , ca da unora prilej
sa para cel putin ca sunt viteji.
” Artistii pot pe multi sa-nflacareze
cu fantezia lor inaripata.
O, dac-ar sti si leii sa picteze,
ati mai vedea si adevarul cum arata!
MORALA : Nu exagera! cineva le va spune tuturor ca nu ai puterea pe care sustii ca o ai!
Se arata intr-un tablou
Un leu ne-nchipuit de mare,
alaturea de un erou
ce izbutise sa-l doboare.
Trecand un leu naprasnic, le-nchise-ndata gura, spunandu-le limbutilor ca si pictura
e buna , ca da unora prilej
sa para cel putin ca sunt viteji.
” Artistii pot pe multi sa-nflacareze
cu fantezia lor inaripata.
O, dac-ar sti si leii sa picteze,
ati mai vedea si adevarul cum arata!
MORALA : Nu exagera! cineva le va spune tuturor ca nu ai puterea pe care sustii ca o ai!
Povestea catelusului schiop
În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”
Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!
Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”
“Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”
Morala:
În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat!
Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!
În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”
Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!
Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”
“Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”
Morala:
În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat!
Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!
Penicilina
Numele lui era Fleming si era un sarman fermier scotian. Intr-o zi, pe cand muncea, a auzit un strigat de ajutor venind dintr-o mlastina invecinata. Si-a lasat uneltele si a alergat la mlastina. Acolo, plin de namol, se afla un baietel ingrozit care se lupta sa scape. Fermierul Fleming l-a salvat din ceea ce urma sa fie o moarte inceata si ingrozitoare.
A doua zi, o trasura luxoasa s-a oprit la usa fermierului. Un nobil elegant a coborat din ea si s-a prezentat ca tatal baiatului pe care fermierul il salvase.
"Vreau sa te platesc", a spus nobilul. "Ai salvat viata fiului meu".
"Nu, nu pot sa accept bani pentru ceea ce am facut," i-a raspuns fermierul refuzand oferta. In acelasi moment, fiul fermierului a aparut in usa casei.
"Acesta este fiul tau ?" l-a intrebat nobilul .
"Da", a raspuns mandru fermierul .
"Hai sa facem o afacere. Lasa-ma sa-i ofer aceeasi educatie pe care o va primi si fiul meu. Daca si el este ca tatal lui, cu siguranta va deveni un om cu care sa te mandresti." Si asta a facut.
Fiul fermierului Fleming a urmat cele mai bune scoli ale vremii, a absolvit Scoala de Medicina St. Mary's Hospital Medical School din Londra si a ajuns cunoscut in lume ca Sir Alexander Fleming, inventatorul penicilinei.
Ani mai tarziu, fiul nobilului care fusese salvat din mlastina s-a imbolnavit de pneumonie. .
Ce i-a salvat viata de data aceasta? Penicilina.
Numele nobilului ? Lord Randolph Churchill. Numele fiului sau ? Sir Winston Churchill.
Numele lui era Fleming si era un sarman fermier scotian. Intr-o zi, pe cand muncea, a auzit un strigat de ajutor venind dintr-o mlastina invecinata. Si-a lasat uneltele si a alergat la mlastina. Acolo, plin de namol, se afla un baietel ingrozit care se lupta sa scape. Fermierul Fleming l-a salvat din ceea ce urma sa fie o moarte inceata si ingrozitoare.
A doua zi, o trasura luxoasa s-a oprit la usa fermierului. Un nobil elegant a coborat din ea si s-a prezentat ca tatal baiatului pe care fermierul il salvase.
"Vreau sa te platesc", a spus nobilul. "Ai salvat viata fiului meu".
"Nu, nu pot sa accept bani pentru ceea ce am facut," i-a raspuns fermierul refuzand oferta. In acelasi moment, fiul fermierului a aparut in usa casei.
"Acesta este fiul tau ?" l-a intrebat nobilul .
"Da", a raspuns mandru fermierul .
"Hai sa facem o afacere. Lasa-ma sa-i ofer aceeasi educatie pe care o va primi si fiul meu. Daca si el este ca tatal lui, cu siguranta va deveni un om cu care sa te mandresti." Si asta a facut.
Fiul fermierului Fleming a urmat cele mai bune scoli ale vremii, a absolvit Scoala de Medicina St. Mary's Hospital Medical School din Londra si a ajuns cunoscut in lume ca Sir Alexander Fleming, inventatorul penicilinei.
Ani mai tarziu, fiul nobilului care fusese salvat din mlastina s-a imbolnavit de pneumonie. .
Ce i-a salvat viata de data aceasta? Penicilina.
Numele nobilului ? Lord Randolph Churchill. Numele fiului sau ? Sir Winston Churchill.
Un lup era flamand de atata vreme, incat incepuse sa invidieze bunastarea cainelui.
- Daca vii cu mine la ferma, vei avea de mancare din belsug pentru tot restul zilelor -ii zise acesta – atata doar ca trebuie sa-i dai ascultare stapanului.
Dar cand lupul vazu ranile de pe gatul cainelui, facute de zgarda, isi veni in fire si spuse:
- Ma intorc in padure, sa indur foamea in libertate!
Morala acestei fabule:
Libertatea nu are pret.
- Daca vii cu mine la ferma, vei avea de mancare din belsug pentru tot restul zilelor -ii zise acesta – atata doar ca trebuie sa-i dai ascultare stapanului.
Dar cand lupul vazu ranile de pe gatul cainelui, facute de zgarda, isi veni in fire si spuse:
- Ma intorc in padure, sa indur foamea in libertate!
Morala acestei fabule:
Libertatea nu are pret.
VULTURUL si CIOARA
Un vultur se repezi din inaltimea cerului drept spre miel si apucandu-l cu picioarele il rapi cuusurinta. O cioara vazuse asta si se credea tot atat de puternica se repezi la un berbec. Darzadarnic se opinti sa-l ridice. Nu numai ca nu fu in stare, dar pe deasupra se ma si incurca inlana sa, asa ca nu mai fu in stare sa zboare mai departe.Cand ciobanul o vazu cum se zbate, o prinse , ii tunse aripile si o dete copiilor sai ca jucarie. ”Taticule- intrebara copiii bucurosi- care este numele acestei pasari?” ” Acum un ceas – raspunse pastorul – ea se credea vultur, dar acum trebuie sa-si dea seama ca nu- i decat obiata cioara.”
MORALA: Masoara-ti puterile inainte de a face ceva. Altfel risti sa te faci de ras!
Un vultur se repezi din inaltimea cerului drept spre miel si apucandu-l cu picioarele il rapi cuusurinta. O cioara vazuse asta si se credea tot atat de puternica se repezi la un berbec. Darzadarnic se opinti sa-l ridice. Nu numai ca nu fu in stare, dar pe deasupra se ma si incurca inlana sa, asa ca nu mai fu in stare sa zboare mai departe.Cand ciobanul o vazu cum se zbate, o prinse , ii tunse aripile si o dete copiilor sai ca jucarie. ”Taticule- intrebara copiii bucurosi- care este numele acestei pasari?” ” Acum un ceas – raspunse pastorul – ea se credea vultur, dar acum trebuie sa-si dea seama ca nu- i decat obiata cioara.”
MORALA: Masoara-ti puterile inainte de a face ceva. Altfel risti sa te faci de ras!
SCRISORI AUTENTICE ALE COPIILOR CATRE DUMNEZEU
"Draga Dumnezeule! Daca esti atent duminica in biserica, iti arat pantofii mei cei noi."
"Dumnezeu! Vreau sa traiesc 900 de ani, ca tipul acela din Biblie."
"Niciodata n-as fi crezut ca movul se potriveste cu portocaliul, pana ce n-am vazut apusul de soare, ce ai facut marti seara. A fost tare misto..."
"La scoala de duminica ni s-a explicat ce si cate faci. Cine-ti face treaba cand esti in concediu?"
"De unde ai aflat ca tu esti Dumnezeu?"
"Pentru balul mascat vreau sa ma imbrac in drac. Nu-i bai, nu?"
"Tu chiar asa ai proiectat girafa, sau din greseala a iesit asa?"
"De ce lasi oameni sa moara si tot faci altii in loc?
N-ar fi mai simplu sa-i lasi in viata pe astia?"
"Dumnezeule! Ca ai facut mai multe religii, e OK, dar cum de nu le incurci intre ele?"
"Tu stii despre lucruri, inainte sa fie inventate?"
"Bunicul a spus ca Tu deja erai cand a fost el copil. Cat de vechi esti?"
"Iti multumesc pentru fratior, dar eu m-am rugat pentru un catel."
"Cat timp am fost in vacanta, tot timpul a plouat si taticul a fost tare nervos si a spus niste lucruridespre Tine ...dar te rog sa nu-i faci rau!"
"Te rog sa-mi trimiti un ponei. Pana acum nu ti-am cerut nimic. Poti verifica."
"Cum se poate ca, pe vremuri, atatea minuni ai facut si acum nu-i nici una? Cum se poate, ca in ultima vreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numai acelea vechi."
"Doamne, Te rog, sa mai pui o sarbatoare intre Craciun si Paste!"
"Poate Cain si Abel nu s-ar fi omorit, daca aveau camere separate. La noi, cu frate-meu functioneaza. .."
"Pun pariu ca e foarte greu sa iubesti pe toti de pe Pamant. Noi suntem doar patru in familie si nu merge."
"Draga Dumnezeule! Daca esti atent duminica in biserica, iti arat pantofii mei cei noi."
"Dumnezeu! Vreau sa traiesc 900 de ani, ca tipul acela din Biblie."
"Niciodata n-as fi crezut ca movul se potriveste cu portocaliul, pana ce n-am vazut apusul de soare, ce ai facut marti seara. A fost tare misto..."
"La scoala de duminica ni s-a explicat ce si cate faci. Cine-ti face treaba cand esti in concediu?"
"De unde ai aflat ca tu esti Dumnezeu?"
"Pentru balul mascat vreau sa ma imbrac in drac. Nu-i bai, nu?"
"Tu chiar asa ai proiectat girafa, sau din greseala a iesit asa?"
"De ce lasi oameni sa moara si tot faci altii in loc?
N-ar fi mai simplu sa-i lasi in viata pe astia?"
"Dumnezeule! Ca ai facut mai multe religii, e OK, dar cum de nu le incurci intre ele?"
"Tu stii despre lucruri, inainte sa fie inventate?"
"Bunicul a spus ca Tu deja erai cand a fost el copil. Cat de vechi esti?"
"Iti multumesc pentru fratior, dar eu m-am rugat pentru un catel."
"Cat timp am fost in vacanta, tot timpul a plouat si taticul a fost tare nervos si a spus niste lucruridespre Tine ...dar te rog sa nu-i faci rau!"
"Te rog sa-mi trimiti un ponei. Pana acum nu ti-am cerut nimic. Poti verifica."
"Cum se poate ca, pe vremuri, atatea minuni ai facut si acum nu-i nici una? Cum se poate, ca in ultima vreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numai acelea vechi."
"Doamne, Te rog, sa mai pui o sarbatoare intre Craciun si Paste!"
"Poate Cain si Abel nu s-ar fi omorit, daca aveau camere separate. La noi, cu frate-meu functioneaza. .."
"Pun pariu ca e foarte greu sa iubesti pe toti de pe Pamant. Noi suntem doar patru in familie si nu merge."
“Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? – intreba din nou inteleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”
- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? – intreba din nou inteleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”
Clopotei de vant
Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.
Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?
- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.
- Cum asa?
- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…
Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!
Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?
- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…
Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.
Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?
- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.
- Cum asa?
- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…
Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!
Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?
- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…
CEI 3 ''MOSNEGI''
O femeie iese din casă si vede 3 mosnegi cu barbă albă stând în fata casei.
Nu-i cunostea dar, vazându-i supărati, îi invita în casă să manânce ceva.
"Sotul tău este acasă?" – întreabă ei.
"Nu, este iesit."
"Atunci nu putem intra" – replică ei.
Seara, când sotul se întoarce acasă, ea îi povesteste despre cei trei mosnegi.
"Du-te, spune-le că am venit si pofteste-i înăuntru."
Femeia se duce si îi invită.
'Nu putem intra toti în casă', replică ei.
'Cum asa?' întreabă ea.
Unul dintre mosnegi îi explică. 'Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE.
Acum du-te si întreabă-l pe sotul tău care dintre noi să vina în casă.'
Femeia intră în casă si îi spune sotului, care se bucură. 'Ce bine!! In acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!'
Sotia nu a fost de acord. "De ce să nu-l invităm pe SUCCES?"
Nora îi asculta dintr-un colt al casei. 'N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!' – a sugerat nora.
'Hai să ne ghidăm după sfatul norei' îi zice sotul sotiei.
'Du-te afară si invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.'
Femeia iese afară si întreabă: "Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.."
IUBIRE porneste înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui si ceilalti doi. Surprinsă femeia întreabă: "L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi si voi cu el?"
Cei trei mosnegi replicară: 'Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNĂSTARE si SUCCES!!!!!!'
O femeie iese din casă si vede 3 mosnegi cu barbă albă stând în fata casei.
Nu-i cunostea dar, vazându-i supărati, îi invita în casă să manânce ceva.
"Sotul tău este acasă?" – întreabă ei.
"Nu, este iesit."
"Atunci nu putem intra" – replică ei.
Seara, când sotul se întoarce acasă, ea îi povesteste despre cei trei mosnegi.
"Du-te, spune-le că am venit si pofteste-i înăuntru."
Femeia se duce si îi invită.
'Nu putem intra toti în casă', replică ei.
'Cum asa?' întreabă ea.
Unul dintre mosnegi îi explică. 'Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE.
Acum du-te si întreabă-l pe sotul tău care dintre noi să vina în casă.'
Femeia intră în casă si îi spune sotului, care se bucură. 'Ce bine!! In acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!'
Sotia nu a fost de acord. "De ce să nu-l invităm pe SUCCES?"
Nora îi asculta dintr-un colt al casei. 'N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!' – a sugerat nora.
'Hai să ne ghidăm după sfatul norei' îi zice sotul sotiei.
'Du-te afară si invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.'
Femeia iese afară si întreabă: "Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.."
IUBIRE porneste înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui si ceilalti doi. Surprinsă femeia întreabă: "L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi si voi cu el?"
Cei trei mosnegi replicară: 'Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNĂSTARE si SUCCES!!!!!!'
Povestea spune ca erau doi frati care se iubeau din tot sufletul. Amandoi erau agricultori.
Unul s-a casatorit si celalalt a ramas celibatar. Au hotarat sa imparta toata recolta pe jumatate, ca pana atunci.
Intr-o noapte celibatarul a visat: "Nu e drept! Fratele meu are nevasta si copii si primeste din recolta tot atat cat primesc eu. Voi merge la miezul noptii la hambarul lui de grau si o si-i adaug niste saci, fara ca el sa-si dea seama.
La randul lui, fratele casatorit a visat si el: "Nu e drept! Eu am nevasta si copii si tot viitorul meu e asigurat. Dar pe fratele meu cine o sa-l ajute? Voi merge la noapte la hambarul lui de grau si-i voi mai adauga niste saci fara ca el sa-si dea seama. "
Asa au facut amandoi fratii. Si surpriza! S-au intalnit pe drum in acea noapte, carand fiecare saci pentru celalalt. S-au privit intelegand ce s-a intamplat si s-au luat in brate frateste cu si mai multa dragoste si pentru totdeauna.
