Versiune completa:Jam Session
Cred ca nu-i ca vara.
Nu-i ca vara, nu-i ca vara, dar cum e? 
Ce te miri... pe trecute n-a fost nici viitorul ca acuma...
Ce poţi face într-o seară de vineri toridă în Bucureşti? Găseşti o terasă cu grădină şi muzică live, nişte prieteni, ceva de băut şi laşi noaptea să-şi vadă de ale ei.
Vreau poze. Stii tu ce poze... 
Presupun că despre astea e vorba. 
Uite cum mă faci tu să scriu duminică dimineaţă pe Han, taman când promisesem că îmi bag picioarele în el pentru o vreme, într-o oarecare măsură, mă rog... 
Pentru printat şi pus în ramă ţi le dau pe mess. Ar fi fost una şi cu tine, dar n-a ieşit, că prea te uitai absorbită la scenă.
Şi îmi pare rău că nu am făcut una şi cu piticul toboşar. Iar toba aia a lui are un nume şi mă enervează că nu îmi amintesc care e.
În altă ordine de idei, de două zile ascult soundtrack-ul de la Collateral, deşi la vremea când am văzut filmul nu ţin minte să îmi fi atras atenţia muzica.
Şi tre' să mă apuc de lucru.
Şi n-am chef.
Şi nu mai am prin casă decât nişte Jacobs, care sux (da, imagine that, să rămân eu fără cafea bună!).
Şi vreau la mare.
Şi mă gândeam la o aiureală. Adică... dacă am plănui ceva de genul "la anul pe vremea asta, hai să fim amândouă la o cafea în Paris"... oare ar funcţiona? Încercăm? Nu de alta, dar peste vreo lună fac ăia un milion de ani şi mi-au rămas atâtea de făcut...
Aberez? La greu.
Gata şi cafeaua aia naşpa, la treabă!
Uite cum mă faci tu să scriu duminică dimineaţă pe Han, taman când promisesem că îmi bag picioarele în el pentru o vreme, într-o oarecare măsură, mă rog... Pentru printat şi pus în ramă ţi le dau pe mess. Ar fi fost una şi cu tine, dar n-a ieşit, că prea te uitai absorbită la scenă.
Şi îmi pare rău că nu am făcut una şi cu piticul toboşar. Iar toba aia a lui are un nume şi mă enervează că nu îmi amintesc care e.
În altă ordine de idei, de două zile ascult soundtrack-ul de la Collateral, deşi la vremea când am văzut filmul nu ţin minte să îmi fi atras atenţia muzica.
Şi tre' să mă apuc de lucru.
Şi n-am chef.
Şi nu mai am prin casă decât nişte Jacobs, care sux (da, imagine that, să rămân eu fără cafea bună!).
Şi vreau la mare.
Şi mă gândeam la o aiureală. Adică... dacă am plănui ceva de genul "la anul pe vremea asta, hai să fim amândouă la o cafea în Paris"... oare ar funcţiona? Încercăm? Nu de alta, dar peste vreo lună fac ăia un milion de ani şi mi-au rămas atâtea de făcut...
Aberez? La greu.
Gata şi cafeaua aia naşpa, la treabă!
Incercam, de ce sa nu incercam? O sa-mi pun alarma pentru 6 august 2011, sa am timp sa-mi fac bagajul.
Multumesc (cred ca multumim, de fapt) pentru poze. Aia cu mine nu e esentiala, am oglinzi pe-acasa.
Multumesc (cred ca multumim, de fapt) pentru poze. Aia cu mine nu e esentiala, am oglinzi pe-acasa.
De prin memorie (un exerciţiu necesar)
... Uite, îmi aduc aminte altceva, la fel de absurd. Credinţa. Care îţi era băgată pe gât. Şi pe care o respectai tot de faţadă. Era credinţa celor mari, a celor bătrâni. Pentru noi era doar încă un prilej să ne întâlnim sau să încălcăm vreo lege nescrisă a lor. Nescrisă, dar impusă cu foarte multă putere. Vacanţele de vară, de exemplu, erau uneori de o plictiseală cruntă, o monotonie din care puteai evada doar citind. Sigur, dacă nu făceai parte dintr-o familie cu bani, care să îşi permită concedii. Singurul mare eveniment al verilor era 15 august. Sfânta Maria.
