Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui nefertiti veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Cu cât înaintăm mai mult în vârstă, cu atât mai puţin visăm cu ochii deschişi. Disciplina distruge acest sentiment. Ajungem să ne controlăm prea mult.

(N.S.- Coregrafia violenţei)

Unele zile sunt colorate, nu mi-am dat seama până acum. Fiecăreia îi poţi atribui o culoare... Azi a fost verde. Mult verde. Pentru că verde înseamnă început, speranţă, viaţă, descoperire, primăvara din suflet.
E un pic de haos în simţuri, dar haos plăcut. Am fost tentată să fac ordine, dar am ales să nu.
Cafea sau lectură?
Somn sau vis?
Aşteptare. E cea mai grea.
Un gând atinge pleoapele coborâte undeva.

It's Not Easy Bein' Green

Un mic dar de casă nouă:

Mulţumesc, Erwin. Boabele alea sunt foarte... nu ştiu cum, simt mirosul dacă mă uit mult la ele.

Samedi Soir Sur La Terre

Pentru wishlist: Love Parade.

Un cuvânt pentru azi? Slăbiciune.

Spunea cineva şi mi-a plăcut:

Am auzit multe propuneri practice in jurul meu dar nici una atat de curajoasa incat sa vorbeasca despre estetica (si aici nu ma gandesc doar la estetica literara). Practic, din uzul limbii romane, nu din sens, practicul si esteticul se exclud. O posibila explicatie a lucrurilor urate pe care ne incapatanam sa le facem din '90 incoace (de la cladiri la obiecte)…

Sursa.

Voce de rock şi trompetă de jazz

Plouă frumos. Calm, oarecum... Mi-e dor de acasă, unde ploaia se aude pe via care acoperă curtea. Şi unde poţi bea cafeaua pe trepte, ascultând ploaia.
M-am îndepărtat un pic de la drum, poate azi reuşesc să revin la firul roşu.
Şi îmi stăruie în minte o imagine.
Când păşeşti afară din cerc se formează un altul...
Muzică şi ploaie. O să-mi fie dor de lunile astea.

Dimineaţa asta e a lui Chingon.

Şi un film de (re)văzut într-o sâmbătă cu ploaie. Film alb-negru.

O secvenţă dintr-un film de aseară a declanşat câteva amintiri, semn că filmul nu mă prindea suficient, iar mintea tânjea după altceva. Şi mi-am revăzut dimineţile de altădată, când mă trezeam devreme şi nu simţeam că fac asta fără să fie nevoie, puneam de cafea şi fugeam la chioşcul cu ziare de la parter. Luam două-trei ziare şi alergam cu ele sus, lângă cafeaua fierbinte. Le frunzăream vreo oră, după care porneam spre "bibliotecă", unde găseam altă cafea, alte ziare şi oamenii cu care petreceam toată ziua, pe coclauri sau în birouri...

Ce zboară timpul...

Ziua de azi stă sub semnul unei veşti proaste. Şi, brusc, perspectivele se îngustează...
Iar previzibilitatea nu reduce unele efecte.

Magazinul de cafea din Confesiunile unui cafegiu era pe strada Hristo Botev nr. 10. Prima redacţie în care am lucrat când am venit în Bucureşti era undeva pe Hristo Botev, dar nu mai ştiu la ce număr... Tot încerc să-mi amintesc şi nu pot. Cu prima ocazie, trec pe acolo, să văd. A fost frumoasă perioada aia, îmi plăcea zona... Toţi am fost foarte trişti când a trebuit să ne mutăm în Casa presei.

Şi cred că Bucureştiul era oarecum sinistru pe vremea lui Ceauşescu, nu ştiu de ce am impresia asta.

Tot pentru wishlist: Dialoguri şi A avea şi a nu avea.

Bucurestiul nu era deloc sinistru pe vremea aia. Depinde foarte mult pe unde ai colindat. Si cred ca pana la urma tine de perceptia fiecaruia. Niste locuri foarte " putin sinistre" : bibliotecile ; teatrele;cinemateca;ateneul; parcurile; strandurile;restaurantele : Turist, Gradinita, Cina; Liceul de fete " zoia kosmodemianskaia" etc

Ah, era doar o impresie lăsată de cartea pe care o citesc acum... Eu nu l-am văzut atunci decât de câteva ori în apropierea gării, între două trenuri. Şi tot ce ţin minte e că la una dintre escalele astea, cred că eram clasa a cincea-a şasea, mi-am uitat o poşetă albă într-o cofetărie.

