Îmi duce dorul mahalaua? Mie nu mi-era dor de ea, deşi m-am întors azi dimineaţă. Şi cum am pus piciorul în gara de nord, cum am reuşit să mă enervez.

Am stat o săptămână în linişte, am lucrat pe verandă, am cules nuci, am mâncat struguri, am băut cafelele afară, am revăzut foşti colegi, vechi prieteni, am reuşit să ocolesc camera în care era televizorul (nici măcar un minut nu m-am uitat la el şi nici nu îi simt lipsa), n-am pus mâna pe messenger (acum sunt nevoită şi îl urăsc, dar cred că am leac şi pt asta)... adică mi-a fost foarte bine. Întoarcerea la falsa civilizaţie de aici mă irită.
Şi trebuie să spun că zona Ardealului nu se compară cu sudul la curăţenie şi alte alea. Inclusiv la ţară... În fine, sunt multe de spus, poate după nişte zile în care reuşeşc să mă reintegrez aici.
Pentru prima dată după mulţi ani mă tentează gândul întoarcerii acolo. E doar un gând acum, pt că ar fi foarte complicat. Dar recunosc că mă tentează.

Când bem cafea? Tre' să iau un cadou zilele astea. I need help.

Mahalaua aia mai rasarita.
Cat despre intoarcerea aia...las' ca discutam noi.

Altfel zis, welcome!

Ultima e raiul pe pamant

La Medeleni?

'Nts, Medeleniul era în altă parte, pe aici prin sud. Acolo e doar acasă.

De prin memorie (2)

Cum era să fii copil în anii '80, undeva într-un sat românesc din Ardeal? Sau adolescent? Frustrant, aş zice acum. Uşor plictisitor, gândeam atunci, când încă nu aveam prea multe termene de comparaţie, iar universul meu devenea infinit doar când visam cu ochii deschişi. Şi absurd, pe alocuri, prin prisma minţilor înguste care încercau să te îngrădească, să te ţină într-un ţarc. Ce puteai face ca să te distrezi, atunci, la ţară? Nu erau foarte multe opţiuni, aşa că nu pierdeai timp să alegi. În schimb, îţi storceai mintea să găseşti modalităţi de a scăpa de sub ochiul mult prea vigilent al părinţilor şi al babelor mereu dispuse să te întoarcă undeva în timp, cât mai mult înapoi în timp, de parcă nu era suficientă înapoiere şi aşa.

În orice comună, sat sau cătun exista un cămin cultural. Denumirea suna mai pretenţios decât arăta clădirea disgraţioasă care juca rol de cinematograf, bibliotecă, sală de nunţi, sală de spectacole, cântarea României, brigadă, serbări şcolare, spectacole de circ sau de umorişti, deşi ăştia din urmă ajungeau rar de tot la ţară, sală de şedinţe pentru partid şi sală de bal. Chiar aşa, în România rurală a anilor ‘80 erau la mare preţ balurile. Se organizau înainte de intrarea în posturile religioase, la ieşirea din ele sau, pur şi simplu, când mai-marii căminului cultural îşi dădeau acordul. Asta însemna că, înainte cu vreo săptămână, la avizierul căminului se punea un afiş cu data şi ora la care urma să aibă loc balul şi cu formaţia care asigura muzica. Pentru că, da, în orice colţ rural existau una, două sau chiar trei trupe, fiecare visând să ajungă celebră, desigur. Culmea, nu cântau manele, cel puţin alea pe care le ţin eu minte. Aveau în repertoriu muzica uşoară la modă, chiar şi melodii străine, plus muzică populară adevărată, dar nu manele. Până aici, nimic ieşit din comun, pentru că, la urma urmei, balurile din secolul anterior nu erau cu mult diferite, decât prin eleganţă, poate. Numai că se presupunea că lumea evoluase între timp, dar realitatea se încăpăţâna să demonstreze că nu era chiar aşa.
Ca să se încadreze în tiparele morale ale părinţilor, ale comunităţii, ale bisericii şi ale cui le-o mai fi gândit, fetele puteau merge la un bal din ăsta doar însoţite. Fie doar de mamă, fie doar de logodnic, fie de amândoi, după caz. Dar nicidecum singure. Cea care făcea asta, şi mai erau, că doar rebeli au existat mereu, primea rapid eticheta de curvă. Uneori pe bună dreptate, graţie vreunei coincidenţe, alteori doar pentru că nu se supunea regulilor. Desigur, dacă se întâmpla ca vreo mamă să fie bolnavă, să aibă niscaiva probleme sau, pur şi simplu, să nu aibă chef să meargă, fiica ei era încredinţată unei vecine sau prietene care, la rândul ei, avea o mimoză de însoţit. Totul ca nu cumva o tânără reprezentantă a sexului feminin să scape singură în sala de bal. Asta era mai mult decât scandalos şi dădea apoi prilej de bârfă unui sat întreg. Nu-i aşa că sună cunoscut? Sunt sigură că da, doar că asta nu se întâmpla în secolul 18, cum ai fi tentat să crezi, ci în anii '80.