Pentru sărbătoarea asta se organiza un pelerinaj la o mănăstire aflată la… nu ştiu exact cât să fi fost până acolo, 100-150 de kilometri. Poate să fi fost mai mult sau mai puţin, nu am memoria cifrelor, cert e că se mergea pe jos mai bine de 12 ore. O întreagă procesiune formată din sute sau mii de persoane care băteau tot drumul ăla pe jos, cântând chestii religioase, pe câmp, peste dealuri, pe soare, pe ploaie, mă rog, mai rar se întâmpla să plouă, pentru că august nu era foarte capricios pe vremea aia. Iar asta era în anii '80, nu în evul mediu... Toţi, fie bătrâni, fie tineri se pregăteau cu săptămâni înainte, planificau cu ce se vor îmbrăca, ce haine vor lua cu ei, ce mâncare, unde o să doarmă, din ce grup o să facă parte şi aşa mai departe. Nu era deloc simplu. Plus că se stătea o noapte sau două acolo, la mănăstire, timp în care trebuia să dormi undeva. Unde? Pe la casele unor localnici. Mai bine zis prin pod, prin fân, în curte. Fără corturi, nu te gândi la modernisme din astea...
Ei, şi toată povestea asta religioasă se transforma într-o mare ocazie de cuplare în aer liber, pe câmp, prin pod, prin fân şi pe unde or mai fi stat. Desigur că adulţii încercau acelaşi joc nereuşit al supravegherii, dar inventivitatea tinerilor mânaţi de hormoni era peste puterile lor. Închipuie-ţi, ce prilej mai bun de a scăpa de sub ochii părinţilor împreună cu el sau cu ea! Unii erau cu tot cu părinţi, dar cei mai mulţi nu, pentru că adulţilor le era tot mai greu să facă drumul ăla. Revenirea acasă se făcea tot pe jos, trebuie să fi fost al naibii de obositor.
Eu nu am participat la asta. Niciodată. Dar cele mai bune prietene ale mele, tinerii din vecini, verişorii şi verişoarele mele mergeau. De la ei aflam o grămadă de poveşti care se întâmplau cu ocazia asta. La ei vedeam pregătirile, nerăbdarea, şuşotelile, planurile, ne facem că mergem acolo, dar o luăm pe dincolo, dormim împreună cu x şi y, nu cu bunica, ştii că vine şi z cu noi şi o să dormim în acelaşi loc, ah, abia aştept, z după care o ea era înnebunită, iar părinţii ei nu voiau să audă de el. Şamd, şamd. Iar despre unele aventuri se afla până la urmă, se vorbea, se bârfea, în fond, la asta se pricepeau foarte bine. Dar lucrurile continuau la fel şi în anul următorul, şi în cel de după, adică... asta era viaţa lor, făcea parte din normal, chiar erau convinşi că acel pelerinaj avea în el ceva divin şi era necesar.
O întrebasem pe mama acum ceva vreme dacă se mai face şi mi-a spus că sunt foarte foarte puţini cei care mai merg. E un obicei care dispare, la fel ca balurile, ca diverse tradiţii de sărbători. Lumea de la sat s-a schimbat. În privinţa asta, cel puţin. Acum n-ar mai avea farmec, există atâtea alte opţiuni... Atunci, promiscuitatea căpăta amploare tocmai din cauza lipsei de alternativă şi a prejudecăţilor, a ignoranţei. N-a dispărut de tot, sunt convinsă, dar nu prea mai e cine să o practice. S-au risipit care pe unde au apucat. Generaţia mea de acolo s-a întors acasă după liceu sau facultate. Echivalentul nostru de acum e deja în Italia sau Spania.
Cred că mi-ar fi plăcut să fiu copil în alte vremuri. Sau măcar să fi crescut la oraş. N-am reuşit niciodată să mă identific cu lumea aia în care am crescut, cred că de asta am şi plecat cu prima ocazie. Deşi atunci nu realizam foarte precis cât de departe eram de lumea adevărată. Cărţile puţine, cofetăria la care ne adunam duminica şi zăceam în fum şi discuţii prosteşti, mersul la biserică, bârfele din faţa porţii, munca pe câmp, Crăciunul cu tone de mâncare şi băutură...
Multă vreme n-am mers la biserică. Ai mei nu mi-au impus nimic în privinţa asta. Dar nimic... Aşa că mi-am făcut singură alegerile. Totuşi, la un moment dat, am simţit singurătatea, am vrut să mă integrez, să simt că îmi place acolo, să mă conving că sentimentul de străin îl am doar pentru că eu nu fac ce fac şi ceilalţi. Prietenii mei mergeau la biserică, verii şi verişoarele mergeau la biserică, doar eu mă fofilam. Deşi nu mergeau neapărat din credinţă. Nu toţi. Nu. Era un prilej să se întâlnească, să îşi etaleze garderoba şi să le facă pe plac părinţilor. Prin a şaptea sau a opta am decis să mă alătur lor. Şi, o perioadă, m-am dus cu ei. Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Până când n-am mai suportat atâta ipocrizie din partea celor pe care îi vedeam acolo şi ştiam că o fac din cu totul alte motive decât credinţa. Nici propria-mi ipocrizie n-am mai suportat-o, în fond, la fel făceam şi eu, nu? Am renunţat. Nu brusc, pentru că era destul de obositor să faci faţă acuzaţiilor care urmau, degetul îndreptat spre tine, care nu voiai să faci parte din turmă.
