Moartea e adevaratul "aliat" al religiei si cat timp ea va plana asupra omului (sper ca nu prea mult), aceasta ne va otravi npua ca bieti muritori, mintea si viata.
Bleah.....o otraveste la fraieri.....cine intelege ca moartea e ceva natural care vine la timpul sau, nu are de ce sa se teama....e o tema speculata abil de religie....

Moartea e adevaratul "aliat" al religiei si cat timp ea va plana asupra omului (sper ca nu prea mult), aceasta ne va otravi npua ca bieti muritori, mintea si viata.

Bleah.....o otraveste la fraieri.....cine intelege ca moartea e ceva natural care vine la timpul sau, nu are de ce sa se teama....e o tema speculata abil de religie....

Mda . . . "Oastea Darwinului" loveste "napraznic".
Cine dracu nu intelege ca moartea e ceva natural dar ca aproape niciodata (la cei normal la cap) nu vine "la timpul sau", dar mai intotdeauna vine prea devreme . . . . si ca aceste lucruri dupa toata logica posibila, nu exclude teama deloc!!!!!!!!! A intelege nu inseamna a gasi convenabil sau avantajos.

Acest topic a fost editat de Octavi: 15 May 2005, 01:49 AM

De ce nu ma mira oare ca nu ai inteles o iota din acele "religii primitive" ? Viata eterna nu e deloc lesne de obtinut (in viziune crestina), e mult mai usor de obtinut moartea eterna, pacatosi fiind la tot pasul

Nu sunt mare filosoafa insa simt ca trebuie sa raspund pentru ca mi-am pus de multe ori intrebarea.Si am ajuns la concluzia ca nu imi este frica de moarte ci de ce vine dupa ea, adica nimica.De acel nimica mi-e frica.Adica imi pare rau ca nu voi mai putea participa la viata generatiilor urmatoare.Ca nu voi mai putea sa vad toate frumusetile acestei lumi, ca nu-mi voi mai putea vedea copilul, nepotii, ca poate Doamne fereste ar putea muri sotul inaintea mea si m-ar lasa singura si nu as mai putea sa gasesc rostul mai departe.De acestea imi e frica insa nu de moarte .

Daca stii ca dupa moarte vine "nimica", de ce spui "Doamne fereste" ? Din superstitie ?

M-ai inteles gresit, nu m-am referit din punct de vedere religios ca nu mai vine nimica.Ci exact la cele enumerate de mine.Se poate ca dupa moarte sa fie alta viata insa nu cea care o las in urma.
Sper ca acuma am explicat mai bine.

De ea nu mi-e frica, doar ca vreau dupa sa-i intalnesc pe cei la care tin. Sa nu-i intalnesc, sa nu fie nimic, de asta chiar mi-ar fi foarte teama, singura.

Nico a scris:

Intrebarea "mi-e frica de moarte?" cred ca este vazuta, de obicei, dpdv al ego-ului. Eu zic ca ptr. ego nu mai exista nimic dincolo de moarte. Evidentele ne spun - nimic dincolo de aceasta realitate. Actorul a imbracat haina si a intrat in rol: cand rolul s-a terminat...este ceva dupa ? si daca da, ce anume ? Actorul supravietuieste rolului ? Si daca da, cine este actorul ?
Deci rolul=egoul ia sfarsit. Sa presupunem ca ar fi ceva...atunci, nu am cum sa-i intalnesc ( in intelesul actual al ideii ) pe cei la care tin, caci eu nu mai sunt eu, ei nu mai sunt ei.
Vine imediat intrebarea: ce este dincolo de sentimentul eului ?
"Cine si ce este acel el sau eu care in toate schimbarile din lume ar dori sa ramaie tot el ? Aceasta este poate tot misterul, toata enigma vietii: sa fie altul...numai sa fie el" - M.Eminescu

Acest topic a fost editat de bishop: 16 May 2005, 10:43 PM

In cazul asta, daca ar fi sa fie adevarat ce sustii tu, atunci prefer sa mor de tot, sau sa incerc sa nu mai mor deloc Pesimista teoria asta cu moartea ego-ului...

@ Nico
Pesimista dpdv al egoului... Daca vei schimba sistemul de referinta din care privesti, probabil ca,
'teoria' asta capata alta reprezentare.