Am fost şi eu la din astea, nu prea aveam de ales. Dacă nu te duceai, trebuia să te pregăteşti să faci faţă presupunerilor: e bolnavă, e gravidă, are un defect, e cu nasul pe sus etc, etc, etc. În plus, unde să te distrezi în altă parte? Cum spuneam, lucrurile se petreceau cam la fel ca pe vremea balurilor de cândva, numai că decorurile fastuoase erau înlocuite de o sală dreptunghiulară searbădă, cu o scenă undeva în faţă, cu ciment pe jos şi cu nişte bănci înguste din lemn pe margine, să aibă unde să stea mamele. Iar în mijloc dansau tinerii, sub ochii lor vultureşti. Desigur, cu o astfel de ocazie, se etalau toalete, unele mai scumpe, croite la comandă, altele mai de duzină, cumpărate de-a gata. Ca multe altele, era şi ăsta un prilej cu care ieşeau în evidenţă diferenţele dintre clasele sociale. Nu atât de mult ca pe vremuri, dar suficient ca, adolescentă fiind, să te facă să te simţi prost în cazul în care nu proveneai dintr-o familie suficient de avută, iar hainele de pe tine nu erau noi şi nici la modă. Şi, dacă se întâmpla să nu fii chiar o frumuseţe şi să stai pe margine o mare parte din noapte, pentru că nu te invita la dans aproape nimeni, tristeţea era deplină. Acum îmi vine să râd, dar atunci uram să stau acolo ca o vită scoasă la vânzare, cu atât mai mult cu cât deja citisem clasicii şi eram conştientă de penibilul situaţiei. Îmi dădeam seama că noi, oamenii din anii ăia, făceam haz de obiceiurile rigide ale celor din secolele trecute, dar ne comportam încă aidoma lor. Nu la modul identic, dar foarte apropiat. Totuşi, o vreme m-am supus, pe de o parte pentru că mama voia să fim în rând cu lumea şi încercam să nu o supăr, pe de altă parte pentru că, aşa cum am zis, era un prilej de distracţie, altele nu prea existau. Dar după un timp am refuzat să mai merg. Era perioada în care începusem să protestez vizavi de diverse...