... Uite, îmi aduc aminte altceva, la fel de absurd. Credinţa. Care îţi era băgată pe gât. Şi pe care o respectai tot de faţadă. Era credinţa celor mari, a celor bătrâni. Pentru noi era doar încă un prilej să ne întâlnim sau să încălcăm vreo lege nescrisă a lor. Nescrisă, dar impusă cu foarte multă putere. Vacanţele de vară, de exemplu, erau uneori de o plictiseală cruntă, o monotonie din care puteai evada doar citind. Sigur, dacă nu făceai parte dintr-o familie cu bani, care să îşi permită concedii. Singurul mare eveniment al verilor era 15 august. Sfânta Maria.
Pentru sărbătoarea asta se organiza un pelerinaj la o mănăstire aflată la… nu ştiu exact cât să fi fost până acolo, 100-150 de kilometri. Poate să fi fost mai mult sau mai puţin, nu am memoria cifrelor, cert e că se mergea pe jos mai bine de 12 ore. O întreagă procesiune formată din sute sau mii de persoane care băteau tot drumul ăla pe jos, cântând chestii religioase, pe câmp, peste dealuri, pe soare, pe ploaie, mă rog, mai rar se întâmpla să plouă, pentru că august nu era foarte capricios pe vremea aia. Iar asta era în anii '80, nu în evul mediu... Toţi, fie bătrâni, fie tineri se pregăteau cu săptămâni înainte, planificau cu ce se vor îmbrăca, ce haine vor lua cu ei, ce mâncare, unde o să doarmă, din ce grup o să facă parte şi aşa mai departe. Nu era deloc simplu. Plus că se stătea o noapte sau două acolo, la mănăstire, timp în care trebuia să dormi undeva. Unde? Pe la casele unor localnici. Mai bine zis prin pod, prin fân, în curte. Fără corturi, nu te gândi la modernisme din astea...
Ei, şi toată povestea asta religioasă se transforma într-o mare ocazie de cuplare în aer liber, pe câmp, prin pod, prin fân şi pe unde or mai fi stat. Desigur că adulţii încercau acelaşi joc nereuşit al supravegherii, dar inventivitatea tinerilor mânaţi de hormoni era peste puterile lor. Închipuie-ţi, ce prilej mai bun de a scăpa de sub ochii părinţilor împreună cu el sau cu ea! Unii erau cu tot cu părinţi, dar cei mai mulţi nu, pentru că adulţilor le era tot mai greu să facă drumul ăla. Revenirea acasă se făcea tot pe jos, trebuie să fi fost al naibii de obositor.
Eu nu am participat la asta. Niciodată. Dar cele mai bune prietene ale mele, tinerii din vecini, verişorii şi verişoarele mele mergeau. De la ei aflam o grămadă de poveşti care se întâmplau cu ocazia asta. La ei vedeam pregătirile, nerăbdarea, şuşotelile, planurile, ne facem că mergem acolo, dar o luăm pe dincolo, dormim împreună cu x şi y, nu cu bunica, ştii că vine şi z cu noi şi o să dormim în acelaşi loc, ah, abia aştept, z după care o ea era înnebunită, iar părinţii ei nu voiau să audă de el. Şamd, şamd. Iar despre unele aventuri se afla până la urmă, se vorbea, se bârfea, în fond, la asta se pricepeau foarte bine. Dar lucrurile continuau la fel şi în anul următorul, şi în cel de după, adică... asta era viaţa lor, făcea parte din normal, chiar erau convinşi că acel pelerinaj avea în el ceva divin şi era necesar.
O întrebasem pe mama acum ceva vreme dacă se mai face şi mi-a spus că sunt foarte foarte puţini cei care mai merg. E un obicei care dispare, la fel ca balurile, ca diverse tradiţii de sărbători. Lumea de la sat s-a schimbat. În privinţa asta, cel puţin. Acum n-ar mai avea farmec, există atâtea alte opţiuni... Atunci, promiscuitatea căpăta amploare tocmai din cauza lipsei de alternativă şi a prejudecăţilor, a ignoranţei. N-a dispărut de tot, sunt convinsă, dar nu prea mai e cine să o practice. S-au risipit care pe unde au apucat. Generaţia mea de acolo s-a întors acasă după liceu sau facultate. Echivalentul nostru de acum e deja în Italia sau Spania.
Cred că mi-ar fi plăcut să fiu copil în alte vremuri. Sau măcar să fi crescut la oraş. N-am reuşit niciodată să mă identific cu lumea aia în care am crescut, cred că de asta am şi plecat cu prima ocazie. Deşi atunci nu realizam foarte precis cât de departe eram de lumea adevărată. Cărţile puţine, cofetăria la care ne adunam duminica şi zăceam în fum şi discuţii prosteşti, mersul la biserică, bârfele din faţa porţii, munca pe câmp, Crăciunul cu tone de mâncare şi băutură...