Cateodata este necesar sa facem un popas in viata si sa ne bucuram de lucrurile cu care suntem binecuvantati cand avem un frate. Este esential sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem. Nu putem darui daca nu-i iubim pe cei care sunt mai aproape de noi. Astazi este o zi buna pentru a incepe.
Unul s-a casatorit si celalalt a ramas celibatar. Au hotarat sa imparta toata recolta pe jumatate, ca pana atunci.
Intr-o noapte celibatarul a visat: "Nu e drept! Fratele meu are nevasta si copii si primeste din recolta tot atat cat primesc eu. Voi merge la miezul noptii la hambarul lui de grau si o si-i adaug niste saci, fara ca el sa-si dea seama.
La randul lui, fratele casatorit a visat si el: "Nu e drept! Eu am nevasta si copii si tot viitorul meu e asigurat. Dar pe fratele meu cine o sa-l ajute? Voi merge la noapte la hambarul lui de grau si-i voi mai adauga niste saci fara ca el sa-si dea seama. "
Asa au facut amandoi fratii. Si surpriza! S-au intalnit pe drum in acea noapte, carand fiecare saci pentru celalalt. S-au privit intelegand ce s-a intamplat si s-au luat in brate frateste cu si mai multa dragoste si pentru totdeauna.
Cateodata este necesar sa facem un popas in viata si sa ne bucuram de lucrurile cu care suntem binecuvantati cand avem un frate. Este esential sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem. Nu putem darui daca nu-i iubim pe cei care sunt mai aproape de noi. Astazi este o zi buna pentru a incepe.
Mai mult decat un inel de logodna
Baiatul a intrat hotarat la bijutier si a cerut sa i se arate cel mai frumos inel de logodna pe care-l aveau. Bijutierul i-a aratat unul. Piatra frumoasa, solitara, stralucea ca un minuscul soare luminos. Baiatul a studiat inelul si, cu un zambet, l-a ales. A intrebat cat costa si apoi s-a pregatit sa il plateasca. "Va veti casatori curand?", l-a intrebat bijutierul. "Nu, raspunse baiatul. Nici macar nu am logodnica." Surprinderea muta care l-a cuprins pe bijutier l-a distrat pe cumparator. "Este pentru mama mea, a zis baiatul. Cand trebuia sa ma nasc a fost singura. Cineva o sfatuise sa ma omoare inainte de nastere ca sa scape de probleme. Dar ea nu a fost de acord si mi-a dat viata. Si a avut multe probleme, multe. A fost tata si mama pentru mine, mi-a fost prietena si sora, mi-a fost invatatoare. M-a facut sa devin ceea ce sunt. Acum, pentru ca pot, ii cumpar acest inel de logodna. Ea nu a avut niciodata unul. I-l dau in chip de promisiune. Asa cum ea a facut totul pentru mine, acum e randul meu sa fac totul pentru ea. Poate ca mai tarziu voi darui un alt inel de logodna, dar va fi al doilea."
Bijutierul nu a zis nimic. A cerul doar casierei sa faca o reducere din acelea care se fac numai pentru clientii importanti
Baiatul a intrat hotarat la bijutier si a cerut sa i se arate cel mai frumos inel de logodna pe care-l aveau. Bijutierul i-a aratat unul. Piatra frumoasa, solitara, stralucea ca un minuscul soare luminos. Baiatul a studiat inelul si, cu un zambet, l-a ales. A intrebat cat costa si apoi s-a pregatit sa il plateasca. "Va veti casatori curand?", l-a intrebat bijutierul. "Nu, raspunse baiatul. Nici macar nu am logodnica." Surprinderea muta care l-a cuprins pe bijutier l-a distrat pe cumparator. "Este pentru mama mea, a zis baiatul. Cand trebuia sa ma nasc a fost singura. Cineva o sfatuise sa ma omoare inainte de nastere ca sa scape de probleme. Dar ea nu a fost de acord si mi-a dat viata. Si a avut multe probleme, multe. A fost tata si mama pentru mine, mi-a fost prietena si sora, mi-a fost invatatoare. M-a facut sa devin ceea ce sunt. Acum, pentru ca pot, ii cumpar acest inel de logodna. Ea nu a avut niciodata unul. I-l dau in chip de promisiune. Asa cum ea a facut totul pentru mine, acum e randul meu sa fac totul pentru ea. Poate ca mai tarziu voi darui un alt inel de logodna, dar va fi al doilea."
Bijutierul nu a zis nimic. A cerul doar casierei sa faca o reducere din acelea care se fac numai pentru clientii importanti
Profesoara Debbie Moon studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
- Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
- Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
- Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
- Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
- Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
- Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.
ntr-o zi, un calugar tanar si-a intrebat duhovnicul:
- Avva, ce ma sfatuiesti sa fac, pentru ca de cand sunt in manastire tot spun rugaciunea lui Iisus dar nu simt nimic.
Parintele i-a raspuns:
- Mergi si ia un butoi mare cat sa incapi tu in el. Il asezi la o distanta de 10 metri de raul ce curge-n vale.
Iei sita aia veche din magazie si cari apa cu ea pana umpli butoiul in intregime. Vii la mine peste o luna.
Tanarul calugar a facut ascultare si a venit peste o luna la duhovnicul sau.
- S-a umplut butoiul, l-a intrebat duhovnicul?
- Nu.
- Dar sita? Cum era sita veche la inceput?
- Ruginita, Avva.
- Si acum cum este?
- Curata, a raspuns calugarasul.
- Vezi, a spus batranul: Nu umplerea butoiului este ceea ce urmarim noi, ci curatirea sitei!.
- Avva, ce ma sfatuiesti sa fac, pentru ca de cand sunt in manastire tot spun rugaciunea lui Iisus dar nu simt nimic.
Parintele i-a raspuns:
- Mergi si ia un butoi mare cat sa incapi tu in el. Il asezi la o distanta de 10 metri de raul ce curge-n vale.
Iei sita aia veche din magazie si cari apa cu ea pana umpli butoiul in intregime. Vii la mine peste o luna.
Tanarul calugar a facut ascultare si a venit peste o luna la duhovnicul sau.
- S-a umplut butoiul, l-a intrebat duhovnicul?
- Nu.
- Dar sita? Cum era sita veche la inceput?
- Ruginita, Avva.
- Si acum cum este?
- Curata, a raspuns calugarasul.
- Vezi, a spus batranul: Nu umplerea butoiului este ceea ce urmarim noi, ci curatirea sitei!.
...Felinaaaaaaaa....
Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil şi îi spuse:
- Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
- Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?
- Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
- Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?
Al patrulea mag
Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon,unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate gasi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică.
Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce,
Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.
Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon,unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate gasi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică.
Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce,
Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.
Bill Gates a ţinut un discurs la un liceu despre cele 11 lucruri pe
care elevii nu le-au învăţat şi nu le vor învăţa la şcoală. El a scos
în evidenţă faptul că sentimentul de automulţumire şi învăţăturile
"corecte" din punctul de vedere al politicilor educaţionale au creat o
generaţie de copii care nu au deloc noţiunea de realitate şi despre
felul în care realitatea aceasta i-a destinat eşecului în lumea reală.
Regula nr. 1: Viaţa nu e dreaptă - obişnuieşte-te cu ideea!
Regula nr. 2: Lumii prea puţin îi pasă de stima ta de sine. Lumea se
aşteaptă să realizezi ceva ÎNAINTE de a fi mulţumit de tine însuţi.
Regula nr. 3: Nu vei câştiga 60.000$ pe an de îndată ce părăseşti
băncile şcolii. Nu vei fi vicepreşedintele vreunei companii cu telefon
în maşină decât atunci când vei fi muncit pentru acestea.
Regula nr. 4: Dacă crezi că profesorul tău e sever, stai să vezi când
o sa ai un şef!
Regula nr. 5: A lucra într-un fast-food nu este ceva sub demnitatea
ta. Bunicii tăi aveau o altă denumire pentru asta: o numeau şansă.
Regula nr. 6: Dacă o dai în bară, nu e vina părinţilor tăi, aşa că nu
te mai smiorcăi în legătură cu greşelile tale, ci învaţă din ele.
Regula nr. 7: Înainte de a te fi născut, părinţii tăi nu erau atât de
plicticoşi ca acum. Au ajuns aşa din cauză că trebuie să-ţi plătească
cheltuielile, să-ţi spele hainele şi să te asculte pe tine spunându-le
cât de grozav te crezi. Aşa că înainte de a te porni să salvezi jungla
de paraziţii generaţiei părinţilor tău, încearcă să-ţi despaduchezi
propriul dulap.
Regula nr. 8: Poate că şcoala ta a scăpat de învingători şi învinşi,
însă viaţa NU. În unele şcoli au abolit corigenţele şi elevul poate
încerca de câte ori vrea el să dea răspunsul corect la o întrebare.
Asta nu seamănă, deloc, cu NIMIC din viaţa reală.
Regula nr. 9: Viaţa nu se împarte în semestre.. Nu ai verile libere şi
pe foarte puţini angajatori îi interesează să te ajute să "te
găseşti". Faci asta în timpul liber.
Regula nr. 10: Ce vezi la televizor NU e viaţa reală. În viaţa reală
oamenii chiar trebuie să mai plece din cafenele şi să meargă la
serviciu.
Regula nr. 11: Fiţi amabili cu tocilarii. Există şansa ca in viitor să
lucraţi pentru vreunul dintre ei.
care elevii nu le-au învăţat şi nu le vor învăţa la şcoală. El a scos
în evidenţă faptul că sentimentul de automulţumire şi învăţăturile
"corecte" din punctul de vedere al politicilor educaţionale au creat o
generaţie de copii care nu au deloc noţiunea de realitate şi despre
felul în care realitatea aceasta i-a destinat eşecului în lumea reală.
Regula nr. 1: Viaţa nu e dreaptă - obişnuieşte-te cu ideea!
Regula nr. 2: Lumii prea puţin îi pasă de stima ta de sine. Lumea se
aşteaptă să realizezi ceva ÎNAINTE de a fi mulţumit de tine însuţi.
Regula nr. 3: Nu vei câştiga 60.000$ pe an de îndată ce părăseşti
băncile şcolii. Nu vei fi vicepreşedintele vreunei companii cu telefon
în maşină decât atunci când vei fi muncit pentru acestea.
Regula nr. 4: Dacă crezi că profesorul tău e sever, stai să vezi când
o sa ai un şef!
Regula nr. 5: A lucra într-un fast-food nu este ceva sub demnitatea
ta. Bunicii tăi aveau o altă denumire pentru asta: o numeau şansă.
Regula nr. 6: Dacă o dai în bară, nu e vina părinţilor tăi, aşa că nu
te mai smiorcăi în legătură cu greşelile tale, ci învaţă din ele.
Regula nr. 7: Înainte de a te fi născut, părinţii tăi nu erau atât de
plicticoşi ca acum. Au ajuns aşa din cauză că trebuie să-ţi plătească
cheltuielile, să-ţi spele hainele şi să te asculte pe tine spunându-le
cât de grozav te crezi. Aşa că înainte de a te porni să salvezi jungla
de paraziţii generaţiei părinţilor tău, încearcă să-ţi despaduchezi
propriul dulap.
Regula nr. 8: Poate că şcoala ta a scăpat de învingători şi învinşi,
însă viaţa NU. În unele şcoli au abolit corigenţele şi elevul poate
încerca de câte ori vrea el să dea răspunsul corect la o întrebare.
Asta nu seamănă, deloc, cu NIMIC din viaţa reală.
Regula nr. 9: Viaţa nu se împarte în semestre.. Nu ai verile libere şi
pe foarte puţini angajatori îi interesează să te ajute să "te
găseşti". Faci asta în timpul liber.
Regula nr. 10: Ce vezi la televizor NU e viaţa reală. În viaţa reală
oamenii chiar trebuie să mai plece din cafenele şi să meargă la
serviciu.
Regula nr. 11: Fiţi amabili cu tocilarii. Există şansa ca in viitor să
lucraţi pentru vreunul dintre ei.
Puii maimuţei
O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înfăşcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în făţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi acesta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai găsi şi rămase şi fără acesta
O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înfăşcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în făţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi acesta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai găsi şi rămase şi fără acesta
Vulturul, cioara şi ciobanul
O turmă de oi paşte pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse:
- “Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul e un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”
Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.
O turmă de oi paşte pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse:
- “Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul e un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”
Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.
Intr-o zi de primavara, cand timpul se reinnoise, iar padurea de salcami isi schimbase vasmantul, un pui de cioara, incercand sa zboare, a cazut din cuib.
Se spune ca acea cadere intamplatoare i-ar fi hotarat destinul negrului si golasului pui ... cate nu se spun ...
Poate ca vietatea mica si neajutorata ar fi trecut in neagra-i nefiinta, daca la radacina salcamului nu s-ar fi aflat, in chiar clipa caderii lui, un vulpoi. Si tot nu i-am fi pomenit nemurirea daca in acea factiune de secunda, vulpoil se hotara sa-l inghita. Dar nu, vulpoiul i-a crutat viata. Puiul a crescut, s-a facut cioara, iar cioara ...
Umblau asa amandoi, vulpoiul si cioara, pe coclauri, prin luminisurile padurii, pe langa paraiase, peste tot, acolo unde se adunau pasari si animale. Le studiau impreuna si plecau mai departe. Vulpoiul stia multe. Cioara, sarguincioasa, invata de la el tot ce se putea sti despre tainele si naivitatile padurii.
Intr-o zi, vulpoiul i-a povestit ciorii patania corbului credul care a scapat din cioc bucata de cascaval; i-a facut chiar o demonstratie practica, din care cioara a tras concluzii ...
Pregatiti temeinic, vulpoiul si cioara s-au infruntat cu pasari, au inselat multe, multe animale, mai mici sau mai mari si astfel duceau o viata fara lipsuri.
Dupa cateva luni, pe cerul lor insa au aparut nori negri, prevestitori de rau. Cioara povesteste ca, intr-o dimineata, cand ataca un iepuras plapand, vulpoiul a fost prins de lup si sfartecat. Asa spune ea ...
Cert este ca cioara a ramas singura sa-si duca greul zilelor. Si-a indoliat penele. Doar atat. Nu si-a scos din deznadejde, ochii cu ghearele si nici nu i-a scapat vreo lacrima din ochii tulburi.
Sosise momentul sa arate ce poate, ce stie, sa-si dovedeasca siesi ca-si poate intrece maestrul.
In luminisul unde se adunasera caprioare, iepuri, mistreti, fazani si multe, multe traitoare ale padurii, s-a aratat, intr-una din zile, cioara, caraind, cat o tinea gura:
- Cine cumpara o blana de urs? O blana nou-nouta. Adusa cu mari sacrificii din alte … paduri.
Animalele, unele au plecat, altele, mai curioase, s-au apropiat de cioara. Dupa fire si obicei …
- Cat ceri pe ea?, a intrebat timid, un fazan.
- Sa-mi dai ...
A mai lasat cioara, a mai dat fazanul si targul s-a incheiat; marfa a fost platita. Dar cand sa dea blana ... Ce sa dea? De unde sa o ia? ... Blana nici nu exista.