Mamele stăteau pe băncile de pe margine şi îşi urmăreau din ochi odraselele, în timp ce bârfeau. Hainele, băieţii, fetele altora, vecinii, morţii, viii, seceta, tot ce se putea bârfi. La urma urmei, era nevoie să le ţină ceva treze până dimineaţă... Numai că, în timp, tineretul învăţase cum să se strecoare de sub privirile de cerberi ale mamelor, chiar şi numai preţ de câteva minute sau de câteva dansuri. Aşa se face că, pe holul căminului, afară, în spatele lui sau pe cine ştie ce străduţă învecinată erau mereu cupluri evadate sub pretexul mersului la toaletă, al setei sau doar evadate. Şi inocenţa era imediat uitată, pipăielile grăbite găseau pe negândite cea mai rapidă cale spre plăcerea interzisă înăuntru, iar sexul oral era o necesară scurtătură, pentru că unele mame nu ezitau să iasă în căutarea evadatelor. Ba chiar aveau loc şi partide de sex în toată regula, în cele mai ciudate unghere, că ar fi făcut invidios pe orice producător de film erotic. Da, acum râd şi eu în hohote, cu gândul la nopţile alea... Sigur că ieşeam şi eu, dar nu nu ţin minte să fi trecut de limita vreunui sărut afară, la adăpostul întunericului. Pur şi simplu, nu mă atrăgea genul ăla de aventură, îmi păreau dezgustătoare toate acele furişări, mâinile vârâte pe sub haine rezemaţi de vreun gard... nu ştiu, îmi displăceau şi mă amuzau în acelaşi timp. Adică, fără să vreau, mă vedeam în poziţia aia şi mă bufnea râsul. Era ca şi când m-aş fi privit de sus. Aşa că, închipuie-ţi cât de plăcut ar fi fost pentru un bărbat înfocat, care căuta cu disperare să treacă de textilele de pe tine, să te audă chicotind.

Nu eram o sfântă, nu asta vreau să spun. Poate era de vină şi faptul că eram amorezată de un tip care habar n-avea că exist. You know, genul acela de iubire oarecum infantilă pentru cineva mai în vârstă, pentru eroul pe care îl vezi în el. Da, am avut o pasiune ascunsă pentru un tip de acolo, vreo 2-3 ani. Acum, probabil că nici nu l-aş observa dacă ar trece pe lângă mine, dar atunci... În fine, ideea e că toată lumea participa la circul ăla, dar numai unii îl şi savurau. Singurul lucru care îmi plăcea era să dansez. Normal că aş fi preferat alt context, dar trebuia să mă mulţumesc cu ăla. Pe vremea aia am învăţat tangoul clasic şi valsul - atunci uitam de ridicolul situaţiei şi simţeam doar ritmul. Bine, trebuia să înveţi să dansezi înainte să ajungi acolo. Aşa că, din când în când, în sâmbetele în care ne plictiseam, ne adunam la vreunul dintre noi acasă, puneam muzică (am început cu pick-up-urile, parcă aşa le zicea, am avut şi eu unul) şi învăţam să dansăm.

Săptămâna trecută, acasă, am întâlnit câţiva oameni cu care îmi pierdem timpul pe vremea aia. Oameni care nu au avut curaj să plece de acolo... Lucrurile s-au mai schimbat, desigur, nici balurile nu mai există, bătrânii sunt un pic mai toleranţi, dar tot se mai simte conflictul dintre generaţii...

Misto

Imi aduce aminte de vacantele din copilarie petrecute la tara

Erau şi acolo mulţi din oraş care abia aşteptau vacanţele, ca să vină la ţară, la bunici.

Adevărul e că şi mie cel mai mult îmi lipsesc spaţiile deschise, curtea, grădina... n-am reuşit să mă îndrăgostesc de traiul în apartament. Probabil, tocmai pentru că am crescut la curte.

Uneori, oamenii sunt ca două baloane de săpun... Ştii tu, alea care plutesc, se ciocnesc, apoi se îndepărtează iar, mânate tocmai de forţa din momentul apropierii, şi cine ştie dacă vreodată se vor mai apropia suficient ca să se mai atingă.

Toamna asta a fost un fiasco. Şi la propriu, şi la figurat.

Zicea Lore că în februarie s-ar putea să meargă în Portugalia. Poate reuşesc şi eu. Imagine that: februarie departe de iarna urâtă din România! Mda, ar fi frumos...

Sunt în urmă cu cartea. Şi mi-e lene. Frig. Perne, pătura, cafeaua. Când se întoarce vara?

Eu stiam ca baloanele de sapun, daca nu se sparg cand se intalnesc, raman lipite.

Atunci... nu ştiu, există şi ceva care face cum am zis eu, poate că nu am dat exemplul potrivit, am un pic de haos în cap, de la prea multe dicţionare.

Nu?