Imi pare rau k ma avant k "musca in masline" dar am simtit nevoia de a atrage atentia asupra ideii pictate de bishop. Intr-o
mare masura sunt de acord cu el, dar doar in privinta ideii generale. Un mare deficit in analizarea acestei idei de "viata dupa moarte" este chiar faptul k suntem in viata, si "moartea" implica incetarea existentei in modul in care o concepem noi acum.
Trebuie sa incercam (si cred k tot ceea ce putem face e sa incercam si nu sa reusim) sa ne distantam de toate conditionarile vietii. O pb infantila ce s-a nascut in mintea mea la o varsta frageda a fost cea: dak lumea moare si se duce in iad si rai "astea nu se umple"? Ceea ce vreau sa subliniez este faptul k nu putem analiza viata dupa moarte, ceva eteric, in delimitari de timp si spatiu, ceea ce ne-a dictat viata si ne-a creat, te-a definit pana in acest moment Imi pare rau k o sa recurg la nuste idei prezentate in 2 filme de animatie si nu in 2 carti de "filozofi celebrii" dar este preznetata ideea de moarte f frumos.
Este vorba de "Final Fantasy" si "Visul"(a fost pe HBO in urma cu un an), in care scenaristii si-au permis inserarea de idei filozofice de "moarte". In primul moartea este prezentata k o intoarcere la o finta mai mare, spiritul pamantului, noi fiind doar niste tentacule lichide aruncate in univers k mod de cunostere. Adik noi suntem extensiile unei fiinte mai mari si dupa ce murim toate cunostiintele noastre revin acesteia,personalitatea, caracterul., sentimentele noastre fiind doar un efect secundar al existentei in aceasta lume, in acest mod.
In cel de-al doilea mod viata era perceputa k o continua intrebare (Vrei sa evoluezi, accepti darul Meu-intrebarea divina) si moartea k o trecere, acceptarea evolutiei. Se baza pe faptul k oamenii au atins pragul evolutiei si viata este o "purificare" este k o sala de asteptare.
Ganditi-va la aceasta idee: Oamenii sunt doar un pas mic in existenta altei fiinte; Nou nascutii altora, moartea fiind trecerea la adolescenta, sau mai rau la copilarie si sa ne fie permis, k sub o alta forma, cu alte ganduri si valori, alt mod de a exista sa raspundem la alte intrebari si sa cautam raspuns la altele; Asta sa fie un gand imbucurator sau dezolant?

Octavi a scris:

Corect, insa, plictiseala nu cumva este un neajuns, o infirmitate a sufletului ? Parerea mea.

In identitatea eului viata nu are cum sa fie eterna. Este numai acel interval dintre nastere si moarte. Aici au dreptate scepticii/ateii : dpdv al eu-lui nu mai exista nimic. Toti zeii sunt morti ! Traiasca Nietzsche !
Vine insa, intrebarea urmatoare: Este ceva? Si daca da, ce anume, dincolo de "delimitarea de rest" ?
...Dincolo de sentimentul eului, s-au afirmat urmatoarele:
"Eu si Tatal suntem una"- Iisus Cristos
"Daca nu exista nici un altul nu exista nici un eu" - Lao Zi
Se poate obiecta in mod corect ca, daca e reala, unificarea diversitatii probabil ca are loc la infinit, in nestiut, si deci, imposibil de atins.
Dar, "nimicul" vazut din prisma ego-ului poate fi "ceva" din alt unghi de vedere.
Deci putem schimba in mod onest sistemul de referinta ? din EU - centrul lumii, in EU - o particica din fluxul nesfarsit ?
...Probabil ca, diminuarea sentimentului eului si ulterior putinta de extragere din acest sistem de referinta,
se afla in aceste afirmatii:
"Am venit sa slujesc , nu sa mi se slujeasca." - Iisus Cristos
"Aici jos sub cer, nimic nu este mai suplu/moale si mai slab decat apa. Dar pentru a sfarama solidul, nimic nu o depaseste si nimic nu ar putea s-o inlocuiasca (nimeni nu se poate lipsi de ea). La fel, Dao ( unitatea nediferentiata - realitatea ultima ireductibila) este ca si apa: ea favorizeaza toate fapturile si nu rivalizeaza cu nimic, pentru ca ocupa pozitia dispretuita - cea mai umila." - Lao Zi Dao De Jing