Ce s-a mai intamplat dupa aceea nu mai stim. S-a stabilit insa cu precizie ca atunci, acolo, in luminisul din padure, cioara facuse afaceri ... cu fazani. Si s-a mai stabilit ca atunci, in codru, s-au nascut ... bisnitarii.
In rest … Padurea ramane tot frumoasa!
Se spune ca acea cadere intamplatoare i-ar fi hotarat destinul negrului si golasului pui ... cate nu se spun ...
Poate ca vietatea mica si neajutorata ar fi trecut in neagra-i nefiinta, daca la radacina salcamului nu s-ar fi aflat, in chiar clipa caderii lui, un vulpoi. Si tot nu i-am fi pomenit nemurirea daca in acea factiune de secunda, vulpoil se hotara sa-l inghita. Dar nu, vulpoiul i-a crutat viata. Puiul a crescut, s-a facut cioara, iar cioara ...
Umblau asa amandoi, vulpoiul si cioara, pe coclauri, prin luminisurile padurii, pe langa paraiase, peste tot, acolo unde se adunau pasari si animale. Le studiau impreuna si plecau mai departe. Vulpoiul stia multe. Cioara, sarguincioasa, invata de la el tot ce se putea sti despre tainele si naivitatile padurii.
Intr-o zi, vulpoiul i-a povestit ciorii patania corbului credul care a scapat din cioc bucata de cascaval; i-a facut chiar o demonstratie practica, din care cioara a tras concluzii ...
Pregatiti temeinic, vulpoiul si cioara s-au infruntat cu pasari, au inselat multe, multe animale, mai mici sau mai mari si astfel duceau o viata fara lipsuri.
Dupa cateva luni, pe cerul lor insa au aparut nori negri, prevestitori de rau. Cioara povesteste ca, intr-o dimineata, cand ataca un iepuras plapand, vulpoiul a fost prins de lup si sfartecat. Asa spune ea ...
Cert este ca cioara a ramas singura sa-si duca greul zilelor. Si-a indoliat penele. Doar atat. Nu si-a scos din deznadejde, ochii cu ghearele si nici nu i-a scapat vreo lacrima din ochii tulburi.
Sosise momentul sa arate ce poate, ce stie, sa-si dovedeasca siesi ca-si poate intrece maestrul.
In luminisul unde se adunasera caprioare, iepuri, mistreti, fazani si multe, multe traitoare ale padurii, s-a aratat, intr-una din zile, cioara, caraind, cat o tinea gura:
- Cine cumpara o blana de urs? O blana nou-nouta. Adusa cu mari sacrificii din alte … paduri.
Animalele, unele au plecat, altele, mai curioase, s-au apropiat de cioara. Dupa fire si obicei …
- Cat ceri pe ea?, a intrebat timid, un fazan.
- Sa-mi dai ...
A mai lasat cioara, a mai dat fazanul si targul s-a incheiat; marfa a fost platita. Dar cand sa dea blana ... Ce sa dea? De unde sa o ia? ... Blana nici nu exista.
Ce s-a mai intamplat dupa aceea nu mai stim. S-a stabilit insa cu precizie ca atunci, acolo, in luminisul din padure, cioara facuse afaceri ... cu fazani. Si s-a mai stabilit ca atunci, in codru, s-au nascut ... bisnitarii.
In rest … Padurea ramane tot frumoasa!
Nu intotdeauna viata se
termină cu moartea. Uneori se termină cu
nunta.
...............
Dacă nu înjuri când conduci, înseamnă că nu eşti
atent la drum...
...............
Statisticile arata ca 25% dintre femei iau medicamente
pentru afectiuni psihice.
Asta este groaznic! Inseamna ca 75% dintre ele traiesc in
societate fara nici un fel de tratament!
...............
Barbatii sunt ca fierul de calcat. Te aburesc până te
ard!
...............
Statistica divorţurilor arată că părinţii care fug
de acasă sunt mult mai mulţi decât copiii.
...............
Femeia care găteşte bine îl va găsi întotdeauna pe
bărbatul care mănâncă mult.
...............
Când soţia tace mult timp înseamnă că are foarte multe
de spus..
Pe lume îţi e sortită cu adevărat numai o
singură femeie, iar dacă n-o întâlneşti eşti
salvat !
Mai dulce decât orice femeie e prietena sa.
...............
- I-am cumparat sotiei mele o pereche de cercei cu
diamante luna trecuta, iar ea n-a mai vorbit cu mine de
atunci... ii zic unui amic.
- De ce nu?! ma intreaba el.
- Aşa a fost intelegerea...i-am raspuns.
...............
Bulă, la reuniunea de 20 de ani, se adresează
foştilor lui dascăli:
- Măi stimaţi profesori. Măă tot frământă
o întrebare: Chiar atât de imbecil eram, de mă tot
lăsaţi corijent??
- Vaaai, dar se poate,
domnule ministru?!?
..............................................
Descoperire ştiinţifică: Românii bolnavi se trag din
români sănătoşi care au mers la un control medical!
…………………………………..
Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată
înlocui prostia umană.
…………………………………..
Argentinienii sunt de parere ca Bucurestiul este cel mai
mare oras pe care l-au vizitat vreodată. Până la
Arena Natională au mers 3 ore jumate cu taxiul.
…………………………………..
termină cu moartea. Uneori se termină cu
nunta.
...............
Dacă nu înjuri când conduci, înseamnă că nu eşti
atent la drum...
...............
Statisticile arata ca 25% dintre femei iau medicamente
pentru afectiuni psihice.
Asta este groaznic! Inseamna ca 75% dintre ele traiesc in
societate fara nici un fel de tratament!
...............
Barbatii sunt ca fierul de calcat. Te aburesc până te
ard!
...............
Statistica divorţurilor arată că părinţii care fug
de acasă sunt mult mai mulţi decât copiii.
...............
Femeia care găteşte bine îl va găsi întotdeauna pe
bărbatul care mănâncă mult.
...............
Când soţia tace mult timp înseamnă că are foarte multe
de spus..
Pe lume îţi e sortită cu adevărat numai o
singură femeie, iar dacă n-o întâlneşti eşti
salvat !
Mai dulce decât orice femeie e prietena sa.
...............
- I-am cumparat sotiei mele o pereche de cercei cu
diamante luna trecuta, iar ea n-a mai vorbit cu mine de
atunci... ii zic unui amic.
- De ce nu?! ma intreaba el.
- Aşa a fost intelegerea...i-am raspuns.
...............
Bulă, la reuniunea de 20 de ani, se adresează
foştilor lui dascăli:
- Măi stimaţi profesori. Măă tot frământă
o întrebare: Chiar atât de imbecil eram, de mă tot
lăsaţi corijent??
- Vaaai, dar se poate,
domnule ministru?!?
..............................................
Descoperire ştiinţifică: Românii bolnavi se trag din
români sănătoşi care au mers la un control medical!
…………………………………..
Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată
înlocui prostia umană.
…………………………………..
Argentinienii sunt de parere ca Bucurestiul este cel mai
mare oras pe care l-au vizitat vreodată. Până la
Arena Natională au mers 3 ore jumate cu taxiul.
…………………………………..
Românii de la sate cer noi alegeri, pentru că li s-au
terminat uleiul şi făina.
…………………………………..
Bursa fortei de muncă: Studio de filme porno
angajează impotent pentru rolul eroului negativ.
…………………………………..
Din propria experienţă: dacă, vreodată, vedeţi cum de
pe pervaz cade
un cactus, lăsaţi-l să cadă..
…………………………………..
Dacă stii meserie, oricând poti deveni amantul ideal.
Cele mai căutate sunt de instalator, poştaş, electrician,
zugrav, instructor auto..
…………………………………..
Am citit că statul mult pe scaun scurtează viaţa, aşa
că stau întins.
…………………………………..
Putin a declarat că de fapt trupele ruseşti n-au vrut să
invadeze Ucraina, dar foloseau Google Maps.
…………………………………..
Intr-un bar pentru homosexuali in New York, Gary vrea sa
meargă la toaletă. In toaletă erau trei cabine,
toate cu uşile inchise. Bate la prima.
- Ocupat!
Bate la a doua.
- Ocupat!
Bate la a treia.
- Intră!
…………………………………..
- Chelner, vreau să comand un muşchi de viţel în sînge.
Să fie foarte proaspăt, din partea de la mijloc şi să nu
aibă nici un fel de grăsime.
- N-aţi precizat ce grupă sangvină preferaţi..
…………………………………..
A arunca mucurile de tigară pe geam este o
dovadă de proastă educatie.
Acestea pot nimeri in oamenii nevinovati care
urinează sub fereastră.
…………………………………..
Moşul şi baba adorau să se joace de v-aţi ascunselea.
Baba dimineaţa ascundea ţuica, iar dacă până seara
moşul nu o găsea, venea rândul babei să se ascundă..
…………………………………..
- Cu ce se ocupa bărbată-tu, Leano?
- E sticlar!
- Aha... Dar incă se mai practică meseria asta
in zilele noastre ??
- Ei as, cum să nu?! La noi in sat, cel putin, e cea
mai la modă. Oriunde mergi, dai mereu peste unu' cu
sticla'n mână!
…………………………………..
In autocar un pasager isi scoate piciorul din pantof,
spunând:
- Mi-a amortit piciorul...
Alt pasager:
- După cum miroase, e mort demult...
…………………………………..
Un reporter, pe strada:
- Bună ziua! Cred că stiati deja, astăzi este
ziua
domnului presedinte. Vreti să ii urati ceva?
- Păi... da: La multi ani! Cu executare!
…………………………………..
Două fetiţe făceau un om de zăpadă.
Prima: - Acum e gata, acum e gata!!!!
A doua: - Mă duc repede în casă să aduc un morcov!!!
Prima: - Adu doi, că poate îi punem şi nas!!!
…………………………………..
Elevul care a promovat cu cea mai
mare medie bacalaureatul anul acesta s-a hotarat
sa scrie o carte: "CUM A-M LOAT BACU"
…………………………………..
Un sofer ardelean a fost prins de radar cu 224 km/h pe
autostrada Transilvania. S-a mai dus un mit.
Urmează stirea că in Moldova nu se mai bea
alcool.
…………………………………..
Iubito! La prima noastră întâlnire când mi-ai spus că
ai propriul tău mijloc de transport, nici prin gând nu
mi-a trecut că te referi la mătură..
…………………………………..
- Azi mi-am facut C.V.-ul. L-am scris, l-am redactat, apoi
m-a busit plânsul.
- De ce….?
- E păcat să trimiti un asemenea om la
muncă…!
…………………………………..
Mama către fiică:
- Draga mea, adu-mi 5 farfurii.
- Pentru?
- Trebuie să vorbesc cu taică-tau.
…………………………………..
Am înţeles că s-a ars neonul în baie, nu înţeleg
însă de ce îmi
aminteşte nevastă-mea de treaba asta în fiecare
săptămână..?
…………………………………..
Antrenorul îl linişteşte pe boxerul care tocmai pierduse
un meci:
- Cel puţin în runda a treia l-ai speriat de moarte.
- Eu l-am speriat ??
- Da.. el a crezut că te-a omorât.
…………………………………..
Nu cunosc secretul succesului in viată, dar cunosc reteta
esecului: să
incerci să multumesti pe toată lumea.
…………………………………..
Dragostea e ca maioneza: când ti se taie, o arunci şi
începi alta nouă.
…………………………………..
Fericiţi cei ce nu fumează şi nu beau alcool, că aceia
vor muri
sănătosi!
…………………………………..
Am un corp de zeu. Cum e al lui Buddha.
terminat uleiul şi făina.
…………………………………..
Bursa fortei de muncă: Studio de filme porno
angajează impotent pentru rolul eroului negativ.
…………………………………..
Din propria experienţă: dacă, vreodată, vedeţi cum de
pe pervaz cade
un cactus, lăsaţi-l să cadă..
…………………………………..
Dacă stii meserie, oricând poti deveni amantul ideal.
Cele mai căutate sunt de instalator, poştaş, electrician,
zugrav, instructor auto..
…………………………………..
Am citit că statul mult pe scaun scurtează viaţa, aşa
că stau întins.
…………………………………..
Putin a declarat că de fapt trupele ruseşti n-au vrut să
invadeze Ucraina, dar foloseau Google Maps.
…………………………………..
Intr-un bar pentru homosexuali in New York, Gary vrea sa
meargă la toaletă. In toaletă erau trei cabine,
toate cu uşile inchise. Bate la prima.
- Ocupat!
Bate la a doua.
- Ocupat!
Bate la a treia.
- Intră!
…………………………………..
- Chelner, vreau să comand un muşchi de viţel în sînge.
Să fie foarte proaspăt, din partea de la mijloc şi să nu
aibă nici un fel de grăsime.
- N-aţi precizat ce grupă sangvină preferaţi..
…………………………………..
A arunca mucurile de tigară pe geam este o
dovadă de proastă educatie.
Acestea pot nimeri in oamenii nevinovati care
urinează sub fereastră.
…………………………………..
Moşul şi baba adorau să se joace de v-aţi ascunselea.
Baba dimineaţa ascundea ţuica, iar dacă până seara
moşul nu o găsea, venea rândul babei să se ascundă..
…………………………………..
- Cu ce se ocupa bărbată-tu, Leano?
- E sticlar!
- Aha... Dar incă se mai practică meseria asta
in zilele noastre ??
- Ei as, cum să nu?! La noi in sat, cel putin, e cea
mai la modă. Oriunde mergi, dai mereu peste unu' cu
sticla'n mână!
…………………………………..
In autocar un pasager isi scoate piciorul din pantof,
spunând:
- Mi-a amortit piciorul...
Alt pasager:
- După cum miroase, e mort demult...
…………………………………..
Un reporter, pe strada:
- Bună ziua! Cred că stiati deja, astăzi este
ziua
domnului presedinte. Vreti să ii urati ceva?
- Păi... da: La multi ani! Cu executare!
…………………………………..
Două fetiţe făceau un om de zăpadă.
Prima: - Acum e gata, acum e gata!!!!
A doua: - Mă duc repede în casă să aduc un morcov!!!
Prima: - Adu doi, că poate îi punem şi nas!!!
…………………………………..
Elevul care a promovat cu cea mai
mare medie bacalaureatul anul acesta s-a hotarat
sa scrie o carte: "CUM A-M LOAT BACU"
…………………………………..
Un sofer ardelean a fost prins de radar cu 224 km/h pe
autostrada Transilvania. S-a mai dus un mit.
Urmează stirea că in Moldova nu se mai bea
alcool.
…………………………………..
Iubito! La prima noastră întâlnire când mi-ai spus că
ai propriul tău mijloc de transport, nici prin gând nu
mi-a trecut că te referi la mătură..
…………………………………..
- Azi mi-am facut C.V.-ul. L-am scris, l-am redactat, apoi
m-a busit plânsul.
- De ce….?
- E păcat să trimiti un asemenea om la
muncă…!
…………………………………..
Mama către fiică:
- Draga mea, adu-mi 5 farfurii.
- Pentru?
- Trebuie să vorbesc cu taică-tau.
…………………………………..
Am înţeles că s-a ars neonul în baie, nu înţeleg
însă de ce îmi
aminteşte nevastă-mea de treaba asta în fiecare
săptămână..?
…………………………………..
Antrenorul îl linişteşte pe boxerul care tocmai pierduse
un meci:
- Cel puţin în runda a treia l-ai speriat de moarte.
