Defensless yet defended
Powerless yet powerful
Vulnerable yet protected

*

Azi m-am uita în ochii ei după ce i-am spus că e un Dumnezeu sus care vede tot - i s-au întunecat ochii într-atât încât nu i s-a mai văzut albul ochilor. Nici nu știam că e posibil

Trăiesc timpuri stranii, dar poate cele mai imprtante timpuri din viața mea de 47 de ani

Acest topic a fost editat de Felina: 30 Sep 2023, 04:21 PM

Why cant people finish a conversation when they accuse me of something? Do they expect me to bow? Do they expect me to retreat, for fear of loosing my job? The money? Why is my fearlessness sooo infuriating for people? Is it because they are led by money? Ehy there are so many facades to a single event? How can people be good to me, but tell me not to trust their intentions? Should I be affraid of the people around me? Should I be affraid to defend my dignity? Should I be affraid to loose their fake friendships? Should I be affraid they will all turn against me when I know the true nature of a situation?

I need to choose: to be affraid or to stand in my truth

Uitându-mă-n urmă, suferințele mele de acum un an erau despre altceva. Am evoluat mult, am trecut peste niște etape importante dpdv al traumelor. Am vindecat atâtea!


Am cerut divinității să mă ajute să înțeleg oamenii și am.plecat în lume ca o adolescentă. Și am avut parte de tot felul de experiențe. Am crescut și în domeniul ăsta, pe un suiș abrupt, presărat cu pietriș alunecător. Am urcat și am alunecat mereu, dar nh m-am oprit din urcat, cu tălpile sângerânde, cu palmele asemenea. Am impresia că azi am atins o culme. O să îmi țin echilibrul? Au ba? O să fiu în stare să admir peisajul de la înălțime sau o să mă preocup cu pansatul rănilor și plânsul de milă? O să pot zâmbi spre soare sau voi fi prea ocupată cu ștersul lacrimilor până la apusul soarelui? O să mă ia amețeala de la înălțime și o să mă dezechilibrez, sau o să îmi adun puterile să mă țin în echilibru în timp ce mă odihnesc preț de un minut? Va urma. Va urma?

Îmi pare rău că oamenii cu care lucrezi nu sunt cum ar trebui, cum te-ai așteptat… din păcate nu-i poți tu schimba, știi asta.Poate ar trebui să faci tu o schimbare, să nu pui la suflet śi să-ți recapeți zâmbetul. E bine că ai clarificat termenii fișei postului tău, încearcă să fii mai calmă, vezi-ți de ale tale, de copii, de viață…E un job, de acolo îți câștigi pâinea, nu e viața ta acolo!

Să-ți spun ceva! Am recitit o arte din jurnalul meu de aici. Sincer mi-e cam rușine de cum făceam o dramă din multe chestii…Acum realizez că dacă am făcut ceva bine, acel ceva a fost în familia mea. Cu greutățile specifice acelei perioade de tranziție, cu bani puțini, am reuśit să-mi cresc copii bine, să-i ajut să învețe, le-am fost aproape în toate problemele lor. Să śtii că uneori regret că i-am lăsat singuri destul de des pentru că eu eram ocupată cu ścoala, munca, etc. Mi-a plăcut ce am făcut, e drept, dar tot cred că Ralu și băiatul meritau mai mult timp petrecut cu mine…Până la urmă a fost un job, viața mea este lângă ai mei…Soțul și copii îmi sunt acum TOT.
Poate greșesc, dar acesta este puncul meu de vedere acum, la 65 de ani.

Hai că te pup. Zâmbeśte śi dă cu tifla problemelor de la job. Cumva va fi, nu te stresa!

Dăscă, te îmbrățișez! 🤗🤗🤗
Mùlțumesc mult pentru cuvinte! Ca de obicei, înțelepciunea ta mă provoacă.

Tot ce s-a întâmplat în ultimele luni și tot ce spui tu mai sus trimite la o singură problematică - lipsa de încredere în mine. Parcă totul fierbe și se răscolește în jurul meu ca să mă trezească.




Da, se pare că laitmotivul vieții mele în raport cu acest colectiv în care lucrez a fost drama.

Și da, am și eu vina mea în tot ce se întâmplă. Nu am dormit nopți frământându-mă, încercând să înțeleg ce anume greșesc. Poate cu evenimentele de ieri se încheie această frământare.

Ca și tine, mi-au spus mai multe persoane să nu mai pun la suflet și să mă concentrez pe ce am (revin).

Dilema mea a fost în două puncte - cred că acum primesc claritate:
- primul punct ar fi că în sufletul meu nu am găsit puterea să accept că sunt persoane care vor încerca mereu să mă pună în situații limită. cumva în sufletul meu să trag această concluzie înseamnă să judec acea persoană, iar eu am un legământ cu divinitatea să nu judec pe nimeni. ceva e greșit în acest raționament. evident sunt căzută într-o extremă extrem de extremă. 😄 rațional, acum în acest moment, pricep că greșesc - nu știu cu ce să înlocuiesc această credință a mea, așa că cer cerului să îmi arate o altă cale.