Multă vreme n-am mers la biserică. Ai mei nu mi-au impus nimic în privinţa asta. Dar nimic... Aşa că mi-am făcut singură alegerile. Totuşi, la un moment dat, am simţit singurătatea, am vrut să mă integrez, să simt că îmi place acolo, să mă conving că sentimentul de străin îl am doar pentru că eu nu fac ce fac şi ceilalţi. Prietenii mei mergeau la biserică, verii şi verişoarele mergeau la biserică, doar eu mă fofilam. Deşi nu mergeau neapărat din credinţă. Nu toţi. Nu. Era un prilej să se întâlnească, să îşi etaleze garderoba şi să le facă pe plac părinţilor. Prin a şaptea sau a opta am decis să mă alătur lor. Şi, o perioadă, m-am dus cu ei. Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Până când n-am mai suportat atâta ipocrizie din partea celor pe care îi vedeam acolo şi ştiam că o fac din cu totul alte motive decât credinţa. Nici propria-mi ipocrizie n-am mai suportat-o, în fond, la fel făceam şi eu, nu? Am renunţat. Nu brusc, pentru că era destul de obositor să faci faţă acuzaţiilor care urmau, degetul îndreptat spre tine, care nu voiai să faci parte din turmă.
... Dar a sosit luna decembrie şi bătălia de la Stalingrad continua, aprigă, tenace, supraomenească. Şi atunci s-a născut marea speranţă şi toate privirile s-au întors spre Uniunea Sovietică, în timp ce se anulau rezervările de mese făcute de Rommel la Hotel Shepherd, ca să-şi ospăteze ofiţerii, pe un fundal cu Nil, piramide şi chiar surâsul Sfinxului, pentru cine se încăpăţâna să-l vadă ridicându-se în vârful picioarelor.
Se trăia în funcţie de bătălia Stalingradului, pentru că aici armatele naziste întâmpinau, pentru prima oară, o rezistenţă nemaiîntâlnită în alte locuri şi, pentru burghezia cubaneză acest caz punea o dificilă problemă de conştiinţă: trebuia să cânte în cor tot timpul Remember Pearl Harbor, în chip de ecou antifonic la sloganul momentului, în vreme ce, în sinea sa, se ruga în formula colaboraţioniştilor francezi: "Mai bine Hitler decât comunismul."
"Lumea e nebună - zicea mătuşă-mea - nebună, nebună, nebună... Totul e cu fundu-n sus..." Cu fundu-n sus, o înţelegeam foarte bine, pentru că printr-o operaţiune de forţe deconcertante, Statele Unite deveniseră aliatul URSS... Şi se petrecea un lucru miraculos, nemaivăzut vreodată: General Electric, General Motors, International Harvester, Marile Agenţii de Publicitate, Heinz, Swift, Supa Campbell, Săpunul Palmolive, Marile Paste de Dinţi, Marii Detergenţi, Marile Compoturi de Caise, Marile Analgezice - chiar şi Aspirina Bayer, care, ca prin farmec, îşi schimbase numele nemţesc cu cel de Sterling - patronau costisitoare programe de radio cu multe efecte sonore de bombardamente, explozii, surpări şi strigăte, în care se exaltau virtuţile de luptători, îndârjirea, eficienţa demonstrată - patriotismul, într-un cuvânt - a soldatului sovietic. Şi, cu toate acestea, în conversaţii în care Rusia continua să fie Rusia şi nu i se spunea niciodată Uniunea Sovietică, apărea, de obicei, deşi mai mult insinuantă decât bine conturată, Fantoma (nu cumva aceeaşi ce apare în paragraful iniţial al unui celebru Manifest?) unui pericol care, mâine, ar putea ameninţa vechea, frumoasa, admirabila noastră Cultură Occidentală, moştenitoare a Culturii Elenice, a Culturii Latine, cu magnificele, nepieritoarele ei Libertăţi - atât de bine ilustrate, îmi spuneam eu, de moartea lui Socrate şi de moartea lui Seneca. Valorile Occidentului, Libertăţile Occidentului! Printr-un tulburător paradox, toate acestea erau apărate la Stalingrad. Dar - şi asta nu se spunea încă în editorialele din Diario de la Marina, deşi mulţi o gândeau - deie Domnul să ajungă americanii la Berlin înaintea ruşilor.