- Eu l-am speriat ??
- Da.. el a crezut că te-a omorât.
…………………………………..
Nu cunosc secretul succesului in viată, dar cunosc reteta
esecului: să
incerci să multumesti pe toată lumea.
…………………………………..
Dragostea e ca maioneza: când ti se taie, o arunci şi
începi alta nouă.
…………………………………..
Fericiţi cei ce nu fumează şi nu beau alcool, că aceia
vor muri
sănătosi!
…………………………………..
Am un corp de zeu. Cum e al lui Buddha.
Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.
Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniştea ? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă ?
- Este pe jumătate goală !
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
- Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniştea ? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă ?
- Este pe jumătate goală !
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
Ca orice mamă, iapa avea grijă de mânzul ei, care era ascultător. Cu timpul acesta a crescut, iar iapa si-a spus c-ar fi mai bine să-l lase sa se obişnuiască sa facă unele lucruri si singur. Şi astfel a hotărât să-l trimită să macine o trăistuţă cu grâu.
Mânzul era foarte fericit că putea să facă ceva singur si porni bucuros spre moară. Dar, ca să ajungă la moară, trebuia sa treacă un râu. Ajuns insă la râu, nu avu curajul să-l treacă.
Vazând pe marginea râului un bou, îl întrebă dacă apa este adancă. Boul i-a răspuns că nu. Când era gata, gata să intre în apă, în faţa mânzului apăru o veveriţă care i-a spus, plângând, că râul e atât de adânc, încât doar cu cateva zile in urmă se înecase o veverită. Auzind-o, mânzul nu mai stiu ce să facă.
Neavând încotro, s-a întors la mama lui. Iapa, aflând despre ce este vorba, i-a zis:
- Atunci cand vrei să ceri părerea cuiva, trebuie, desigur, să te gândeşti ce, dar mai ales cine te sfatuieşte. Este mai bine ca întâi să încerci şi apoi să hotărăşti ce sa faci.
Cuvintele mamei l-au îndemnat să plece din nou la moară şi ajungând la râu, i-a ieşit din nou în cale veveriţa, care, cu lacrimi in ochi, i-a spus iaraşi povestea tristă a veveriţei care s-a inecat.
- Iţi mulţumesc că mai prevenit, dar eu nu sunt mic, ca prietena ta şi pot trece apa râului.
Şi, într-adevar, a traversat râul cu uşurinţă, a ajuns la moară şi a măcinat grâul. Astfel a reuşit mânzul, pentru prima oară, să fie de ajutor mamei sale.
Mânzul era foarte fericit că putea să facă ceva singur si porni bucuros spre moară. Dar, ca să ajungă la moară, trebuia sa treacă un râu. Ajuns insă la râu, nu avu curajul să-l treacă.
Vazând pe marginea râului un bou, îl întrebă dacă apa este adancă. Boul i-a răspuns că nu. Când era gata, gata să intre în apă, în faţa mânzului apăru o veveriţă care i-a spus, plângând, că râul e atât de adânc, încât doar cu cateva zile in urmă se înecase o veverită. Auzind-o, mânzul nu mai stiu ce să facă.
Neavând încotro, s-a întors la mama lui. Iapa, aflând despre ce este vorba, i-a zis:
- Atunci cand vrei să ceri părerea cuiva, trebuie, desigur, să te gândeşti ce, dar mai ales cine te sfatuieşte. Este mai bine ca întâi să încerci şi apoi să hotărăşti ce sa faci.
Cuvintele mamei l-au îndemnat să plece din nou la moară şi ajungând la râu, i-a ieşit din nou în cale veveriţa, care, cu lacrimi in ochi, i-a spus iaraşi povestea tristă a veveriţei care s-a inecat.
- Iţi mulţumesc că mai prevenit, dar eu nu sunt mic, ca prietena ta şi pot trece apa râului.
Şi, într-adevar, a traversat râul cu uşurinţă, a ajuns la moară şi a măcinat grâul. Astfel a reuşit mânzul, pentru prima oară, să fie de ajutor mamei sale.
Un rege învăţat şi dornic de a lumina mintile supusilor sai s-a intors dintr-o calatorie cu un cadran solar. Oamenii din regat , obisnuiti pana atunci sa aprecieze cu mare aproximatie perioadele zilei, au ajuns astfel sa cunoasca mai bine valoarea timpului si micile lui bucatele numite ore si secunde. Aceasta stiinta i-a facut mult mai ordonati , munca si activitatile lor au devenit mai spornice , astfel incat intreg poporul a prosperat si s-a ridicat deasupra oamenilor din regatele vecine.
Dupa ce regele a murit , supusii au vrut sa isi arate intr-un mod cat mai graitor recunostiinta si respectul fata de binefacatorul lor. Drept urmare , ei hotarat sa inalte un templu maiestos in jurul cadranului solar , ale carui turnuri inaltate catre cer urmau sa simbolizeze maretia regelui. Atunci cand templul a fost terminat si , ca o incununare a a lucrarii , s-a asezat deasupra ceasului solar o bolta minunata din aur , oamenii au descoperit, cu stupoare , ca umbra indicatoare a timpului disparuse de pe cadran. In acest fel , ei nu au mai fost in stare sa isi masoare si sa isi imparta cu precizie vremea de peste zi , lucrurile au inceput sa mearga anapoda , iar regatul a sfarsit prin a se destrama .
Dupa ce regele a murit , supusii au vrut sa isi arate intr-un mod cat mai graitor recunostiinta si respectul fata de binefacatorul lor. Drept urmare , ei hotarat sa inalte un templu maiestos in jurul cadranului solar , ale carui turnuri inaltate catre cer urmau sa simbolizeze maretia regelui. Atunci cand templul a fost terminat si , ca o incununare a a lucrarii , s-a asezat deasupra ceasului solar o bolta minunata din aur , oamenii au descoperit, cu stupoare , ca umbra indicatoare a timpului disparuse de pe cadran. In acest fel , ei nu au mai fost in stare sa isi masoare si sa isi imparta cu precizie vremea de peste zi , lucrurile au inceput sa mearga anapoda , iar regatul a sfarsit prin a se destrama .
Prin anii 1800 doi vânzători de pantofi au plecat cu o corabie să îşi deschidă o afacere în Africa.
Aceştia nu se cunoşteau dar au ajuns amândoi în acelaşi timp în Africa şi au început să cerceteze pe acolo despre vânzarea de pantofi.
După o săptămână trimit fiecare câte o telegramă acasă.
Primul scrie aşa: "Aici situaţie dezastruoasă. Africanii nu poartă pantofi. Nu trimiteţi marfă."
Iar al doilea scrie: "Aici situaţie extraordinară. Africanii nu au pantofi deloc. Trimiteţi cantitate dublă de marfă."
Exemplul carui vânzător ar trebui urmat?
Aceştia nu se cunoşteau dar au ajuns amândoi în acelaşi timp în Africa şi au început să cerceteze pe acolo despre vânzarea de pantofi.
După o săptămână trimit fiecare câte o telegramă acasă.
Primul scrie aşa: "Aici situaţie dezastruoasă. Africanii nu poartă pantofi. Nu trimiteţi marfă."
Iar al doilea scrie: "Aici situaţie extraordinară. Africanii nu au pantofi deloc. Trimiteţi cantitate dublă de marfă."
Exemplul carui vânzător ar trebui urmat?
Un cocoş se plimba ţanţos printr-o grădină, săpând cu ciocul, pe alocuri, în căutarea unor seminţe mai de soi. La un moment dat, privirile i-au fost atrase de o perlă strălucitoare, îngropată pe jumătate în pământ.
Fără nici o ezitare, cocoşul a ţăşnit către ceea ce părea o boabă cu un gust nemaicunoscut, a scurmat în ţărână cu ghearele-i ascuţite şi a prins hulpav în cioc micuţa sferă. Abia atunci şi-a dat seama că acel bob nu era unul de orez, aşa că l-a scuipat degrabă pe pământ.
Chiar în momentul când voia să se îndepărteze, plină de dezamăgire, perla a strigat după el: " Eu sunt o piatră nepreţuită, scăpată din greşeală dintr-un colier minunat . Nicăieri nu ai putea găsi o perlă asemeni mie, căci nu pot fi întâlnită în orice ocean din lumea asta. În lume există miliarde de fire de nisip pentru fiecare seamăn al meu. Mare noroc ai avut că m-am aflat în calea ta. Dacă m-ai privi cu atenţie şi cu pricepere, ai putea descoperi cât de frumoasă şi valoroasă sunt. " Cocoşul i-a mai aruncat o privire înainte de a pleca şi a cărâit cu dispreţ: "Aşa nepreţuită cum te crezi, te-aş schimba într-o clipită pe o boabă de orez."
Fără nici o ezitare, cocoşul a ţăşnit către ceea ce părea o boabă cu un gust nemaicunoscut, a scurmat în ţărână cu ghearele-i ascuţite şi a prins hulpav în cioc micuţa sferă. Abia atunci şi-a dat seama că acel bob nu era unul de orez, aşa că l-a scuipat degrabă pe pământ.
Chiar în momentul când voia să se îndepărteze, plină de dezamăgire, perla a strigat după el: " Eu sunt o piatră nepreţuită, scăpată din greşeală dintr-un colier minunat . Nicăieri nu ai putea găsi o perlă asemeni mie, căci nu pot fi întâlnită în orice ocean din lumea asta. În lume există miliarde de fire de nisip pentru fiecare seamăn al meu. Mare noroc ai avut că m-am aflat în calea ta. Dacă m-ai privi cu atenţie şi cu pricepere, ai putea descoperi cât de frumoasă şi valoroasă sunt. " Cocoşul i-a mai aruncat o privire înainte de a pleca şi a cărâit cu dispreţ: "Aşa nepreţuită cum te crezi, te-aş schimba într-o clipită pe o boabă de orez."
Eşti special, Pancinello, de Max Lucado
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Aceştea îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaş tâmplar şi trăiau în acelaş sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cuţie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii; puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălaria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe.
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
- Merită mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora.
- Este clar că nu e bun de nimic!
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atat. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispret fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
- Ca ea vreau să fiu!, îi trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!
Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
- Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
- Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?, strigă el după ea.
Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
- Dar nu este drept!, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli.
Se îndrepta spre deal şi urca pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când întră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
- Eu aici nu rămân! şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
- Pancinello, tu eşti? se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!
Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe mesterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
- Ştii cum mă cheamă? îl întrebă Pancinello.
- Bineînteles că ştiu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeza lânga el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!
- Chiar nu-ţi pasă?
- Nu şi nici tie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că esti o persoană tare deosebită!
Pancinello începu să râdă:
- Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
- Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.
- Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.
- Ştiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!
- Cum adică?
- Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?
- Păi, nu prea…
- Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.
Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşa, Eli îi spuse:
- Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred ca Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Aceştea îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaş tâmplar şi trăiau în acelaş sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cuţie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii; puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălaria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe.
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
- Merită mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora.
- Este clar că nu e bun de nimic!
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atat. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispret fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
- Ca ea vreau să fiu!, îi trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!
Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
- Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
- Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?, strigă el după ea.
Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
- Dar nu este drept!, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli.
Se îndrepta spre deal şi urca pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când întră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
- Eu aici nu rămân! şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
- Pancinello, tu eşti? se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!
Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe mesterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
- Ştii cum mă cheamă? îl întrebă Pancinello.
- Bineînteles că ştiu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeza lânga el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!
- Chiar nu-ţi pasă?
- Nu şi nici tie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că esti o persoană tare deosebită!
Pancinello începu să râdă:
- Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
- Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.
- Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.
- Ştiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!
- Cum adică?
- Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?
- Păi, nu prea…
- Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.
Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşa, Eli îi spuse:
- Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred ca Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…
Adaptare dupa maestrul Zen, Taisen Deshimaru
Acum două sute de ani, în Japonia, înainte de restauraţia Meiji, era un maestru de sabie pe nume Shoken, a cărui casă a fost invadată de un şobolan uriaş. În fiecare noapte, acel şobolan uriaş venea în casa lui Shoken şi îl ţinea treaz. Acesta trebuia să-şi facă somnul în timpul zilei. A cerut ajutor unui prieten care deţinea pisici, un fel de antrenor de pisici. Shoken i-a spus: „Împrumută-mi cea mai bună pisică pe care o ai”.
Antrenorul de pisici i-a împrumutat o pisică maidaneză, foarte rapidă şi adeptă a stilului „prindere de şobolani”, cu ghiare puternice şi muşchi proeminenţi. Dar când a venit să-l înfrunte pe şobolan în cameră, şobolanul a rămas neclintit iar pisica a trebuit să-şi întoarcă coada şi s-o tulească. Hotărât lucru, era un şobolan cu totul deosebit.
Apoi Shoken a împrumutat o a doua pisică, una roşcată cu un ki teribil şi cu o personalitate agresivă. Aceasta a doua pisică a acceptat înfruntarea aşa că s-a luptat cu şobolanul; însă şobolanul s-a impus în luptă iar pisica s-a retras degrabă. A fost procurată o a treia pisică şi a fost pusă să-şi măsoare puterile cu şobolanul – aceasta era colorată în negru şi alb – însă nici ea nu a putut face mai mult decât celelalte două.
Totuşi Shoken a împrumutat încă o pisică, o a patra; era neagră, bătrână, nu era proastă, dar nu atât de puternică precum cea maidaneză sau cea roşcată. Pisica a intrat în cameră. Şobolanul s-a holbat la ea un timp şi apoi a înaintat. Pisica neagră stătea culcată, cu sânge rece şi a rămas complet nemişcată. O uşoară îndoială l-a străfulgerat pe şobolan. S-a apropiat puţin şi încă puţin; era un pic neliniştit. Deodată pisica l-a prins de gât, l-a omorât şi l-a aruncat.
Pe urmă Shoken s-a dus la prietenul lui antrenor de pisici şi i-a spus: „De câte ori n-am urmărit acel şobolan cu sabia mea de lemn, dar în loc să-l lovesc eu pe el m-a zgâriat el pe mine. Cum de a reuşit pisica ta neagră?”
Prietenul i-a spus: „Ar trebui să adunăm pisicile şi să le întrebăm chiar pe ele. Tu eşti maestru de kendo, aşa că o să pui tu întrebările: sunt sigur că ele ştiu totul despre artele marţiale”.
Aşa că s-au adunat toate pisicile, prezidate fiind de pisica neagră, care era cea mai bătrână.
Pisica maidaneză a luat cuvântul şi a spus: „Sunt foarte puternică”.
„Atunci de ce nu ai învins?” a întrebat pisica neagră.
Pisica maidaneză a răspuns: „Sunt într-adevăr foarte puternică; ştiu sute de tehnici diferite de prindere a şobolanilor. Ghearele mele sunt foarte puternice, iar muşchii proeminenţi. Însă acel şobolan nu era unul obişnuit”.
Pisica neagră a spus: „Aşadar forţa şi tehnica ta nu sunt egale cu cele ale şobolanului. Oi fi având tu o mulţime de muşchi şi nenumărate waza, dar îndemânarea singură nu este de ajuns. În nici un caz!”