- al doilea punct e frica. frica de neprevăzut. adică dacă fac pace cu starea de fapt pe care nu am vrut mult timp să o accept ca atare, (crezând că dacă încerc suficient o voi putea schimba,) atunci e clar că viitorul înseamnă un job în care nu va fi armonie în echipă. ceea ce înseamnă vigilență maximă din partea mea, dar și necesitatea de a îmi apăra drepturile tot timpul. sigur că în trecutul meu am fost pusă în situația da a-mi apăra drepturile și am făcut-o cu demnitate, dar am încercat să uit repede, să mă mint că lucrurile au intrat pe un făgaș normal odată ce am clarificat acea problemă. realitatea e că problemele acestea se vor repeta, iar eu trebuie să accept că am deranjat anumite persoane și ele vor rămâne deranjate pentru că nu au nici o intenție să creeze armonie în echipă. trebuie să internalizez această stare de fapt.

Persoanele pe care le-am deranjat și motivul:
- directorul adjunct a considerat că eu îi voi deveni amantă imediat ce m-am angajat (am înțeles asta de curând). nu mă va ierta niciodată că nu am dat curs acestui ...demers
- dir plin a așteptat mită pt că m-a angajat, dar a vrut ca eu să înțeleg printre rânduri. nu mă va ierta niciodată că nu m-am simțit să îi dau "daru' "
- secretara plănuise ca eu să îi fac munca oricând, oricum și la orice oră, neînțelegând care e rolul informaticianului și sperând că eu nu voi afla niciodată, nedându-mi nimeni o fișă a postului. nu mă va ierta niciodată că nu am cedat presiunilor de a fi ori sclavul ei, ori de a-mi da demisia. continuă și în ziua de azi cu minciunile în încercarea de a mă discredita. mi-a oprit banii de delegații, printre altele, crezând că eu voi confunda fondul de delegații cu banii de navetă
- contabila nu mă va ierta niciodată din două motive - că nu am acceptat să mă trateze ca pe servitoarea ei și că sunt, la fel ca ea, mamă singură și în mintea ei îi fac competiție.

Asta e starea de fapt. Lunile care au trecut am făcut tot posibilul să mă apropii de oamenii ăștia la nivel personal, să mă conectez cu ei și să arăt că vreau cu tot dinadinsul să lucrăm ca o echipă. le-am dat toate șansele din lume să treacă peste ce au vrut si au crezut inițial în raport cu mine și să revină la o stare de colaborare. evenimentele din ultimele zile mi-au demonstrat că nu au nici o intenție să facă asta, dimpotrivă chiar. Iar daroria mea e să găsesc resursele necesare să lucrez așa, în această stare de fapt și să nu las această stare de fapt să mă afecteze psihic sau emoțional. Știu că pot face asta, a fost mai greu să ajung în punctul în care să accept că nu e o situație care se va schimba, ci o stare de fapt.

În restul vieții mele e armonie, sunt mai apropiată de familia mea comparativ cu anii trecuți, financiar mă stabilizez încetul cu încetul, sănătatea mea e pe un traseu ascendent, copiii au trecut de faza inițială de adaptare la noile școli, familia extinsă e în starr de sănătate și înțelegere bună - și pentru toate acestea sunt recunoscătoare cerului în fiecare moment al vieții mele!

Sunt la fel, recunoscătoare pt prietenii de pe han, pentru fiecare cuvânt bun și fiecare gând bun indreptat spre mine, pentru prietenii de pe fb și interacțiunile de acolo.

Sunt recunoscătoare pentru tot colectivul de la școală - sunt oameni frumoși, cu care am interacționat frumos și care au început să îmi ia apărarea în lipsă. Sunt oameni care, încetul cu încetul au prins curaj și încredere că mă pot solicita cu orice problemă tehnică sau netehnică, pentru că nu îi voi respinge, nu îi voi umili și nu voi urla la ei diverse înjurături, așa cum erau ei obișnuiți de la informaticianul de dinaintea mea.

Sunt recunoscătoare pentru copiii din școală care mă salută și mă intreabă de vorbă dacă mă întâlnesc pe coridoare, pentru felul în care li se luminează fața când mă văd și care vin la mine atunci când ceva nu le mai funcționează 😁

Sunt recunoscătoare pentru copiii de la școala la care am predat, care se bucură vocal ori de câte ori mă văd și care mereu mă întreabă de vorbă și mai ales dacă nu mă întorc la ei la clasă ca prof de info😁

Da, sunt plină de recunoștintă.

Mai am.

Sunt recunoscătoare pentru strada pe care locuim. Pentru oamenii de pe strada noastră. Pentru peisajul mirific al satului și al zonei. Pentru drumurile asfaltate. Pentru terasele din zonă. Pentru obiectivele turistice atât de aproape de noi. Pentru persoanele care mă ajută la grădină. Pentru persoana care mă ajută la curățenie. Pentru casa aceasta minunată. Pentru tot ce am putut realiza.

Sunt conștientă că toate acestea îmi.pot fi luate oricând, că nimic nj e garantat și că tot ce am trăit până acum putea să nu fie deloc. Puteam să nu ies vie din acea căsnicie, puteam să ajung pe străzile dublinului sau la casa de nebuni. Cum să nu fiu recunoscătoate?