(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)
Se trăia în funcţie de bătălia Stalingradului, pentru că aici armatele naziste întâmpinau, pentru prima oară, o rezistenţă nemaiîntâlnită în alte locuri şi, pentru burghezia cubaneză acest caz punea o dificilă problemă de conştiinţă: trebuia să cânte în cor tot timpul Remember Pearl Harbor, în chip de ecou antifonic la sloganul momentului, în vreme ce, în sinea sa, se ruga în formula colaboraţioniştilor francezi: "Mai bine Hitler decât comunismul."
"Lumea e nebună - zicea mătuşă-mea - nebună, nebună, nebună... Totul e cu fundu-n sus..." Cu fundu-n sus, o înţelegeam foarte bine, pentru că printr-o operaţiune de forţe deconcertante, Statele Unite deveniseră aliatul URSS... Şi se petrecea un lucru miraculos, nemaivăzut vreodată: General Electric, General Motors, International Harvester, Marile Agenţii de Publicitate, Heinz, Swift, Supa Campbell, Săpunul Palmolive, Marile Paste de Dinţi, Marii Detergenţi, Marile Compoturi de Caise, Marile Analgezice - chiar şi Aspirina Bayer, care, ca prin farmec, îşi schimbase numele nemţesc cu cel de Sterling - patronau costisitoare programe de radio cu multe efecte sonore de bombardamente, explozii, surpări şi strigăte, în care se exaltau virtuţile de luptători, îndârjirea, eficienţa demonstrată - patriotismul, într-un cuvânt - a soldatului sovietic. Şi, cu toate acestea, în conversaţii în care Rusia continua să fie Rusia şi nu i se spunea niciodată Uniunea Sovietică, apărea, de obicei, deşi mai mult insinuantă decât bine conturată, Fantoma (nu cumva aceeaşi ce apare în paragraful iniţial al unui celebru Manifest?) unui pericol care, mâine, ar putea ameninţa vechea, frumoasa, admirabila noastră Cultură Occidentală, moştenitoare a Culturii Elenice, a Culturii Latine, cu magnificele, nepieritoarele ei Libertăţi - atât de bine ilustrate, îmi spuneam eu, de moartea lui Socrate şi de moartea lui Seneca. Valorile Occidentului, Libertăţile Occidentului! Printr-un tulburător paradox, toate acestea erau apărate la Stalingrad. Dar - şi asta nu se spunea încă în editorialele din Diario de la Marina, deşi mulţi o gândeau - deie Domnul să ajungă americanii la Berlin înaintea ruşilor.
(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)
Nefe, foarte interesant pelerinajul de care vorbesti. N-am auzit de asa ceva in Romania. Mersi pentru o lectura placuta.
Asta e biserica (manastirea) la care se duceau - Bixad.
Cred că se făceau pelerinaje din astea şi prin alte zone. Acum cred că se merge mai mult cu maşina şi nu în grupuri atât de mari...
Cred că se făceau pelerinaje din astea şi prin alte zone. Acum cred că se merge mai mult cu maşina şi nu în grupuri atât de mari...
Rusul meu preferat (dansul mereu eliberează, fie el şi pe gheaţă).
Voiam să scriu ceva pornind de la un film văzut mai devreme. Nu, nu era un film ultramegaprofund, cum văd că e la modă. Simplitatea e cea care mă relaxează în anumite momente. Dar sunt prea obosită şi mi-e greu să îmi ordonez gândurile despre actori precum Dustin Hoffman sau Al Pacino. Sau despre bărbaţi la fel de scunzi ca ei, pe care i-am cunoscut şi care s-au dovedit mai buni decât cei înalţi, inclusiv la pat mai buni... Sau despre autosuficienţa frumuseţii, care sfârşeşte în superficialitate. Sau despre viaţă aşa cum e ea, cu bune şi cu rele. Sau despre strugurii pe care mi-e lene să îi mănânc în clipa asta. Sau despre...
Sunt obosită.
Şi mă întreb de ce programăm tot mai mult din ce facem? Chiar şi când mergem "în oraş", vrem să ştim din start: unde mergem? De ce trebuie să mergem undeva anume? De ce nu ne mai plimbăm, de ce vrem să ştim mereu dinainte unde o să ajungem...
Mă duc să visez un început.
Sunt obosită.
Şi mă întreb de ce programăm tot mai mult din ce facem? Chiar şi când mergem "în oraş", vrem să ştim din start: unde mergem? De ce trebuie să mergem undeva anume? De ce nu ne mai plimbăm, de ce vrem să ştim mereu dinainte unde o să ajungem...
Mă duc să visez un început.