La început, îmi lăsam ochelarii pe unde umblam, prin cine ştie ce colţ de casă. Am cumpărat un şnur. Acum nu mai găsesc şnurul...

Şi iar e weekend.
Şi m-am tăiat la un deget şi învăţ să mă strâmb, ca să nu înjur.
Şi am găsit batoane de scorţişoară. Nu pentru ceva anume, nu imediat, îmi place ideea de baton de scorţişoară.
Cuvântul pentru azi? Căpşuni, ca să nu zic depărtare...
Să mai beau o cafea?
Habar n-am ce scriu şi de ce scriu acum, aici.
Probabil, pentru că am rămas suspendată.

Daca vrei, te invat eu sa injuri. Cele mai suculente, sugestive, neimaginate, colorate injuraturi, pe care doar frumoasa limba romana le poate da nascare...

(edit) ...intr-o minte cu o imaginatie prea bogata.

Adică dai meditaţii? Lecţii de înjurături, la 7 dimineaţa.

Da', chiar, o exista vreo culegere (nu ştiu cum să îi zic altfel) de înjurături?

Poate ar fi o buna idee... un fel de wikipedia

Iti dau un hint, pe care sa-l ai neaparat in vedere, daca incepi sa inveti aceasta arta: intotdeauna injuratura sa fie perfect incadrata in contextul care a generat-o.
Acel context depinde de persoane (aspect fizic, inteligentza, studii...), de starea meteo, de geo-politico-economicul momentului, flora si fauna locului, etc. In acest context se imagineaza o actiune a/asupra obiectului respectiv, descrisa folosind cuvinte de sorginte populara din sexologie, religie si canoane bisericesti, legaturi de rudenie apropiate sau ancestrale, legaturi de apartentza la rasa, etc.
Cu acestea consider ca e suficient o prima lectie, mai mult un preambul.

Ma gandesc acum ca n-ar fi rau, daca tot faci compendiul ala, sa aduni si lectiile intr-un manual.

Începe bine, ai talent pedagogic, văd.

Stai aşa, n-am zis că eu fac aşa ceva... mă întrebam dacă există. Dar e o idee, facem o anexă la votdeblam şi îl facem împreună.

Aştept lecţia următoare, când o fi.

Cea mai tare injuratura pe care am auzit-o:

"Pai futu-i albina care a polenizat floarea din care a iesit samanta din care a crescut stejaru' din care e facut sicriu' lu' mortii ma-tii!"

dacă-l faceţi, contribui şi io cu neşce sudălmi pă limba bănăţănească!

Da, adevăru-i că sunt înjurături pe care le-am auzit doar în anumite zone.

Normal. Vezi ce ziceam in preambul.

Voi aveti ceva cu soarele si luna.

Păi, de fapt la unguri cele mai groaznice înjurături au drept subiect soarele şi luna! Românii însă le au pe cele mai tari, aveam colegi nemţi care vorbeau nemţeşte, dar înjurau româneşte!

Am un sentiment de vinovatie, ca i-am stricat jurnalul fetei.
Insa ideea "compendiului de injuratri", parca nu mi se mai pare chiar o idiotenie. Facem un topic separat? Poate se prind si altii, cu potential? Stiti, diferentele de potential genereaza tensiune, curent, energie... si uite asa am ajuns la cine ma gandeam, pentru asta, exergy

edit: a nu se intelege ca exergy e "buna la injuraturi", n-am de unde sa stiu eu asa ceva, ci doar ca e un bun etimolog si nu doar in romana.

Nu l-aţi stricat, îmi face plăcere. Dar dacă vreţi în altă parte, de ce nu? Energiile mele sunt un pic altfel decât ale lui exergy.

Până una-alta, aduc nişte muzică.