Ooooo! Așa, fată dragă, numără-ți binecuvântările și vezi că ieși pe plus! Ești ceea ce gândești, așa că nu mai lăsa gândurile negative să te frământe! Tu ești cu adevărat ce căreia îi zâmbesc colegii, elevii, nu ghimpele din coasta unor oameni mici la suflet.
Să auzim numai de bine și frumos!

Materia pe care o ştim, cu tot ceea ce cuprinde, este derivată dintr-o protomaterie plastică supra-senzorială; în această protomaterie fiinţa terestră primordială este reflectată şi „încarnată”; în hinduism acest adevăr este afirmat în mitul sacrificiului lui Puruşa. Datorită tendinţei de segmentare inerentă în această protomaterie, imaginea divină a fost spartă şi diversificată; dar creaturile erau încă, nu indivizi care s-au rupt unul pe altul în bucăţi, ci stări contemplative derivate din modele angelice şi, prin acest modele, din Numele divine.

În acest sens se poate spune că în Paradis, oile trăiau alături de lei; dar în asemenea caz doar prototipuri „hermafrodite” – ale formei sferice supra-senzoriale – sunt în cauză, posibilităţile divine „provenind” din calităţile „clemenţei” şi ale „rigorii”, ale „frumuseţii” şi ale „tăriei”, ale „înţelepciunii” şi ale „bucuriei”.

În acest hyle protomaterial a avut loc crearea speciilor şi a omului, o creaţie semămând cu „cristalizarea subită a unei soluţii chimice supra-saturate”. După „crearea Evei” – bipolarizarea „androginului” primordial – s-a întâmplat „căderea” adică „exteriorizarea” cuplului uman, care a adus după sine – deoarece în subtila şi luminoasa protomaterie, totul era legat împreună şi ca unu – exteriorizarea sau „materializarea” tuturor celorlalte creaturi, deci de asemenea a „cristalizării” lor în materia sensibilă, grea, opacă şi mortală.

”Materializarea” sau căderea, a survenit după exteriorizarea lumii interioare a androginului primordial şi sub influenţa şarpelui; individualism – un mod elementar de luciferianism a dus la încătuşarea în materie, cu toate calamităţile ulterioare, dar şi cu graţiile corespunzătoare.

Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului.

Toate creaturile au o semnificaţie, simbolizează lumile superioare sau inferioare, datorită unor caracteristici specifice şi reale, care l-au fost date de la început de creator şi în virtutea cărora Adam le-a dat numele. Aceste trăsături, în cazul vegetalelor şi animalelor definesc mai curând specia decât individul, spre deosebire de om care, fiind o persoană, este unică în felul ei, având conştiinţă şi libertate de alegere, deci de formare şi creaţie. Orice făptură simbolizează aşadar un sens care e real, intrinsec făpturii şi actelor respective, şi nu este o convenţie închipuită de om.

Creaturile sunt arhetipuri „încarnate” în materie, pornind din Intelectul Divin şi trecând prin planul subtil sau animic.

Creatura apare pe pământ, nu prin cădere din ceruri, ci prin treceri progresive – începând de la arhetip – de la lumea subtilă la cea materială, materializarea fiind adusă în cadrul unei aure vizibile comparabilă „sferelor de lumină” care introduc şi termină apariţiile celeste.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 22 Oct 2023, 10:57 PM

Shapeshifter🤗☺️
Îmi pare rău că nu am timpul, energia și spațiul mental să analizez în profunzime mesajul tău. La primele citiri îmi pare interesant, dar îmi e greu să extrag un înțeles la modul general sau în contextul acestei pagini. Știu că e o legătură, dar resursele mele nu îmi permit încă să fac o analiză serioasă. Dar să știi că mă bucură orice cuvânt scris aici. Hugs🤗🤗🤗

Dăscă 🤗
Trebuia să ies din starea aia cumva, iar enumerarea binecuvântărilor funcționează întotdeauna. Nu îți dai seama cât de mult contează trecerea ta pe aici! Te îmbrățișez cu drag!🤗🤗

Sunt un număr de stresori care au dispărut de pe capul meu odată cu înaintatrea în timp în acest job. Sunt anumite acțiuni pe care le-am făcut pentru prima dată în viață practic - le anticipasem și, deși am studiat printre picături cum trebuie făcut, îmi stăteau pe cerier, creând o stare de anxietate cu care trupul meu e atât de obișnuit încât pentru mine e o a doua natură.

Săptămâna care a trecut am bifat un număr de atribuții care îmi creau acea stare de anxietate, printre care instalarea unui fir de rețea și mufarea unui fir de rețea. Pe primul l-am cumpărat mufat, ca să pot lucra liniștită, dar apoi mi-am alocat două ore să învăț să mufez - a durat 10 minute. Toate bune și frumoase, dar am rămas cu starea de anxietate, deși nu mai am din lista mea de 7 chestii decât una, pentru care deja am studiat câteva aspecte esențiale, plus că nu cade sub obligația mea, pot merge la un servis de calculatoare fără probleme. Dar am ambiția să învăț să fac singură, e ceva ce întotdeauna mi-am dorit să știu să fac.