Atunci a vorbit pisica roşcată: „Sunt extraordinar de puternică, îmi exersez în mod constant ki-ul şi respiraţia prin zazen. Mănânc numai legume şi supă de orez, de aceea am atâta energie. Dar nici eu nu am fost în stare să înving acel şobolan. De ce oare?” Bătrâna pisică neagră a răspuns: „Activitatea şi energia sunt într-adevăr mari, însă şobolanul era mai presus de energia ta; eşti mai slabă decât acel şobolan mare. Dacă eşti prea ataşată de ki-ul tău, mândră de el, acesta se moleşeşte. Ki-ul tău este ca un talaz neaşteptat, nu poate dura şi tot ceea ce lasă în urmă este o pisică furioasă. Ki-ul tău poate fi comparat cu apa care curge de la robinet; însă acel al şobolanului este un gheizer uriaş. Chiar dacă ai un ki puternic, în realitate el este slab deoarece ai prea multă încredere în tine însăţi”. Apoi a venit la rând pisica alb-negru, care fusese de asemenea învinsă. Ea nu era atât de puternică, în schimb era inteligentă.
Ea a avut satori, terminase waza şi îşi petrecea timpul doar practicând zazen. Numai că ea nu era mushotoku (adică fără profit sau dorinţă de profit) aşa că şi ea a fost nevoită să fugă pentru a-şi salva viaţa.
Pisica neagră i-a spus: „Eşti extrem de inteligentă, şi de asemenea puternica. Dar nu ai putut să înfrângi şobolanul pentru că aveai un scop, aşa că intuiţia şobolanului a fost mai eficientă decât a ta. În clipa în care ai intrat în cameră, el a înţeles atitudinea ta şi starea minţii tale şi de aceea nu ai putut să-l învingi. Ai fost incapabilă să-ţi armonizezi forţa, tehnica şi conştiinţa activă: ele au rămas separate, în loc să se adune laolaltă, să fie una. În vreme ce eu, într-o singură clipă, am folosit toate cele trei facultăţi în mod conştient, natural şi automat şi aşa am fost capabilă să ucid şobolanul.
Dar cunosc o pisică, într-un sat nu prea îndepărtat, care este şi mai puternică decât mine. Este foarte, foarte bătrână şi are mustăţile complet gri. Am întâlnit-o o dată şi cu siguranţă nu are nimic puternic în aspectul ei! Doarme toată ziua. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar peşte, nimic altceva decât genmai (supă de orez), deşi câteodată mai trage şi câte o duşcă de sake (băutură alcoolică din orez). Şi nu aprins niciodată măcar un şobolan pentru că toţi se sperie de ea ca de moarte şi tremură ca frunzele în bătaia vântului. Şobolanii se ţin la asemenea distanţă, încât ea nu a avut niciodată ocazia să prindă măcar unul. Într-o zi, s-a dus într-o casă care era ticsită de şobolani. Aceştia au plecat numaidecât şi s-au dus în altă casă. Ea poate să-i vâneze şi în timpul somnului. Această pisică bătrână cu mustăţile gri este cu adevărat misterioasă şi impresionantă. Voi trebuie să deveniţi ca ea: dincolo de postură, dincolo de respiraţie, dincolo de conştiinţă”.
Pentru Shoken, maestrul de sabie, aceasta a fost o mare lecţie
Acum două sute de ani, în Japonia, înainte de restauraţia Meiji, era un maestru de sabie pe nume Shoken, a cărui casă a fost invadată de un şobolan uriaş. În fiecare noapte, acel şobolan uriaş venea în casa lui Shoken şi îl ţinea treaz. Acesta trebuia să-şi facă somnul în timpul zilei. A cerut ajutor unui prieten care deţinea pisici, un fel de antrenor de pisici. Shoken i-a spus: „Împrumută-mi cea mai bună pisică pe care o ai”.
Antrenorul de pisici i-a împrumutat o pisică maidaneză, foarte rapidă şi adeptă a stilului „prindere de şobolani”, cu ghiare puternice şi muşchi proeminenţi. Dar când a venit să-l înfrunte pe şobolan în cameră, şobolanul a rămas neclintit iar pisica a trebuit să-şi întoarcă coada şi s-o tulească. Hotărât lucru, era un şobolan cu totul deosebit.
Apoi Shoken a împrumutat o a doua pisică, una roşcată cu un ki teribil şi cu o personalitate agresivă. Aceasta a doua pisică a acceptat înfruntarea aşa că s-a luptat cu şobolanul; însă şobolanul s-a impus în luptă iar pisica s-a retras degrabă. A fost procurată o a treia pisică şi a fost pusă să-şi măsoare puterile cu şobolanul – aceasta era colorată în negru şi alb – însă nici ea nu a putut face mai mult decât celelalte două.
Totuşi Shoken a împrumutat încă o pisică, o a patra; era neagră, bătrână, nu era proastă, dar nu atât de puternică precum cea maidaneză sau cea roşcată. Pisica a intrat în cameră. Şobolanul s-a holbat la ea un timp şi apoi a înaintat. Pisica neagră stătea culcată, cu sânge rece şi a rămas complet nemişcată. O uşoară îndoială l-a străfulgerat pe şobolan. S-a apropiat puţin şi încă puţin; era un pic neliniştit. Deodată pisica l-a prins de gât, l-a omorât şi l-a aruncat.
Pe urmă Shoken s-a dus la prietenul lui antrenor de pisici şi i-a spus: „De câte ori n-am urmărit acel şobolan cu sabia mea de lemn, dar în loc să-l lovesc eu pe el m-a zgâriat el pe mine. Cum de a reuşit pisica ta neagră?”
Prietenul i-a spus: „Ar trebui să adunăm pisicile şi să le întrebăm chiar pe ele. Tu eşti maestru de kendo, aşa că o să pui tu întrebările: sunt sigur că ele ştiu totul despre artele marţiale”.
Aşa că s-au adunat toate pisicile, prezidate fiind de pisica neagră, care era cea mai bătrână.
Pisica maidaneză a luat cuvântul şi a spus: „Sunt foarte puternică”.
„Atunci de ce nu ai învins?” a întrebat pisica neagră.
Pisica maidaneză a răspuns: „Sunt într-adevăr foarte puternică; ştiu sute de tehnici diferite de prindere a şobolanilor. Ghearele mele sunt foarte puternice, iar muşchii proeminenţi. Însă acel şobolan nu era unul obişnuit”.
Pisica neagră a spus: „Aşadar forţa şi tehnica ta nu sunt egale cu cele ale şobolanului. Oi fi având tu o mulţime de muşchi şi nenumărate waza, dar îndemânarea singură nu este de ajuns. În nici un caz!”
Atunci a vorbit pisica roşcată: „Sunt extraordinar de puternică, îmi exersez în mod constant ki-ul şi respiraţia prin zazen. Mănânc numai legume şi supă de orez, de aceea am atâta energie. Dar nici eu nu am fost în stare să înving acel şobolan. De ce oare?” Bătrâna pisică neagră a răspuns: „Activitatea şi energia sunt într-adevăr mari, însă şobolanul era mai presus de energia ta; eşti mai slabă decât acel şobolan mare. Dacă eşti prea ataşată de ki-ul tău, mândră de el, acesta se moleşeşte. Ki-ul tău este ca un talaz neaşteptat, nu poate dura şi tot ceea ce lasă în urmă este o pisică furioasă. Ki-ul tău poate fi comparat cu apa care curge de la robinet; însă acel al şobolanului este un gheizer uriaş. Chiar dacă ai un ki puternic, în realitate el este slab deoarece ai prea multă încredere în tine însăţi”. Apoi a venit la rând pisica alb-negru, care fusese de asemenea învinsă. Ea nu era atât de puternică, în schimb era inteligentă.
Ea a avut satori, terminase waza şi îşi petrecea timpul doar practicând zazen. Numai că ea nu era mushotoku (adică fără profit sau dorinţă de profit) aşa că şi ea a fost nevoită să fugă pentru a-şi salva viaţa.
Pisica neagră i-a spus: „Eşti extrem de inteligentă, şi de asemenea puternica. Dar nu ai putut să înfrângi şobolanul pentru că aveai un scop, aşa că intuiţia şobolanului a fost mai eficientă decât a ta. În clipa în care ai intrat în cameră, el a înţeles atitudinea ta şi starea minţii tale şi de aceea nu ai putut să-l învingi. Ai fost incapabilă să-ţi armonizezi forţa, tehnica şi conştiinţa activă: ele au rămas separate, în loc să se adune laolaltă, să fie una. În vreme ce eu, într-o singură clipă, am folosit toate cele trei facultăţi în mod conştient, natural şi automat şi aşa am fost capabilă să ucid şobolanul.
Dar cunosc o pisică, într-un sat nu prea îndepărtat, care este şi mai puternică decât mine. Este foarte, foarte bătrână şi are mustăţile complet gri. Am întâlnit-o o dată şi cu siguranţă nu are nimic puternic în aspectul ei! Doarme toată ziua. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar peşte, nimic altceva decât genmai (supă de orez), deşi câteodată mai trage şi câte o duşcă de sake (băutură alcoolică din orez). Şi nu aprins niciodată măcar un şobolan pentru că toţi se sperie de ea ca de moarte şi tremură ca frunzele în bătaia vântului. Şobolanii se ţin la asemenea distanţă, încât ea nu a avut niciodată ocazia să prindă măcar unul. Într-o zi, s-a dus într-o casă care era ticsită de şobolani. Aceştia au plecat numaidecât şi s-au dus în altă casă. Ea poate să-i vâneze şi în timpul somnului. Această pisică bătrână cu mustăţile gri este cu adevărat misterioasă şi impresionantă. Voi trebuie să deveniţi ca ea: dincolo de postură, dincolo de respiraţie, dincolo de conştiinţă”.
Pentru Shoken, maestrul de sabie, aceasta a fost o mare lecţie
Filipok, de L. N. Tolstoi
Era odată un băieţel pe care îl chema Filipok. Într-o zi văzu copiii îndreptându-se spre şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi el cu ei. Dar maică-sa îl întrebă:
- Încotro te duci, Filipok?
- La şcoală.
- Eşti mic şi nu poţi să te duci! Şi mama îl opri acasă.
Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok şi bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urât să stea singur. Şi când bunica a adormit, el s-a apucat să-şi caute căciula. Pe-a lui n-a găsit-o şi a luat una veche de-a lui taică-său; pe urmă a plecat la şcoală. Şcoala era la capătul celalalt al satului, lângă biserică. Cât a mers Filipok pe uliţa lui, câinii i-au dat pace, îl cunoşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a sărit Jucika şi a început sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare de tot. Filipok a luat-o la fugă, câinii dupa el. Filipok a încaput să ţipe, s-a impiedicat şi a căzut. Dintr-o curte a ieşit un mujic, a alungat câinii şi s-a răstit la copil:
- Încotro alergi aşa singur, neastâmpăratule?
Filipok n-a răspuns nimic; şi-a sumes poalele hainei şi a început să fugă din răsputeri. A ajuns lângă şcoală. În cerdac nu era nimeni, dar dinăuntru răzbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: “Dacă învătătorul mă alungă?”. Se tot gândeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări câinii iar la el; să intre în şcoală, îi e frică de învăţător. Tocmai atunci trece pe lângă şcoală o femeie cu doniţa în mână şi-l întreabă:
- Tu de ce stai aici, când toţi învaţă?
Filipok n-a mai avut ce face şi a intrat. În pridvor şi-a scos căciula şi a deschis uşa . Şcoala era plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul, care purta un fular roşu la gât, se plimba prin mijlocul lor.
- Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok.
Filipok şi-a strâns cu putere căciula la piept şi nu a răspuns nimic.
- Cine eşti?
Filipok tăcea mai departe.
- Nu cumva eşti mut?
Filipok s-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.
- Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă.
Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar spaima îi încleştase gura. S-a uitat la învăţător şi a început să plângă. Atunci învăţătorului i s-a făcut milă de el. L-a mângâiat pe cap şi a întrebat pe copii cine-i baieţelul acela.
- E Filipok, fratele lui Koştiuska. De mult vrea să meargă la şcoală, dar mama lui nu-l lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.
- Hai, aşază-te în bancă lângă fratele tău; şi am s-o rog pe maică-ta să te lase la şcoală.
Apoi, învăţătorul a început să-i arate literele, dar Filipok le ştia de mai înainte, ba putea să şi citească puţin.
- Ia să te văd cum îţi silabiseşti numele?
Şi Filip începu:
- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii râseră.
- Bravo!a spus învăţatorul. Cine te-a învăţat să citeşti?
Filip a prins curaj şi a răspuns:
- Kostiuska. Eu sunt deştept şi dintr-o dată am priceput tot! Sunt grozav de deştept!
Învăţătorul l-a întrerupt şi a spus:
- Nu te grăbi cu lauda; mai întâi învaţă.
De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.
Era odată un băieţel pe care îl chema Filipok. Într-o zi văzu copiii îndreptându-se spre şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi el cu ei. Dar maică-sa îl întrebă:
- Încotro te duci, Filipok?
- La şcoală.
- Eşti mic şi nu poţi să te duci! Şi mama îl opri acasă.
Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok şi bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urât să stea singur. Şi când bunica a adormit, el s-a apucat să-şi caute căciula. Pe-a lui n-a găsit-o şi a luat una veche de-a lui taică-său; pe urmă a plecat la şcoală. Şcoala era la capătul celalalt al satului, lângă biserică. Cât a mers Filipok pe uliţa lui, câinii i-au dat pace, îl cunoşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a sărit Jucika şi a început sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare de tot. Filipok a luat-o la fugă, câinii dupa el. Filipok a încaput să ţipe, s-a impiedicat şi a căzut. Dintr-o curte a ieşit un mujic, a alungat câinii şi s-a răstit la copil:
- Încotro alergi aşa singur, neastâmpăratule?
Filipok n-a răspuns nimic; şi-a sumes poalele hainei şi a început să fugă din răsputeri. A ajuns lângă şcoală. În cerdac nu era nimeni, dar dinăuntru răzbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: “Dacă învătătorul mă alungă?”. Se tot gândeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări câinii iar la el; să intre în şcoală, îi e frică de învăţător. Tocmai atunci trece pe lângă şcoală o femeie cu doniţa în mână şi-l întreabă:
- Tu de ce stai aici, când toţi învaţă?
Filipok n-a mai avut ce face şi a intrat. În pridvor şi-a scos căciula şi a deschis uşa . Şcoala era plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul, care purta un fular roşu la gât, se plimba prin mijlocul lor.
- Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok.
Filipok şi-a strâns cu putere căciula la piept şi nu a răspuns nimic.
- Cine eşti?
Filipok tăcea mai departe.
- Nu cumva eşti mut?
Filipok s-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.
- Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă.
Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar spaima îi încleştase gura. S-a uitat la învăţător şi a început să plângă. Atunci învăţătorului i s-a făcut milă de el. L-a mângâiat pe cap şi a întrebat pe copii cine-i baieţelul acela.
- E Filipok, fratele lui Koştiuska. De mult vrea să meargă la şcoală, dar mama lui nu-l lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.
- Hai, aşază-te în bancă lângă fratele tău; şi am s-o rog pe maică-ta să te lase la şcoală.
Apoi, învăţătorul a început să-i arate literele, dar Filipok le ştia de mai înainte, ba putea să şi citească puţin.
- Ia să te văd cum îţi silabiseşti numele?
Şi Filip începu:
- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii râseră.