Când cărţile, dicţionarele, lecturile obligatorii, gândurile şi întrebările fără răspuns devin prea multe şi prea înghesuite în mintea mea (care, la urma urmei, e şi ea un spaţiu limitat), încerc să evadez. Iar când nu am la dispoziţie pentru asta decât infinitul virtual, mă mulţumesc cu el şi, asemeni unui copil plecat să exploreze un loc nou, pornesc hai-hui în căutarea a ceva cu gust de libertate, de pere zemoase sau măcar de depărtare. Şi până la urmă găsesc... câte o poveste prea tristă, de care fug repede (îmi ajung ale mele), câte un vis colorat frumos, câte un song ce-mi gâdilă urechea, câte un om care dansează prin ploaie, câte un oraş pe care visez să îl văd într-o bună zi, câte o carte în care decid să mă închid într-o altă bună zi. Sau câte un om care ştie să râdă chiar şi atunci când cei mai mulţi ar fi porniţi să plângă - un frumos nebun, adică. Şi când ajung aici, mă opresc. Ţin senzaţia de bine în palmă, iau şi cafeaua, şi cartea, şi nelipsita ţigară imaginară... şi, în lipsa altei perspective, mă aşez pe un pervaz (după deja celebrul model al reclamelor înşelătoare, "imaginea e doar cu titlu de prezentare"). La umbră, că azi căldura e din nou prea multă şi prea imediată.
Şi totuşi, de la o vreme am tot mai acut senzaţia că unele locuri mi-au rămas mici. Ca la haine, când simţi că nu te mai încap, că au intrat la apă cumva. Da, simt că mi-a rămas mic şi Hanul, şi Bucureştiul, şi virtualul, şi România, şi povestea frumoasă în care cu o naivitate acceptată am crezut, şi cafelele băute la ore mici...
Ce-i de făcut? Poate să ies o vreme dincolo de pervaz. Încotro? Nu prea contează.
- Vrei, te rog, să fii atât de bună şi să-mi spui în ce direcţie s-o iau ca să plec de aici?
- Asta depinde foarte mult de locul unde vrei s-ajungi - zise Pisica.
- Nu prea îmi pasă unde ajung - zise Alice.
- Atunci n-are importanţă în ce direcţie o iei - zise Pisica.
- ... numai s-ajung undeva - adăugă Alice, drept explicaţie.
- O, bineînţeles că ajungi, dacă mergi cât trebuie.
(Lewis Carroll, Alice în Ţara minunilor)
Şi totuşi, de la o vreme am tot mai acut senzaţia că unele locuri mi-au rămas mici. Ca la haine, când simţi că nu te mai încap, că au intrat la apă cumva. Da, simt că mi-a rămas mic şi Hanul, şi Bucureştiul, şi virtualul, şi România, şi povestea frumoasă în care cu o naivitate acceptată am crezut, şi cafelele băute la ore mici...
Ce-i de făcut? Poate să ies o vreme dincolo de pervaz. Încotro? Nu prea contează.
- Vrei, te rog, să fii atât de bună şi să-mi spui în ce direcţie s-o iau ca să plec de aici?
- Asta depinde foarte mult de locul unde vrei s-ajungi - zise Pisica.
- Nu prea îmi pasă unde ajung - zise Alice.
- Atunci n-are importanţă în ce direcţie o iei - zise Pisica.
- ... numai s-ajung undeva - adăugă Alice, drept explicaţie.
- O, bineînţeles că ajungi, dacă mergi cât trebuie.
(Lewis Carroll, Alice în Ţara minunilor)
Câteodată, îmi vine aşa... să îmi aprind o ţigară şi să dansez. Pur şi simplu.
Vine septembrie.
"Opinions are like assholes. Everybody has one."
Din categoria "pe noptieră": Stânga la răscruce.
Songul de azi.
rochiţa aia scurtă
jerseul peste ea
răcoarea de seara
picioarele desculţe
râsul
cafeaua din palme
prieteniile necondiţionate
unde am pus scoica aia
nu mai îmi pasă cu adevărat e doar o revoltă instinctivă
cum pot comprima toamna să o ţin lângă mine peste iarnă
mi-am amintit
povestirile lui M
azi am găsit aroma care m-a făcut să întorc capul
cărţile au suflet
şi eu am
anul ăsta am descoperit multe dar unele o să le uit pe o bancă
vii?
nu
Songul de azi.
rochiţa aia scurtă
jerseul peste ea
răcoarea de seara
picioarele desculţe
râsul
cafeaua din palme
prieteniile necondiţionate
unde am pus scoica aia
nu mai îmi pasă cu adevărat e doar o revoltă instinctivă
cum pot comprima toamna să o ţin lângă mine peste iarnă
mi-am amintit
povestirile lui M
azi am găsit aroma care m-a făcut să întorc capul
cărţile au suflet
şi eu am
anul ăsta am descoperit multe dar unele o să le uit pe o bancă
vii?
nu
Într-unul din apartamentele de pe palier locuia un bătrân. Slab, bolnav, nu ştiu dacă l-am văzut vreodată afară din bloc, doar stătea la o măsuţă de pe hol, lângă uşa apartamentului, şi fuma. O măsuţă cu o faţă de masă pe ea şi cu o vază mică cu flori. Zilnic îşi fuma ţigările acolo. Nu prea îl vedeam, că apartamentul lui e pe colţul de palier dinspre lift, palier care e ca un fel de L, dar simţeam când era acolo, după mirosul de ţigară. Nu tocmai fin miros. Habar n-am ce naiba fuma, dar mirosea al dracu' uneori.