*

Aș vrea să ppt să ies din starea asta de încordare, mușchii îmi sunt încordați în proporție de 70%. Am trăit așa cea mai mare parte a vieții mele, dar credeam că m-am vindecat. Știu că am rămas așa de la ultima trădare de la servici. Oricum la servici lucrurile s-au calmat. Cineva a chemat inspecție și am fost și eu chemată la un mkment dat. Totul a decurs normal și firesc, nu am fost acuzată de nimic (pentru că nu e nimic în neregulă cu mine sau comportamentul meu, știam asta și de aceea nici nj m-am stresat de inspecție), în schimb s-a făcut o încurajare la modul general să lucrăm ca o echipă și să ne împărțim munca (logic) astfel încât să știm cine se ocupă de ce anume. Toată interacțiunea a fost elegantă și ideile transmise au fost impregnate cu bun simț, au fost repetate idei pe care eu le-am transmis echipe dinainte, dar care au foat respinse. Toată interacțiunea de la inspecție m-a uns pe suflet și mi-a dat mental liniște și energie să mai bifez din lista mea de activități pe care nu le mai făcusem. Toate bune și frumoase, doar că am rămas cu încordarea asta din care nu pot să ies. Un alt aspect e că mi-am luat unpic de concediu și nu sunt capabolă să mă relaxez - ăsta e un răspuns de la cptsd, îl cunosc, e a nu știu câta oară când trec prin așa ceva, doar că eu credeam că m-am vindecat. Dar fiecare tentativă de abuz pare că reînvie problema asta. E bine că sunt conștientă de ea.

*

Am în față (ignorând elegant durerile de mușchi care sunt încordați de atâtea zile zi și noapte) câteva zile frumoase și presărate cu niște provocări și mai frumoase, vremea e superbă și mă simt bine, iată! Aveam mare nevoie să scriu.

Și mai am nevoie să fiu mult mai atentă, acum că mi s-a mai eliberat spațiu mental, la felul în care cheltuiesc banii. Deja am început să gătesc mai mult și să îmi amintesc anumite rețete simple, delicioase și sănătoase (după decizia de a divorța, de la atâta nemulțumire care mi-a fost arătată ani la rând, am dezvoltat o fobie de gătit; la un moment dat am reînceput să gătesc, dar doar mâncare pt copii mici și foarte greu și încet am reînceput să fac anumite rețete atât de dragi mie).

Felina îți mulțumesc pentru listă. De primii patru nu mai auzisem și îi voi asculta un pic să-mi formez o părere.
Este interesantă ideea de război spiritual, am auzit-o pe Christina Lopes DTP MPH pe youtube explicând exerciții de protecție în această direcție.
Din câte știu, de ptsd nu scăpăm vreodată, dar poate deveni o unealtă utilă foarte complexă pe care o putem folosi în lecțiile următoare.

Înțeleg că ești un om sensibil și că îți auzi intuiția. Cum reacționezi la informația pe care o primești prin intermediul ei poate schimba atât starea ta de spirit generală, cât și comportamentul celorlalți.
Este normal să te enervezi când intuiești că ceilalți te atacă, frica este normală. Planul lor de a ataca și comportamentul lor subversiv sunt echilibrate și vallidate de frică. Câtă vreme simți frică și neliniște rezonezi cu ei și astfel trăiți o experiență comună. Poți alege să simți orice altceva și, progresiv, te vei distanța de zona de vibrație joasă în care zac neprietenii tăi.
Mie mi-a fost util să învăț să simt diferența dintre mine și ei: ei au nevoie de conflict, iar eu nu. Pot învăța din aspectele colaborative ale vieții mai mult și mai bine decât din cele conflictuale.

Meriți liniște și pace, relaxare.

M-ai făcut să mă gândesc la parfum când am citit lista cu lucrurile bune din viața ta. Nu știu de ce.
Dar simt nevoia să te întreb ce parfum folosești zilele astea și dacă ești fidelă unuia anume ... girly things.

Pe f scurt că sunt zob și zomb

S-a răsturnat situația.

Aparent de la faptul că ceea ce am făcut legat de VR nu a mai făcut nici o altă școală din țară.
Așa că acum "suntem singura școală din țară care ...". Suntem 😆

Pentru mine e o nimicură ce-am făcut. Situația e ilară pentru mine. Dar ce înțeleg eu din mecanismele acestei lumi?

Și acum mi se vorbește omenește și cu respect. O să-mi ia ceva timp să mă obișnuiesc.

Acum somn

Acest topic a fost editat de Felina: 20 Nov 2023, 08:03 PM

După cum spuneam: va fi bine !🤗😘
Odihnește-te și lasă-i să creadă că “ uite ce am făcut noi”! Ei știu adevărul, dar cum să nu se împăuneze cu meritele?,! Oameni mici, de…
Să nu crezi că s-a terminat, îi roade invdia și, mai rău, se tem acum de tine!
Tu vezi-ți de viață, umple-ți sufletul cu validarea asta care a venit la timp, petrece-ți zilele libere de bugetar odihnindu-te cu voluptate!
Mie îmi plăcea să dorm la prânz, să citesc sau să văd filme ușurele, dulcegării de alea!☺️Mai o prăjitură, o cafea cu fetele, niște plimbări cu copiii, e aur curat pauza care vine la oboseala acumulată!