Singurul lucru la care ma gandesc este o lampa cu lava, ulei in apa. Poate ai avut una cand erai mica.

S-ar putea să ai dreptate, am avut una...

**

Nu ştiu de ce, toamna predispune la muzică simfonică şi la operă.

e bine să simţi iar că nu depinzi de cineva; şi nu mă refer la bani; şi mi-a luat mai puţin decât credeam
sentimentul de acum doi ani, când simţeam că pot porni de la zero, că pot muta lumea
până la urmă, tot o să-mi iau o tobă din aia africană; acu' m-aş juca cu ea
dacă am fugi mâine până acolo?
ştii cum e când muşti prima dată dintr-o pară? din aia mare, nesimţit de zemoasă
în curând o să-mi recapăt şi literele mari, comoditatea nu e de mine

În sfârşit, a reapărut videoclipul ăsta cu Georges Pretre , dispăruse o vreme.

Se pare că o să avem seri de poker. Amatori?

Meseriasa vad ca esti, doar ai echipament, dar cu pasiunea cum stai?

Păi e cadou...
De jucat nu mai ştiu, că nu am mai făcut un poker de vreo 15 ani, dar o să fie bun în vreo seară de iarnă, când e preferabil să aduni oamenii acasă, la un vin fiert şi un poker (de exemplu), decât într-o crâşmă plină de fum şi gălăgioasă.

p.s. Ştiu, ştiu că există şi modalităţi mai intelectualiceşti de a-ţi omorî timpul şi nu am zis că o seară cu nişte amici le exclude pe alea. Asta în caz că se vor scandaliza unii.

Există o intimitate a gesturilor şi a cuvintelor pe care o împarţi cu cineva chiar şi după ce unele lucruri ştii că s-au consumat pentru totdeauna, o anumită senzaţie de bine care poate să apară chiar dacă la un moment dat aceeaşi persoană te-a rănit.
Poate că, totuşi, nu suntem mai mult decât chimie, iar sufletul o iluzie. Asta ar fi o explicaţie pentru multe.
Sau poate că aşa se nasc unele prietenii de durată, genul acela de relaţie care se hrăneşte cumva singură, care nu are nevoie de tandreţuri zilnice, e destul să ştii că există acolo, undeva, că o găseşti mereu când întinzi mâna.

E prea frig. Prea repede...

(fragment)