Astazi am aflat ca mi-a murit bunicul. Stau si ma analizez si observ ca nu sunt trist. Ba chiar as putea rade daca cineva mi-ar spune o gluma. Nici vesel nu sunt. Poate putin confuz. Preocupat mai mult de problemele practice ivite. Preocupat de ce trebuie sa fac acum si in viitorul apropiat legat de aceasta disparitie subita.
Acelasi lucru mi s-a intamplat si acum cativa ani cand a murit un unchi de al meu (fiul bunicului care a murit acum). La fel nu am simtit tristete, nici suferinta. Totusi cand am ajuns la inmormantare m-a intristat tristetea si suferinta altora. Totusi puteam sa ma bucur ca imi revad rudele. Chiar am zambit de cateva ori cand m-am intalnit cu rudele mele pe care nu le mai vazusem de mult.

Acum ma intreb. Ce este normal? Sa fi sau sa nu fi trist? Ca sa fiu trist la inmormantare trebuie sa ma prefac sau sa ii vad pe alti oameni dragi mie ca sunt tristi. De ce nu ma intristeaza oare moartea unui om apropiat? De ce ii intristeaza pe altii moartea unui om apropiat?

M-am tot gandit. Imi este frica de moarte, de propria moarte, de fapt de incetarea vietii. Totusi nu imi este groaza. Nu ma gandesc obsesiv la asta, nici macar din cand in cand, doar cand vine vorba. Din punctul meu de vedere moartea este ceva natural, la fel ca nasterea. Moartea face parte din viata noastra. Oasele ununi mort nu ma ingrozesc, nici macar gandul ca si din mine vor ramane doar oasele dupa un timp nu ma ingrozeste. Dupa ce mori oricum nu mai simti si nu mai vezi ce se intampla cu corpul tau, de ce te-ar ingrozi ce se intampla cu el dupa aia?

Draga Action,

Condoleante! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si sa-l primeasca in Imparatia Sa!

Banuiesc ca nu iti vine sa sari in sus de bucurie... Prin urmare eu zic ca o atitudine sobra, la orice inmormantare, se impune...
Si atunci cand te desparti de cineva drag pentru 1 an, sa zicem, tot iti pare rau, iar altii chiar plang, dara atunci cand sti ca nu o sa-l mai vezi niciodata...
Moartea cuiva nu este obligatoriu sa te intristeze, decat daca iti este dor de el, multi cred ca sufletul celui drag se desfata in Rai, si deci pentru raposat e mai bine acolo unde e...

Mie mi se pare normal...

Eu zic ca nu e cazul sa te prefaci... pentru cine te prefaci?! pentru oameni sau pentru raposat... ? Desi nu crezi, totusi iti spun ca sufletul mai zaboveste putin prin lumea aceasta, astfel incat el "vede si aude" oamenii si pe cei dragi...
Deci nu e cazul sa angajezi bocitoare ca sa faci atmosfera, trebui sa cugeti la amintirea clipelor placute alaturi de bunicul tau... parerea mea...

Asta asa este... multi isi fac morminte scumpe si fitoase, pentru corpul lor care va fi mancat de viermi...Corpul este din tarana si in tarana se va intoarce, dar multi nu se gandesc la suflet , sau ma insel eu...

PS. Stiu ca esti ateu, draga Action, dar daca bunicul tau a fost ortodox, atunci e bine sa aprinzi o lumanare pentru sufletul lui, caci mare bine o sa-i faci, ... si acest bine nu va ramane nerasplatit fata de tine...

Nu, dar imi vine sa rad si ma abtin. Nu este un caz izolat. De multe ori cand primesc astfel de vesti triste imi vine sa rad. Nu am gasit inca o explicatie. Am vazut odata un reportaj pe Discovery despre ras. Se pare ca rasul ca si plansul sunt metode de descarcare emotionala. Primatele ranjesc atunci cand se simt stanjenite. Am observat ca sunt oameni care rad cand sunt disperati. Inca nu imi dau seama daca vestea in sine ma face sa rad sau un soi de ironie a sortii. Ma abtin sa nu rad pentru ca imi este teama sa nu il jignesc pe cel care imi da vestea.