În altă ordine de idei, trăiește viața din plin, că una ai, îți zice bătrânica de mine! Eu mă împart între zilele minunate petrecute cu ai mei, vacanțele frumoas pe care nu mi le-am permis până acum și … mersul la doctori. Mereu se strică ceva în angrenajul corpului uman… stresul uzează!
Te îmbrățișez si să auzim numai de bne!🥰

Fanta🤗
Cu mare întârziere...

Parfumul meu preferat se schimbă foarte des, cam la 3-4 zile. Folosesc mai mult diverse deodorante pe care le cumpăr în număr mare când mă găsesc într-un loc care vinde așa ceva - cumpăr câte unul din fiecare parfum care îmi place. Și mai am diverse parfumuri de la avon - îmi place mult ce a scos Eva Mendez.

Nu dau multă atenție acestui aspect, nu sunt o femeie cochetă sau la modă, mer mult pe "ce îmi place", mă plictisesc repede de orice parfum și simt nevoia să schimb des

Dăscă🤗🤗

Am reflectat mult la ce mi-ai scris. Cuvintele tale au săpat în mine. Mă transform pe zi ce trece.

Am folosit vacanța să mă odihnesc, să gătesc ceva bun (dar fără să exagerez, cum am înclinația) - am făcut biscuiți cu copiii, am dormit, ne-am plimbat și cred că am văzut și un film, dacă îmi amintesc bine.

A trecut un an de când am pornit de la zero cu oamenii. Am vrut să înțeleg și să învăț, să văd mai bine realitatea și să evoluez pe acest plan, dar și pe aaltele.

Cu oamenii. Am învățat muuuult și multe. Cred că testul suprem (la lucru) a fost să găsesc curajul să spun celor din jur că "da, voi toți greșiți, iar eu am dreptate". Am decis să spun răspicat și mi-am.asumat consecințele. Au chemat inspecția și s-au făcit de râs pentru că au fost ușor atenționați că nu își fac datoria iar eu nu am primit nici o atenționare. Au trecut lunile și am început să văd și să dau atenție la ce văd și să am încredere în ceea ce văd. Suferințele au încetat și am fost cuprinsă de o liniște plăcută, rămânănd doaar cu o anxietate despre care o să vorbesc mai târziu.

S-au schimbat multe. Secretara s-a muiat prima și a început să facă echipă cu mine, puțin câte puțin. Contabila s-a șocat văzând că lucrăm împreună. Încet încet s-a muiat și ea și a început să facă echipă cu mine. Directoarea are zile și zile, câteodată colaborează, câteodată are venin în glas și fulgere în privire. Nu e prea fericită să vadă cum au evoluat lucrurile și mai încearcă să bage zânzanie între noi - se pricepe...

Privirea ei se schimbă repede în prezența mea, se tulbură după caâteva minute de colaborare... Sunt atât de obișnuită cu această schimbare în privirea oamenilor încât mult timp am încercat să mă conving că nu are legătură cu mine. Dar are. Prezența mea, calmul meu și grația mea, lipsa mea de nervi și lipsa mea de nepolitețe și răbdarea mea infinită deranjează. Zâmbetul meu deranjează. Politețea, amabilitatea și disponibilitatea mea deranjează. Lipsa mea de aroganță deranjează.

În plan mai apropiat am observat în liniște atitudinea celor apropiați, cu răbdare și puțin detașată. Am fost la fel și în reacții. Și în atitudine. Am descoperit amănunte, mi s-au revelat adevăruri.

Sunt tratată cu acea tulburare în privire de multe ori. Apoi aruncă cu bani spre mine. Banii sunt bineveniți, mai ales de la oameni care nu știu să le mărească valoarea. Simt și văd câteodată răutate în privirea lor, ca apoi, la următoarea întâlnire să observ vinovăție și o grijă exagerată.

Am reflectat mult. Laitmotivul ultimei decade a fost această atitudine de dispreț și neîncredere în nimic din ce a venit de la mine. Timpul le-a dovedit din nou și din nou că sunt mai serioasă, mai muncitoare, mai corectă, mai iubitoare și mai înțeleaptă decât ei toți la un loc. Au prognozat că voi ajunge rău, și eu, și copiii. Și după fiecare succes și realizare a mea, la puțin timp s-au întors la aceeași atitudine disprețuitoare și neîncrezătoare în mine.

Am refectat mult asupra situației...

Cu toții și-au dorit ca timpul să dovedească că sunt un om mic, slab și bun de nimic. Iar timpul a dovedit nu numai contrariul, ci și că sunt singura care încă, împotriva a tot ce a fost, respectă valorile familiei și îi tratează din nou și din nou cu blândețe și cu respect și le e mângâiere la greu.

Am primit răspunsul. Nu am fost un copil dorit. Mai mult de-atât... am fost lăsată singură bebeluș fiind în numetoase ocazii cu speranța secretă că voi pierii. Iubirea de frați nu a fost niciodată cultivată la noi. Și bănuiesc că ani la rând invidia, ura, râca au fost încurajate. Am fost urâtă de către frații mei și am fost aproape să mor în adolescență - de singurătate și de lipsa de afecțiune, de ura și disprețul cu care eram servită continuu. Cu toate astea nu am murit. Totul a continuat toți acești ani. De acolo această vinovăție în ochii lor.