Ştii, acum câteva luni, am cunoscut pe cineva. Era într-o seară în care n-am mai rezistat şi mi-am scos dorul de tine la plimbare, simţeam că nu mai încape între cei patru pereţi ai mei căptuşiţi cu cărţi şi cu amintiri ale noastre şi mirosind a cafea proaspăt luată de pe foc. Am rătăcit o vreme prin penumbra zgomotoasă a străzilor aglomerate de veselia unei sâmbete, apoi, obosită, m-am ascuns lângă pianul din barul acela cu uşă masivă, din lemn, de lângă pod. Mi-am luat un pahar cu gin, am cerut să-mi aducă şi o scrumieră, nu, nu m-am apucat de fumat, dar îmi plăcea să îmi închipui că eşti cu mine, şi m-am lăsat ademenită de sunetele ca nişte picături de ploaie pe care le scotea pianul. Suna frumos, neaşteptat de clar, dacă închideam ochii, simţeam ploaia de vară pe obraji şi mâna ta în jurul meu... Abia atunci am observat că la pian nu era acel domn gras şi elegant, în costum negru lucios, pe care îl ştiam noi. Nici muzica nu era a lui, mi-am dat seama, tot cu întârziere. Un bărbat tânăr, într-o cămaşă galben pal şi blugi închişi la culoare, nu eram sigură dacă negri sau bleumarin, cu părul destul de lung prins într-o coamă de cal, mă privea serios în timp ce îşi plimba degetele pe clape, când cu blândeţe, când cu furie, de parcă voia să se răzbune pe ele. Din când în când, privirea lui cobora pe clape, dar tot la mine revenea apoi, la fel de serioasă, nu impasibilă, doar serioasă.
În pauză, şi-a luat paharul de pe un scaun aflat undeva în stânga pianului şi a venit la masa mea, cu o naturaleţe care spunea că acela era cel mai firesc lucru pe care îl putea face. A zâmbit, pentru prima dată, iar eu, confuză, am întrebat cum se numea ultima melodie pe care o cântase. Mă aşteptam să fie un titlu sugestiv, ceva care să trezească în mintea mea aceleaşi senzaţii pe care le iscase muzica prin trup. Dar, nu, fusese ceva banal, nici nu mai ţin minte exact, ceva cu noapte şi cu dragoste. Uşor dezamăgită, am încercat să mă las antrenată în conversaţia previzibilă pe care el s-a simţit dator să o înceapă. Şi, pentru o vreme, am reuşit.
A întins spre mine o mână, iar eu am îndrăznit să o prind. Şi am mers împreună un timp, n-aş putea spune cât, pentru că timpul meu are alte dimensiuni acum, dar suficient ca să îmi încălzească din gânduri, să mă ducă la câte un film, să bem cafele la amiază, lângă acelaşi pian la care îl înlocuia pe domnul gras şi elegant pe care îl ştiam noi, să mă sune şi să îmi spună poveşti cu final vesel când nu găseam destulă energie să mă smulg dintre cei patru pereţi ai mei... Da, am mers aşa, unul lângă altul, eu mai mult preocupată de muzica lui şi de amintirile tale, el la un pas de mine, prins în labirintul meu de somn treaz; eu privind mereu în jos, la pietricelele trecutului, în care mă tot împiedicam, el privind spre mine, în căutarea unui doi; eu prezentă doar din când în când, el acolo pentru mine întotdeauna. Până când, într-o noapte, cu paharul de gin protector între noi, lângă acelaşi pian ce suna ba foarte clar, ba înfundat, între o partitură cunoscută şi o improvizaţie, m-a privit în ochi şi mi-a spus că vrea să ne mutăm împreună. Pot să îl iau şi pe L? am vrut să întreb. Dar n-am apucat, pentru că el vorbea, vorbea, înşira planuri, propoziţii, cuvinte, multe cuvinte, fără punct, fără virgulă, un apartament cochet acolo unde îmi place mie (aşa zicea, de unde ştia el unde îmi place mie?) ferestre mari balcon cu flori şi o măsuţă pentru cafea muzici cărţi patul... Patul? Da, un pat mare… Dar nu te iubesc!
Pentru o clipă, s-a făcut linişte. Dar mai apoi cuvintele au revenit, acelaşi carusel a pornit din nou, zgomotele lumii s-au interpus între noi, dar el continua să vorbească, promisiuni de fericire, iubirea care se învaţă, ochii în căutarea sclipirii din ai mei, deşi nu era nicio sclipire, dar el insista, voia cu orice preţ să mă convingă, să se convingă... Nu înţelegea că fericirea mea plecase odată cu tine, că atunci când mi te-au luat, mi-au luat totul, efectiv totul, realmente totul, literal totul. Mi-au trebuit ani să mă obşinuiesc cu asta şi tot atâţia ani ca să recompun din vitraliile amintirilor bucăţele de fericire, pe care le-am aşezat între coperţile unei cărţi legate frumos în culori de toamnă. Uneori, când serile sunt prea lungi şi nopţile prea greu de purtat, pun cartea pe masă, mă uit la ea şi îmi doresc să pot...

(Hash, nu ai ultimul ei album? )

Ba da. Banuiesc ca il ai si tu.

Singura revistă pe care o mai cumpăr e Dilemateca şi, uneori, Dilema veche (deşi asta o citesc mai mult online). Şi o iau mai mult pentru interviurile cu unii scriitori. Dar găsesc din când în când şi câte o prezentare de carte care îmi place. Totuşi, începe să mă irite stilul în care sunt scrise unele recenzii. De exemplu: Impersonală şi fără poftă de spulberat tabuurile, ea creionează acum, cu o gravitate ce nu-i părea caracteristică, poemul distopic al umanităţii fumegînde din epoca industrializată. Sau: Călătoria aceasta autoscopică, aparent fără nici o busolă, presupune însă multiple spaţii de lectură, care asigură (re)găsirea identităţii şi a diferenţei în chipurile public(at)e ale alterităţii.