Asta a durat vreun an... Apoi a murit, iar în apartament stă acum altcineva. Presupun că cei care l-au îngrijit, nu cred să fie copiii lui - când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni...
Dar pe hol a rămas măsuţa... Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant... Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul...
Asta a durat vreun an... Apoi a murit, iar în apartament stă acum altcineva. Presupun că cei care l-au îngrijit, nu cred să fie copiii lui - când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni...
Dar pe hol a rămas măsuţa... Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant... Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul...
Cu gândul la un film şi la o ştire din Economist...
... şi la graniţele subţiri care ne despart unii de alţii.
a venit toamna, un pic prea brutal
azi m-am întors din drum
mai în glumă sau nu, anul viitor = Buenos Aires
mi-e dor să întorc casa cu susu-n jos, cu muzica dată tare şi cu baticul legat piratereşte (soon)
l-am găsit pe Vian ieri
frig, tentaţia pernelor moi
şi marea?
... şi la graniţele subţiri care ne despart unii de alţii.
a venit toamna, un pic prea brutal
azi m-am întors din drum
mai în glumă sau nu, anul viitor = Buenos Aires
mi-e dor să întorc casa cu susu-n jos, cu muzica dată tare şi cu baticul legat piratereşte (soon)
l-am găsit pe Vian ieri
frig, tentaţia pernelor moi
şi marea?
Pe când eram la liceu (da, e mult de atunci), excursiile şi plimbările noastre prin oraşe includeau teatru, parc, grădină botanică, filarmonică, terase şamd. Se pare că azi e altfel.
O dată la câteva zile, în spatele blocului apare câte o gaşcă gălăgioasă din generaţia PRO, aflată într-un soi de excursie, se pare, să călărească gardul de la poligonul auto. Da, vin până aici special ca să se caţere pe gardul ăla din ciment, să meargă un pic în şir indian pe el (preţ de 20-30 de minute) şi să plece. Cu urletele de rigoare, desigur.
Tre' să recunosc că nu reuşesc să le înţeleg plăcerea asta. În Bucureşti poţi face atâtea chestii, iar ei vin şi se plimbă pe gardul de la poligon...
O dată la câteva zile, în spatele blocului apare câte o gaşcă gălăgioasă din generaţia PRO, aflată într-un soi de excursie, se pare, să călărească gardul de la poligonul auto. Da, vin până aici special ca să se caţere pe gardul ăla din ciment, să meargă un pic în şir indian pe el (preţ de 20-30 de minute) şi să plece. Cu urletele de rigoare, desigur.
Tre' să recunosc că nu reuşesc să le înţeleg plăcerea asta. În Bucureşti poţi face atâtea chestii, iar ei vin şi se plimbă pe gardul de la poligon...
songul ăsta îmi aminteşte de dimineţile cu zăpadă
cred că pot să plec
am primit o foaie albă
mi-e dor de cireşe
tot n-am găsit cartea
marea e acolo şi-n septembrie
culoarea de azi? nu ştiu să-i zic, e nuanţă
nu am chef azi
şi e al dracu' de greu să accepţi că te-ai lăsat păcălit
Variaţiuni pe aceeaşi temă: The Guns of Brixton
DivShare File - 02_ Art Ensemble of Chicago - Tobago Tang.mp3
mi-au fugit cuvintele azi
şi poate o iau şi eu pe urmele lor
La alegere: http://www.jazzradio.com/
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat
Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?
- Eşti ok?
- Nu. (asta am recunoscut în gând)
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat
Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?
- Eşti ok?
- Nu. (asta am recunoscut în gând)
QUOTE(nefertiti @ 10 Sep 2010, 03:09 PM) 
Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el.
Suna prea caraghios. (Te poti dezabona de la mesaje publicitare.)
în sfârşit, e mai bine...
ştii starea aia pe care o ai când revii de undeva, bagajele zac nedesfăcute în jur şi nu îţi vine să te apuci de nimic? pentru că eşti oarecum suspendat...
am găsit o poză într-o carte luată azi de la anticariat
şi e o toamnă frumoasă, chiar dacă tristă de data asta; tristeţe calmă, până la urmă
o să scot aparatul foto de la naftalină
clădirile din centrul vechi sunt pline de ornamente, cariatide şi alte statuete pe care nu le vede nimeni, cine îşi ridică privirea până acolo? îngerii tăcuţi ai oraşului...
va fi reconfortant acasă; într-un fel
aroma strugurilor peste curte, seara
oare chiar să fie imposibil?