Sunt aspecte pe care le privesc detașată acum. Rar mă mai doare câte ceva.

Ultima oară a fost când C. a intrat în camera în care eu și m. aveam bucurie pe față. Reacția ei a fost de suferință, o suferință atât de evidentă pe fața ei doar văzându-ne vesele. M-a întristat această stare de fapt. Că nu are loc de mine. Deși are tot ce își poate dori o femeie pe lume, de la copii, soț până la o situație materială minunată, ea totuși nu are loc de mine pe acest pământ. Zâmbetul meu, starea mea de blândețe și liniște sufletească îi provoacă suferință. Existența mea îi provoacă suferință. Am lăsat tristețea să mă cuprindă puțin, am trăit-o, am simțit-o, apoi am eliberat-o. Privesc situația ca o stare de fapt. Evit întâlnirile pe cât posibil. Cu cât evoluez în acceptarea acesei stări de fapt, cu atât mai mulți bani aruncă spre mine. Cu toții.

Cumva un act disperat aceste donații necerute. E o disperare ce încearcă să repare o viață de neiubire, de neglijență și de dispreț. O disperare din teama că adevăratele lor intenții și sentimente vor fi ddescoperite, că adevărata lor față se va dezvăluii lumii. Și ca o contradovadă, iată câtă generozitate!

Asta e starea de fapt, iar eu sunt împăcată cu ea. Banii sunt bineveniți, știu să îi investesc în viitorul copiilor, deși ei nu vor putea ține niciodată loc de dragostea unei familii extinse, dragoste care nu a existat niciodată pentru ei, pentru că ei provin din mine, care trebuia să nu exist.

Acest topic a fost editat de Felina: 20 Jan 2024, 04:37 PM

Financiar am revenit la starea din 2013, cu diferența că acum am o casă a mea personală. Universul a fost bun cu mine. Am muncit până la ultima picătură de energie, zi de zi, an de an. A venit vremea să trăiesc într-un ritm mai lejer și învăț să trăiesc și așa. Anxietatea venită din acel mod de supraviețuire continuu s-a diminuat încetul cu încetul, iar acum învăț să trăiesc altfel decât în modul de supraviețuire.

Am învățat să mă observ în zone părăsite sau nevizitate vreodată.
Există ceea ce se numește mentalitate de sărăcie in orice aspect al viieții noastre. Am descoperit câteva zone în care funcționez involuntar în mentalitatea de sărăcie - zona bărbaților e una din ele. Învăț să schimb această mentalitate.

Viața e frumoasă!

Cumva, viața devine mai ușoară, complicațiile își găsesc o ieșire mai devreme iar timpul pare că a devenit mai încăpător

Am atât de multe de scris!

Se mai ridică un văl.

Unii decid repede că nu au chef să pășească 50 de pași ca să termine un lucru pentru care eu am făcut kilometri, asta așa, metaforic. Am mult de reflectat asupra acestui aspect.

Tocmai am realizat ca in mintea mea anumite mancaruri pe care le pot cumpara gata de a fi consumate intra in categoria trisat. Automat un sentiment de vinovatie atasat de momentul in care le cumpara sau le consum. Cumva in mintea mea mancarea buna pe care o consum trebuie sa vina la pachet cu multa munca tot din partea mea. Cu acest moment de autocunoastere poate ca a venit timpul sa ma bucur de mancare buna si nu numai la un pret mai mic in materie de efort. Simt eu ca a venit timpul. De fapt a venit de ceva timp, dar mentalitatea mea trebuie sa se schimbe, viata frumoasa si usoara nu mai e doar o coincidenta in viata mea, e o realitate de zi cu zi.


S-au aliniat multe in ultima perioada.
Sunt mult mai eficienta la cumparaturile pentru mancare, in sensul ca am redus considerabil risipa, munca cu gatitul si pretul.
Nu am facut rabat la calitate, dar a trebuit sa lucrez la mentaliate- din nou! Am eliminat, cu f multa greutate, niste 'trebuie', traditionale, culturale sau mostenite din familie. Am eficientizat astfel tot ce se intampla in alimentatia si in bucataria noastra. Lupta dureaza de multi ani, dar iata ca am iesit la liman. Cumva mancam bine, sanatos, ceea ce ne place si de calitate excelenta, fara sa depasesc bugetul.

Si aici, din nou, a trebuit sa ma lupt cu morile de vant, sa inteleg ca ma lupt cu morile de vant si sa renunt la lupta plecand pe drumul meu inpotriva tuturor traditiilor si sfaturilor, supararilor etc. Momentan nu mai intru in deetalii.

Pur si simplu a venit vremea ca viata mea sa fie mai usoara, adica normala.