E adevarat ca unele injuraturi te fac sa zambesti. Sunt cateva , acu imi vine in minte aia cu Dabija pe care il.......grija . Daca faceti culegerea propun si eu sa o impartiti pe capitole gen" injuraturi care-ti strica ziua", "injuraturi amicale( prietenesti)", "injuraturi haioase" etc - genul celei cu albina si sicriul

Nepăsarea la români

Românii sînt oameni de treabă, aşa ca regulă generală: nici prea harnici, dar nici prea leneşi, nici prea hoţi, dar nici prea cinstiţi, nici prea deştepţi, dar nici prea nătîngi, nici prea iuţi la fire, dar nici prea calmi. Cu alte cuvinte, nici aşa, nici altminteri. Se bat cu pasiune pentru o idee, dar nu prea mult timp, căci odată ridicat spre ceruri „acel ceva“ cu eforturi, năduşeli, cheltuieli, lupte furibunde, abandonează în uitare „opera“. Continuarea

Cât despre cafeaua măcinată, e o chestiune palatală. Fină, lăsată puţin în două degete de apă fierbinte, oferă în Italia multă aromă şi puţină cofeină. În contact prelungit cu mai multă apă, oferă cu generozitate o zeamă, o apă chioară excitantă şi insipidă.
Există cinci moduri tradiţionale de preparare a cafelei: fierberea à la turque (cafeaua măcinată extrafină, amestecată cu zahăr, se află pe fundul cafetierei puse pe foc); infuzia (un piston împinge zaţul pe fundul unui recipient din sticlă); filtrarea (se toarnă apă peste cafeaua măcinată reţinută de un filtru de hârtie); percolarea (cafeaua râşnită, pusă într-un filtru între două compartimente suprapuse, este pătrunsă de jos în sus de apa fiartă în compartimentul inferior); percolarea sub presiune (presiunea apei este amplificată de aerul comprimat la zece bari), care oferă rapid şi la alegere espresso concentrat sau diluat.

(Michel Braudeau - Cafea, cafenele)

Vreau afară.

Am văzut mai devreme câteva secvenţe dintr-un film, oceanul, pescăruşii, plaja goală, nisipul... Nu ştiu de ce mă relaxează apa, în ultimii ani sunt tot mai atrasă de ea, fie că e mare sau ocean. Şi e paradoxal, pentru că nu ştiu să înot, iar când sunt în larg şi mă văd înconjurată de apă încep să mă agit. Dar mă atrage. Şi mă linişteşte. Şi mi-e tot mai dor de ea, nu de un loc foarte bine definit, ci de senzaţia aceea perfectă pe care mi-o dă. Un dor chiar dureros, ca acela pe care se întâmplă uneori în viaţă să îl simţi pentru anumiţi oameni de care e ciudat să-ţi fie dor, pentru că n-au fost niciodată atât de aproape de tine, fizic, încât să fie justificat dorul. Dar le simţi lipsa...

Ştiu că nu e un subiect plăcut, dar mă gândeam în ultima vreme că n-aş vrea să fiu îngropată undeva, ci risipită în mare. Aşa cum sunt şi în viaţă, risipită prin locuri îndepărtate, după care tânjesc, fără să găsesc vreodată unul anume de care să aparţin cu adevărat. Cred că aşa voi fi până la sfârşit. De ce n-aş fi şi după?

Cuvântul de azi? Nu ştiu, ar trebui inventat, e o sumă de cuvinte. Cu multe senzaţii şi câteva dureri.

Mi-e poftă de o ciocolată caldă cu mentă.

Pentru dimineţi prea reci ca să fie de vară, să îţi aminteşti cum e să dansezi prin ploaie:

DivShare File - 13 fela kuti aye!.mp3

Şi un to do list
- să trimit un e-mail la editură
- să dau un telefon
- să arunc peste umăr unele gânduri
- să cumpăr un cd (gol)
- să comand o carte
- să scriu alea două-trei pagini
- să nu mă mai uit la ceas
- să nu mai beau cafea seara
- să cumpăr două ghivece mai mari
- să accept
- să răspund la o scrisoare (clasică, de mână)
- să caut flmul ăla cu Bardem

Şi mi-e dor să mă pierd printr-o librărie. Trebuie să evadez cât de curând dintre ăştia patru pereţi.