- Bravo!a spus învăţatorul. Cine te-a învăţat să citeşti?
Filip a prins curaj şi a răspuns:
- Kostiuska. Eu sunt deştept şi dintr-o dată am priceput tot! Sunt grozav de deştept!
Învăţătorul l-a întrerupt şi a spus:
- Nu te grăbi cu lauda; mai întâi învaţă.
De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.
Povestea jocului de şah
Se povesteste in legendele vechi cum, intr-o zi cand regele Vishtaspa se intorcea victorios dintr-o campanie, a intalnit un grup de oameni stand in cerc sub un copac si ascultand cu mare atentie un batran venerabil asezat in mijlocul lor. Regele, care era in acea vreme un om tanar, a fost curios sa afle cine era batranul, asa ca a trimis un servitor sa afle.
Acesta s-a apropiat de cercul de oameni, care i-au facut loc si a aflat ca batranul om era marele invatator Zarathushtra iar oamenii asezati in cerc in jurul lui erau discipolii sai. Toate acestea i-au fost aduse la cunostinta regelui Vishtaspa care, se spune ca a cerut ca inteleptul sa fie adus in fata lui.
"Mi s-a spus ca numele tau este Zarathushtra" a spus regele cand Invatatorul s-a aflat in fata lui, "si deasemenea mi s-a spus ca esti cel mai intelept om din lume. Daca este adevarat iti cer, in calitate de rege, imediat sa ma instruiesti si sa imi explici legile naturii si ale . Dar te rog sa fi explicit pentru ca ma grabesc sa ma intorc la palat unde sunt multe chestiuni de stat care ma asteapta".
Zarathushtra s-a uitat ganditor pentru un moment la rege si apoi s-a aplecat si a ridicat de pe jos un bob de grau. Tinandu-l cu respect intre degetul mare si aratator s-a inclinat adanc in fata regelui si i-a oferit grauntele. Regele l-a luat in mana iar marele intelept a explicat:
"Majestatea Ta, toate legile care guverneaza Raiul si Pamantul pot fi citite in ceea ce tii tu acum in mana. Fortele binelui si raului sunt acolo si toate intrebarile tale isi gasesc raspuns discutand asupra acestui bob de grau. Iti ofer aceasta carte pe care o poti lua cu tine si citi in voie".
Dar regele Vishtaspa, vazand zambetele de pe fetele discipolilor s-a gandit ca Zarathushtra radea de el. A aruncat grauntele de grau pe jos si s-a urcat mandru in sa.
"Am venit cu respect si ti-am cerut sfatul pentru ca mi s-a spus ca esti cel mai intelept om de pe pamant. Imi dau seama acum ca nu esti nimic mai mult dt un taran care nu a invatat bunele purtari. Iti ascunzi ignoranta in spatele unor exagerari. Am fost prost ca mi-am pierdut timpul aici". Asa a grait regele. Apoi si-a intors armasarul si a pornit inapoi.
In timp ce regele si suita sa se indepartau Zarathushtra a ingenuncheat si a ridicat bobul de grau: "o sa pastrez acest bob" si-a spus "pentru o zi cand regele va ave nevoie de el si bobul ii va fi profesor".
Multi ani au trecut si faima lui Zarathushtra a crescut cu fiecare an. La fel si faima regelui Vishtaspa: intotdeauna victorios in batalii, devenind tot mai bogat cu fiecare alianta, isi petrecea zilele in lux si abundenta. Dar noptile i-au devenit tot mai lipsite de somn cu cresterea faimei si a averii. "Traiesc in lux" gandea el "si totusi cine imi poate garanta ca va fi intotdeauna asa? Intr-un an recolta fermierilor este bogata iar in anul urmator furtuni cumplite destrug tot. Oare voi fi intotdeauna binecuvantat cu victorii? Caderea mea va fi mai mare pe masura ce imi sporeste faima si averea? Sigur, legile care guverneaza saracii guverneaza si pe cei bogati – si cine este El cel care face aceste legi? Cum am sa inteleg vointa lui Dumnezeu, sa imi pot aprecia faima si sa stiu numarul zilelor ce mi-au fost date?
Noapte dupa noapte intrebarile acestea si altele ocupau mintea regelui Vishtaspa si ii tulburau somnul. Pana la urma gandindu-se la intalnirea avuta cu Marele Intelept cu ani in urma, a decis sa ceara din nou sfatul, de aceasta data in conditii diferite de cele pe care le impusese din saua calului in vremea cand era tanar.
"Mare invatator, vin umil in fata ta" i-a scris lui Zarathushtra. "Regret profund mandria si ignoranta tineretii si vad acum cat de prostesc a fost sa cer raspunsuri la asemenea intrebari majore intr-un timp atat de scurt. Te rog accepta regretele mele si
fa-mi onoarea unei vizite, poate as putea invata de la tine, sau macar trimite unul dintre discipoli sa ma invete". Apoi a invelit scrisoarea impreuna cu o piatra pretioasa de mare valoare intr-o panza fina de in si le-a trimis invatatorului.
Dupa cateva zile mesagerul s-a intros de la Zarathushtra aducand raspunsul pentru rege: "Majestatea Ta este foarte bun, dar un gradinar nu are trebuinta de o piatra pretioasa asa ca ti-o trimit inapoi. Panza o voi pastra, va fi utila pentru a-mi proteja unele plante impotriva frigului iernii", impreuna cu scrisoarea, invelit intr-o frunza se gasea bobul de grau. "Sunt prea batran pentru a pleca departe de gradina mea" isi continua inteleptul scrisoarea, "dar regele este prea nobil pentru a primi pe unul dintre discipoli in locul meu. Asa ca nu trimit un discipol ci chiar pe profesorul meu, cel care m-a invatat tot ce stiu despre univers".
*****************
Prin aceasta legenda persana (transmisa de secole ca Povesti ale Secolului X ale poetului persan FIRDAUSI) vechea Arta a Asha este legata de ceea ce cunoastem in ziua de azi sub denumirea de SAH, mentionat in istorie ca "Jocul regilor si regele jocurilor". Dar in timp ce azi sahul este un simplu joc, vechea Arta Asha nu este un joc; este un microcosmos complex intretesut cu macrocosmosul Vietii – un univers complet prin el insusi.
Se povesteste in legendele vechi cum, intr-o zi cand regele Vishtaspa se intorcea victorios dintr-o campanie, a intalnit un grup de oameni stand in cerc sub un copac si ascultand cu mare atentie un batran venerabil asezat in mijlocul lor. Regele, care era in acea vreme un om tanar, a fost curios sa afle cine era batranul, asa ca a trimis un servitor sa afle.
Acesta s-a apropiat de cercul de oameni, care i-au facut loc si a aflat ca batranul om era marele invatator Zarathushtra iar oamenii asezati in cerc in jurul lui erau discipolii sai. Toate acestea i-au fost aduse la cunostinta regelui Vishtaspa care, se spune ca a cerut ca inteleptul sa fie adus in fata lui.
"Mi s-a spus ca numele tau este Zarathushtra" a spus regele cand Invatatorul s-a aflat in fata lui, "si deasemenea mi s-a spus ca esti cel mai intelept om din lume. Daca este adevarat iti cer, in calitate de rege, imediat sa ma instruiesti si sa imi explici legile naturii si ale . Dar te rog sa fi explicit pentru ca ma grabesc sa ma intorc la palat unde sunt multe chestiuni de stat care ma asteapta".
Zarathushtra s-a uitat ganditor pentru un moment la rege si apoi s-a aplecat si a ridicat de pe jos un bob de grau. Tinandu-l cu respect intre degetul mare si aratator s-a inclinat adanc in fata regelui si i-a oferit grauntele. Regele l-a luat in mana iar marele intelept a explicat:
"Majestatea Ta, toate legile care guverneaza Raiul si Pamantul pot fi citite in ceea ce tii tu acum in mana. Fortele binelui si raului sunt acolo si toate intrebarile tale isi gasesc raspuns discutand asupra acestui bob de grau. Iti ofer aceasta carte pe care o poti lua cu tine si citi in voie".
Dar regele Vishtaspa, vazand zambetele de pe fetele discipolilor s-a gandit ca Zarathushtra radea de el. A aruncat grauntele de grau pe jos si s-a urcat mandru in sa.
"Am venit cu respect si ti-am cerut sfatul pentru ca mi s-a spus ca esti cel mai intelept om de pe pamant. Imi dau seama acum ca nu esti nimic mai mult dt un taran care nu a invatat bunele purtari. Iti ascunzi ignoranta in spatele unor exagerari. Am fost prost ca mi-am pierdut timpul aici". Asa a grait regele. Apoi si-a intors armasarul si a pornit inapoi.
In timp ce regele si suita sa se indepartau Zarathushtra a ingenuncheat si a ridicat bobul de grau: "o sa pastrez acest bob" si-a spus "pentru o zi cand regele va ave nevoie de el si bobul ii va fi profesor".
Multi ani au trecut si faima lui Zarathushtra a crescut cu fiecare an. La fel si faima regelui Vishtaspa: intotdeauna victorios in batalii, devenind tot mai bogat cu fiecare alianta, isi petrecea zilele in lux si abundenta. Dar noptile i-au devenit tot mai lipsite de somn cu cresterea faimei si a averii. "Traiesc in lux" gandea el "si totusi cine imi poate garanta ca va fi intotdeauna asa? Intr-un an recolta fermierilor este bogata iar in anul urmator furtuni cumplite destrug tot. Oare voi fi intotdeauna binecuvantat cu victorii? Caderea mea va fi mai mare pe masura ce imi sporeste faima si averea? Sigur, legile care guverneaza saracii guverneaza si pe cei bogati – si cine este El cel care face aceste legi? Cum am sa inteleg vointa lui Dumnezeu, sa imi pot aprecia faima si sa stiu numarul zilelor ce mi-au fost date?
Noapte dupa noapte intrebarile acestea si altele ocupau mintea regelui Vishtaspa si ii tulburau somnul. Pana la urma gandindu-se la intalnirea avuta cu Marele Intelept cu ani in urma, a decis sa ceara din nou sfatul, de aceasta data in conditii diferite de cele pe care le impusese din saua calului in vremea cand era tanar.
"Mare invatator, vin umil in fata ta" i-a scris lui Zarathushtra. "Regret profund mandria si ignoranta tineretii si vad acum cat de prostesc a fost sa cer raspunsuri la asemenea intrebari majore intr-un timp atat de scurt. Te rog accepta regretele mele si
fa-mi onoarea unei vizite, poate as putea invata de la tine, sau macar trimite unul dintre discipoli sa ma invete". Apoi a invelit scrisoarea impreuna cu o piatra pretioasa de mare valoare intr-o panza fina de in si le-a trimis invatatorului.
Dupa cateva zile mesagerul s-a intros de la Zarathushtra aducand raspunsul pentru rege: "Majestatea Ta este foarte bun, dar un gradinar nu are trebuinta de o piatra pretioasa asa ca ti-o trimit inapoi. Panza o voi pastra, va fi utila pentru a-mi proteja unele plante impotriva frigului iernii", impreuna cu scrisoarea, invelit intr-o frunza se gasea bobul de grau. "Sunt prea batran pentru a pleca departe de gradina mea" isi continua inteleptul scrisoarea, "dar regele este prea nobil pentru a primi pe unul dintre discipoli in locul meu. Asa ca nu trimit un discipol ci chiar pe profesorul meu, cel care m-a invatat tot ce stiu despre univers".
*****************
Prin aceasta legenda persana (transmisa de secole ca Povesti ale Secolului X ale poetului persan FIRDAUSI) vechea Arta a Asha este legata de ceea ce cunoastem in ziua de azi sub denumirea de SAH, mentionat in istorie ca "Jocul regilor si regele jocurilor". Dar in timp ce azi sahul este un simplu joc, vechea Arta Asha nu este un joc; este un microcosmos complex intretesut cu macrocosmosul Vietii – un univers complet prin el insusi.
Într-o zi, în timp ce Mama Natura îşi vedea de treburi în grădina, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele şi Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume.
"Eu sânt cel mai important" striga Soarele. "Fără mine, nimic nu ar creşte!"
"Nu este adevarat, eu sânt cel mai important!" striga Ploaia. "Fără mine, nimic nu ar creşte!"
Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.
a un moment dat, Mama Natura s-a săturat să-i vadă certindu-se şi s-a gândit să le dea o lecţie. A trimis Soarele pe o parte a lumii şi Ploaia pe cealaltă.
Curând a fost pace şi linişte din nou, iar Mama Natura s-a întors la treaba ei. La început Soarele şi Ploaia s-au supărat că au fost despărţiţi, dar au decis că aceasta este şansa prin care fiecare poate demonstra că este cel mai important.
Zi dupa zi, Soarele strălucea pe o faţă a globului, în timp ce pe cealaltă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pe partea Soarelui totul era uscat, iar pe cea a Ploii totul era inundat.
Când şi-au dat seama de greşeala făcută, Soarelui şi Ploii li s-a făcut ruşine. S-au dus înapoi la Mama Natura şi şi-au cerut scuze."Ştim acum că nici unul nu este mai important decât celalalt", au spus. "Avem nevoie unul de celalalt, iar lumea are nevoie de noi amândoi pentru creşterea plantelor şi animalelor."
Mama Natura era fericită că Soarele şi Ploaia şi-au învăţat lecţia. Pentru a sărbători s-a gândit să ofere lumii un dar special : De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. "Lumea are nevoie de voi amândoi, copiii mei, Soarele şi Ploaia", a spus ea. "De câte ori veţi vizita lumea, în acelaşi timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Când lumea va vedea curcubeul, va ştii că voi sânteţi fericiţi să lucraţi împreună."
...se dedica proaspatului user ROGVAIV
"Eu sânt cel mai important" striga Soarele. "Fără mine, nimic nu ar creşte!"
"Nu este adevarat, eu sânt cel mai important!" striga Ploaia. "Fără mine, nimic nu ar creşte!"
Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.
a un moment dat, Mama Natura s-a săturat să-i vadă certindu-se şi s-a gândit să le dea o lecţie. A trimis Soarele pe o parte a lumii şi Ploaia pe cealaltă.
Curând a fost pace şi linişte din nou, iar Mama Natura s-a întors la treaba ei. La început Soarele şi Ploaia s-au supărat că au fost despărţiţi, dar au decis că aceasta este şansa prin care fiecare poate demonstra că este cel mai important.
Zi dupa zi, Soarele strălucea pe o faţă a globului, în timp ce pe cealaltă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pe partea Soarelui totul era uscat, iar pe cea a Ploii totul era inundat.
Când şi-au dat seama de greşeala făcută, Soarelui şi Ploii li s-a făcut ruşine. S-au dus înapoi la Mama Natura şi şi-au cerut scuze."Ştim acum că nici unul nu este mai important decât celalalt", au spus. "Avem nevoie unul de celalalt, iar lumea are nevoie de noi amândoi pentru creşterea plantelor şi animalelor."
Mama Natura era fericită că Soarele şi Ploaia şi-au învăţat lecţia. Pentru a sărbători s-a gândit să ofere lumii un dar special : De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. "Lumea are nevoie de voi amândoi, copiii mei, Soarele şi Ploaia", a spus ea. "De câte ori veţi vizita lumea, în acelaşi timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Când lumea va vedea curcubeul, va ştii că voi sânteţi fericiţi să lucraţi împreună."