Am observat ca
- desi am diminuat voluntariatul undeva la 5% din ceea ce faceam in trecut, comparativ cu efortul celor din jur e inca de 10 ori mai mult [de analizat]
- capacitatea mea de a fi eficienta in orice actiune la care ma concentrez este greu de inteles, inca mi se spune ca sunt norocoasa, cand de fapt in joc e extrem de multa munca, gandire, planificare, concentrare si abandon personal
- sunt mai rapida in a observa incercari de sabotaj si in "a schimba macazul", nu inainte sa iau in calcul acest risc [mai am de lucru]
- mi-a devenit mai la indemana sa spun, cand sunt acuzata pe nedrept, ca nu, nu e adevarat, nu ai dreptate, gresesti si nu ai dovezi, nu imi poti vorbi asa, nu uita de respect etc
- incep sa nu simt ca nu mai simt nevoia sa "ma" explic, ma surprind in momentele in care explicatia mi se formeaza in minte, dar in acelasi timp mi se formeaza si ideea care imi da un calm aparte, cum ca nimeni nu are timp de explicatia mea si ca de fapt nu am nimic de castigat explicandu-ma, si ca de fapt un nu ferm la momentul potrivit face parte din drepturile mele fundamentale ca om, indiferent de existenta sau neexistenta motivelor; sunt atatia oameni in jurul meu care isi permit luxul de a spune "nu, pentru ca nu am chef" cu un calm si cu un zambet, sau chiar un hohot de ras, pe cand eu? eu... obisnuiesc sa sucomb unei cereri si unei atitudini expectative, sau a unor ochi dati peste cap, sau a unei intrebari agitate... de la oameni care fac doar ce au chef, cand au chef... pretentiile rostite sau nerostite asupra timpului si deciziilor mele sunt analizate atent de catre creierul meu acum
- daca nu raspund la o ntrebare in clipa imediat urmatoare, ci privesc omul in ochi cateva clipe, omul simte nevoia sa isi fereasca privirea si sa revia asupra intrebarii oarecum prea indraznete, ba chiar sa isi raspunda singur la acea intrebare... ceea ce mie imi aduce, pe langa un calm placut, si bucuria ca nu trebuie sa caut modalitati de a raspunde fara sa spun prea mule

sunt multe.... ma bucur ca am reusit sa vars cateva aici, azi. Se schimba multe, cu fiecare zi ce trece. Nu mai sunt izolata, traiesc printre oameni, multi oameni, iar asta desigur ma ajuta in evolutia mea. Am cerut sa invat despre oameni - iata ca invat!

*

Am decis acum cateva luni sa nu imi mai vopsesc parul. Aici din nou sunt multe de spus, dar inca nu am timp sa detaliez.
Cert e ca am decis si nu dau inapoi. Stiu ca va fi greu pana creste parul cel grizonat suficient de lung incat sa pot sa aleg o tunsoare cat de cat si sa scap de parul cel vopsit.
tot cert e ca parul nevopsit care deja are ~10cm este incredibil de placut la atingere. Nu cred ca ma insel daca spun ca e in jur de 50% argintiu. Dar ce argintiu frumos, stralucitor! M-am privit des in oglinda in aceste luni care au trecut, cu scopul precis de a ma obisnui cu noa mea infatisare grizonata si de a ma vedea frumoasa. Mi-a reusit intr-un final. Ma vad frumoasa cand ma uit in oglinda. Nu conteaza ce cred, cu m gandesc, cum sunt de fapt, sau cum ma vad altii. Conteaza ca atunci cand ma pregatesc dimineata, din oglinda sa nu ma priveasca o fiinta nemultumita, ci una plina de viata, de veselie si de iubire. Atat.

M-a binecuvântat universul cu un martor și viața are alt gust.

"Când treci pe coridor, ăștia trei se uită după tine cu ură amestecată cu invidie și cu șoc."

Viața merge înaine și uși mi se deschid în varii direcții.

Parcă nu am fost niciodată parte din societate iar acum sunt.
Sunt atât de implicată în viață acum că atunci când îmi amintesc de moarte mirarea mea e uriașă. Parcă niciodată nu am fost atât de vie. Nu știu dacă trebuie să înțeleg ceva din aceste stări de fapt, dar e bine.

[...]

Cel mai viu ești când mori. Viața e o moarte lentă. Clipa morții e viața trăită la maxim.
Restul sunt iluziile noastre: că aparținem lumii, că ei îi pasă de noi etc... singura care se interesează de noi e doar moartea, și asta zilnic. Dumnezeu e mult răbdător cu copilăriile noastre neinocente.

Cred că mi-ai mao ziz asta cu cel mai viu te simți când mori😁🤗
Totuși n-aș muri acum

Simularea a trecut fără probleme. Cine a muncit cel mai puțin s-a încununat cu rezultatele.

Eu sunt cu zâmbitoare azi, ieri mi-a atârnat greu pe suflet fețele lipsite de orice urmă de bucurie - trebuia să greșesc pe undeva măcar.

Am mult de reflectat.

Am reflectat. Am cugetat.

Trebuie să mă păstrez cât mai neutră.
Trebuie să nu absorb nici un pic din energia lor negativă.
Exersez, trebuie să progresez.

Am observat o zonă neterminată în formarea mea. Ca niște capete de șiret atârnânde.