La urma urmei, e un tango. Pasul tău înapoi îl generează pe al meu.
Ritmul face tot.
Iar dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă rămâne muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.

Atent la Yolanda, nu remarcasem feţele care ne priveau de pe fâşiile de mătase. De aproape, au început să prindă contur. Erau fotografii din ziare chiliene, vechi de treizeci de ani, mărite la dimensiuni naturale şi imprimate pe mătase.
Feţele unor hoţi de buzunare.
Feţele unor ucigaşi.
Feţele unor terorişti şi luptători pentru libertate.
Feţele unor victime.
Feţele unor reclamanţi.
Feţele unor judecători.
Feţele unor pacienţi dintr-un centru pentru schizofrenici.
Feţele unor indigeni dintr-un trib dispărut.
- Multe dintre persoanele acestea au avut un lucru în comun: nu aparţineau societăţii care i-a fotografiat, fie cu scopul unui studiu antropologic, fie ca subiecţi ai urmăririi de către poliţie.
- Puteţi să apreciaţi caracterul unui om după fizionomia lui? m-a întrebat.
- Cred că da.
- Asta crede toată lumea. Haideţi să vedem.
Am început un joc. Yolanda arăta spre o fotografie, acoperind explicaţia cu punga.
- Acum, spuneţi-mi. Ce fel de persoană e aceasta?
- Un hoţ de buzunare?
A luat punga.
- Victima unui omor. A alergat spre altă faţă.
- Dar... ea?
- Poliţistă?
- Poliţistă, aşa-i. Şi el?
- Judecător?
- Nu. Ucigaş. Ea?
- Luptătoare pentru libertate?
- Schizofrenică. El?
- Indian dintr-un trib dispărut?
- Aşa-i. Două din cinci. Asta însemană că vă înşelaţi în legătură cu jumătate din persoanele pe care le întâlniţi.
Perechea din partea cealaltă a încăperii, care ne urmărise până atunci, a început să joace acelaşi joc. Şi ei fuseseră convinşi că au să poată deosebi un ucigaş de un luptător pentru libertate, un general, un împuşcat în propriul pat, de un indian Yaghan care murise în urma unei banale răceli. Dar tocmai asta era provocarea artistului. Ne spunea: aşezaţi-i alături, iar schizofrenicul va prelua personalitatea judecătorului.
- Cu alte cuvinte, a spus Yolanda, nu ştim nimic despre nimeni.

(Nicholas Shakespeare, Coregrafia violenţei)

Scriam mai devreme despre o carte, nu una genială, dar una bine construită, la care mi-a plăcut cel mai mult tocmai asta: construcţia. Şi mi-am dat seama acum că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mă simt foarte atrasă de proza scurtă... proza scurtă e o construcţie comprimată, e un soi de rezumat al construcţiei, iar mie îmi place tocmai elaborarea în sine.

La fel e şi în privinţa oamenilor şi a relaţiilor. Îmi plac oamenii care ştiu să clădească, să construiască relaţii, oamenii care încearcă să pătrundă dincolo de suprafaţă, care mai sunt acolo şi după ce au simţit primul gust...
Weekendul ăsta mi-am confirmat un lucru: în sfârşit, am învăţat o lecţie de care aveam nevoie de mult timp. Era cât pe ce să o ratez şi de data asta, dar în final am reuşit. Nu uşor, pentru că unele dureri sunt şi ele perfecte, cum spunea cineva pe la un topic de pe aici, iar când îţi pui pe masa de joc sentimentele e cu atât mai greu, dar am reuşit...

Şi mi-am dat seama că vocea solistului de la Calexico (de data asta) şi muzica lor sună cel mai bine în căşti. Aşa poţi să auzi tot. Asta, dacă, într-adevăr, asculţi muzica. Cei mai mulţi nu reuşesc, doar li se pare că ascultă şi simt muzica.

Ieri - după o conştientizare - a gărzii lăsate prea jos - m-am ridicat; am luat Dialogurile lui Borges şi Sabato - deşi e greu să ieşi din librărie cu o singură carte; cafeaua cu Cointreau, afară, pentru că mi-era dor; râsul, relaxarea, fuga de carapace; somn, în sfârşit, somn.