...se dedica proaspatului user ROGVAIV
Intr-o putinică cu miere se grămădise la mâncare o mulţime de muşte; dar iată că în curând, lăcomia lor împingându-le tot mai în fund, toate se împlantară într-ânsa atât cu picioarele cât şi cu aripile, de nu se mai puteau întoarce şi încă mai puţin să zboare.
Atunci văzând bietele muşte că din pricina lăcomiei lor au să piară, ziseră:
— Vai de noi, păcătoase ce suntem, iată că pentru o fărămiţă de dulceată ce am mâncat, acuma pierim cu zile! Vai! cât de lacome am fost!
Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, pentru puţin lucru şi pentru puţină hrană şi dulceaţă îşi pierd zilele şi sufletul li se chinuieşte în veci în munca iadului.
Atunci văzând bietele muşte că din pricina lăcomiei lor au să piară, ziseră:
— Vai de noi, păcătoase ce suntem, iată că pentru o fărămiţă de dulceată ce am mâncat, acuma pierim cu zile! Vai! cât de lacome am fost!
Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, pentru puţin lucru şi pentru puţină hrană şi dulceaţă îşi pierd zilele şi sufletul li se chinuieşte în veci în munca iadului.
QUOTE(The Dude @ 14 May 2014, 08:46 AM) 
VULTURUL si CIOARA
Un vultur se repezi din inaltimea cerului drept spre miel si apucandu-l cu picioarele il rapi cuusurinta. O cioara vazuse asta si se credea tot atat de puternica se repezi la un berbec. Darzadarnic se opinti sa-l ridice. Nu numai ca nu fu in stare, dar pe deasupra se ma si incurca inlana sa, asa ca nu mai fu in stare sa zboare mai departe.Cand ciobanul o vazu cum se zbate, o prinse , ii tunse aripile si o dete copiilor sai ca jucarie. ”Taticule- intrebara copiii bucurosi- care este numele acestei pasari?” ” Acum un ceas – raspunse pastorul – ea se credea vultur, dar acum trebuie sa-si dea seama ca nu- i decat obiata cioara.”
MORALA: Masoara-ti puterile inainte de a face ceva. Altfel risti sa te faci de ras!
Un vultur se repezi din inaltimea cerului drept spre miel si apucandu-l cu picioarele il rapi cuusurinta. O cioara vazuse asta si se credea tot atat de puternica se repezi la un berbec. Darzadarnic se opinti sa-l ridice. Nu numai ca nu fu in stare, dar pe deasupra se ma si incurca inlana sa, asa ca nu mai fu in stare sa zboare mai departe.Cand ciobanul o vazu cum se zbate, o prinse , ii tunse aripile si o dete copiilor sai ca jucarie. ”Taticule- intrebara copiii bucurosi- care este numele acestei pasari?” ” Acum un ceas – raspunse pastorul – ea se credea vultur, dar acum trebuie sa-si dea seama ca nu- i decat obiata cioara.”
MORALA: Masoara-ti puterile inainte de a face ceva. Altfel risti sa te faci de ras!
TRIST...:
am facut si eu odata proba. Era la bucatarie. Nu spun cine m-a intrebat, era o doamna din Bucuresti
Am zis ca am o flegma sub acoperis.
Ea zise: Pui poze.
N-am reusit. Pozele cu lastunii mei s-au pierdut in rar... sau rar în aer
Dar fiecare an vin si sunt aici
De parca ar sti unde sunt acasa sau unde s-au nascut...
edit: apropos lastuni.
Aud la fereastra bumm
Un lastun a intrat si s-a agatat de perdele.
No, l-am scos de-acolo pe suparatul.
N-am stiut pâna atunci ce gheare superbe au aceia pasari pâna când m-a zgâriat
...cred ca ma f.uc.k Ornitolog...
L-am pus pe fereastra sa zboare...
A venit înapoi... nu stiu daca a zis :"Multam fain" sau s-a dus la piticii sai
*******************************************
Dar mai sunt multe de spus
O Ente, adica o ratza.
Am gasit-o cu cinspe pui.
Am pus-o în carton cu puii si am dus-o la lac.
Sa nu crezi, dupa ce si-a numarat plozii s-a uitat la mine cu un Quak (Multumesc)
...cred ca e aceiasi cu care m-am intalnit acum ceva vreme la o partida....am recunoscut-o usor, pentru ca era singura educata....pot doar sa iti spun ca si-a facut cu multa prisosinta datoria pana la capat (s-o fi vazut cum trona pe tava de varza....ti se umplea gura de apa...)
regret ca lucrurile stau asa....n-am facut eu lumea asta Cla...asa ca nu pe mine ma injura...rata pe varza, nu-i de pe planeta asta....daca e gatita de un meserias insa... 
regret ca lucrurile stau asa....n-am facut eu lumea asta Cla...asa ca nu pe mine ma injura...rata pe varza, nu-i de pe planeta asta....daca e gatita de un meserias insa...
Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar, cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de brat.
Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.
Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.
Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ?
Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.
"Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri."
Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.
Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.
Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ?
Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.
"Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri."
QUOTE(The Dude @ 15 Jul 2014, 08:04 AM)
...cred ca e aceiasi cu care m-am intalnit acum ceva vreme la o partida....am recunoscut-o usor, pentru ca era singura educata....pot doar sa iti spun ca si-a facut cu multa prisosinta datoria pana la capat (s-o fi vazut cum trona pe tava de varza....ti se umplea gura de apa...)
... numa de apa... si ei... ??!
*******************
QUOTE(Dude)
.n-am facut eu lumea asta Cla...asa ca nu pe mine ma injura...rata pe varza, nu-i de pe planeta asta....daca e gatita de un meserias insa...
Hey... eu sa te înjur ?? Glumesti, prietene
Dar apropos de rata pe varza... eram copil, dar nu am uitat expresia, cred ca era de la Dem Radulescu.
Faceau misto la TV, el cu Toma Caragiu si Puiu Calinescu.
Si erau la bucatarie, faceau "Catza pe barza"
Altadata iar s-au prostit, mai era si cu Birlic.
S-au pus pe nume de ministri.
Chinezul era "Ce-ai în sân"
Japoneza "Micutzo ce curai"
Bulgarul "Boris Flocosov"
Francezul "Jean Curgol"
Rusoaica "Tatiana Pizdarova"
Mai era unul, nu mai stiu de pe unde "Nea Pulan Gaurica"
s.a.m.d... dar astea nu le-ai vazut la TV, doar auzite prin radio, pe unde scurte
...daaaa, si ambasadoarea plenipotentiala: Micutzo Cecurai..... mircea crisan baga din astea la free europe...
...si max banusi.... 
Regele Zhou a trimis doi emisari la Zhuang Zi pentru a-i propune un post de ministru. Zhuang Zi pescuia în râu. După ce i-a ascultat, fără a-şi ridica undiţa din apă, le-a zis:
„Am auzit spunându-se că regii Zhou păstrează cu veneraţie, în templul strămoşilor, carapacea unei ţestoase sacre care ar fi murit de mai bine de trei mii de ani. Ce credeţi, această ţestoasă ar fi preferat să moară şi să fie venerată, sau – vie şi să-şi târască coada prin noroi?”
„Ar prefera să continue să trăiască şi să-şi târască coada prin noroi”, răspunseră emisarii. „Întoarceţi-vă, zise Zhuang Zi, şi eu la fel, prefer să-mi târăsc coada prin noroi”.
Pentru un taoist viaţa la curte, posturile înalte, onorurile, nu înseamnă altceva decât alterarea autenticei naturi umane. Ele echivalează cu moartea.
„Am auzit spunându-se că regii Zhou păstrează cu veneraţie, în templul strămoşilor, carapacea unei ţestoase sacre care ar fi murit de mai bine de trei mii de ani. Ce credeţi, această ţestoasă ar fi preferat să moară şi să fie venerată, sau – vie şi să-şi târască coada prin noroi?”
„Ar prefera să continue să trăiască şi să-şi târască coada prin noroi”, răspunseră emisarii. „Întoarceţi-vă, zise Zhuang Zi, şi eu la fel, prefer să-mi târăsc coada prin noroi”.
Pentru un taoist viaţa la curte, posturile înalte, onorurile, nu înseamnă altceva decât alterarea autenticei naturi umane. Ele echivalează cu moartea.
QUOTE(The Dude @ 17 Jul 2014, 07:30 AM)
...daaaa, si ambasadoarea plenipotentiala: Micutzo Cecurai..... mircea crisan baga din astea la free europe...
...si max banusi.... daaa, ei erau eroii
Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…
povesti, povesti pentru copii, povestiri cu talc,
- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print intorcandu-se,
dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar…
- Cine eşti tu? zise micul print. Eşti tare frumoasa…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atat de trist…
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna „a imblanzi”?
- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce inseamna „a imblanzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vaneaza. E foarte neplacut!
Mai cresc şi gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce inseamna „a imblanzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea.
Înseamna „a-ti crea legaturi”…
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdata pentru mine
decat un baietaş, aidoma cu o suta de mii de alti baietaşi.
Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine.
Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii
de alte vulpi. Dar daca tu ma imblanzeşti, vom avea nevoie
unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume.
Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…
- Încep sa inteleg, zise micul print. E undeva o floare…
mi se pare ca m-a imblanzit…
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamant intalneşti tot soiul
de lucruri…
- O! Dar nu e pe Pamant, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vanatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavarşit, suspina vulpea.
povesti, povesti pentru copii, povestiri cu talc,
- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print intorcandu-se,
dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar…
- Cine eşti tu? zise micul print. Eşti tare frumoasa…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atat de trist…
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna „a imblanzi”?
- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce inseamna „a imblanzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vaneaza. E foarte neplacut!
Mai cresc şi gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce inseamna „a imblanzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea.
Înseamna „a-ti crea legaturi”…
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdata pentru mine
decat un baietaş, aidoma cu o suta de mii de alti baietaşi.
Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine.
Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii
de alte vulpi. Dar daca tu ma imblanzeşti, vom avea nevoie
unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume.
Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…
- Încep sa inteleg, zise micul print. E undeva o floare…
mi se pare ca m-a imblanzit…
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamant intalneşti tot soiul
de lucruri…
- O! Dar nu e pe Pamant, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vanatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavarşit, suspina vulpea.
Vulpea insa se intoarse la gandurile ei:
- Viata mea e veşnic aceeaşi. Eu vanez gainile, pe mine
ma vaneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana intre ele, şi toti oamenii se
aseamana intre ei.
Aşa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma imblanzeşti,
viata mi se va insenina.
Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiti de-ai tuturora.
Paşii altora ma fac sa intru sub pamant.
Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie.
Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grau?
Eu nu mananc paine. Mie graul nu mi-e de folos.
Lanurile de grau mie nu-mi trezesc nici o amintire.
Şi asta-i trist! Tu insa ai parul de culoarea aurului.
Va fi, de aceea, minunat cand ma vei fi imblanzit!
Graul, auriu şi el, imi va aminti de tine.
Şi-mi va fi nespus de draga murmurarea vantului prin grau…
Vulpea tacu şi se uita la micul print.
- Te rog… imblanzeşte-ma, zise apoi.
- Bucuros aş vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp.
Am de cautat prieteni şi o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decat ceea ce imblanzim, zise vulpea.
Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic.
Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori.
Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, imblanzeşte-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea.
La inceput, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, in iarba.
Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic.
Graiul e izvor de neintelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece,
sa te aşezi din ce in ce mai aproape de mine…
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai şi astazi la aceeaşi ora,
zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza,
eu inca de la ora trei voi incepe sa fiu fericita.
Şi cu cat va trece timpul, cu-atat mai fericita ma voi simti.
La ora patru, ma va cuprinde un framant şi o nelinişte:
voi descoperi cat pretuieşte fericirea!
Dar daca vii la voia intamplarii, niciodata nu voi şti la care ceas
sa-mi impodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E inca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea.
E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile,
o ora, de celelalte ore. De pilda, vanatorii mei au un rit.
Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare,
e o zi minunata! Ma plimb şi eu atunci, pana la vie.
Daca vanatorii s-ar duce la joc la voia intamplarii,
toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodata vacanta.
Şi-aşa micul print imblanzi vulpea. Iar cand ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea… Am sa plang.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul,
ci numai tu ai vrut sa te-mblanzesc…
- Aşa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plangi! zise micul print.
- Aşa e! zise vulpea.
- Şi-atunci nu dobandeşti nimic din asta!
- Ba dobandesc, zise vulpea, datorita culorii graului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta
nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun,
iar eu iti voi darui o taina.
- Viata mea e veşnic aceeaşi. Eu vanez gainile, pe mine
ma vaneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana intre ele, şi toti oamenii se
aseamana intre ei.
Aşa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma imblanzeşti,
viata mi se va insenina.
Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiti de-ai tuturora.
Paşii altora ma fac sa intru sub pamant.
Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie.
Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grau?
Eu nu mananc paine. Mie graul nu mi-e de folos.
Lanurile de grau mie nu-mi trezesc nici o amintire.
Şi asta-i trist! Tu insa ai parul de culoarea aurului.
Va fi, de aceea, minunat cand ma vei fi imblanzit!
Graul, auriu şi el, imi va aminti de tine.
Şi-mi va fi nespus de draga murmurarea vantului prin grau…
Vulpea tacu şi se uita la micul print.
- Te rog… imblanzeşte-ma, zise apoi.
- Bucuros aş vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp.
Am de cautat prieteni şi o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decat ceea ce imblanzim, zise vulpea.
Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic.
Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori.
Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, imblanzeşte-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea.
La inceput, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, in iarba.
Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic.
Graiul e izvor de neintelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece,
sa te aşezi din ce in ce mai aproape de mine…
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai şi astazi la aceeaşi ora,
zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza,
eu inca de la ora trei voi incepe sa fiu fericita.
Şi cu cat va trece timpul, cu-atat mai fericita ma voi simti.
La ora patru, ma va cuprinde un framant şi o nelinişte:
voi descoperi cat pretuieşte fericirea!
Dar daca vii la voia intamplarii, niciodata nu voi şti la care ceas
sa-mi impodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E inca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea.
E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile,
o ora, de celelalte ore. De pilda, vanatorii mei au un rit.
Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare,
e o zi minunata! Ma plimb şi eu atunci, pana la vie.
Daca vanatorii s-ar duce la joc la voia intamplarii,
toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodata vacanta.
Şi-aşa micul print imblanzi vulpea. Iar cand ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea… Am sa plang.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul,
ci numai tu ai vrut sa te-mblanzesc…
- Aşa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plangi! zise micul print.
- Aşa e! zise vulpea.
- Şi-atunci nu dobandeşti nimic din asta!
- Ba dobandesc, zise vulpea, datorita culorii graului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta
nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun,
iar eu iti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii.
- Voi nu semanati intru nimic cu floarea mea, voi inca nu sunteti nimic,
le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a imblanzit, precum nici voi n-ati imblanzit
pe nimeni. Sunteti aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decat o vulpe,
aidoma cu altele o suta de mii. Eu insa mi-am facut din ea un prieten,
iar ea acum nu are in lume seaman.
Şi florile se ruşinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti deşarte, le mai spuse el.
Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireşte,
un trecator de rand ar crede ca e asemeni voua. Ea insa singura
e mai de pret decat voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o
sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul.
Fiindca pentru ea am ucis omizile (in afara doar de cateva,
pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plangea,
ori cum se lauda, ori cateodata chiar şi cum tacea.
Fiindca ea e floarea mea.
Şi se duse inapoi la vulpe.
- Ramai cu bine, zise el…
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla:
Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor,
spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul impartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.
- Numai timpul impartit cu floarea mea… facu micul print,
ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea.
Tu insa nu trebuie sa-l uiti.
Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu eşti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea… spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.
- Voi nu semanati intru nimic cu floarea mea, voi inca nu sunteti nimic,
le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a imblanzit, precum nici voi n-ati imblanzit
pe nimeni. Sunteti aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decat o vulpe,
aidoma cu altele o suta de mii. Eu insa mi-am facut din ea un prieten,
iar ea acum nu are in lume seaman.
Şi florile se ruşinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti deşarte, le mai spuse el.
Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireşte,
un trecator de rand ar crede ca e asemeni voua. Ea insa singura
e mai de pret decat voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o
sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul.
Fiindca pentru ea am ucis omizile (in afara doar de cateva,
pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plangea,
ori cum se lauda, ori cateodata chiar şi cum tacea.
Fiindca ea e floarea mea.
Şi se duse inapoi la vulpe.
- Ramai cu bine, zise el…
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla:
Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor,
spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul impartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.
- Numai timpul impartit cu floarea mea… facu micul print,
ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea.
Tu insa nu trebuie sa-l uiti.
Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu eşti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea… spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.
Uriaşul cel egoist
A fost odată ca niciodată, la marginea unui oraş îndepărtat, o grădină minunată, numită "Grădina Uriaşului". Printre florile parfumate şi copaci, se adunau, după ce ieşeau de la şcoală, o mulţime de copii zburdalnici. Veneau să se joace aici pe orice vreme, chiar şi iarna, cănd zăpada şi gheaţa dădeau o strălucire de vis acestui loc. Grădina răsuna de veselie şi voie bună, iar copiii erau tare fericiţi că se puteau juca în acest loc binecuvântat.
Dar grădina aceasta neasemuit de frumoasă înconjura castelul unui uriaş de pe acele meleaguri, vestit pentru răutatea lui. Într-o bună zi, acesta se întoarse acasă, după ce lipsise vreme îndelungată, îi văzu pe copii jucându-se nestingheriţi printre flori şi se înfurie rău.
- Ce căutaţi în grădina mea? urlă el. Cine v-a lăsat înăuntru? Afară cu toţii, să nu vă mai prind pe aici!
Îngroziţi, copiii o luară la fugă, iar uriaşul puse să-i fie înconjurată grădina cu un gard înalt. Încuie apoi poarta cu un lacăt mare şi lăsă la vedere o tăbliţă pe care scrise cu litere de-o şchioapă: «Intrarea interzisă». Ba, mai cumpără şi nişte câini răi, care s-o păzească straşnic de "musafirii" nedoriţi.
Curând, veni şi anotimpul rece în acele ţinuturi, iar apoi, primăvara îşi intră în drepturi. Numai în Grădina Uriaşului, iarna nu mai pleca. Nu se mai zăreau defel copii râzând şi jucându-se printre copaci, iarba nu mai încolţea... În grădina albă, fără viaţă, se vedeau doar omătul, gheaţa şi Pasărea Zăpezii, care părea că îşi făcuse cuib acolo, pentru totdeauna.
Uriaşul stătea lângă foc, învelit în multe pături şi nu putea să priceapă de ce mai era încă atât de frig afară. „Oare de ce nu mai vine primăvara?" întreba îngrijorat. Dar iată că într-o bună limineaţă, o muzică veselă îi ajunse la urechi. „Ce să fie oare? Aud clopoţeii sau e glas omenesc?"
Câţiva copilaşi se furişaseră în grădină şi se căţărau prin copaci, cântând şi chicotind veseli; păsărelele îi urmăreau fericite, ciripind de zor. Ca prin farmec, frunzele copacilor şi pajiştea se înverziră ca odinioară.
Numai lângă un copac, un băieţel se uita trist la ceilalţi, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă: era prea mic şi nu se putea căţăra în copac. Atunci, uriaşul, care nu iubea pe nimeni, îşi spuse în sinea lui: "Am fost egoist! I-am alungat pe copii din grădina mea şi, din cauza aceasta, primăvara nu s-a mai întors. Îl voi ajuta pe micuţ să se caţere alături de ceilalţi. De azi, viaţa mea se va schimba!"
Şi uriaşul ieşi în grădină. Speriaţi, copiii o rupseră la fugă.
- Nu, nu, rămâneţi! strigă uriaşul. În sfârşit, am înţeles! Voi îmi aduceţi primăvara în casă! De acum în colo ne vom juca împreună! Şi un zâmbet blând îi îmbună chipul.
Apoi, îl luă în braţe pe micuţul care plângea şi mângâindu-l, îl aşeză pe o ramură groasă. Îndată copacul se acoperi de frunze şi începu să înflorească. Fericit, copilul îl îmbrăţişă pe uriaş cu drag.
- Ce bun eşti! Te iubesc!
Uriaşului i se încălzi inima pentru prima dată în viaţă. Astfel, copiii se întoarseră la vechiul lor loc de joacă şi, odată cu ei, apărură florile, fructele şi păsărelele. Uriaşul se juca cu toţi şi le povestea întâmplări minunate din ţinuturile prin care colindase.
Trecură ani şi ani. Primăveri, veri, toamne şi ierni îşi luau zborul rând pe rând, dar în Grădina Uriaşului primăvara venea întotdeauna la timp. Acum, nimeni nu se mai temea de uriaş,iar copiii îl iubeau nespus de mult.
Din ziua în care se împrietenise cu copiii, uriaşul nu îl mai revăzuse pe băieţelul pe care îl ajutase să se urce în copac. Adesea îi întreba pe ceilalţi dacă ştiau ceva despre micuţ.
- Nu îl cunoaştem, răspundeau cei mici. A plecat, poate, în alt oraş.Timpul trecea şi uriaşul nu mai avea linişte.
Trecură anii în zbor şi uriaşul, îmbătrânit, privea odată posomorât la grădina acoperită de zăpadă. Deodată, văzu cu uimire un copac înflorit. Iar sub copac îl zări pe băieţelul pe care-l căuta de atâta timp. Dar... pentru el timpul nu trecuse deloc, căci la fel de mititel îl văzuse uriaşul ultima oară! Bătrânul alergă în grădină, îl îmbrăţişă pe micuţ, apoi îl întrebă:
- Unde ai fost şi cum de ai rămas tot mititel? Eu am îmbătrânit, tu ai rămas însă, acelaşi...
Eu sunt Spiriduşul faptelor bune, îi răspunse atunci copilul. Pentru mine timpul nu există. Ştiu că îţi pare rău că ai fost cândva egoist. De aceea, te poftesc acum în grădina mea.
- Şi unde se află aceasta?
- Iat-o, îi răspunse băieţelul şi îi arătă un curcubeu apărut ca din senin. Apoi îl luă de mână pe uriaşul gârbovit de ani şi se îndreptară împreună spre curcubeul minunat, ce strălucea vesel în înălţimile cerului.
A doua zi, copiii îl găsiră pe uriaş sub copacul înflorit, adormit pentru totdeauna, dar cu un zâmbet fericit pe faţă. De atunci, Grădina Uriaşului a rămas cel mai drag loc din lume pentru mulţi copii, iar dacă n-o fi dispărut de pe faţa pământului, poate că mai există şi astăzi.
...de Oscar Wilde
A fost odată ca niciodată, la marginea unui oraş îndepărtat, o grădină minunată, numită "Grădina Uriaşului". Printre florile parfumate şi copaci, se adunau, după ce ieşeau de la şcoală, o mulţime de copii zburdalnici. Veneau să se joace aici pe orice vreme, chiar şi iarna, cănd zăpada şi gheaţa dădeau o strălucire de vis acestui loc. Grădina răsuna de veselie şi voie bună, iar copiii erau tare fericiţi că se puteau juca în acest loc binecuvântat.
Dar grădina aceasta neasemuit de frumoasă înconjura castelul unui uriaş de pe acele meleaguri, vestit pentru răutatea lui. Într-o bună zi, acesta se întoarse acasă, după ce lipsise vreme îndelungată, îi văzu pe copii jucându-se nestingheriţi printre flori şi se înfurie rău.
- Ce căutaţi în grădina mea? urlă el. Cine v-a lăsat înăuntru? Afară cu toţii, să nu vă mai prind pe aici!
Îngroziţi, copiii o luară la fugă, iar uriaşul puse să-i fie înconjurată grădina cu un gard înalt. Încuie apoi poarta cu un lacăt mare şi lăsă la vedere o tăbliţă pe care scrise cu litere de-o şchioapă: «Intrarea interzisă». Ba, mai cumpără şi nişte câini răi, care s-o păzească straşnic de "musafirii" nedoriţi.
Curând, veni şi anotimpul rece în acele ţinuturi, iar apoi, primăvara îşi intră în drepturi. Numai în Grădina Uriaşului, iarna nu mai pleca. Nu se mai zăreau defel copii râzând şi jucându-se printre copaci, iarba nu mai încolţea... În grădina albă, fără viaţă, se vedeau doar omătul, gheaţa şi Pasărea Zăpezii, care părea că îşi făcuse cuib acolo, pentru totdeauna.
Uriaşul stătea lângă foc, învelit în multe pături şi nu putea să priceapă de ce mai era încă atât de frig afară. „Oare de ce nu mai vine primăvara?" întreba îngrijorat. Dar iată că într-o bună limineaţă, o muzică veselă îi ajunse la urechi. „Ce să fie oare? Aud clopoţeii sau e glas omenesc?"
Câţiva copilaşi se furişaseră în grădină şi se căţărau prin copaci, cântând şi chicotind veseli; păsărelele îi urmăreau fericite, ciripind de zor. Ca prin farmec, frunzele copacilor şi pajiştea se înverziră ca odinioară.
Numai lângă un copac, un băieţel se uita trist la ceilalţi, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă: era prea mic şi nu se putea căţăra în copac. Atunci, uriaşul, care nu iubea pe nimeni, îşi spuse în sinea lui: "Am fost egoist! I-am alungat pe copii din grădina mea şi, din cauza aceasta, primăvara nu s-a mai întors. Îl voi ajuta pe micuţ să se caţere alături de ceilalţi. De azi, viaţa mea se va schimba!"
Şi uriaşul ieşi în grădină. Speriaţi, copiii o rupseră la fugă.
- Nu, nu, rămâneţi! strigă uriaşul. În sfârşit, am înţeles! Voi îmi aduceţi primăvara în casă! De acum în colo ne vom juca împreună! Şi un zâmbet blând îi îmbună chipul.
Apoi, îl luă în braţe pe micuţul care plângea şi mângâindu-l, îl aşeză pe o ramură groasă. Îndată copacul se acoperi de frunze şi începu să înflorească. Fericit, copilul îl îmbrăţişă pe uriaş cu drag.
- Ce bun eşti! Te iubesc!
Uriaşului i se încălzi inima pentru prima dată în viaţă. Astfel, copiii se întoarseră la vechiul lor loc de joacă şi, odată cu ei, apărură florile, fructele şi păsărelele. Uriaşul se juca cu toţi şi le povestea întâmplări minunate din ţinuturile prin care colindase.
Trecură ani şi ani. Primăveri, veri, toamne şi ierni îşi luau zborul rând pe rând, dar în Grădina Uriaşului primăvara venea întotdeauna la timp. Acum, nimeni nu se mai temea de uriaş,iar copiii îl iubeau nespus de mult.
Din ziua în care se împrietenise cu copiii, uriaşul nu îl mai revăzuse pe băieţelul pe care îl ajutase să se urce în copac. Adesea îi întreba pe ceilalţi dacă ştiau ceva despre micuţ.
- Nu îl cunoaştem, răspundeau cei mici. A plecat, poate, în alt oraş.Timpul trecea şi uriaşul nu mai avea linişte.
Trecură anii în zbor şi uriaşul, îmbătrânit, privea odată posomorât la grădina acoperită de zăpadă. Deodată, văzu cu uimire un copac înflorit. Iar sub copac îl zări pe băieţelul pe care-l căuta de atâta timp. Dar... pentru el timpul nu trecuse deloc, căci la fel de mititel îl văzuse uriaşul ultima oară! Bătrânul alergă în grădină, îl îmbrăţişă pe micuţ, apoi îl întrebă:
- Unde ai fost şi cum de ai rămas tot mititel? Eu am îmbătrânit, tu ai rămas însă, acelaşi...
Eu sunt Spiriduşul faptelor bune, îi răspunse atunci copilul. Pentru mine timpul nu există. Ştiu că îţi pare rău că ai fost cândva egoist. De aceea, te poftesc acum în grădina mea.
- Şi unde se află aceasta?
- Iat-o, îi răspunse băieţelul şi îi arătă un curcubeu apărut ca din senin. Apoi îl luă de mână pe uriaşul gârbovit de ani şi se îndreptară împreună spre curcubeul minunat, ce strălucea vesel în înălţimile cerului.
A doua zi, copiii îl găsiră pe uriaş sub copacul înflorit, adormit pentru totdeauna, dar cu un zâmbet fericit pe faţă. De atunci, Grădina Uriaşului a rămas cel mai drag loc din lume pentru mulţi copii, iar dacă n-o fi dispărut de pe faţa pământului, poate că mai există şi astăzi.
...de Oscar Wilde
Charles Enright – „Fantoma”
De indata ce acest lucru s-a intamplat, am fugit spre casa sa-i spun sotiei mele vestea. Dar ea nu m-a ascultat deloc. Ea nu m-a observat. Privea prin mine si isi turna de baut. A pornit televizorul. In acel moment, a sunat telefonul. Ea s-a apropiat si a raspuns. Fata i-a devenit palida si s-a incretit. A inceput sa planga amarnic.
De indata ce acest lucru s-a intamplat, am fugit spre casa sa-i spun sotiei mele vestea. Dar ea nu m-a ascultat deloc. Ea nu m-a observat. Privea prin mine si isi turna de baut. A pornit televizorul. In acel moment, a sunat telefonul. Ea s-a apropiat si a raspuns. Fata i-a devenit palida si s-a incretit. A inceput sa planga amarnic.
Andrew E. Hunt – „Recunostinta”
Patura din lana, care a primit-o recent de la organizatia de caritate, ii imbratisa umerii, iar papucii, care i-a gasit intr-un cos de gunoi, nu-l strangeau deloc. Felinarele ii incalzeau sufletul dupa atata intuneric rece… Scartaitul bancii din parc suna atat de familiar pentru spinarea sa. „Multumesc Doamne…”, a gandit el, „viata pur si simplu e uimitoare” .
Patura din lana, care a primit-o recent de la organizatia de caritate, ii imbratisa umerii, iar papucii, care i-a gasit intr-un cos de gunoi, nu-l strangeau deloc. Felinarele ii incalzeau sufletul dupa atata intuneric rece… Scartaitul bancii din parc suna atat de familiar pentru spinarea sa. „Multumesc Doamne…”, a gandit el, „viata pur si simplu e uimitoare” .
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.