Cum adică tânjesc să fiu apreciată de niște oameni pe care nu îi admir și cu care practic nu vreau să am de-a face? Și dacă aș vrea, nu s-ar putea, suntem materie diferită, ca oțetul și albușul de ou.

Scriu ca să găsesc o altă perspectivă.

Problema e că eu lucrez cu 4 oameni cu care nu m-aș împrieteni în viața din afara serviciului. O parte din mine vrea să găsesc un fel de cale de mijloc. Oare există ea, calea de mijloc? Să mă mențin cât mai neutră, cât mai absentă, dar eficientă și prezentă în ceea ce privește munca mea, pe care o iubesc. Trebuie să îmi amintesc și faptul că acești indivizi au reușit să alunge persoana de dinaintea mea, care era pe poziție de 20 de ani. Totuși!

Din nou - îmi doresc eu să fiu apreciată de aceste persoane?
Nu am cum, calculând. Păi.
Standardul lor de moralitate e mult sub al meu.
Când ei mă vor aprecia pe mine, înseamnă că voi fi coborât mult ștacheta.
Ca ei să mă aprecieze pe mine, ar însemna un anumit semnal de alarmă, o rușine.

Deci.
Tot ce se întâmplă e așa cum trebuie să fie.
M-am tulburat ieri, așteptam un zâmbet, o privire prietenoasă pentru că trecusem cu brio peste toată această provocare tehnică.
Încă o atenționare că validarea trebuie să îmi vină doar din interior și să nu o aștept din exterior. Sigur nu sunt încă atât de puternică, dar fiecare moment de conștientizare mai pune o cărămidă.

*

Cu această ocazie am putut studia în detaliu comportamentul domnului d., suficient încât să trag o concluzie. Extreme taker.

*

Îmi doresc mult să găsesc acea cale de mijloc prin care să mențin un echilibru. Ei sunt mulți, eu doar una și cu o mare vulnerabilitate, așa că nu se pune problema să răspund la acțiunile lor.

Poți să numești această abordare drept frică, dar eu o văd pe un început de înțelepciune.


Trebuie să rămân constant conștientă de toate riscurile pe care această conjunctură le crează. Nu pot, sub nici o formă, să mă răzbun - mi-ar fi atât de la îndemână! Nu am voie, atâta timp cât mai sunt și alții care ar avea de suferit apoi. Posibil să se desfășoare karma între timp, cu arta ei, dar eu trebuie să mă mențin neutră și să mă prefac că nu văd, nu simt, nu aud, nu mă atinge - practic să fac pe proasta. Nu văd altă cale, pt că de aici nu plec - nu curând, oricum.

Noapte bună!

Azi am făcut un mic exercițiu de putere. Am făcut în așa fel încât să risipesc o confuzie. În privat am primit laude. În față am primit o ușoară criză de nervi din partea persoanei care a sucit povestea în așa fel încât să pic eu vinovată. Am spulberat o minciună. Totul e foarte complex și mi-am promis că nu mă voi răzbuna, dar onoarea trebuie să mi-o apăr cumva fără să mă răzbun. Am făcut-o în cel mai politicos și inocent mod posibil. Nu știu ce va fi, dar mă simt eliberată, ușoară, ușurată, plină de energie și cu siguranță am scuturat o tristețe care mă învăluia. Am datoria față de mine să îndrept anumite povești care mă pictează în tonuri de perfidie și viclenie de care doar cei de teapa povestitoarei sunt capabili. It's called projection. I can see it now.

Acest topic a fost editat de Felina: 8 Feb 2024, 06:24 PM

E un loc diferit locul în care mă aflu. Am înțeles că îmi desfășor activitatea pe un câmp de luptă și trebuie să am mereu garda sus.
Cu îngerul înaintea mea, vorba M.

Atâta timp cât conștientizez că x,y sau z vor doar să mă pună în situații dificile pentru că au nevoie periodic să încerce să demonstreze că au avut dreptate de la început, că dacă au greșit în legătură cu abilitățile mele profesionale, poate reușesc să demonstreze niște tdefecte de caracter. Despre asta e acum asaltul. Și tocmai ce am realizat despre ce va fi asaltul următor.

*

Cafea. Planificat concediu. O mică lecție domnișoarei. Sfeștanie. Gaz. Diriginta?

"Îmi pare rău pentru țările care nu au salată orientală"

"Abia aștept să le fac copiilor mei salată orientală și să stăm la masă tot așa, iar ei să spună că le pare rău de țările care nu au așa bunătate".


Reversul - o teribilă reacție alergică întârziată la ceapă.


Acest fapt totuși nu ne va opri din a ne bucura de viață.

În această dimineață mă simt încredibil de bine. În trup. De acolo vine. În cap la mine mă simt bine in general, dar cu acea durere fizică în fundal căreia de obicei nu îi dau atenție.

S-au întâmplat câteva chestiuni ieri. Reacții alergice, dureri, planificarea unei zile de muncă în jurul acestor realități, apoi spre finalul zilei o discuție pe wapp cu dl dir. Pe de o parte am simțit că e război, pe de alta s-a coborât asupra mea liniștea acceptării - fie așa cum dorește cerul! Devine din ce în ce mai clar că nu putem lucra în echipă. Să vedem cine rezistă, cine rămâne.