O grămadă de puzzle-uri de genul ăsta, cuvinte pompoase, ghilimele nenumărate... wtf?! E obositor. Genul ăsta de prezentare îmi taie pofta să mai pun mâna pe cartea respectivă. De ce nu pot vorbi normal? O fi aşa greu?

Eeee, pot vorbi normal dar nu vor. Si nu din cauza ca e prea greu!
... ... ...
Ce parere ai despre (mai ales referitor la ce si cum a scris) Llosa?

Mă bucur că, în sfârşit, Nobelul pentru literatură s-a dat ŞI după criterii literare. După ce ani la rând a fost doar politică. Iar Llosa e printre scriitorii mei preferaţi.
Dintre scriitorii de limbă spaniolă ar fi al doilea, într-un ipotetic top nu-ştiu-cât. Primul ar fi Alejo Carpentier. Chiar m-am bucurat sincer. Îl merita...

Eu, eu,vad ca e Texas.

Texas? Nu ştiu despre ce vorbeşti , dar te trec pe listă.
Cu alte cuvinte, eu şi Jude vom bârfi dincolo.

Texas hold'em.
Iertaciune daca am deranjat feng shui-ul barfei.

Păi nu e deranj, e avantaj. Adică lumea masculină o să joace chestie din aia, iar noi ne vedem de ale noastre (presupun că nici ea nu ştie să joace).

Pai nu vrei sa inveti, daca tot ai echipamentul?

Depinde... dacă e vreo chestie la care tot trebuie să socoteşti, să ai în minte cifre şi alte bazaconii din astea, o să zic pas. Dar we'll see.

Mi-e dor de mare.

Din categoria ce mi-a plăcut azi: Nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără consimţământul tău.

...
... buna, buna... de bagat la cap!! ... si rumegat!!

râsul eliberează, la fel ca dansul
mi-e dor de aici...



iar s-a ascuns soarele, ce toamnă eşuată
ritm care se insinuează

(fragment)