Dimineţi
dimineaţa, risipesc în patru zări
cioburile viselor,
deschid fereastra spre lume
şi ascult aromele:
cafea neagră. şi fierbinte.
îmi închipui poveşti cu zimţi
sau rechem amintiri şi,
undeva, lumea se recompune
pentru scurt timp:
voluptate.
golesc buzunarele zilei,
să văd ce ascund, şi pun pe masă
culori, sunete, întâmplări
care în curând se vor rostogoli:
dialog absurd.
adun senzaţii şi paşii alunecă
pe străzi imaginate
şi prin labirinturi de trompetă
unite la un colţ de suflet:
cafea cu lapte.
alung distanţa, invoc atingerea
şi lumea se ascunde între litere.
ecoul unei iubiri de-o vară
adie peste pleoape:
o zi frumoaşă.
(16 septembrie 2009)
**
Saudade
timp risipit printre degete,
întrebări atârnate de suflet,
imaginare oglinzi din care încerci
să afli cine eşti.
bucăţi din alţii reunite în tine,
fragmente pierdute care apoi se caută,
încearcă să recompună un întreg,
deşi niciodată nu vor mai fi la fel.
în fiecare an se închide un cerc
şi se deschide altul,
cauţi să-ţi aminteşti începutul,
cercul primordial... dar nu reuşeşti,
în tine sunt prea multe generaţii
şi nu poţi alege una.
nu ştii cine a hotărât pentru tine,
n-ai vrut să fii aici, acum,
dar eşti.
şi simţi mai mult decât ai vrea... saudade
(18 septembrie 2009)
dimineaţa, risipesc în patru zări
cioburile viselor,
deschid fereastra spre lume
şi ascult aromele:
cafea neagră. şi fierbinte.
îmi închipui poveşti cu zimţi
sau rechem amintiri şi,
undeva, lumea se recompune
pentru scurt timp:
voluptate.
golesc buzunarele zilei,
să văd ce ascund, şi pun pe masă
culori, sunete, întâmplări
care în curând se vor rostogoli:
dialog absurd.
adun senzaţii şi paşii alunecă
pe străzi imaginate
şi prin labirinturi de trompetă
unite la un colţ de suflet:
cafea cu lapte.
alung distanţa, invoc atingerea
şi lumea se ascunde între litere.
ecoul unei iubiri de-o vară
adie peste pleoape:
o zi frumoaşă.
(16 septembrie 2009)
**
Saudade
timp risipit printre degete,
întrebări atârnate de suflet,
imaginare oglinzi din care încerci
să afli cine eşti.
bucăţi din alţii reunite în tine,
fragmente pierdute care apoi se caută,
încearcă să recompună un întreg,
deşi niciodată nu vor mai fi la fel.
în fiecare an se închide un cerc
şi se deschide altul,
cauţi să-ţi aminteşti începutul,
cercul primordial... dar nu reuşeşti,
în tine sunt prea multe generaţii
şi nu poţi alege una.
nu ştii cine a hotărât pentru tine,
n-ai vrut să fii aici, acum,
dar eşti.
şi simţi mai mult decât ai vrea... saudade
(18 septembrie 2009)
zicea cineva că până şi persoana care credeai că nu te va dezamăgi vreodată o va face la un moment dat; aşa e... era un gest mărunt, dar a lipsit
time to move on
**
deja am început cartea; în sfârşit, am ceva care să îmi ţină mintea departe de cotidian
toate cadourile sunt frumoase, mulţumiri
fântâna aia de ciocolată a rămas aşa deocamdată
freziile miros divin, mai ales când e răcoare
un film de căutat - Blame it on Fidel
insomniile pot fi constructive? poate că da
Esti mult prea matinala.
Şi noi am mai stat până pe la 3.
M-am trezit la 8, am mai dormit, iar m-am trezit, cafea, citit, somn, cafea, somn, cafea...
Ai putea veni să continuăm, a rămas un bar întreg. Plus tort.
M-am trezit la 8, am mai dormit, iar m-am trezit, cafea, citit, somn, cafea, somn, cafea...
Ai putea veni să continuăm, a rămas un bar întreg. Plus tort.
Arata...cel putin interesant.
Data viitoare facem cum a zis John: luăm finetti. Şi tre' să facem rost de căpşuni.
Si eu aduc iaurt cu ness, pentru un festin ca la carte.
La multi ani!
Mulţumesc, Hash.
Tu eşti ăla din poză?
Tu eşti ăla din poză?
Care?
A, nu.
A, nu.
Mai devreme m-am întâlnit cu un arici!
Am vrut şi eu să îi facă poză ăluia de aseara, dar până am adus aparatul s-a ascuns.
***
Mi-e dor să scriu...
***
Mi-e dor să scriu...
Mai stai? 
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.