Azi - baterii pentru mp3 player; Cişmigiu, străzi vechi, posibilă alegere pentru diseară; gânduri împinse la margine de simţire, laolaltă cu aşteptarea.

La pas prin Bucureştii de cândva.

- Eu nu ştiu ce aduce ziua de mâine, Michael. Nu am asemenea obiceiuri de lux. Sunt făcută din fărâme de astăzi. Este o luptă veche şi nobilă, ştiu, bărbatul, femeia, cuplul, împotriva tuturor, dar nu am nici o intenţie să intru în istorie. Voiam să văd chipul nostru, pentru că întunericul este întotdeauna puţin părtaş. Stăteai culcat aici, lângă mine, printre atâtea scuturi străpunse şi săbii sfărâmate şi... şi cu mine ce se întâmplă înăuntru?
- Mai am ani de viaţă înainte, îi pot oferi.
- Nu vreau viaţa ta. N-o vreau cu nici un preţ. Îmi ajunge a mea. Ai reuşit ceva de-a dreptul admirabil: i-ai luat totul lui Dumnezeu şi i-ai dat iubirii. Este prea mult pentru mine. Este prea mult pentru o femeie care lucrează. Uită-te bine la mine, prietene. O mulţime de lovituri. Nu voi porni în cruciadă ca să eliberez mormântul cuplului. Cel puţin, odinioară, bărbaţii plecau singuri în ţara sfântă. Vreau să fiu fericită pe cont propriu. Nu vreau să lupt pentru fericirea speciei. Nici măcar nu ştiu să zbor, închipuie-ţi. Nu am aripi. Sunt prea puţin şi cer şi mai puţin. Un pic de blândeţe, tandreţe, atenţie şi apoi vântul o va duce cu sine - şi de ce nu, de ce n-ar fi şi vântul fericit la rândul lui?
- Este un mod de a-mi spune că eşti foarte exigentă...
- Ei bine, da. Foarte.
- Nu vom începe prin a muta munţii. Fii liniştită, munţii ne vor găsi pe noi. Dacă-ţi imaginezi că, în acest moment, o parte din mine spune "cât te lasă inima, doamnă", te înşeli. Şi nu-ţi spun "te iubesc". Îţi spun "să încercăm". Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul.

(Romain Gary, Clar de femeie)

Sincronizare perfectă...

Am reuşit să ajung ieri la Bookfest. Neplanificat. Căldură mare, grabă, regret pentru că trebuia să renunţa la câteva ore, dor deja resimţit, oraşul aglomerat văzut dintr-un taxi cu un şofer isteric, căruia a trebuit să-i spun că eu sunt clientul şi nu mă grăbesc, vreau să ajung întreaga la destinaţie...

Spre deosebire de târgul din toamnă, e organizare mai plăcută. Spaţii mai mari, mai aerisite, lume mai relaxată, mai puţin disperată, ofertă de carte bogată, deşi editurile se tot plâng că nu le merg lucrurile aşa cum şi-ar dori. Între două plimbări printre standuri, am stat la bere şi la discuţii cu cei de la editură şi cu alţii care s-au nimerit pe acolo. O atmosferă plăcută, cu oameni lipsiţi de fandoseli, oameni cu poziţii prin edituri, ba chiar scriitori şi profesori universitari care nu seamănă deloc cu Patapievici sau Cărtărescu, adică oameni care stau la masă cu oricine, nu într-un turn de fildeş, nu simt nevoia să epateze, să iasă în evidenţă cu orice preţ, ci discută simplu, inclusiv cu oameni pe care îi întâlnesc prima oară şi care le sunt doar cititori sau poate nici măcar atât. Relaxant...

Mi-a fost greu să aleg cărţile. Până la urmă, am luat ce NU planificasem. Un Hemingway - Sărbătoarea continuă -, pentru că mereu o să îmi placă Hemingway, indiferent câte curente de absurd sau pretins absurd ar apărea; o biografie a lui Al Pacino, sub forma unor dialoguri cu un jurnalist, zeci de ore de discuţii, din care au ieşit idei foarte frumoase; şi, desigur, un "sălbatic" de-al meu, cum zice C despre sud-americani: Augusto Roa Bastos - Eu, supremul. Mai sunt câteva pe care le-aş vrea, dar mai e şi azi o zi...