Evident ca pentru ceilalti oameni. Raposatul nu mai are cum sa ma vada. E anormal ca celilalti sa fie tristi iar eu sa zambesc, nu crezi? Vor zice ca sunt nebun daca nu se vor simti jigniti. De asemenea ma gandesc la parintii mei carora probabil ca le-ar fi rusine cu mine. Daca ar fi dupa mine nu m-as duce la inmormantare. Nu imi plac inmormantarile, iar de la cadavru nu mai am cum sa imi iau ramas bun. Ma duc doar pentru a salva aparentele si pentru ca ma gandesc ca ai mei au nevoie de mine.

Asta da, pot sa fac oricand si oriunde si chiar imi face placere.

Eu nu ma gandesc nici la una nici la alta. Am sa le recomand urmasilor mei sa scape de cadavrul meu in cel mai ieftin mod cu putinta.

O s-o fac pentru ca nu am de ales, toti din familia mea sunt sau cel putin se declara ortodocsi.

"Inima" simte pur si simplu. Cea care se intreaba, se indoieste, vrea sa controleze intr'o forma sau alta este mintea. De fapt asa cum ai intuit si tu, ideea ca la o imormantare "TREBUIE" sa fii trist e pura conditionare venita de la societate. Si in general, tot ce se exprima sub forma lui "TREBUIE" denota o conditionare din afara....Un indiciu prin care poti identifica aceste conditionari este TEAMA, care apare atunci cand facem ceva fara sa stim de ce, doar pentru ca trebuie.....

Corect gypsyhart, trebuie sa respir, trebuie sa beau apa, trebuie sa mananc, trebuie sa fac p...i, sunt tot conditionari "din afara".

actionmedia, condoleante. Dar sa stii ca ai de ales, daca crezi ca e o prostie, poti alege sa nu aprinzi nici o lumanare...

Hai sa va spun si eu cum e cu moartea. Mintea noastra e un software care ruleaza pe un hardware care e corpul nostrul, daca nu dispui de mijloace speciale, in momentul in care s-a distrus hardwareul, softwareul dispare si el, si sigur nu dispunem de mijloace speciale. E greu, sau de neconceput sa crezi ca nu ne ducem nicaieri, dar asa este, nimic nu e mai usor de sters decat o bucata de software, e simplu !!! Si ce se intampla cu un calculator caruia i-a fost intrerupt curentul ? Isi pierde ceva informatii. Dar cu unul peste care a cazut o bucata mai grea de moloz ? Cam acelasi lucru cu noi.
Unii cred ca noi de fapt suntem sufletul, iar corpul este purtatorul sufletului. Si atunci trebuie sa ne ducem undeva, suntem niste suflete nemuritoare, nu ? Totusi e fals, noi suntem corpul, un corp care a capatat constiinta, dar noi suntem totusi corpul. Si la ce mi-ar folosi sa fiu vesnic fara corp ?
Din punct de vedere al evolutiei speciilor, faptul ca suntem constienti de propria existenta si de propria moarte este un fapt nefericit, nu trebuia sa se depaseasca nivelul bacteriilor, atunci nici nu s-ar fi pus problema asta. Intamplarea face sa se fi depasit nivelul bacteriilor, asta este. Intamplator creierul ne ajuta sa supravietuim, dar totusi este doar o intamplare ca ne-am nascut si ca suntem constienti. La fel cum este o intamplare si viata pe pamant.

Sincer sa fiu nu cred ca ar fi un castig prea mare sa se pastreze toate constiintele existente pe pamant, sau in univers. Si apoi unde sa le tii, sunt atatea informatii, s-ar putea ca nevoia de stocare sa depaseasca posibilitatile de stocare.

Viata cred ca e si ea o intamplare, nu am platit pentru ea, mi s-a dat, fara nici o garantie fara nimic, o traiesc cum vreau, stiu ce se va intampla la sfarsit si incerc sa profit la maxim de timpul care mi-a mai ramas de trait. Sper sa apuc sa fac ceva care sa ramana dupa mine pana mor. Daca nu, nu e nici o pierdere.

@Artanis
Nu trebuie sa respiri. O faci pur si simplu. Daca ai sta sa te gandesti "trebuie neaparat sa respir caci altfel voi muri" probabil ca la un moment dat ai uita ca "trebuie" si ai muri...Cel putin cu trupul fizic.....

a trebui = a avea nevoie
http://dexonline.ro/search.php?cuv=trebui&source=

@Artanis
Inteleg ce vrei sa spui, dar.....
Pe de o parte exista prea multe "nevoi" inventate/ pervertite in ziua de azi ca sa mai ai incredere in acel "trebuie"/ "am nevoie". De aceea am spus ca "in general" e vorba de conditionari.
Pe de alta parte, eu cred ca exista o parte in om care nu are nevoie de nimic. Din ACEL punct de vedere, al FIINTEI sa spunem, nevoia (de pe orice nivel) este ceva exterior, care nu te poate atinge...

Referitor la postul lui "actionmedia" (cer scuze k dau un reply asa tarziu):
In primul rand condoleante.
In al doilea rand din comentariile tale banuiesc k ai o varsta "frageda" si gandul mortii este foarte departe. Singurul lucru care te-ar face sa te gandesti la propria-ti moarte fiind probabilitatea unui accident groaznic sau a unei intamplari nefericite.
Si in aceste cazuri (chiar dak se recunoaste sau nu) vine replica subconstienta "nu mi se intapla chiar mie" sau "care ar fi sansele". Dar dak te-ai trezi in fiecare dimineata si te-ai gandi : "oare azi va fi ziua in care voi muri" stiind k nu va mai fi nevoie de un accident ci doar de timp, putin timp, putand doar sa stai si sa astepti in cele 2 luni pe care le mai ai de trait, perceptia ti s-ar schimba.
In legatura k nu ai simtit tristete ci doar stanjenirea de a te afla la inmormantare, banuiesc k nu erai foarte apropiat de bunicul tau si k el locuia (banuiesc) in alt oras vizitandu-l rar si pe durate scurte. In acest caz la aflarea mortii lui ai putut spune: oamenii mor tot timpul, si eu o sa mor candva. Aceasta este o gandire tipic adolescentina dictata de o asociere de hormoni ce nu iti permite sa gandesti acest lucru in mod "matur". Nu vreau sa condamn aceasta gandire, si eu sunt de o varsta mica si mi s-a intamplat acelas lucru intr-o situatie asemanatoare si am vrut sa vad dc moartea nu mi se pare ceva exceptional, afland k multe persoane de varsta mea au privesc lucrurile in acelas mod.
Am aflat sunt atat cauze fiziologice cat si psihologice. Cele fiziologice le-am schitat mai sus un pic, cat despre cele psihologice pot spune k nu te intristeaza gandul k ai sa mori deoarece nu eshti "acordat" pt asa ceva la varsta asta. Gandul k vei muri curand duce la depresie si treptat devi inutil (de aceea majoritatea celor care sufera o experianta ce ii aduce aproape de moarte isi schimba conceptia deoarece psihicul lor sufera schimbari si devin mai "prudenti" ). Deci in aceasta etapa a vietii tale nu iti este de folos sa te sperie gandul mortii, deoarece creierul tau estimeaza k datorita faptului k "esti in putere" poti iesi din situati mai dificile ce ti-ar pune viata in pericol. Pe masura ce imbatranesti si corpul nu mai face fata, din aceeasi dorinta de a trai pe care o ai si acum incepi sa te protejezi mai mult, de ce? pt k iti este din ce in ce mai frica de moarte, ideiile pe care le ai ai acum fiind inlocuite de altele noi.

Cele spuse anterior nu sunt obligatorii ci doar o generalitate a psihologiei umane.(dak am facut o estimare gresita asupra varstei tale imi cer scuze, dar nu retrag ce am apus cu privire la un esantion ce se incadreaza in acele varste )

Asa e, eu asa simt. Doar ca e prima oara cand mai vad ideea asta la altcineva.

Acesta sa fie esenta/spectatorul/privitorul inactiv ce contempla spectacolul lumii ?
Fara implicare in rodul actului ? Detasat de orice "nevoie"?
Si daca da, atunci, il putem cuprinde intr-o definitie ?

@bishop
Poti spune si asa....
Poti vorbi despre acel "CEVA"...asta nu inseamna neaparat ca l'ai "cuprins" sau "limitat". Cuvintele pot fi ele insele "porti" catre ceea ce nu poate fi spus ....

@Felina

Se spune ca viata`i doar un drum spre moarte....... , cand ne nastem incepem sa murim ............
Dar moartea? moartea e un drum spre ce ? .... Cand murim incepem sa ce ?

Interesanta intrebare........ Sinuciderea...? hmmmm
e un subiect destul de complex.... dar .... o sa incerc sa fiu cat mai "la obiect"
Se spune ca sinuciderea e inceputa si de cele mai multe ori si terminata .. de oameni "slabi".. delasatori .........
emotivi.etc...............
De ce ?
Eu zic , ca .... oricine are asemenea tendinte in anumite momente [acum vb din proprie experienta ]
De ce este considerata un pacat ? Daca cei ce o fac ard in iad [spune biserica] atunci unde e libertatea ... de a decide ceea ce vrei sa faci ? unde e renumitul slogan "cu totii suntem egali "...? De ce pentru orice lucru cu care biserica nu`i de acord se spune ca "e pacat" ? [da stiu.... f foarte multe intrebari ....... dar pseudonimul meu spune multe ]

De ce trebuie sa fie musai un drum? Ori un inceput? De ce nu poate fi pur si simplu un sfarsit si nimic mai mult?

PS:

Incepem sa putrezim... banuiesc.

Mai rau, incepem sa fim mincati de viermi......

Manifestari ale sentimentului eu-lui. Ego-ul se naste la prima amintire si moare odata cu ultima.
Si oare el sa fie identic cu noi ? Ego-ul asta suntem noi ?
Un intelept afirma ca toate fricile pot fi subordonate uneia singure: frica de moarte.
Urmariti in voi zbaterile, revoltele, acelui "ceva"(egoul) care refuza implacabilul - moartea sa. Insistati - spunea cineva ca perseverenta este favorabila. Pe fractiuni de momente numai ( asta la inceput ) apare si "altcineva" in aceasta cearta - un alt "personaj": e calm, nimic nu-l inspaimanta, priveste zbaterea primului cu detasare. Nu are nici o nevoie, nici o dorinta, nici o tensiune nu-l framanta, mai degraba poate fi caracterizat prin atribute negative: nici asa, nici asa. Urmariti-l in continuare: de unde vine, unde se duce, ce este acest "personaj" pe care nu-l atinge nimic ?


Acest topic a fost editat de bishop: 11 Jun 2005, 11:41 PM

Aproape de fiecare data micile sau marile mele framantari si depresii se incheie cu acest personaj de care spui tu, care zice: "si ce daca ? si ce ? asa este dat. ce stiu eu. o sa mor intr-o zi si gata." etc. Uneori personajul este credibil mai usor si imi revin, alteori mai greu. Deci ce vrei sa zici cu un astfel de personaj ? Ca trebuie sa ajungem sa ne identificam cu el ? Eu nu am privit aceasta voce decat ca pe una de calmare, de acceptare si de a merge mai departe.


PS: de fapt nu moartea ne sperie, ci suferinta. Suferinta fizica, cea care observam ca ne duce de obicei la moarte, suferinta de a ii pierde pe cei dragi, si nu in ultimul rand suferinta care ne paste, din ce ne spun religiile, dupa moarte daca am facut fapte rele.

Acest topic a fost editat de user: 12 Jun 2005, 12:13 AM

In religia crestina, cel putin, mortea apare ca pedeapsa, urmare la savarsirea pacatului originar. In alte religii, moartea e o poarta.
Voiam sa va intreb ceva, si ma scuzati ca ma bag in discutie, ce credeti de paradoxul asta:
viata de dupa viata=viata de dupa moarte
la prima vedere, pare ca viata si moartea sunt acelasi lucru...dar e o mica chichita acolo...

Ieri am fost la Manastirea Neamtului si m-a socat /zgaltait/pus pe ganduri ,modul in care calugarul ghid ne-a invitat sa vizitam osuarul:
" -Si acum va invit sa priviti viitorul nostru!"
Moartea=viitorul....

Hm, Moartea...Eu o vad ca un sfarsit firesc insa mai am o parere, poate pentru unii stranie...Cand moare cineva, altcineva renaste...Nu in sensul ca se naste, in sensul ca-i merge mai bine. Nu vreau sa par fara inima, dar eu pur si simplu asta am observat. Cineva "plateste" cu viata lui pentru fericirea altuia drag, sau apropiat. Ciudat, nu? Chiar as vrea si alte pareri concrete la "fenomenul" asta, observatii desprinse din realitate...