Lumina slabă a apusului mă obligă să forţez privirea, să poată desluşi silueta care se îndepărtează încet de mine, spre celălalt capăt al plajei. E un bărbat care îmi face semn să mă apropii, în timp ce el merge în sens opus, cu spatele. Valurile se izbesc monoton de ţărm şi se sparg în tăcere de nisipul moale şi rece prin care încerc să înaintez. Nu ştiu de ce merg spre silueta tot mai slab conturată, simt doar cum picioarele mi se afundă şi mai mult în nisip, în timp ce panica pune stăpânire pe mine. Teama că nu o să-l pot ajunge, pentru că nu mă pot mişca suficient de repede. Încerc să alerg, o durere surdă îmi cuprinde braţele şi încep să plâng. Silueta e tot acolo, în depărtare, tot cu mâinile întinse spre mine şi continuă să se distanţeze... Lacrimile sărate îmi alunecă pe obraji şi sunt furioasă că nu pot fugi. Vreau să ajung la el, vreau să văd cine e, are nevoie de mine. Al naibii nisip! Un ţiuit tot mai acut îmi străpunge mintea, se aude tot mai aproape şi mai tare. Încerc să mă uit în jur, să văd de unde vine. Lumina devenită, brusc, mai puternică mă face să închid ochii pentru o clipă, apoi îi redeschid uşor, încet-încet mă dezmeticesc, ţiuitul vine din dreapta mea. E mobilul. Ah, am visat...
Până să iau telefonul să văd cine e, se opreşte din sunat. Îmi simt capul greu, ca după un somn profund în după-amiezile de vară, când căldura te sufocă dacă încerci cea mai mică mişcare şi singura soluţie să îi faci faţă e să dormi. Butonez telefonul, e un număr necunoscut, o fi fost vreo greşeală, cine să mă sune în noaptea de revelion? Cât e ceasul? 3 şi 10... Paharul meu cu gin e aproape neatins, am adormit întinsă pe pat, în timp ce ascultam muzica ce încă se aude în surdină din boxele mele mari si demodate. Clipesc uşor confuză şi privesc în jur prin cameră, în căutarea visului. Părea atât de real... Totuşi, cine o fi sunat? E răcoare. Ah, am lăsat uşa de la balcon deschisă. Mă ridic cu gândul să o închid, dar ies pentru câteva clipe şi mă uit la luminiţele de pe bulevard, rezemată de balustradă. Undeva, spre centru, se aude muzică, iar dintr-o maşină care tocmai goneşte pe strada pustie un tip agită pe geam o sticlă şi chiuie în semn de fericire. Sau de cretinism. De fapt, n-am înţeles niciodată rostul chefurilor din noaptea asta. Atâta agitaţie, atâta disperare, pentru ce? Pentru că a mai trecut o bucată de timp indexat convenţional? Timpul trece oricum. Pentru că unii s-au obişnuit ca ăsta să fie intervalul la care îşi fac un bilanţ? Cred că, pur şi simplu, ne mai trebuia un motiv oficial de băut, de ieşit din case, din oraşe, din rutină. Numai că, în cele din urmă, şi asta devine rutină.
E frig, nu e zăpadă nici de data asta, dar e foarte rece. Mă întorc la căldura din apartament, iau o gură de gin şi mă aşez în fotoliul de lângă geam, prea moleşită ca să mă schimb şi să mă pun în pat. O durere slabă şi difuză în tălpi îmi aminteşte că încă mai port pantofii cu toc. N-am fost nicăieri, am refuzat toate invitaţiile pentru seara asta şi am preferat să stau singură. Dar m-am îmbrăcat elegant. Nu ca să respect convenţiile, ci pentru că am sperat. Am vrut să cred că noaptea asta o să-l aducă pe L. Ştiu, sunt un copil... Scot picioarele din pantofi şi simt covorul moale sub tălpi. Un sunet spart se distinge de muzică, e telefonul. Acelaşi număr pe care nu îl ştiu.
- Da.
- La mulţi ani!
Nu e vocea pe care o aşteptam, e Andrei, colegul lui L.
- La mulţi ani...
- Sper că nu deranjez.
- Nu, am văzut că ai sunat şi mai devreme, nu ştiam al cui e numărul. Am ajuns prea târziu la telefon, adormisem.
- Dormeai? Aşa devreme?
Zâmbesc, deşi la telefon e inutil, trebuie să pui totul în cuvinte, altfel celălalt nu poate înţelege.
- Da.
- Te-ai plictisit repede pe la vreun chef şi te-ai retras, hm?
- Nu, n-am fost nicăieri.
O tăcere scurtă. Şi obosită. A mea.

Se zice că lumea a fost făcută bucăţi la un moment dat şi că noi toţi ar trebui să adunăm toate bucăţile alea, să o facem la loc...

Da, ştiu că e o aiureală. Dar e o aiureală simpatică.

Unii spun că e nevoie de 21 de zile să te dezobişnuieşti de ceva. Constat că se poate şi mai repede.
Mi-e dor de librării. Poate azi...

Niste anticariate deschise duminica stii? Just in case ca ajung sambata pe la Bucuresti.

Mi-a rămas în minte o atingere. Neaşteptată. Ca un gust plăcut, pe care doar îl intuiam.
Toamna asta o fi deghizată?
Mai am puţin din Aprilie în Paris. La sfârşitul unor capitole, îmi doream să fumez. Îmi părea singurul gest care s-ar fi potrivit. Şi mă întreb ce anume declanşează instinctul de animal din noi. Şi dacă o să învăţăm vreodată să ne ferim de războaie. La urma urmei, cei care îşi doresc războaiele şi care le pornesc sunt mult mai puţini decât noi ceilalţi. Şi totuşi, de cele mai multe ori, ei înving.

WHY ??!

I've got the power !!

Exceptia e Adolf

Mr. Hitler... Hilter??!