Cele mai bune preţuri le au Nemira, Curtea Veche şi Art. În schimb, Polirom, Humanitas, Rao... sunt tot edituri scumpe, reducerile sunt doar la aiureli pe care oricum nu le cumperi. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Mai sunt edituri mici, cu ofertă destul de bogată, mai ales la cărţi de specialitate.

M-am plimbat singură şi fără grabă printre cărţi, lăsasem pe toată lumea afară, la bere. La un moment dat, văzusem nişte îngheţată, trecusem de ea şi m-am întors să o caut. Dar nu am dat de ea, ci de pavilionul Spaniei, ţară invitată anul ăsta la târg, unde cânta Ioan Gyuri Pascu şi trupa lui. Şi am rămas acolo, mi-era dor de muzică live, chiar dacă sunetul nu era ideal. Era plăcut...

Spre seară, din nou în taxi, oraşul mai calm, mirosind a tei, gânduri care galopau spre undeva... M-am grăbit, cu speranţa să găsesc ce lăsasem la plecare şi cu o mare pornire de a spune câteva cuvinte. Dar n-a fost să fie. Uneori, te trezesc alţii din visare. Brusc. Nevoia lor de a ieşi în faţă e mult mai mare decât a ta de a visa. Şi, atunci, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să aştepţi cuminte să se întindă din nou mâna spre a ta, necesară confirmare a faptului că visul mai poate fi posibil.

Azi iar va fi foarte cald...

- Am fost şi plasator. Oamenii mă întrebau: "La ce oră începe piesa?", "Care a fost ultima piesă care s-a jucat?" Puneau întrebări de tot felul. "E o piesă bună?" Într-o zi mi-am spus: oamenii ăştia o să ia de bun orice le-aş îndruga. Doar sunt plasatorul, nu-i aşa? Aşa că am pus pariu cu un alt plasator că o să-i fac să se aşeze la coadă de cealaltă parte a străzii. Apoi le-am spus oamenilor că, din cauza aglomeraţiei, rândul se forma de cealaltă parte a străzii, în faţa magazinului Bloomingdale.
- S-a supărat cineva?
- Nu, s-au aşezat cuminţi la rând.
- Deci ai câştigat pariul. Ţi-a fost plătit?
- Am fost dat afară. Altă dată am fost dat afară din mers - încă una din celebrele mele experienţe ca plasator. Eram plasator la un alt cinema şi dintr-odată m-am văzut într-o oglindă cu trei laturi. Nu-mi privisem niciodată până atunci profilul. Aveam vreo douăzeci şi patru de ani. Şi nu-mi venea să cred. Cine era tipul ăsta care arăta aşa ciudat? Nu-mi văzusem niciodată hainele de la spate sau ceafa. Aşa că nu mă puteam opri din privit. Un manager m-a văzut făcând asta. Nu-i plăcuse de mine de la început. Cred că nu-i plăceau plasatorii. M-a întrebat: "Pacino, la ce te uiţi?" Am bălmăjit ceva şi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă făcând asta. Dar făceam acelaşi lucru un pic mai târziu, când el cobora scările. M-a prins în fapt şi mi-a spus: "Eşti concediat!" Nici măcar nu s-a oprit din mers. A continuat liniştit să coboare scările. Şi m-a cuprins aşa o bucurie. Ar fi trebuit să fiu foarte supărat, dar nu eram. Am coborât la vestiar şi am început să chicotesc. Câţiva prieteni m-au întrebat: "Ce s-a întâmplat?" Le-am spus că tocmai am fost concediat. "De ce?" "Mă uitam prea mult la mine", le-am spus.

***

- Crezi că o să mori de tânăr?
- La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să-ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într-o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: "N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el."
De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i-am spus doctorului: "O să treacă, nu-i aşa?" Iar el mi-a spus că nu. Şi atunci mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul... Uite, vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară.
- Putem schimba subiectul.
- Dacă mor, poţi să-mi scrii tu epitaful. "Tocmai începea să-şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese.!"

(Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel)