culori smaltuite

In apropiere de Inchisoarea lui Alexandru, despre care voi vorbi data viitoare , se afla un bazar in care se vind cu predilectie obiecte de artizanat : covoare, tesaturi, materiale fine din catifea si matase, obiecte de argint, sticlarie, sticla pictata, ceramica, obiecte decorative si mici piese de mobilier.

Despre tesaturi si covoare am vorbit inainte, asa ca, azi, voi incerca , prin cele citeva imagini, sa arunc o privire in universul faiantei si al ceramicii smaltuite din Yazd.

Obiectele decorative sub forma de masti expuse pe acest perete mi-au atras atentia imediat ce am intrat in magazin. Cea mai mare parte a lor reprezinta simboluri sau personaje din legendele iraniene/persane.



De remarcat e culoarea albastra, acel albastru turcoaz care trece ca un fir calauzitor prin toata arta decorativa si arhitectura persana.

Altceva ce mi-a atras atentia au fost placile de faianta pe care numele Allah e scris de patru ori, dar in asa fel incit forma geometrica finala sa sugereze simbolul bunastarii, gresit identificat in Europa cu zvastica nazista.

......

Simbolul Soarelui, simbol care inainte de revolutia islamica se regasea si pe drapel, il vezi pretutindeni in bazar.
Luna, ca simbol al frumusetii feminine si al tainelor de nepatruns, este alaturata mereu Soarelui, caci Soarele reprezinta simbolul virilitatii masculine, al cunoasterii, intelepciunii dar si al purificarii si al izvorului vietii.
Crucile din ceramica smaltuita, albastre ca peruzeaua, stau suspendate in cele mai diverse locuri.

Voi incheia cu un aranjament de placi de faianta pentru bucatarie. Modelul intreg compus din citeva zeci de placi, are inaltimea unui perete si o latime de aproape doi metri.



De fapt, in acel magazin, am vazut expuse citeva modele de acest gen ... insa acesta mi s-a parut mai interesant.
Printre altele fie spus, eu n-as putea sta intr-o bucatarie sau intr-o casa atit de 'incarcata' cromatic.
Prefer faianta monocromatica ... cit mai deschisa la culoare.

ieri si azi

Alt loc care induce in eroare turistii, din cauza pliantele in care informatiile sunt amestecate intr-un mod de-a dreptul oribil, este asa numita inchisoare a lui Alexandru, Zendan-e Eskandar.
Imaginile din pliante arata o constructie din caramida cu o cupola interesanta, insa aceasta constructie nu are nimic de a face cu faimosul macedonean ce a ingenuncheat pe trufasii aristocrati persani.
Constructia de caramida e de fapt scoala religioasa Ziaeieh, Madrese-e Ziaeieh in limba persana, scoala ce a fost ridicata pe ruinile inchisorii.



Trebuie sa spun citeva cuvinte despre inchisoarea lui Alexandru, numita impropriu cu acest nume, pentru ca aceasta inchisoare a existat inainte de invazia armatei lui Alexandru Macedon in Persia.
El insa a folosit-o si a trimis in acele hrube pe toti cei care i se impotriveau in vreun fel, si pe multi din acestia i-a lasat sa moara acolo de sete si de foame.
Ce a mai ramas din acea temuta inchisoare? ... doar o mare incapere subterana la care se ajunge cu ajutorul unor trepte abrupte, trepte de constructie mult mai recenta.




In interiorul intunecos s-a amenajat o ceainarie traditionala si un fast food.
Niste copii se jucau cu baloane colorate in timp ce mincau chipsuri. Intr-un colt, doua fete, isi sorbeau in tihna cafeaua, discutind si rizind.
Altii fotografiau interiorul, dar mai ales singurul loc prin care venea lumina naturala.



M-am asezat pe o sofa acoperita de un covor tesut in culori vii. Un fel de tristete ma cuprindea cu fiecare secunda ce trecea. Am vrut sa ies la lumina ... insa ceva ma tinea legata acolo.
Pentru citeva clipe m-am gindit ca ieri, chiar daca acel ieri a fost foarte departe in timp, aici au murit fiinte care nu au putut vedea decit un petec de cer taiat de gratii de metal ... ca zile de-a rindul, poate ca ani de-a rindul, ei nu au vazut decit acel petec de cer.
Ma gindeam ca intre peretii acestia au murit vise, s-au sinucis ginduri, au inebunit sentimente si s-au resemnat idei ... si mi s-a parut de-a dreptul inuman ca aici, in acest loc in care simti efectiv apasarea neputintei, sa se bea ceai, sa se manince pizza si salata mexicana.

Gindurile veneau unul dupa altul ...
... si iarasi voi spune ... ce absurda e viata!
La Ardakan, oras in care religia lui Zoroastru este la ea acasa, in 1943 s-a nascut un copil ce avea sa devina presedintele Iranului : Mohammad Khatami.
Mai tirziu, in 1945, la Yazd, la patruzeci de kilometri distanta de Ardakan, se nastea un alt copil, viitor presedinte al Israelului : Moshe Katsav.

Ambii, unul musulman iar celalalt evreu, copii ai aceluiasi desert, ambii purtind in inima caldura aceluiasi soare ...
Doua tari dusmane, Iran si Israel, isi trimit reprezentantii la sedinta anuala de la ONU.
Acolo, ei doi, intr-un spatiu suprapopulat de ziaristi si cameramani, si-au incrucisat pasii. Inevitabilul s-a produs.
Moshe Katsav l-a salutat pe Khatami. Presedintele iranian, cu fata golita de orice expresie, insa cu ochii inundati de neputinta si rusine, a inclinat doar capul in semn de raspuns la salut.
Nu putea face nimic altceva mai mult chiar daca cu inima ar fi dorit sa mearga si sa-l imbratiseze (eu asta am inteles privind cele citeva secunde filmate in care in prim cadru cad ochii lui Khatami) .
Nu-i dadeau voie regulile impuse de angrenajul politic din care facea parte. Dar chiar si asa, pentru acel semn de raspuns, dovada de minima politete, el avea sa fie luat la intrebari de mass media fundamentalista.

Ma gindeam ca ieri, un ieri nu prea indepartat, doi copii se jucau fara de grija, unul la Yazd, celalalt la Ardakan ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 22 May 2008, 05:46 AM

Poti fi sigura ca desertului i-e rusine de amandoi Doi dementi...............

Sorin.

Dementi?!
Din cite stiu eu, Khatami e cel care a apropiat cel mai mult Iranul de lumea vestica, si aici vreau sa amintesc de acel "Dialog al Civilizatiilor" propus de el. Vesticii l-au considerat un reformator, la fel si iranienii.
Despre Moshe Katsav nu pot sa ma pronunt.

Azi intr-un taxi...
La citeva secunde dupa ce am inchis portiera radioul a inceput sa transmita citeva secvente muzicala. Le-am recunoscut din prima : Hora Staccato a lui Grigoras Dinicu
Chiar de la primele acorduri am vazut ca soferul se apleaca si apasa pe clapa radio-casetofonului.
Piesa s-a terminat si au inceput stirile, insa soferul a inchis butonul radioului si a dat drumul la casetofon, ascultind pierdut acordurile de muzica romaneasca.

... chiar si numai pentru aceasta, azi sunt bine dispusa .

Cum ai putea da cuiva preamultul putin de care are nevoie pentru a-si modifica balanta alchimica a gindurilor, daca nu prin acel putin preamult ce-ti ingreuneaza ghemul propriilor ginduri?
Un echilibru mereu instabil, alimentat de indecizii de moment, contrabalanseaza intr-un mod haotic preamultul si preaputinul.

imagine - Chema Madoz

... atunci cind nu mai exista nici o forta de atractie echilibrul e usor de gasit.



Acest topic a fost editat de exergy33: 29 May 2008, 07:46 AM

levitaţie



"Între timp, trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă."
Constantin Brâncuşi

Pentru mine aceasta e cea mai frumoasă sculptură pe care a făcut-o Brâncuşi, sculptura în care el reuşeşte cel mai bine să elibereze marmura de surplusul care o ţine legată de pamînt, dînd imponderabilitate unui chip teluric dar în acelaşi timp celest.
Piatra îşi regăseşte forma ei primordială - aceea de praf stelar purtat de vînturi cosmice.
Privind la această muză adormită am senzatia că ea va începe să leviteze, ignorînd legea gravitaţiei, plutind în aer la fel ca toate visele imaculate ale copilăriei, fără să mai coboare vreodată pe pămînt

Miine va fi 1iunie, Ziua Copilului.
Brancusi spunea cindva : "Când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit demult" .

Superb!

viaţa ... ca un vitraliu

De la televizor am auzit pentru prima data cuvintul vitraliu. Cred ca eram inca prin clasele primare, nu mai stiu exact ... dar ciudat ca imi amintesc unele secvente din acea emisiune de la Teleenciclopedia in care se vorbea despre vitraliile catedralelor din Franta.
Cu citeva zile inainte ma izbisem de cuvintul vital, si desi mi se explicase ca trebuie sa-l pun in corespondenta cu cuvintul viaţă, orice faceam, gindul ma ducea la cuvintul vită , insa dupa aceea, in mintea mea, vital si vitraliu au stat mereu alaturi. Explicatia am gasit-o de abia in momentul in care am intrat in pavilionul cu vitralii din gradina Dowlat Abad din Yazd.


Am vorbit despre culori ... culorile de pe mozaicuri, covoare, tesaturi. Dar a mai ramas ceva despre care nu am vorbit inca : culorile vitraliilor. La Yazd fiecare casa traditionala are vitralii, dar cele mai frumoase vitralii sunt cele de la resedinta guvernatorului provinciei Yazd, resedinta cunoscuta sub numele de Dowlat Abad.
Ansamblul este amplasat intr-un parc de dimensiuni astronomice, in care de fapt ne-am si ratacit.
Accesul se poate face prin mai multe intrari, din mai multe puncte cardinale.

Vazute din exterior, ferestrele acoperite cu sipci fine din lemn nu au nimic spectaculos in ele. Dar in momentul in care patrunzi inauntru esti pur si simplu ametit de ceea ce vezi. E ca si cum ai intra intr-un alt univers.

...


Soarele desertului patrunde prin aceste bucati de sticla colorata si picteaza cu lumina-i peretii si pardoseala din marmura sau piatra slefuita.
Toate efectele sunt legate de lumina, caci la fiecare ora a zilei vitraliile isi schimba nuanta culorilor. La prinz ai impresia ca sticla a luat foc si flacarile portocalii cuprind intreg salonul, peretii si balcoanele din lemn sculptat, ... chiar si apa havuzului prinde culoarea unui cognac de calitate.



vitraliu din salonul de oaspeti



detaliu


Exact la ora prinzului am facut si eu citeva fotografii. Dar fotografiile nu pot reda atmosfera de acolo ... linistea masurata de clipocitul apei, mirosul de lemn vechi sau cel al copacilor abia infloriti de afara ... si nici gindurile care iti sunt trase la suprafata de niste fire invizibile.

In acele citeva minute de la ora prinzului am realizat ca viata fiecaruia din noi e ca un vitraliu. Pentru a-i vedea frumusetea trebuie sa o privesti de dinauntru ... nu de dinafara.
Trebuie sa astepti momentul prielnic in care lumina sa-ti cada pe suflet intr-un unghi anume ... si sa te lase sa vezi tot ce exista si ce-ti apartine .

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Jun 2008, 09:13 AM

tot despre vitralii

Data trecuta m-am grabit si am omis sa dau unele informatii despre vitralii, insa le voi da acum.

In Europa inceputului de Ev Mediu vitraliile au fost folosite aproape in exclusivitate in catedrale. Ferestrele cu vitralii evocau in cea mai mare parte scene biblice si rareori motive florale sau motive geometrice abstracte. In acea perioada de timp ele reprezentau un mod de a comunica sacralitatea.
In a doua parte a Evului Mediu vitraliile incep sa patrunda in arhitectura palatelor si a vilelor unor negustori bogati si bancheri. Modelele se diversifica si influenta orientala, atit cea din zona Orientului Mijlociu, cit si cea din zona Orientului Indepartat, se face vizibil simtita .

In Orient insa, vitraliile, desi au fost folosite la infrumusetarea unor moschei, nu au fost considerate niciodata ca un accesoriu al lumii religioase, si nici al bogatasilor, pentru ca, in mare vorbind, ferestrele din sticla colorata erau la dispozitia oricarui muritor de rind.
Pretul unui vitraliu nu reflecta in primul rind pretul materiei prime, cit pretul modelului, de multe ori unicat. Asa se face ca vitraliile din casele unor oameni cu stare se ridicau la rangul de opere de arta si ca multe muzee europene au facut oferte serioase Iranului pentu a le cumpara.
Aici as da ca exemple casele unor negutatori bogati cum ar fi Tabatabaei din Kashan, Koulah Douz din Yazd (actualul muzeu al apei) sau Ghavam din Shiraz ( vila cunoscuta sub numele de Najarestan-e Ghavam).

Intr-o zona cu clima calda, in care, la orele prinzului, razele soarelui au puterea sa sfredeleasca si piatra, vitraliile reprezentau o necesitate si un mod relativ ieftin de a asigura sanatatea ochilor.
Compozitia sticlei colorate era astfel conceputa incit sa filtreze cit mai bine lumina solara si sa protejeze sanatatea pupilelor.
Am aflat cu surprindere ca insectele nu pot suporta unele nuante de rosu si verde, si ca, desi afara gradina e plina de furnici, tintari, muste, fluturi si alte insecte, ele nu se apropie niciodata de ferestre din cauza ca jocul de lumini colorate actioneaza ca o bariera, indepartindu-le.
Dupa ce am aflat acest amanunt am incercat sa ma conving de una singura daca e asa.
Surprinzator ... dar in apropiere de ferestrele cu vitralii nu ai sa vezi nici o insecta pe timpul zilei !

In Iran foarte multe case traditionale apartinind oamenilor simpli aveau si inca mai au ferestre cu vitralii. Restaurantele, ceainariile, uneori baile publice si chiar magazinele din bazar, aveau in componenta lor vitralii.

Specialistii iranieni zic ca cele mai frumoase vitralii din Iran sunt cele din moscheea Nasir-ul Molk din Shiraz, resedinta de la Dowlat Abad din Yazd, resedinta lui Karim Khan Zand din Shiraz, holul principal al casei lui Tabatabaei din Kashan si cele din saloanele de oaspeti ale palatului Golestan din Teheran.

O legenda, pe care o reia si Plinius cel Batrin, spune ca niste negustori fenicieni au fost nevoiti sa-si intrerupa calatoria pe mare. Ei si-au descarcat marfa undeva pe tarmurile Palestinei. Spre seara au inceput sa faca mincare. Pentru ca nu aveau altceva la indemina, au luat niste bucati de salpetru din marfa lor si au improvizat o vatra de foc.
De abia dimineata au observat ca din cauza caldurii focului salpetrul (carbonat de sodiu) se topise si se vitrificase partial.

Tot orientalii au fost cei care au descoperit retete secrete pentru a obtine culori rezistente in timp si care sa nu fie discolorate sau opacizate de lumina solara. Cu cit sticla colorata avea transparenta mai mare cu atit era mai scumpa.
Un alchimist arab cu numele de Jaber/Jabir, cunoscut in Europa sub numele de Geber, a scris prin secolul al VIII-lea o carte intitulata " Taina margaritarului pierdut/ascuns" in care da patruzeci si sase de retete pentru a produce sticla in diferite nuante de culoare.
Printre altele fie spus, Jaber/Geber se ocupa si cu producerea de pietre pretioase false ... stiinta nu are limite, la fel si boala de bogatie a regilor, iar Jaber/Geber a stiut sa profite din plin.

Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Jun 2008, 05:51 AM

povestea prinţesei şi a soldatului cel chipeş

Citeodata, atunci cind stau la calculator, am obiceiul sa deschid televizorul si sa caut un program pentru copii.
Nu ma dau in vint dupa astfel de programe dar imi place sa aud vocile si risetele copiilor ce participa la emisiune.
Se mai intimpla sa-mi atraga atentia cite o poveste, asa cum a fost cazul cu povestea micutei servitoare si a printului ce dorea sa-si aleaga o sotie, poveste pe care am povestit-o deja in acest jurnal.
Vinerea trecuta am ascultat o alta poveste ... inedita, as zice eu.
Dar sa nu lungesc vorba si sa incep a o povesti ...

Pe niste meleguri frumoase, ca de poveste, traia un imparat batrin care avea o singura fata. Si pentru ca tinea la ea foarte mult i-a construit un palat in jurul caruia a plantat flori minunate, pomi roditori si copaci cu nume ciudate.
In acel palat printesa era cu adevarat stapina. Servitorii ii stateau la dispozitie noapte si zi iar domnisoarele de onoare si cavalerii nu stiau cum sa-i mai faca pe plac si sa o faca sa rida.
Palatul era pazit de o garda alcatuita din cei mai curajosi soldati platiti regeste de tatal printesei.

Printesa isi traia fericita zilele. Petrecerile se tineau lant la palat iar fata imparatului era nelipsita de la ele. Nici prin cap sa-i treaca ca unul din soldatii din corpul de garda nu avea ochi decit pentru ea.

Soldatul cel chipes suferea in tacere si se gindea cu durere ca soldatia se apropie de sfirsit, ca va trebui sa plece de la palat si nu o va mai putea vedea niciodata pe printesa.
Gindul acesta ii chinuia zilele si noptile. S-a gindit indelung si in cele din urma si-a luat inima in dinti si a cerut ei o audienta.
Printesa l-a primit crezind ca el ii va cere un favor insa cind a auzit ca soldatul ii marturiseste ca e indragostit de dinsa si ca o cere de sotie a izbucnit intr-o cascada de ris, si printre hohote i-a zis:
" Bine, daca vei rezista sa faci de garda 99 de zile si 99 de nopti fara intrerupere, fara sa te ia somnul, si daca ori de cite ori ma voi uita de pe balcon te voi vedea la post, promit ca iti voi deveni sotie. "

Soldatul a plecat fericit fara sa-i mai pese ca in urma lui salonul vuia de risetele domnisoarelor de onoare si al cavalerilor ce o insoteau pe printesa.

A trecut prima noapte, a trecut si a doua ... si a treia ... si el era tot acolo, sub balconul printesei.
Curtenii si servitorii se aratau intrigati de faptul ca dupa o saptamina nu-l luase somnul. Nu credeau ca e posibil ca cineva sa ramina treaz un timp atit de indelungat.
Dar dupa ce a trecut si a doua saptamina printesa a inceput sa se uite noaptea pe furis la locul lui de garda, sa se convinga ca soldatul nu doarme in post.
A trecut o luna in care soldatul nu a inchis genele.
Inima ii era usoara si se gindea la fericirea ce il va astepta dupa cele 99 de zile.

Printesa il urmarea de dupa draperiile ferestrei si privindu-l in lumina palida a lunii si-a dat seama ca soldatul e chipes si placut la privire. Incet, incet ea prinse a-l indragi si intelegea faptul ca el o iubeste cu adevarat, altfel nu ar fi gasit putere sa ramina treaz noapte de noapte.
Ii parea rau ca a ris de el dar nu indraznea sa-i spuna aceste cuvinte. Pe nesimtite in inima ei isi facea loc dragostea si nimic nu mai putea sa o opreasca.

Noptile lungi il faceau pe soldat sa se gindeasca la tot felul de lucruri. Se intreba ce valoare poate sa aiba faptul ca dupa 99 de zile printesa avea sa se casatoreasca cu el numai pentru faptul ca i-a facut o promisiune. Printesa nu-l iubea si nu-l va iubi niciodata, credea el.
Acesta era adevarul care il durea.
El e un muritor de rind iar ea e printesa, iar o printesa trebuie sa devina sotia unui fiu de imparat.
Auzea in urechi risetele ei si ale celor prezenti atunci in salon. Vorbele ironice ii raneau inima iar intr-un tirziu lacrimile i-au rupt zagazul pleoapelor.
Se gindea ca iubirea lui trebuie sa aiba valoare nu sa fie un prilej de batjocura pentru cei de la palat.

In noaptea a 99-a printesa a dat porunca sa se inceapa pregatirile de nunta.
Ultima noapte a trecut la fel ca si celelalte. In zorii zilei soldatul a venit in camera de primire. A pus armele si hainele de soldat la picioarele ei si i-a zis ca va pleca in lumea mare si totodata o ruga pe printesa sa uite de promisiunea facuta, cerindu-si iertare pentru indrazneala de atunci.

Printesa a incremenit cind i-a auzit vorbele, dar nici in ruptul capului nu ar fi vrut sa-l roage sa ramina si sa-i marturiseasca ca se indragostise cu adevarat de el.
A zimbit si i-a facut semn ca e liber.

Dupa ce a plecat soldatul printesa s-a retras in camera ei, si-a infundat capul in pernele de matase si a inceput sa plinga in hohote. Noaptea a stat la fereastra privind pina in zori locul in care noptile trecute veghease el.
Noapte de noapte ea raminea treaza la fereastra balconului gindindu-se la el.
Povestea spune ca in una din nopti ea a murit de dor, si tot in aceeasi noapte, pe malul unui riu, niste vinatori l-au gasit pe chipesul soldat ce cu mintile ratacite plingea si ingina numele printesei.

Dar asa cum oamenilor din ziua de azi le plac filmele cu happy-end, tot asa oamenilor din vechime le placeau povestile cu sfirsit fericit. De aceea ei au schimbat finalul povestii.

Unii au spus ca dupa ce soldatul a plecat de la palat el a ratacit zile intregi prin munti si paduri, si cu inima bolnava de iubire, cu trupul zdrelit si slabit, s-a intilnit cu un pustnic. Acesta i-a ascultat povestea si l-a luat in brate pina la palat, acolo unde, cu ochii plini de lacrimi, printesa l-a ingrijit si lecuit, dupa care s-au casatorit.
... si au trait impreuna multi ani fericiti .

Alti spun insa ca nu aceasta e varianta originala. In realitate povestea s-a continuat altfel.
Se povesteste ca dupa ce l-a asteptat zile si nopti printesa si-a lasat deoparte hainele scumpe si nestematele, a imbracat niste straie de rind ... si a pornit in cautarea lui.
Dupa mai multe zile l-a gasit iar in momentul in care s-au intilnit fata in fata soldatul si-a dat seama ca printesa vrea sa fie sotia lui nu pentru ca i-a facut o promisiune, ci pentru ca il iubeste intradevar.
Atunci el i-a cazut la picioare si a cerut-o pentru a doua oara de sotie .
... dupa care au trait multi ani fericiti impreuna:).

Dar nici aceasta varianta nu si-a gasit o acceptare unanima.
Citiva circotasi au propus un alt final.

Printesa statea si plingea in balcon. Tot regatul aflase de dragostea ei pentru soldat.
Intr-un tirziu afla si el ceea ce stia o tara intrega ... dar nu-si poate crede urechilor.
Nu putea crede ca cea pe care o iubeste din tot sufletul, il iubeste si ea la rindul ei.
In goana calului el ajunge la palat exact la miezul noptii. Se strecoara la vechiul lui loc de garda si cu inima gata sa-i rupa pieptul asteapta sa se iveasca printesa in balcon.
Ea apare cu ochii ingreunati de lacrimi, la fel ca in celelalte nopti.
Dar noaptea aceasta nu e la fel ca celelalte nopti. E cea mai importanta noapte din viata celor doi.
Nu-i vine sa creada ca el e acolo, ca e acolo in carne si oase ...
... dupa care au trait impreuna multi ani fericiti .


Daca ar fi sa pot intra in poveste as rescrie-o cu totul altfel.

Care e morala ei? ... pentru ca orice poveste vrea sa ne invete ceva.

Dragostea nu ar trebui sa fie niciodata un subiect de ironie ... sau de orgoliu, caci cel/cea care o va ironiza va sfirsi asa ca in prima varianta, pentru ca in viata reala, viata de zi cu zi, nimeni in afara de cei doi protagonisti nu are puterea de a modifica scenariile ... si s-ar putea ca povestea sa se sfirseasca cu : " au trait despartiti multi ani nefericiti".

Acest topic a fost editat de exergy33: 11 Jun 2008, 04:26 AM

azi am aflat


Azi am aflat raspunsul la comportamentul ciudat al femeilor de la mausoleul Rokkn-al Din din Yazd, intimplare pe care am povestit-o aici.

Pentru a ma face inteleasa trebuie sa dau niste explicatii suplimentare.
Nu stiu daca ati observat dar clericii din lumea islamica shiita poarta pe cap turbane diferite : unii poarta turbane de culoare alba iar altii turbane de culoare neagra.

Nu e vorba de moda sau de o alegere personala nici de vreun rang religios capatat ca urmare a studiilor teologice sau al functiilor clericale.

Mollahii care provin din familii obisnuite poarta pe cap turbane de culoare alba, indiferent de rangul pe care il detin in ierarhie.
Cei ce se trag din familiile celor 12 imami , si care indirect provin din profetul Mohammad, prin fiica acestuia - Fatima/Fatemeh, casatorita cu imamul Ali, au privilegiul de a purta pe cap turbane de culoare neagra. Acest accesoriu vestimentar ii individualizeaza si le arata 'originea sfinta'.
Acestor urmasi li se adauga titlul de seyyed.
De obicei femeile dintr-o familie de seyyed nu se vor casatori cu barbati din familii obisnuite considerind ca aceste casatorii vor degenera zestrea genetica a copiilor.
Dar se mai intimpla ca regulile sa fie incalcate atit de barbati cit si de femei.

Sunnitii nu-i recunosc pe cei 12 imami si nu fac diferentieri intre musulmani pe baza originii de familie.

Acele femei batrine din moschee, ce m-au insotit pina afara atingindu-mi apoi capul si corpul in timp ce murmurau in cor Khoda barekkat be-de / Domnul sa te binecuvinteze/blagosloveasca, erau femei din familii de seyyed .

Se strinsesera in moschee cu un scop precis, de fapt un fel de ceremonie de rugaciune.
Shiitii din Iran cred ca urmasii celor 12 imami au si ei la rindul lor puteri iesite din comun si de aceea atunci cind au necazuri ei apeleaza la cei din familii de seyyed cu scopul de a se ruga pentru dinsii.

Acolo, la Yazd, batrinele acelea s-au strins sa se roage pentru o femeie ce nu putea sa nasca copii.
Rugaciunea se face cu putin timp inainte de prinz iar apoi se asteapta prima chemare la namaz a muezinul.
Daca prima persoana ce va calca inauntru va fi femeie, asta inseamna ca dorinta lor exprimata prin rugaciune se va indeplini. Daca va intra un barbat sau un baiat, nu.
Daca dupa cele trei chemari succesive ale muezinului nimeni nu intra in moschee la ora prinzului aceasta inseamna ca dorinta nu se va indeplini.
Rugaciunea se face numai o singura data pentru o singura persoana si o singura dorinta.
Imi inchipui cu ce emotii astepta biata femeie sa vada cine intra in moschee, pentru ca ea credea din tot sufletul in aceasta practica, altfel nu ar fi apelat la "ingerii imbatriniti de timp" si nu si-ar fi pus speranta in ele.
Abia acum am inteles bucuria din glasul lor in momentul in care au iesit afara dupa mine. Ele credeau ca Providenta imi minase pasii in moschea lor pentru a duce la indeplinire o dorinta.

Superstitiile sunt foarte puternice nu numai in Orient ci si in Europa, mai ales in cazul unor situatii extreme.
Eu nu cred in astfel de practici desi stiu ca si in minastirile din Romania multe femei vin pentru astfel de probleme si sunt nenumarate povestile despre indeplinirea celor mai neasteptate dorinte.
Probabil ca imi lipseste gena aceea care sa ma faca sa cred in minuni infaptuite prin intermediul altora.

Stiu insa ca acolo, la Yazd, privindu-le, fara ca in acel moment sa le cunosc originea, am avut sentimentul ca privesc niste ingeri imbatriniti de timp si ca pacatele lumii inconjuratoare nu si-au pus amprenta pe figurile lor senine.

Acest topic a fost editat de exergy33: 16 Jun 2008, 01:12 PM

Despre orbi,  orbire,  scriere cu voce tare, Turnul Babel si limba materna  ... subiect de meditatie propus de Reza Baraheni.
http://www.contrafort.md/2006/141-142/1059.html

... si liliacul a inflorit

Deci sa ma intorc la gradina Dowlat Abad /Daulat Abad /Dawlat Abad si la resedinta guvernatorului, ce a fost construita in 1747, si care atrage atentia printr-un turn inalt.
Acest turn reprezinta partea principala a sistemului de ventilatie al vilei si cu ajutorul lui este posibil ca in interior temperatura sa coboare chiar si sub 20 C in timp ce afara sa fie o caldura insuportabila, peste 40 grade Celsius.



Fotografia nu-mi apartine. Am luat-o de pe net pentru ca se vede foarte clar turnul cladirii.
Aceste turnuri de ventilatie se numesc bad-gir in limba persana (bad inseamna vint iar gir inseamna 'care prinde') ... sau poetic spus turnul care prinde vintul
In engleza se folosesc termenii de windcatcher sau wind tower.
Principiul lor de functionare il voi explica in postul viitor. Acum vreau sa dau doar citeva amanunte introductive.
Turnul de la resedinta din Yazd este considerat cel mai inalt turn de ventilatie din Iran. Are treizeci si trei de metri inaltime si este construit din caramida si lut.
Asemenea turnuri se pot vedea cu miile in Yazd, incepind de la casele obisnuite si pina la cladirile de importanta istorica.
Al doilea turn ca inaltime il reprezinta cel de la Palatul Golestan din Teheran, construit in epoca Qajara, si care are douazeci si sase de metri.
Alte turnuri de ventilatie celebre se gasesc la Kashan. Eu personal cred ca sistemul de ventilatie de la vila familiei de negustori Borujerdi din Kashan e de o frumusete si de o ingeniozitate aparte .


Dar pina sa intram in interiorul cladirii, pentru a face cunostinta cu intregul sistem de ventilatie si climatizare, propun sa va aruncati ochii pe un cadru de exterior.
Dupa cum se vede e primavara ... si liliacul a inflorit. De fapt nu e liliac ci un altfel de arbust inflorit.
Pacat ca nu pot posta si mirosul ...



Mai multi gradinari trebaluiau de zor si puneau la punct gradina. Alti muncitori refaceau asfaltul si bordurile ... iar ceea ce mi-a placut a fost faptul ca se aduceau la loc lampioanele cu gaz, care anterior fusesera scoase de pe aleea principala a parcului si inlocuite cu lampi electrice.
Se pare ca turistii prefera sa stea noaptea in gradina, intinsi pe lavitele cu covoare de lina, si sa savureze ceaiul sau cafeaua ... sau inghetata ... la lumina felinarelor.

Gradina este imprejmuita cu ziduri de lut intrerupte din loc in loc de turnuri crenelate in care cindva stateau de paza soldatii ce asigurau securitatea incintei.
Imi pare bine ca in final, desi era vorba sa se darime aceste ziduri - pentru ca unii 'experti' le considerau 'necorespunzatoare estetic', s-a revenit asupra deciziei ... asta si datorita presiunii locuitorilor din Yazd care stiu sa lupte pentru fiecare pumn de lut pe care si-au scris istoria.

Acest topic a fost editat de exergy33: 23 Jun 2008, 02:24 PM

cum se poate prinde vintul ...

Atunci cind mediul natural este potrivnic, imaginatia oamenilor se pune in miscare cu folos.
Pare de necrezut faptul ca intr-o regiune de desert, cum este si cea a provinciei Yazd, atunci cind afara temperaturile depasesc 40 grade Celsius, in interiorul locuintelor sa fie atit de racoare incit sa nu poti sta imbracat in haine cu mineca scurta.

Acest lucru e o realitate si e posibil datorita turnurilor de ventilatie, bad gir (se pronunta bad ghir), si al havuzurilor de la parterul locuintei sau al bazinelor de apa din subteranul ei.
In cele doua imagini incerc sa arat parterul resedintei guvernatorului din Yazd, mai exact partea de sub turn, in care se vede suficient de bine si havuzul de apa dar si interiorul turnului.




Sub turn curentul de aer e atit de puternic ca iti umfla hainele. Am filmat citeva minute bune acolo.

, Turnurile care prind vintul reprezinta una din cele mai ingenioase inventii ale arhitecturii persane specifica zonelor aride.
In general turnurile depasesc cu mai multi metri acoperisul constructiei, insa ele se continua si in interior, uneori pina in subsolul in care e construit bazinul cu apa.

Principiul de functionare e simplu.
Se construieste un turn poligonal ce poate avea patru, sase sau opt laturi.
Intotdeauna vintul va intra numai pe una din laturi, latura expusa pe directia de moment a vintului.
Curentul de aer cald de afara va intra in turn si prin presiunea generata va inchide din interior clapetele de acces de pe celelalte laturi.
Acest curent se deplaseaza pe verticala, de sus in jos, spre baza turnului, baza la care trebuie sa existe neaparat o masa mare de apa sau de apa in miscare, deci bazin sau havuz.
Aerul cald este fortat sa circule peste sursa de apa. Pe acelasi principiu functioneaza si turnurile ce asigura racirea apei in rezervoarele mari, ab-anbar, in qanaturi si in frigiderele/ghetariile in care se tineau in trecut bucatile de gheata, yah-cheal.
La postul despre orasul Maybod/Meybod am scris cite ceva despre rezervoarele de apa.



Din cauza diferentei de temperatura dintre aer si apa rece se produce o evaporare superficiala a apei care duce la racirea si umidificarea aerului.
La Yazd umiditatea medie anuala nu depaseste 32%.
Aerul racoros si umed creat in aceasta incapere va patrunde apoi in toata cladirea si va avea capacitatea de a absorbi o parte a caldurii din interior.
In urma absorbtiei de caldura aerul se va incalzi si va deveni mai usor, si din aceasta cauza se va stringe in partea partea de sus, adica in cupola - gonbad in limba persana, facind astfel loc aerului rece si cu densitate mai mare care patrunde in mod continuu prin partea de jos a constructiei.

Aceasta imagine nu-mi apartine insa am ales-o pentru ca ea capteaza forte bine vederea de ansamblu a salonului principal, a balcoanelor inchise si a incaperilor din jurul salonului.
Se observa usor abundenta de vitralii colorate, lemnaria si havuzul care infrumuseteaza una din camerele de primire.



Circulatia naturala a aerului, data de diferenta de densitate, este asigurata printr-un design riguros al volumelor de aer circulate de turn/bad gir si cupola sau cupole.
Aerul reincalzit este trimis din cupola spre turn, si de acolo inapoi in atmosfera.
La rindul ei cupola este prevazuta cu deschideri sau guri de ventilatie. In cazul in care afara nu bate vintul se pot deschide gurile de ventilatie ale cupolei.

Trebuie spus ca turnul de la resedinta Dowlat Abad din Yazd este compus din doua parti care functioneaza simultan, asigurind atit patrunderea aerului proaspat, racirea si umidificarea lui, dar si redescarcarea in atmosfera a aerului folosit.
O adevarata instalatie de ventilatie si climatizare ce a fost construita cu aproximativ 250 de ani in urma, dar ale carei principii au fost cunoscute si puse in practica de catre oameni cu sute de ani IHr.




Vergelele si gratarele ce se vad montate pe turn au scopul de a creea obstacole in cazul in care vintul bate cu viteze prea mari, adica de a prinde vintul si de a nu-l lasa sa alunece pe linga turn.




Stiu ca v-am facut capul calendar cu tot felul de detalii tehnice ... dar imi face placere sa scriu despre astfel de lucruri. Atunci cind le vezi pe viu nu poti sa-ti retii admiratia fata de cei care le-au proiectat si le-au construit, multi dintre ei, din pacate, ramasi anonimi la poarta artei si a istoriei.

Acest topic a fost editat de exergy33: 27 Jun 2008, 03:28 PM

illo tempore

Ori de cite ori aud cuvintul cupola, gonbad in limba persana, gindul ma duce la aceste versuri scrise cu secole in urma de Omar Khayyam.

Intr-o mina tin Qoranul, si-ntr-o alta tin stacana,
Cind ma ia Allah in brate, cind ma ia de git Satana.
Si nu-i nimeni sub cupola cerului ca de turcoaza
Nici pagin pina la capat, nici mahomedan de vaza !

In afara de bolta cereasca, cea mai minunata dintre cupolele lumii, exista mii de cupole in care arhitectii s-au intrecut in maiestrie.
Cupole de palate, de moschei, de bazaruri, de scoli religioase si biblioteci, de morminte ... fiecare unica in felul ei.
Cu mai mult timp in urma am postat imagini cu exteriorul cupolelor. Astazi ma voi opri, si va voi opri privirea, pe partea interioara a unei cupole.
Bineinteles ca este vorba tot despre resedinta Dowlat Abad din Yazd.

In aceasta imagine, ce nu imi apartine, este surprinsa vederea de ansamblu a salonului principal, cea mai importanta incapere a palatului.
Se pot observa dimensiunile geometrice, modul fluid in care e construita cupola, felul in care se sprijina pe pereti ...




In imaginea de mai jos am incercat sa surprind arpegiul geometric al liniilor si formelor dar si luminoarele prevazute cu guri de aerisire/ventilatie.



Daca vei sta exact in centrul salonului, cu privirea sau cu camera video "tinta" pe cupola, si daca vei incepe sa te invirtesti, marind gradual viteza ... vei fi martorul unei iluzii optice pe care nu cred ca o poti intilni in alta parte.
Invirtindu-te cu ochii deschisi ai senzatia ca o floare uriasa isi desface si isi inchide petalele.
Impresia de corola florala ce se inchide si se deschide ritmic este accentuata si de jocul de lumini al celor opt parti triunghiulare transparente, compuse la rindul lor din parti mai mici, asemanatoare intrucitva cu fagurii de miere de albine.

Nu vreau sa parasesc resedinta fara sa ne aruncam inca o data ochii pe vitralii le de la etaj si de la parter.
Acest vitraliu situat in una din incaperile de la etaj e "preferatul" turistilor straini care minute intregi stau extaziati cu privirea ratacita pe bucatile de sticla colorata.




Dar vitraliul meu preferat e cel din aceasta ultima imagine.
E vorba de o usa tripla ce se deschide spre una din curtile interioare private la care, in trecut, aveau acces doar anumite persoane din palatul guvernatorului.
Lumina soarelui este filtrata de sticla portocalie, se rasfringe apoi in intreaga incapere, coloreaza apa havuzului din interior si imbiba aerul cu o intimitate ciudata.




Poate si faptul ca am stat in acea lumina intensa exact la ora prinzului, ora la care in cladire nu mai era picior de turist, ca am ascultat clipocitul apei din havuz si trilul pasarilor de afara respirind aerul ce purta in el seva copacilor si mirosul acelor flori ciudate de culoare mov, inghesuite parca pe crengile fragile ale arbustilor, si mai ales sentimentul placut al gindurilor ce m-au invadat in acele momente ... ma fac sa cred ca pret de citeva secunde am fost cu adevarat in Illo Tempore.

Acest topic a fost editat de exergy33: 1 Jul 2008, 04:59 AM

sapte catrene de Omar Khayyam

As vrea sa-ti spun o taina omisa de Scripturi:
Din tina si mihnire e omul incropit.
Aduna-aici o vreme ceva farimituri
Si pleaca apoi cu graba in neantul nesfirsit.

Închide Coranul şi liber gândeşte
Şi liber la toate în jur să priveşti.
Dă totul şi iartă oricui te răneşte
Şi-ascunde-te-n taină când vrei să zâmbeşti.

Inneaca-n vin si teama si umbrele tristetii!
N-ai sa mai sovai intre nenumarate secte.
Caci vinu-i filtrul magic al linistii perfecte.
E-un alchimist ce schimba in aur plumbul vietii.

O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghiţitură face cât şaptezeci de rugi.
Afar' de vin, nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci.

Fiinţa şi Neantul, Pământul, Nesfârşirea
Cu logica şi metrul, şi chiar şi fără ele
Le-am definit adesea. Dar n-avui nicăirea
Mai multâ profunzime ca-n faţa cupei mele.

Tu te hrăneşti cu fumul sărac din vatra lumii.
Cât o să-ţi chinui mintea cu-a fi şi a nu fi?
Nu-ţi irosi câştigul de fiecare zi
Cârpind la zdreanţa vieţii pe care-ai s-o dai humii.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!"
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

drumurile noastre toate ...

Dupa luxul si explozia de culori cu care v-am obisnuit in ultimele postari vreau sa va duc in austeritatea muntilor de piatra si a desertului.
Nisipul, stincile, arbustii teposi si smocurile de iarba aspra crescute printre coltii pietrelor au o frumusete a lor ... un fel de indirjire pe care o admiri din adincul sufletului.




Sunt foarte multe lucruri interesante de vazut in provincia Yazd. Parte din ele le-am vazut ... parte nu. De aceea cred ca va mai trebui sa merg pe acolo cel putin inca o data.

Ce n-am vazut?
In oras nu am reusit sa vizitez Muzeul Oglinzilor si Malek-o Tajor/Casa Negutatorilor, care de fapt e un minipalat cu interioare desprinse parca din cartea celor 1001 de nopti, locul de primire al negutatorilor si conducatorilor de caravane din trecut.

N-am ajuns sa vad nici vechiul caravanserai de la Kharanaq, mic orasel situat la 85 Km distanta de orasul Yazd.

Provincia este renumita pentru prezenta iranienilor de religie zoroastriana si pentru locurile lor sfinte de pelerinaj.
Aceste locuri sunt desemnate cu ajutorul cuvintului pir. In limba persana pir inseamna batrin, insa in dialectul vechii limbi persane pe care inca o mai vorbesc zoroastrienii, pir inseamna sfint/sfinta.
In zona exista mai multe asemenea locuri : Pir-e-Naraki, Pir-e Sabz, Pir-e Herisht, Pir-e Narestuneh, Seti Pir, Pir-e Banu-Pars ...am reusit sa vizitez doar unul singur ... la care bineinteles va voi duce in calatoria virtuala din postul urmator. Tot atunci va voi spune si legenda lui.
Toate aceste locuri de pelerinaj construite in jurul unui templu sau al unei vetre sfinte a focului se afla de fapt in afara oraselor, la zeci de kilometri distanta, uneori ascunse in inima muntilor de piatra, locuri inaccesibile in care invadatorii musulmani nu puteau ajunge cu usurinta.

Deocamdata va dau doar o imagine a drumului care ne duce acolo, imagine captata in viteza automobilului la prima ora a diminetii.



Ce placere e sa zbori cu masina in desert ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Jul 2008, 06:04 AM

dimensiunile absurdului

Drumul serpuieste printre stincile golase si pamintul nisipos si urca incet-incet spre locul unde trebuie sa ajung.




Unde ne va duce acest drum ?

Inainte ca dau raspunsul vreau sa vorbesc putin despre zoroastrienii din Iran.
Religia lui Zoroastru/Zarathustra a fost religia pe temelia careia s-a cladit una din cele mai cunoscute civilizatii ale lumii, civilizatia persana.

In afara invataturilor religioase, cartile magilor tratau subiecte foarte diverse : medicina, farmacie, botanica, agricultura, irigatii, meteorologie, geografie, arta navigatiei, cartografie, geometrie, astronomie, arhitectura, matematica si logica.

Cine cerceteaza radacinile civilizatiei arabe, si in general istoria islamului, se va lovi in mod permanent de numele invatatilor persani, deci ne-arabi, invatati care au fost obligati de imprejurari sa-si scrie cartile in limba araba, limba internationala din acea perioada pe o arie foarte vasta ce cuprindea Orientul Mijlociu, Asia Mica, Asia Centrala si o buna parte din Africa.

O civilizatie nu poate inflori peste noapte din nimic. E nevoie de o baza de pornire. Si mai e un aspect important: popoarele migratoare nu pot da nastere la lucruri durabile.
Pentru aceasta e nevoie de sedentarism, de civilizatie urbana si mai ales de una rurala foarte bine inchegata.
Ori arabii din timpul expansiunii islamului, deci inainte de sec al X-lea, erau prin excelenta un popor de nomazi traitor in corturi.
Mi se pare foarte limpede faptul ca invatatii persani au actionat ca niste canale de legatura caci prin intermediul cartilor lor s-au scurs informatii de valoare apartinind zoroastrienilor, spre imensul recipient al lumii musulmane.
Persanii au tradus in araba si au compilat texte de o inestimabila valoare stiintifica din diferite limbi la care arabii nu aveau acces : persana avestana, greaca, assiriana ...

Introducerea aceasta era necesara pentru ca vreau ca oricine sa-si dea seama de dureroasa decadere umana la care au fost supusi zoroastrienii.

In timpul invaziei arabilor ei au fost siliti sa se converteasca la islam. Unii au fugit in munti sau in desert. Altii s-au retras in alte locuri in care populatia devenita musulmana ii tolera. Provincia Yazd a fost unul din acele locuri salvatoare. Din pacate insa numai pentru putin timp, raportat la secolele de istorie ce urmau sa vina.

Dupa o perioada de timp arabii si-au dat seama ca pot obtine sume foarte mari de bani de pe seama celor de alta religie. Ei au inventat celebrele taxe care le garantau minoritatilor religioase dreptul de a sta si de a-si cistiga piinea intr-o zona, dar si dreptul de a-si practica credinta.

Insa taxele deveneau de la un an la altul mai mari, ceea ce a dus la saracirea prosperei comunitati zoroastriene.
Totusi prima decadere din drepturi si umilirea lor nu se produce in timpul dominatiei arabe, se produce in timpul dinastiilor safarida si samanida, adica in perioada secolelor X-XII.
Atunci a avut loc cel mai mare exod al zoroastrienilor. Marea lor majoritate s-au refugiat in India unde au pus bazele unei comunitati foarte prospere. Bazarul indian, cu sensul de nucleul activitatilor comerciale, era de fapt in mina zoroastrienilor iranieni. In India ei au primit numele de parsee. Astazi cuvintul parsee ii desemneaza pe toti iranienii de religie zoroastriana ce traiesc in afara Iranului.

In acea perioada guvernantii safarizi si cei samanizi le-au interzis zoroastrienilor sa poarte haine noi, ei trebuind sa apara in public imbracati cu haine ponosite si cu capul infasurat intr-un fel anume astfel incit restul oamenilor sa-si dea seama ca au de a face cu un qafar/ghafar, adica pagin. Pentru ca asa erau ei numiti de catre musulmani.

Daca un zoroastrian calare (pe cal, camila, catir sau magar) se intilnea cu un musulman, el era obligat sa coboare si sa astepte in picioare pina ce musulmanul se indeparta.
Nu aveau voie ca pe timp de ploaie sa iasa afara din casa, pentru ca se considera ca apa scursa de pe hainele lor este murdara ... adica necurata.
Li se interzicea sa poarte haine de anumite culori sau confectionate din materiale scumpe, chiar daca respectau culorile impuse.

Nu aveau voie sa-si ridice o casa mai inalta decit casele musulmanilor din zona. Nu aveau voie sa-si puna la poarta sau la usa mai mult decit un singur lacat sau zavor. Ei erau oameni foarte inteligenti, asa ca de la poarta principala, si pina la usa casei, construiau drumuri acoperite, adevarate tunele/tuneluri ? de lut, si pe traseul acestor tunele amplasau cite patru-cinci porti de lemn, fiecare cu cite un zavor.
Legea nu era incalcata ... iar securitatea lor era partial asigurata.
Aceste hrube ale rusinii, cum bine le-a catalogat un profesor universitar, se mai pot vedea si azi in partea veche a orasului Yazd.
Accesul se poate face numai cu autorizatie de la Marele Preot al comunitatii zoroastrienilor, insa filmatul si fotografiatul sunt total interzise.

Secolele trec dar ele nu aduc nimic bun in viata celor de religie zoroastriana. La sfirsitul dinastiei Qajare ei inca erau obligati sa respecte restrictiile absurde impuse cu secole in urma ... insa acum se adaugau si altele noi.

Probabil ca multi nu vor putea crede ca pina in 1895 lor li se interzicea sa se foloseasca de umbrela si de ochelari.
Purtatul ochelarilor in public de catre un zoroastrian era pedepsit de lege. Ma gindesc ca numai niste inumani si niste creaturi lipsite de o minima judecata si bun simt au fost capabili sa emita o astfel de lege.
Pina in 1898 ei erau fortati sa se imbrace numai cu haine de culoare gri, maron si galben. In 1898 li se da dreptul sa se imbrace si in alte culori insa cu exceptia culorilor : albastru, negru, verde si rosu.
Nu li se dadea voie sa imbrace pantaloni de tip european si nici ciorapi albi.
Pantofii trebuiau sa fie rupti ori nefacuti cu crema, pentru a arata cit mai rau.

In 1923 Reza Khan alunga de la putere dinastia Qajara si pune bazele dinastiei Aryamer. El anuleaza toate legile umilitoare impuse acestei comunitati.
Li se da dreptul de a avea reprezentanti in parlament, de a deschide scoli publice, de a-si tipari cartile ...
Numai dupa patru ani de la infiintare, scoala publica de fete deschisa de zoroastrieni la Teheran, devenise atit de respectata din cauza seriozitatii programei scolare incit familii de intelectuali musulmani fac cerere de inscriere pentru ca fiicele lor sa fie primite in acea institutie de invatamint.

Acolo sus se afla punctul terminus la care vreau sa ajung. Cind voi ajunge voi continua si restul povestirii.

Pir-e Sabz ...

Asa se numeste locul in care am ajuns, locul cel mai sacru al zoroastrienilor din Iran ... si cred ca si al zoroastrienilor din intreaga lume.




Legenda spune ca in timpul ultimului rege al dinastiei sasanide, Yazdgerd al III-lea, atunci cind arabii au invadat tinuturile Persiei, printesa Nikbanou/Nikbanoo, fiica cea mai mica a regelui a fugit din calea navalitorilor pina la Yazd.
Aflase ca soldatii arabi primisera ordin sa o gaseasca si s-o aduca ca pe o marfa de pret in haremul emirilor.
Dar orasul nu-i mai oferea siguranta, asa ca ea a fost nevoita sa se refugieze, sa fuga in muntii din desert.
Se catara pe stinci in speranta ca va gasi o salvare, in timp ce arabii inarmati o urmareau la citeva sute de metri distanta.
Ajunge intr-un punct in care nu se mai putea trece. Peretii de piatra nu-i dadeau nici o sansa ca sa mearga inainte ... dar nici sa se intoarca pina la marginea prapastiei si sa sara in gol, nu mai putea.
Soldatii o ajunsesera din urma.
Atunci ea se roaga lui Ahura Mazda ca sa-i salveze onoarea.
Ca prin minune o stinca se clinteste facind atita loc cit sa incapa trupul gingas al unei femei tinere.
Arabii ramin paralizati de frica pe marginea prapastiei, iar unul dintre ei, cu mai mult singe rece, alearga in urma printesei sa vada unde a disparut.
Dar stinca de piatra se urnise la locul ei initial, si tot ce gaseste acolo pe virful muntelui este o bucata de material din mantia lui Nikbanoo.

Ce fenomen natural s-o fi intimplat ? ... e greu de explicat stiintific.
Cert e ca arabii, popor foarte superstitios din fire, nu au mai pus niciodata piciorul in acei munti in care, credeau ei, salasuiesc spirite cu puteri magice.

Continuarea e la fel de interesanta.
In muntii din zona nu exista nici o sursa de apa. Cel mai apropiat izvor se afla, si se afla si astazi, la o distanta de aproape douazeci de kilometri.
Insa in locul in care a disparut Nikbanoo, dintr-o mica scobitura din munte, a inceput sa picure apa.
Tot acolo, pur si simplu din piatra seaca, a inceput sa creasca un vlastar verde de copac.
Copacul exista si astazi iar testele efectuate ii atesta o vechime considerabila, insa nu stiu daca de aproape paisprezece secole ... pentru ca atit a trecut de la inceputul expansiunii islamului.
In limba persana sabz inseamna verde, si deci de la copacul verde crescut in stinca si-a luat numele acest loc incarcat de legende ... Pir-e Sabz.



Zoroastrienii au considerat ca apa ce picura nu e apa obisnuita ... ca de fapt sunt lacrimile stapinei lor care le deplinge zilele grele pe care au fost nevoiti sa le indure.
Acel loc a fost denumit Chak-Chak, onomatopee prin care in limba persana se desemneaza picuratul apei.

Mai tirziu ei au adincit scobitura si au transformat-o intr-o adevarata pestera ... ca dupa aceea sa puna pardoseala din marmura.
Focul sacru arde zi si noapte iar fumul a innegrit marmura alba.



Pelerinajul la acest loc a inceput chiar din acele vremuri, continuindu-se pina in ziua de azi.
In perioada 14-18 iunie zoroastrieni din intreaga lume se aduna la Chak-Chak in cea mai mare procesiune a religiei lui Ahura Mazda propavaduita de Zaraθuštra/ زرتشت/ Zarathushtra/ Zoroastru/ Zoroaster/ Zartosht/ .

Cu timpul, comunitatea zoroastrienilor a construit mai multe camere de odihna si o serie de dependinte pentru pelerinii ce se incumeta sa urce pina sus.
Curentul electric, canalizarea, caloriferele ... toate aceste semne ale civilizatiei arata foarte ciudat in acel loc rupt de civilizatie.




Marea parte a turistilor nu sunt zoroastrieni, sunt musulmani iranieni sau crestini din Europa si de pe continentul american.
Pe linga salonul in care se tin procesiunile religioase ale zoroastrienilor au mai fost concepute doua incaperi de rugaciune : una pentru musulmani, cealalta pentru crestini.
Am intrat si am fost placut impresionata de simplitatea si eleganta crucifixului ce acoperea aproape intreg peretele.

Am stat putin inauntru pentru ca din cauza aglomeratiei incepuse sa ma doara capul. Copii vorbeau cu voce tare si se jucau sub apa ce picura din tavan. Pe pardoseala din piatra se adunase apa destula.
Inauntru nu se poate intra incaltat. Ori intri cu picioarele goale , ori te incalti cu incaltamintea data de ei ... mai bine zis niste salupe, daca iei in considerare numarul unic al calapodului dupa care a fost confectionata.

Mi-ar place sa revad locul ... insa intr-o zi de toamna

Acest topic a fost editat de exergy33: 15 Jul 2008, 08:17 PM

Povestea fetei ce l-a uimit pe rege

E timpul sa inchei capitolul calatoriei de la Yazd si sa incep o noua calatorie virtuala ... mai bine zis o alergatura in directii diferite pe care am facut-o, si pe care urmeaza sa o continui in aceasta vara.
Dar pina sa descarc imaginile captate pina acum, si sa le pun la punct pentru a le posta in jurnal, m-am gindit sa spun o poveste.

Se povesteste ca in acele vremuri stravechi cind orasele erau rare si oamenii locuiau rasfirati pe marginea apelor si pe la poalele padurilor, in tinutul Persiei traia un rege, care, la fel ca toti regii, era pasionat de vinatoare.

Intr-o zi, impreuna cu un alai de oameni de arme si inalti demnitari, calare pe cei mai buni cai, imbracati cu straie scumpe, purtind cu ei arme ce sclipeau in soare si insotiti de zeci de servitori, au pornit din nou la vinatoare.
Dar parca cineva legase norocul de un par. Orice faceau si pe oriunde mergeau, nici o vietate, nici o pasare, nimic nu le iesea in cale.

Atunci ei s-au despartit in mai multe cete, fiecare ceata plecind sa caute vinat intr-o alta directie.
Regele impreuna cu mai multi oameni de arme au urmat firul unei ape in speranta ca vor gasi niste rate salbatice, potirnichi sau alte pasari de balta.
Tot mergind ei inainte, fara sa intilneasca tipenie de om, s-au trezit ca se facuse amiaza ... si nu au gasit nimic de vinat.
Soarele devenise fierbinte si apa din plosca li se terminase.
La un moment dat au zarit o coliba. Unul din osteni a strigat sa vada daca e cineva inauntru.
In usa colibei a aparut capul unei fetite de vreo zece ani, imbracata cu haine simple ... insa cu o privire inteligenta si indrazneata.
Osteanul a intrebat-o daca are apa de baut.
Fetita a coborit treptele intr-o pivnita de piatra de unde a adus o ulcior de lut plina cu apa rece ca gheata, in care a pus bucati de trestie de zahar, pentru a o indulci.

Osteanul o astepta la usa cu pocalul de argint al regelui in mina. Cind fata a ajuns in dreptul lui, el i-a intins un ban de aur, insa fetita, fara sa se uite la galbenul stralucitor, s-a apropiat de rege, si in cuvinte foarte alese i-a urat bun venit si l-a indemnat sa bea din ulciorul de lut.
Regele s-a uitat cu uimire la ea, intrebindu-se cum de un copil de taran, crescut intr-o asemenea pustietate, stie sa se exprime atit de elegant, prin cuvinte ce merg direct la inima.

A inceput sa bea cu pofta apa rece, insa la fiecare doua-trei inghitituri era nevoit sa se opreasca. Bucatile de trestie de zahar ii intrau in gura.
Dupa alte citeva inghitituri incepuse sa se enerveze. Mereu era nevoit sa se opreasca din baut, desi ii era foarte sete.
Dupa ce a terminat de baut si ultima picatura de apa din ulcior, regele i-a multumit fetitei si i-a zis ca apa a fost foarte buna numai ca ea, dupa ce a indulcit apa, trebuia sa fi scos bucatile de trestie de zahar din apa.

Fata i-a zimbit si cu un glas nevinovat, cerindu-si iertare pentru indrazneala, i-a spus ca pe lumea aceasta exista lucruri pe care regii nu le stiu.
Anume a lasat bucatile de trestie in apa, pentru ca, vazind cit era infierbintat de soare, si-a dat seama ca apa rece il va putea imbolnavi daca era sa fie bauta dintr-o rasuflare. Asa ca ea s-a gindit sa faca ceva pentru a nu pune in pericol sanatatea stapinului tinutului. Fetita i-a zis ca numai un rege sanatos poate sa aduca tara pe drumul cel drept si sa-i ajute pe oameni sa iasa din nenorocire.

Regele s-a uitat la hainele scumpe de pe el, la calul ce lua ochii oricarui privitor, la armele ce le purta si pe care stia ca orice rege din tarile vecine si le-ar fi dorit, la ceata de slujitori ce-l insotea ... iar apoi s-a uitat din nou la fetita desculta imbracate in haine simple de pinza ... dar care in ciuda virstei stia sa se poarte regeste cu un rege.
Ii admira inteligenta si curajul si felul ei liber de a vorbi, lumina din ochi si faptul ca nu se lasase intimidata nici o secunda de zanganitul armelor si de ceata impunataoare imbracata in armuri sclipitoare ce il insotea.
In acel moment regele a inteles ce minte bolnava are.
I s-a facut rusine de faptul ca in fiecare saptamina purcedea la vinataoare in loc sa se acupe de treburile regatului, si de faptul ca niciodata nu s-a gindit la necazurile oamenilor ce traiesc in afara castelului.

Se spune ca atunci cind a ajuns la castel, l-a chemat in sala tronului pe mai marele cronicarilor si de fata cu toti curtenii si servitorii a povestit intilnirea cu fetita cea isteata, spunind ca acest copil l-a facut sa se trezeasca la realitate, si ca de aceea vrea ca ea sa fie consemnata in cronica regeasca.
E singurul dar de pret pe care i-l poate face, a mai adaugat el, caci cu tot aurul si nestematele regilor de pe tot intinsul pamintului nu se poate cumpara istetimea pe care natura le-o da la nastere copiilor,

Acest topic a fost editat de exergy33: 31 Jul 2008, 05:29 AM

surpriza de la Jahan Nama

Intre o venire si o plecare, atit cit sa-mi schimb hainele si sa-mi revin in urma caldurii, am sa-mi fac timp sa mai postez cite ceva la Han ... cazut in paragina, se pare .
Am sa incep cu Muzeul Jahan Nama din complexul palatului Niavaran din Teheran, ultimul palat in care a locuit sahul inainte de revolutia islamica.
Complexul are mai multe cladiri amplasate intr-un parc superb. Cele mai importante cladiri, care dealtfel au si fost amenajate pentru a putea fi vizitate de turisti, sunt : Palatul Niavaran, Muzeul Jahan Nama, Pavilionul Ahmad Shahi, Palatul Sahebqaranieh si Biblioteca/Centrul de Documentare.

Voi incepe cu Muzeul Jahan Nama pentru ca aici am avut o surpriza extrem de placuta.
In acest muzeu sunt expuse tablouri moderne dar si statuete si vase antice pe care familia regala le-a primit cadou cu diverse ocazii : aniversarea zilelor de nastere si casatorie, aniversarea zilei nationale, cadouri din partea unor sefi de stat, diplomati si personalitati din viata artistica.
Aceste obiecte sunt bunuri private ale familiei si nu intra in patrimoniul national, insa dupa revolutie, regimul nu a inapoiat bunurile reginei Farah si copiilor sahului, desi din punct de vedere legal ei au toate drepturile asupra operelor de arta din muzeu. Tinind cont de valoarea exponatelor, nu cred ca ele vor iesi vreodata in afara granitelor Iranului.

Dar ce se poate vedea in micul muzeu compus doar din trei camere?
Se pot vedea lucruri inedite ... de la Picasso la statuete din Peru, de la Paul Klee la figurinele de bronz din Luristan, vechi de mai bine de trei mii de ani.

Astazi voi vorbi numai despre picturile, desenele in creion si litografiile pe care le-am putut vedea acolo.
Deci ... cinci lucrari de Picasso ( doua fara titlu, The Clown, La petite bachanale, The Artist's Hand), un desen in carbune de Modigliani, doua lucrari de Juan Miro, un tablou de Pissarro, un desen in penita de Jean Cocteau, o lucrare de Victor Vasarely, un autoportret in creion executat de Paul Gauguin pe o pagina de caiet, un Marc Chagall, doua lucrari de Salvator Dali: una fara titlu, cealalta intitulata La Rose Rouge, un tablou de Andy Warhol, un tablou de Marguerite Bordet ... dupa parerea mea cea mai expresiva lucrare din muzeu , un Fernand Leger, ... dar si Christ de Face de Georges Raoult ( am vazut ca turistii iranieni il fotografiau din toate unghiurile), o lucrare de Paul Klee, alta de Herbert Bayer ... si surpriza surprizelor ... Corneliu Baba .



M-am bucurat sa vad ca i se dadea atentie si ca turistii francezi si sud-coreeni cu care m-am intersectat in muzeu, comentau si filmau tabloul.

M-am gindit ca e posibil ca familia sahului sa-l fi primit cadou din partea lui Ceausescu, atunci cind a vizitat Romania.
Nu am avut pe cine sa intreb detaliile legate de provenienta obiectelor, dar am inteles ca pot face o cerere la centrul de documentare, pentru a mi se elibera o autorizatie provizorie/pe timp limitat, care sa-mi dea liber acces la scotocit prin arhive.

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Aug 2008, 08:50 AM

vitraliile de la Palatul Saheb Qaranieh

Palatul Saheb Qaranieh face parte din complexul muzeal Niavaran, si a fost locul in care sahul ii primea pe ambasadori, diplomati, ministri, parlamentari , personalitati din viata stiintifica si artistica, din Iran si de peste hotare.
Initial familia regala a locuit in Palatul Verde, ce apartine de complexul Saadabad/Sadabad, complex din care mai face parte Palatul de Marmura si Palatul mamei sahului. Aceste doua constructii din urma sunt folosite de actuala putere pentru protocol, insa Palatul Verde si Muzeul de Arte Frumoase de la Saadabad sunt deschise publicului.

Dar sa ma reintorc la palatul Saheb Qaranieh/Sahebqaranieh . A fost construit in timpul dinastiei Qajare in spatiul verde, de fapt o adevarata padure, de la Niavaran. In acea perioada Niavaranul era la citiva kilometri distanta de orasul Teheran ... acum este parte integranta din oras si una din cele mai scumpe zone ale Teheranului. Aici sunt amplasate diverse ambasade, resedinte de corpuri diplomatice, reprezentante ale unor organizatii si organisme internationale... Resedinta ambasadorului Romaniei este amplasata aici, aproape de Centrul Cultural Francez.

Palatul pe care voi incerca sa-l prezint in urmatoarele trei sau patru posturi este compus din citeva incaperi mai importante : Salonul Oglinzilor, de fapt cea mai mare si mai importanta incapere, salonul de asteptare al ambasadorilor, salonul de sedinte, camera secreta sau camera consiliului de urgenta, o camera de lucru si odihna in care se retragea la prinz sahul, sufrageria care se afla in continuarea Salonului Oglinzilor, salonul de vest si cel de est ... de fapt niste saloane de trecere, o camera de lucru pentru inaltii functionari in care in prezent este amenajata o expozitie de arme, decoratii, medalii, aparatura cartografica ...

Ceea ce atrage privirea in acest palat nu sunt numai candelabrele uriase din cristal si peretii decorati cu cioburi de oglinzi, ayneh-kari in limba persana, ci si vitraliile cu un singur design care se repeta in toate camerele, jur imprejurul constructiei.

Azi ma voi ocupa de vitralii.
In prima imagine am incercat sa surprind impactul dintre peretele decorat cu oglinzi, lumina candelabrelor si aplicelor si vitraliile ferestrelor.




Camera aceasta intunecoasa, cu ferestre elegante, decorate cu vitralii foarte simple, este denumita camera de sedinte secrete sau camera secreta. Ferestrele sunt confectionate din sticla antiglont.



Vitralii in cauza nu au o vechime istorica, de aceea nu prea sunt trecute in pliantele de turism ... insa mie imi plac, mai ales pentru faptul ca isi schimba culoarea odata cu intensitatea soarelui.
In momentul in care se face umbra, tonurile culorilor se schimba in mod incredibil.

Citeva imagini de ansamblu ale palatului,imagini de calitate , facute de persoane profesioniste, le puteti descarca de aici:







Iar aici o piesa din muzica clasica iraniana, pentru amatorii genului :

DivShare File - TRACK05.MP3

Multam fain, exergy, Jurnalul tau imi ofera clipe minunate.
Daca ai timp o data sa-mi dai un link cu covoarele alea persane si cu constructiile, buncarele stravechi, adevarate monumente de arhitectura.

@andra
Fotografiile postate pe blog, cu citeva exceptii pe care dealtfel le-am si numit, sunt facute de mine ... asa ca imi pare rau ca nu iti pot da niste linkuri, insa, daca ai timp si rabdare, poti gasi pe net imagini mult mai bune din punct de vedere tehnic.
Imi pare bine ca jurnalul te mai aduce din cind in cind pe aici.

Trebuie sa-mi revin din oboseala calatoriilor si a caldurii de 47C pe care am suportat-o la Kashan, si sa-mi pun la punct fotografiile pentru a le posta in jurnal ... dar pina una alta, las aici o melodie .

usile salvate de regina Farah

Atunci cind se prezinta Palatul Saheb Qaranieh in pliante, CD-uri, casete video sau emisiuni de televiziune, se insista foarte mult pe trei aspecte : peretii si coloanele decorate cu cioburi de oglinda, vitraliile si mobilierul din saloane ... si se uita mereu sa se aminteasca de usile acestui palat.
S-ar putea sa zimbiti la aceasta afirmatie, insa vreau sa spun ca cele care sunt cu adevarat valoroase in acest complex muzeal ... sunt usile. Iata una din ele.



Aceste usi, unele mai vechi de doua sute de ani, au fost aduse de regina Farah de la Shiraz.
Aflata in vizita la Shiraz, ea a aflat ca acolo exista o casa veche ce urmeaza sa fie demolata, fiind prea subreda, si ca in acea casa se gasesc niste usivechi din lemn lacuit,insa grav deteriorate.
Regina Farah isi da seama de valoarea lor, da ordin sa fie aduse la Teheran, iar mai apoi angajeaza o echipa de restauratori din strainatate, echipa ce a reusit sa le curete si sa le restaureze, transformind niste usi afumate si scorojite in niste usi demne de un palat regal. Aceste usi sunt pictate in stilul clasic persan, iar la ora actuala sunt considerate niste unicate chiar si in Iran.

Vreau sa spun ca inainte de a se casatori cu sahul Iranului, Farah Diba a studiat arhitecura la Paris.
Acolo, in calitate de studenta bursiera a statului iranian, este invitata impreuna cu alti studenti la masa festiva pe care a dat-o sahul la sfirsitul vizitei sale din Franta. La acel banchet ea il vede pentru prima oara in carne si oase pe cel care, doi ani mai tirziu, o va cere de sotie.



Acest topic a fost editat de exergy33: 25 Aug 2008, 05:09 AM

Ela - prima parte

Azi am dat pe net de o imagine care mi-a adus aminte de Ela. De fapt nu o chema asa, insa numele ei se termina cu aceste trei litere : E_L_A .

Venisem acasa pentru o zi sau doua, inainte de sesiunea de iarna.
Am iesit in oras sa fac unele cumparaturi si stind la rind sa platesc la casa, am auzit in spate niste voci care susoteau ceva despre Ela.
Intr-un oras de provincie, ca cel al nostru, nimic nu putea trece neobservat de catre 'agentiile de presa locale'.

Asa am aflat ca Ela devenise prietena lui T.
Si ce-i cu asta ? ... va veti intreba poate in momentul in care cititi aceste rinduri.
Nimic dosebit, voi raspunde eu. Insa pentru multi din oras acesta lucru era inadmisibil.
Cum se poate ca o fata silitoare, cu note bune la faza pe judet de la nu stiu care olimpiada, inca eleva de liceu, sa devina prietena lui T ? ... se intrebau pensionarele vigilente ale urbei noastre si domnisoarele batrine scandalizate pina si de cartile publicate in Colectia romanului de dragoste.
Cine e T, aceasta persona non grata repudiata de lumea buna a urbei?

T era un tip cu vreo doisprezece ani mai mare decit Ela, si in acea perioada lucra la centrala termica.
Fusese unul din elevii buni ai liceului, insa nesansa face sa cada la o diferenta de doar citeva zecimi la examenul de admitere de la sectia de Filozofie.
Au mai cazut si altii ... deci de ce ar fi fost cazul lui T mai special?
Ghinion ... o incaierare obisnuita intre baieti se termine cu un accident grav. Militianul care intervine sa-i desparta ii adreseaza niste cuvinte jignitoare lui T, in care nu uita sa-i aminteasca ca nu a fost in stare sa intre la facultate.
T, un adevarat pachet de nervi, il loveste cu furie, ca apoi sa-l izbeasca cu capul de o coloana de beton, pe care de obicei se lipeau afise de cinema.
Politistul cade fara cunostinta, iar la spital, doctorul constata ca acesta paralizase. Dupa o perioada, timp in care face fizioterapie intensiva, el isi revine din paralizie ... insa este declarat inapt pentru Militie.
Accidentul a fost urmat de un proces in care T va fi gasit vinovat si va fi condamnat la doi sau trei ani de inchisoare, insa inainte ca sa se implineasca doi ani i se reduce termenul - pentru buna purtare, si este eliberat.

T nu a mai dat la facultate, caci la Filozofie era imposibil sa se inscrie din cauza cazierului, iar alta facultate nu-l atragea.

Deci Ela si T sunt impreuna, mi-am zis in gind. Nu pareau ca se potrivesc, nici ca virsta, nici ca psihic ... si nici ca viitor.

Ela era pe atunci o fata mica de statura cu parul saten tuns scurt si cu o fata cu pielea sidefata, foarte fina. Te ducea cu gindul la picturile maestrilor renascentisti.
Purta intotdeauna pantofi fara toc, balerini sau sandale si pantaloni usor bufanti, peste care obisnuia sa imbrace un tricou, o camasa, sau niste pulovere de mohair, foarte pufoase.
Nu tin minte sa o fi vazut in rochie sau in fusta.
Dar ceea ce ma uimea la ea era contrastul dintre genele incarcate de rimel si cerceii sidefati sau din margelute de sticla, ce nu-i lipseau niciodata din urechi.
Ma intrebam cum de suporta atita rimel pe gene. Rimelul dadea o anume seriozitate privirii si zimbetului ei,zimbet marginit de doua gropite pe fata ca de matase.

Ela se pregatea pentru admitere la Politehnica urmind un program strict pe care si-l facuse singura.
Insa faptul ca devenise prietena lui T , si mai ales faptul ca raminea noptile la el in apartament, le oripilase pe citeva din profesoare, care, fara nici un motiv, ii puneau Elei note din ce in ce mai mici.
Insa Ela isi vedea de ale ei. Rezolva mai departe exercitii din Gazeta Matematica si probleme de fizica, fara sa o afecteze faptul ca mediile ii scazusera in mod simtitor.
Imi era ciuda ca se intimpla asta.

Trecuse si sesiunea de iarna, si cea de vara ... trecuse totul parca prea usor.
Venisem acasa in vacanta, uitind ca urmau sa inceapa examenele de admitere la facultate. Vecina mea, cu care faceam schimb de carti politiste, a venit sa-mi aduca un roman de Haralamb Zinca.
Ea m-a intrebat ce mai stiu de Ela si mi-a zis ca o simpatizeaza si ca-i tine pumnii la examen.
Si eu doream ca sa reuseasca iar cei ce tot comentau in spatele ei ... sa nu mai aiba ce sa comenteze.

Nu numai ca Ela a reusit, dar a reusit cu o medie foarte mare.
Imediat dupa aceea s-a casatorit cu T, facind in ciuda celor care, din lipsa de altceva mai bun de facut, isi tot dadeau cu presupusul ...

Toamna, cu vreo doua saptamini inainte sa se deschida cursurile, i-am vazut pe Ela si T pe malul apei.
T citea o carte intins pe burta, Ela o alta carte ... stind turceste pe iarba, cu spatele rezemat de un copac.
Genele ii erau puternic rimelate si niste cercei mari, ca doi lujeri de cala prinsi in verigi argintii, i se leganau in urechi.
Imbracase o pereche de pantaloni crem de doc si o camasa brodata din in topit, cam de aceeasi culoare.
Fata ii era la fel de fina si alba. Ma miram ca soarele nu reusise s-o schimbe deloc.
T insa parea o caramida prospat scoasa din cuptor. Ziceai ca-si petrecuse concediul undeva pe la tropice, atit de mult se bronzase ...

M-au oprit sa stam de vorba. Ela dorea sa o familiarizez putin cu atmosfera studenteasca ...
Imi punea intrebarile una dupa alta. Era plina de verva si energie, iar atunci cind zimbea ma facea si pe mine sa zimbesc, fara sa stiu de ce.

Privindu-i de aproape, unul linga celalalt, ma intrebam ce gasise Ela la T? ...
Ce gasise T la Ela? ... caci trebuie sa spun ca T isi facuse un renume din aventurile sale amoroase, si inainte de a o cunoaste pe Ela, afirmase de nenumarate ori in viata unui barbat femeile nu pot avea decit un singur scop.

Ela - a doua parte

Deci vorbeam despre T, un tip greu de descris in cuvinte.

Asa cum pe Ela n-o vazusem niciodata imbracata in rochie sau cu fusta, pe T nu l-am vazut niciodata purtind cravata
Ciudat ca atunci cind ma gindesc la ei, tocmai aceste doua mici detalii imi apar in prim plan pe ecranul memoriei.

Pe vremea cind inca eram eleva de liceu, si cind 'studentii' orasului nostru se adunau pe malul apei sau in parc si se asezau in cerc incepind sa discute despre una si despre alta, imi placea sa asist la discutiile lor. Nu veneau numai studentii ci si altii, mai mici sau mai mari, toti doritori sa asiste la schimburi de informatii si idei.
Pe vremea aceea nu exista Internet ... si nici forumuri virtuale, insa toti cei adunati in jurul focului pe care coceam porumb si faceam peste la gratar, erau niste forumisti foarte activi.

Se discutau subiecte de tot felul, in general ceea ce nu prea se spunea prin carti sau la televizor.
Ascultam pareri contradictorii despre asasinatul lui John Kennedy, crahuri financiare, deportarile la canal sau in Baragan, piramidele egiptene, expeditia Kon Tiki, poeziile neortodoxe scrise de Eminescu, rachete nucleare, case de moda, Alexandru Macedon si Persia, Closca cu puii de aur luata la Moscova, despre Noica si Heidegger, Atlantida, masina timpului, razboiul din Vietnam, pictori si scriitori homosexuali, regim alimentar vegetarian, farfurii zburatoare ... sau cum poti obtine Green Card in America.

T era unul din cei mai informati tipi din cercul de discutii, si la intrebarea cum de a reusit sa citeasca atit de mult pe care i-a adresat-o un proaspat profesor sosit la liceul nostru, T a raspuns cu seriozitate : decit sa joc table, septica sau 21 cind sunt in tura de noapte, mai bine ma apuc de citit ... ca ziua am altele pe cap. Habar nu aveti cite ture de noapte am facut in sapte ani si cite mii de pagini am citit.
La auzul raspunsului cei prezenti au inceput sa zimbeasca.

Am facut aceasta paranteza ca sa-l prezint mai bine pe T, si chiar daca multi il considerau un Don Juan de provincie, el avea aura unui tip citit si multi apelau la el in cautare de cite o informatie greu de gasit prin carti.

Gurile rele nu incetasera, nu obosisera deloc, ba din contra, lansasera noi scenarii.
Unii spuneau ca relatia lui T cu Ela nu va tine si ca ea va cunoaste la facultate baieti interesanti si la nivelul ei ... iar apoi, adio T.
Scenariul numarul unu trebuia sa se desfasoare cam asa : T munceste ca s-o intretina pe Ela la facultate, ea se distreaza cu colegii, ca doar nu e calugarita

Altii insa o considerau pe Ela un fel de inger de fata si credeau ca dupa ce va pleca la cursuri, T nu va sta degeaba ... isi va reincepe cuceririle si petrecerile.
Scenariul numarul doi suna cam asa : Ela nu doarme noptile si invata, T cucereste fetele si se distreaza cit incape

Dar nimic din toate astea nu s-a intimplat. Ela venea din cind in cind acasa, T pleca din cind in cind la ea. Prima sesiunea de examene a trecut cu bine, fara nici o restanta.

Timpul trecea repede, si nici nu stiu cind zapada s-a topit si in Piata Spiridon au aparut ghioceii si zambilele.

Inainte de sesiunea de vara, intimplator, m-am intilnit cu Ela in statie la Moldova. Mi-am dat seama ca e insarcinata; sacoul larg si lung de culoare grena nu reusea sa-i ascunda formele.
Am vorbit putin, atit pina a venit tramvaiul. Era suparata ca ramasese insarcinata. Credea ca anticonceptionalele pe care le folosise fusesera expirate.
I-am zis sa nu se gindeasca decit cum sa ia examenele. Ela insa nu-si facea probleme cu invatatul, singura ei grija era ce va face dupa ce va naste copilul. Nici nu voia sa se gindeasca sa intrerupa studiile si sa ramina un an acasa, dar nici sa lase copilul in grija altcuiva nu voia.
Imi placea indirjirea ei, faptul ca nu se lasa doborita de greutati, de meschinarii si birfe.
Ela merge mai departe, imi spuneam in gind, inspirata de titlul unui film ...

Stirea ca Ela e insarcinata a dat un suflu nou birfitorilor ce ramasesera in pana de subiect.
Gata, ziceau ei, Ela e terminata ! ... adio facultate, adio libertate .. sa afle si ea ca un copil inseamna responsabilitate.

Pe la inceputul lui august Ela a nascut.
Tot intimplator, pe la inceputul lui septembrie, am zarit-o in piata.
Impingea cu indeminare landoul printre tarabele cu rosii si pepeni si printre laditele cu piersici ce impinzeau piata.
Purta o pereche de pantaloni albi si o bluza inflorata, in culori palide ... iar in urechi i se leganau nelipsitii ei cercei, de data asta niste cercei din margelute marunte metalizate de culoarea bananelor bine coapte, ce ii ajungeau aproape pina la linia gitului.
Ma intrebam cum de reuseste sa treaca prin toata aglomeratia din piata fara sa-si murdareasca hainele.
Exteriorul ei avea ceva diafan. Oricine ar fi privit-o cu greu ar fi putut accepta ideea ca fata asta a nascut un copil cu vreo trei-patru saptamini in urma. Corpul nu i se schimbase deloc iar fata se facuse parca si mai luminoasa, frumoasa chiar.
Nu era greu de vazut ca radia prin toti porii. Mi-a spus ca T reusise sa se transfere cu serviciul si ca era in cautare de un apartament, cit mai aproape de facultate, in care sa locuiasca impreuna.

Am cautat un loc liber pe terasa cofetariei. Ela oscila intre inghetata de fructe si cea de vanilie.
Lumina se filtra prin pinza umbrelei de soare aruncind umbre oranj pe chipurile noastre.
Aerul mirosea a piersici si a toamna ... cineva adusese citeva frunze ingalbenite pe care apoi le uitase pe scaunul de nuiele de la masa vecina. Erau mari, stropite in toate nuantele toamnei.
Vreau sa-mi amintesc toate amanuntele, pentru ca numai amintirea mi-a ramas.
Cofetaria aceea nu mai exista, nici aleea pietruita ... si nici noi nu mai suntem asa cum am fost atunci.

As vrea sa pot intoarce spirala timpului si sa ma reintorc acolo, sa ma ridic de la masa si sa iau cu mine frunzele acelea...

Acest topic a fost editat de exergy33: 31 Aug 2008, 02:58 PM

Ela - partea a treia

Toate trec ... examene, vacante, toamne, ierni si primaveri ...

Nici nu-mi venea sa cred ca am terminat facultatea. O usoara stare de tristete m-a cuprins atunci cind am revenit in complexul studentesc, si desi cunosteam inca destula lume, parca nu-mi gaseam locul acolo.

Imi amintesc ca, dupa inca un an, avind nevoie de unele documente de la facultate, m-am simtit exact ca o straina in acel loc si mi se parea ca pasii mei suna sinistru pe culuarul pe care am pasit de mii de ori.

Aveam numarul Elei, asa ca am sunat-o. M-a rugat sa trec pe la ea, si in ciuda faptului ca eram presata de timp, am dorit sa o vad. N-o mai vazusem de doi ani, dar pentru Ela anii nu aveau valoarea temporala pe care o au pentru muritorii de rind. Nu se schimbase deloc.
Am baut cafeaua ascultind cum povesteste. Tonusul si energia ei m-au molipsit si mi-au adus buna dispozitie.
Am intrebat si de T, observind ca lipseste. Ela mi-a zis ca e plecat sa ia programa scolara pentru examene.
Ce examene ?, am intrebat eu nedumerita.
Ela si-a cerut scuze zicind ca e o zapacita pentru ca a uitat sa-mi spuna ca T reusise la facultate, sectia fara frecventa.
Ce ciudat. Niciodata nu mi l-am inchipuit ca l-ar mai putea interesa facultatea.
Tu l-ai influentat?, am intrebat-o eu.
Nu, a raspuns Ela. Singur s-a apucat de invatat. Probabil ca a fost influentat de atmosfera.
Exact cind m-am ridicat sa plec a sosit si T. Am mai stat doua minute de vorba. Nici T nu parea schimbat, insa un vag aer de seriozitate ii umbrea privirea.

Dupa cum spuneam ... anii trec .

In acea vara m-a cuprins un dor ciudat de Copou si de Bahluiul plin de tintari, de Bucium si de Ciric, de Bolta Rece si de Gradina Botanica ... asa ca, fara nici un fel de pregatiri, am cumparat bilet de tren.
Nu mai puteam vedea locurile acelea asa cum le vazusem cu ani in urma, insa ma simteam legata de ele, si intotdeauna mi-am dorit, si-mi voi dori sa le revad.

Nu-mi propusesem sa vizitez pe nici unul din fostii mei colegi sau din cunostintele cu duiumul pe care le aveam in oras, insa stind in statie la Opera, gindul mi-a zburat la Ela.
Am sunat-o si i-am propus sa vina in centru, spunindu-i ca o astept la cofetaria de la Opera.
Ela mi-a zis sa nu care cumva sa am curajul sa o refuz si sa nu vin la ea, spunindu-mi ca nu se poate sa ne intilnim altundeva decit la ea acasa.

Am intrat in apartamentul proaspat renovat, si am recunoscut cu placere mobilierul din sufragerie si vaza albastra din portelan chinezesc pe care Ela o indragea mult.
Camera era in semiobscuritate, draperiile erau pe jumatate trase, din bucatarie venea mirosul imbietor de cafea proaspat risnita ... iar de undeva pe alee se auzea o melodie de jazz.

O moleseala dublata de o stare de bine m-a cuprindea incetul cu incetul.
Ela a venit cu o tava incarcata cu de toate : cafea, frisca, prajituri, cake de casa, alune ...

N-o mai vazusem de foarte mult timp, si de aceea o priveam cu atentie, cautind ca de pe chipul ei sa devin constienta de propria-mi transformare.
Genele ii erau si acum acoperite de un strat de rimel, de sub care priveau niste ochi caprui, parca mai luminosi si mai deschisi la culoare decit altadata.

La un moment dat s-a auzit un zgomot din dormitor.
Ela si-a cerut scuze si s-a ridicat.
Dupa un minut a revenit si a continuat fraza pe care o intrerupsese.
Am auzit un fosnet in spatele fotoliului pe care stateam. Aha, in final s-a trezit si T, mi-am zis in gind ... insa atunci cind am intors capul am dat cu ochii de un barbat strain.
Ela nu m-a pus in garda ca are musafiri.
Nu-mi place sa vizitez pe cineva in momentul in care sunt in casa persoane necunoscute mie.

M-am ridicat in picioare si l-am privit tridimensional pe personajul din fata.
Vocea catifelata cu care vorbea de obicei Ela se amortizase cu totul in urechile mele : Mircea a fost de garda aseara, de aceea a dormit pina la prinz.
A facut prezentarile, si desi auzeam foarte bine sunetele, mi se parea incredibil ca buzele Elei spun : sotul meu.
Brusc mi s-a uscat toata saliva din gura. Am vrut sa spun ceva, insa n-am zis nimic.
In urmatoarea secunda privirea mea s-a incrucisat cu privirea Elei. Doream sa-i citesc privirea, si o data cu ea sa citesc povestea ce o ascunde.

Credeam ca stii, a articulat ea calm.
Am clatinat din cap a negatie.

Sotul Elei a disparut, dupa care a reaparut imbracat de oras, anuntind-o ca are ceva de rezolvat cu masina. A mai spus citeva cuvinte de politete inainte sa-si ia la revedere, cuvinte ce mie imi sunau artificial ...

Dupa ce s-a inchis usa in urma lui am privit-o din nou. O priveam si nu puteam crede ceea ce tocmai aflasem. Mi se parea incredibil ca Ela sa fie sotia altcuiva decit T.
Stiam ca Ela imi citeste gindurile, si ca fara s-o intreb nimic va incepe sa povesteasca.

Vocea ei calma a rupt tacerea. De unde sa incep?
De acolo de unde ai simtit ca s-a sfirsit totul, i-am zis eu.

Ela - partea a patra

Ela si-a concentrat privirea intr-o directie perpendiculara pe fanta dintre cele doua draperii si pret de citeva secunde a tacut, insa apoi propozitiile au inceput sa se reverse in suvoi.
O ascultam si cu fiecare fraza descopeream o alta Ela. O Ela care nici prin cap nu-mi trecea ca ar fi putut sa existe in forma in care exista in clipa de fata.

Mi-am zis ca trebuie sa fac ceva sa ies din starea in care intrasem si sa-mi umplu timpul pina la refuz. Sa nu ma mai gindesc. Sa astept sa vad ce se va intimpla. Evenimentele imi scapasera de sub control si defapt totul se intimplase deja ... si-a continuat ea firul gindurilor.

M-am urcat in troleibuz cu scopul sa cobor in Targul Cucului si sa fac unele cumparaturi, mai bine zis sa-mi pierd ziua prin magazine, pentru ca nu aveam de cumparat nimic de stricta necesitate.
Troleul in care eram eu a oprit in spatele unui alt troleu. Se intimplase ceva pe strada. Un accident , o defectiune ... nu stiu ... Nu ma interesa.
Incercam sa ma uit in alta directie si sa-mi gonesc din cap toate gindurile.

La un moment dat privirea mi-a intepenit ...
T impreuna cu ea cumparau ceva de la chioscul de ziare de pe cealalta parte a strazii.
Incredibil sa-i vad aici!

Au trecut numai unsprezece zile din seara in care T mi-a zis ca in viata lui exista altcineva. Vroia sa ne despartim. Imi zicea sa nu-mi fac probleme cu apartamentul, jumatatea lui o va trece pe numele copilului, insa deocamdata are nevoie de masina, dar, cu prima ocazie imi va cumpara alta, sa am cu ce duce baiatul la scoala.
Ascultam fara sa reactionez, fara sa cer explicatii ... fara sa protestez.
Totul a venit pe neasteptate insa eu intelegeam lucrurile. T stia ca inteleg ce-mi spune. Intotdeauna intelegeam lucrurile exact asa cum trebuie.

Cu numai patru zile in urma el si-a strins lucrurile si s-a mutat la ea. Patru zile. Repetam datele in gind ca si cum as fi vrut sa le verific inainte sa le introduc intr-un tabel statistic.

Niciodata nu ne certasem. T nu avea obiceiul asta. Niciodata n-a ridicat vocea in casa, oricit de mult ar fi fost de suparat. Dorinta lui de a ne desparti, venita pe neasteptate, a declansat in mine o intrebare : unde-ai gresit, Ela?
Nu era nimeni sa-mi raspunda.

Incredibil imi ziceam in gind! Omul asta a fost sotul meu timp de sapte ani si sapte luni. Repetam mecanic in gind ... sapte ani, sapte luni ... si cite zile ?
Ma uitam la el prin sticla groasa a geamului asa cum te uiti la un exponat de la Muzeul Naturii.

Troleul parca anume nu mai pornea.
Ma uitam la T si la ea. Vorbeau si isi zimbeau unul altuia. Erau invaluiti de o fericire exploziva care atragea si atentia altor calatori din troleibuz.
Mi se parea incredibila scena. Mi se parea incredibila si pentru faptul ca nu simteam durere. Nu simteam decit o apasare sufleteasca de care as fi vrut sa scap.
T nu mai era T. Priveam defapt la un strain fericit ce avea nevoie de libertate ...

Intr-un tirziu troleibuzul s-a urnit. Gindurile se imprastiasera in capul meu intr-un hal fara de hal.
Nici nu stiu cum m-am trezit la capatul liniei. Troleibuzul a intors si si-a reinceput traseul. Am coborit la intimplare citeva statii mai incolo.
Nu stiam unde vreau sa merg, dar pasii au luat-o din loc singuri. Paseam in urma mea. Asta era senzatia. Ca pasesc in urma celei care am fost.

M-am trezit in apropierea judecatoriei si un impuls eliberator m-a facut sa intru inauntru.
M-am interesat ce acte sunt necesare pentru divort si am cautat sa angajez o avocata cu experienta.
A doua zi dosarul a devenit complet. Mai urma sa scriu cererea de divort. Atunci am scris pentru ultima oara numele lui T alaturi de numele meu. Am semnat-o si am atasat-o la dosar.

Dupa citeva luni eram despartiti.

A fost un divort de comun acord. Fara reprosuri, fara lacrimi, fara ceva de impartit.
In ziua cind s-a citit sentinta definitiva am vorbit ultima oara cu el. Mai mult vorbea el cu mine.
M-a rugat sa nu-l opresc sa vada copilul. I-am raspuns ca ori de cite ori va veni sora lui sa-l ia, il voi da, insa el nu are ce cauta la usa mea.
A fost de acord.
Il priveam si-mi dadeam seama ca se simte ridicol si stingher. Vroia sa-si ia la revedere, dar nu stia cum.

Atunci, fara nici un cuvint, am iesit din camera in care ne aflam. N-am mers afara ci am urcat la etaj.
Mi-am lipit fruntea de rama ferestrei si am privit in fata pe trotuar. Stiam ca ea il asteapta in masina.
T a deschis portiera si s-a asezat la volan. A demarat. In citeva secunde masina a disparut din unghiul meu vizual.
N-a mai ramas nimic. Parca nimic nu fusese vreodata.

Nu stiu daca cunosti senzatia asta ?, m-a intebat dintr-o data Ela, si a continuat fara sa astepte un raspuns.

Daca nu stii iti spun eu cum e. Ai impresia ca trupul ti-e un tunel fara capat prin care suiera un vint rece ce face un zgomot infiorator. Si in timp ce vintul acela trece prin tine, singele ti se incalzezte, si astepti ca ceva inauntru sa explodeze.
Explozia aduce cu sine eliberarea extirpindu-ti emotia amintirilor. Amintirile ramin intregi, emotiile ce le-au insotit cindva, nu.
Nimic din ce te-a legat de cineva nu te mai poate emotiona.

Ela vorbea din ce in ce mai repede, insa fara mimica faciala, fara sa gesticuleze, fara sa-si miste corpul sau miinile. Linistea ei corporala era foarte ciudata.

La un moment dat s-a oprit din povestit si a privit intrebator spre mine.
Nu am zis nimic. Nu stiam ce-as fi putut zice. Asteptam ca povestea sa ajunga la final.
Ela a clipit din genele-i rimelate si s-a reintors in timp.

La inceputul iernii T a deschis o firma impreuna cu un prieten. A plecat fara parere de rau din biroul unde a lucrat in ultimul an.
Primavara, firma lor demarase afacerile in forta. Asta se intimpla exact in perioada in care eram in divort.

A trecut si primavara, si vara, si toamna, fara ca el sa-si aduca aminte ca are un copil. Rolul de tata se reducea la sumele de bani pe care le punea in contul baiatului si la cite un telefon pe saptamina.
Desi ii promisese ca-l va lua in vacanta la bunici, a uitat de promisiunea facuta. Copii insa nu uita.
Imi era mila sa-l vad cum astepta zi de zi, cum tresarea cind suna telefonul, si cum i se umpleau ochii de lacrimi cind vedea ca e altcineva la celalalt capat al firului.
Stiam ca nu crede o iota atunci cind ii spuneam ca T e ocupat cu firma si ca nu are timp sa vina sa-l duca la bunici, la noi in oras.

A inceput scoala. Baiatul meu a inceput clasa intii.
Il vedeam zilnic cum sufera si am remarcat cu stupoare ca refuza sa vorbeasca despre tatal sau. Atunci mi-am dat seama de gravitatea situatiei.
In urmatoarea noapte am auzit sughituri de plins din camera lui.
Am deschis usa si l-am vazut cu capul bagat in ghiozdan, incolacit pe pat si cu miinile inclestate de rama patului.
Am tras deoparte ghiozdanul si m-am speriat cind i-am privit fata rosie si umflata de plins. Venele de la timple stateau gata sa plesneasca.
De cit timp plingea oare fara ca eu sa-l aud?
Nu puteam comunica cu el. Am incercat sa-l calmez ... i-am prins miinile cu care el incerca sa-si acopere fata ... l-am luat in brate, i-am vorbit ... degeaba.
In afara de sughituri si rasuflarea intretaiata de gemete nu mai era in stare sa zica nimic.

L-am imbracat si l-am dus de urgenta la spital. Acolo i-au dat sedative si i-au facut un calmant. Desi adormise sub influenta medicamentelor corpul i se convulsiona in somn si fata i se stringea de durere.
In noaptea aceea Mircea era de garda. Asa ne-am cunoscut.

Dimineata ne-am reintors acasa. La sfirsitul saptaminii Mircea a aparut la usa noastra. Venise sa-si vada pacientul.
De atunci incolo a venit in fiecare saptamina. Intre noi totul a decurs foarte normal.

Cind ne-am hotarit sa ne casatorim m-am gindit ca trebuie sa-mi pregatesc cumva baiatul.
Nu l-am luat prin surprindere, asa cum imi inchipuisem. Copii sunt sensibili si presimt foarte bine in ce fel vor evolua evenimentele.

Ela si-a intors brusc privirea spre mine. Ma intrebam daca e fericita, sau cel putin multumita, de noua ei viata. Mi se parea imposibil sa-l fi uitat definitiv pe T.

Stiu la ce te gindesti, mi-a zis ea cu o voce melodioasa, exact asa cum o avea in liceu.

Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Sep 2008, 04:10 PM

Ela - partea a cincea

Cum a evoluat viata lui T?, am intrebat eu incercind sa ma indepartez pentru moment de intrebarea esentiala.

Ela a raspuns accentuind pe fiecare cuvint ce-l pronunta.
Totul a decurs asa cum era de asteptat. Relatia lor nu a durat cine stie ce. Cam la vreo doi ani dupa aceea s-au despartit.

Nu crezi ca te-ai grabit in deciziile tale? Mai exista totusi si o alta varianta: iertarea, am adaugat eu.

Tu ai putea ierta? , a intrebat ea cu o voce indoielnica.
Si pentru a doua oara, fara sa astepte raspunsul meu, si-a continuat ideea.

Eu n-am putut.
Ce sa fi asteptat? Sa-i fi parut rau ? ... Sa fi vrut sa ne impacam?
Niciodata!
Ce-ar fi devenit viata mea? ... o legatura cu noduri.
Un fir innodat nu are rezistenta unuia dintr-o bucata.

In acele zile m-am gindit la toate variantele posibile ... ma luam in calcul pe mine, baiatul, viitorul incert, tranzitia care nu se mai termina, pe T ...
Daca, prin absurd, ne-am fi impacat, l-as fi suspectat pentru fiecare miscare, pentru fiecare telefon si pentru fiecare minut lipsit de acasa.

Cind pierzi increderea in cineva nimeni nu te poate ajuta sa vezi ca viata e frumoasa. Nu te poate ajuta nici macar sa realizezi ca e suportabila.
Nu, nu cred ca m-am grabit in decizii. Am facut ceea ce am simtit, desi, poate, ratiunea ar fi trebuit sa ma indemne la altceva.

Nu vreau sa te judec, i-am zis eu pe un ton fara o nuanta anume.

Nici n-ai avea cum, a replicat Ela taios. Intr-o secunda insa tonul vocii a revenit la normal. Vorbea cu mine, dar in acelasi timp vorbea cu trecutul ei.

Nici n-ai avea cum, pentru ca nimeni nu ti-a spus asa dintr-o data ca vrea sa se desparta de tine, pentru ca n-ai un copil caruia intr-o zi va trebui sa-i dai socoteala pentru ce-ai facut, pentru ca nu poti fi in locul meu, nici eu in locul altora care au trecut prin situatii similare, pentru ca nu putem intra in viata cuiva, asa cum intra mina in manusa, ca sa-i putem pipai interiorul si sa ne dam seama prin ce trece.
Fiecare om sufera in felul sau ...

Ma gindeam la faptul ca suferinta e singulara in felul ei. Fiecare om sufera de unul singur.
Nimeni nu poate fi perfect nefericit, asa cum nimeni nu poate atinge perfectiunea in fericire. In ambele situatii, intotdeauna, este loc de mai mult.
Nu i-am zis Elei la ce ma gindeam. Nu avea rost sa-i intrerup sirul gindurilor.

A zimbit si s-a uitat la mine.
Iti mai aduci aminte ce-ai spus mai demult in parc, inainte ca primaria sa taie salciile batrine de linga cinema?

Nu stiu la ce te referi?, am replicat eu, incercind sa rememorez acele zile in care ne stringeam acolo si discutam tot felul de lucruri cu sentimentul ca ne pricepem la toate.

Ela mi-a explicat cu un suris pe buze.
Nu stiu cum cum a pornit discutia. Intirziasem, deci nu am prins inceputul.
Retin ca cineva vorbea despre ce inseamna, sau ce ar trebui sa insemne o relatie ... si se intreba daca iubirea se cladeste pe afinitati sufletesti sau pe atractia carnala.
Tin minte ca ai spus ceva de nevoia de compatibilitate si ai incercat sa matematizezi cuplul comparindu-l cu o ecuatie ... ai spus ca o ecuatie de gradul doi nu poate avea o radacina reala si alta complexa.
Ori are doua radacini exprimate prin numere reale, ori doua radacini complexe conjugate...
Acum inteleg ce-ai vrut sa spui atunci, si daca ma gindesc bine, in seara in care T mi-a zis ca in viata lui exista o alta femeie, s-a produs o schimbarea radicala in psihicul meu. In acea seara Eu si T ne-am transformat in doua radacini incompatibile.

Vag, imi aduceam aminte de ce spusesem cindva.
I-am replicat Elei : pe atunci aveam douazeci de ani, si vorbeam multe prostii ... acum am cu vreo zece ani mai mult ... si vorbesc de zece ori mai multe prostii.
Ela a inceput sa rida cu fata cufundata in ceasca. Din cauza risului s-a oprit din sorbitul cafelei. A reasezat ceasca pe masa de sticla din dreapta ei.
Am privit-o din nou. Tricoul de culoare vernil i se mula pe corp scotind in evidenta un trup inca copilaresc.

Si baiatul? Se vede cu T?, am intrebat eu.

Da, relatiile intre ei doi s-au normalizat.
Intr-o zi, dupa mai mult timp, T a sunat ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic, facind totala abstractie de perioada de amnezie in care uitase ca are un copil. Mi-a cerut sa-l las sa vina la el. Urma sa o trimita pe sora lui ca sa il ia.
Am fost de acord si nu i-am facut nici un fel de reprosuri.

Cind a venit acasa de la scoala, i-am zis cine l-a cautat. L-am intrebat daca vrea sa mearga sa-si vada tatal.
Mi-a raspuns ca da, asa ca i-am pregatit lucrurile pentru calatoria de la sfirsitul saptaminii.

De atunci se vad destul de des. Eu tin legatura cu sora lui T si cu familia lor. Sora lui a ramas socata cind a aflat ca ne despartim. Chiar si dupa casatoria mea cu Mircea nu a incetat sa ma sune. Si eu o sun la rindul meu. Nu avem nimic de impartit sau de reprosat, iar ea, nici pina in ziua de azi nu si-a iertat fratele.
... dar viata merge mai departe...

... si noi odata cu ea, am adaugat eu, ca sa continui ideea.

Da, a raspuns Ela.

Nu pot sa cred ca l-ai uitat definitiv pe T, ca nu rememorezi scene din viata comuna fara ca sa-ti bata alert inima, ca undeva in subconstient nu ti-ai fi dorit ca fiti impreuna ... mi-e imposibil sa cred ca ai uitat si ca nimic din trecut nu te mai poate emotiona.

Ba e foarte posibil, a raspuns Ela cu o fata senina.
Nu mintea. Sinceritatea ei era dezarmanta. Dezarmanta si totusi dureroasa.

Daca prin absurd ar disparea toti oamenii de pe fata pamaintului, si daca eu si baiatul meu am deveni muritori de foame, n-as apela in ruptul capului la T sa ne ajute cu ceva ... ce sa mai vorbesc de ideea de a ramine impreuna cu el, si-a continuat Ela disertatia.

Stiu, vrei sa afli raspunsul la intrebarea daca il iubesc pe Mircea.
Da, il iubesc. E un sentiment pe care nu-l pot explica.
Nu m-am casatorit cu el din nevoia de a nu fi singura sau pentru protectie.

Totusi in memorie ramin lucruri pe care constientul nostru nu le poate controla. De aceea am zis mi-e imposibil sa cred, am incercat eu sa ma explic.

Ela a mai pus o lingurita de frisca in cafeaua ce aproape se racise. Mesteca ginditoare. A inchis pentru citeva secunde pleoapele, iar cind le-a deschis mi-am dat seama ca vrea sa zica ceva. Mi-am dat seama si de ezitarile ei. Mai multe la numar.
Intr-un tirziu s-a decis sa vorbeasca.

Stii? ...chiar si dupa anii astia de viata comuna cu Mircea, mi s-a intimplat ca in somn sa simt mirosul lui T, mirosul pielii ... al parului.
Amprenta lui olfactiva nu vrea sa-mi paraseasca memoria. Nu depinde de mine.
E un sentiment foarte straniu sa fii in pat cu cineva si in somn sa visezi mirosul altcuiva.
Nu tine de constient, a mai zis Ela cu fata imbujorata ca si-ar cum ar fi marturisit un pacat.

Peste o ora aveam sa plec de la ea.
Ma simteam obosita. Corpul imi era greu si prin cap imi treceau frinturi din tot felul de fraze ...
Am ajuns la gara cu putin timp inainte de plecarea trenului. Gara mi s-a parut murdara si urita. Oamenii din gara mi se pareau cenusii, terni, lipsiti de viata, tristi sau gata de cearta.

Nu-mi placea sa ma las invadata de astfel de ginduri si senzatii.
Atunci cind trenul s-a pus in miscare cu toata viteza, am privit cu ochii intredeschisi la copacii de pe margine.
... seva si clorofila, mi-am zis in gind, asta n-ar trebui sa lipseasca niciodata vietii noastre.

La mare distanta temporala si spatiala de la intilnirea noastra de atunci, deci dupa ce am venit in Iran, de multe ori mi s-a intimplat sa-mi aduc aminte de ceea ce a spus ea in legatura cu amprenta olfactiva.
Uitarea poate fi impusa doar pina la o limita, pentru ca informatiile inregistrate de simturile carora le dam mai putina importanta sunt gestionate in cotloane ale memoriei la care constientul nu are acces.

Logica si vrerea devin instrumente ale inutilitatii si nici un bisturiu sau raza laser nu poate extirpa in totalitate ceea ce ne-a legat cindva de cineva .

Sărut-mâna de asemenea povestiri ...

Se pare ca ce citesc aici, e una din putinele motive ce ma atrag sa mai citesc sau sa scriu ceva in acest site

Ca de obicei....Superb

Regard's....

Sorin.

SORIN & Data'q, multumesc mult!
.......................................


Ela - partea a sasea

Intr-un oras mic, cum e si cel al nostru, unde toata lumea se cunoaste cu toata lumea, este imposibil sa nu-ti revezi colegii si cunostintele cu totul intimplator, pe strada, prin magazine, pe malul apei, la gara ...

Nu am ramas surprinsa atunci cind l-am zarit pe T in parcare. Il priveam de la distanta si totusi nu putea sa cred : asta e T!
Nu-l mai vazusem de mai bine de un deceniu.
L-am strigat si i-am facut semn cu mina.
A intors capul si m-a recunoscut imediat.
Asta e ghinionul meu, in timp ce fostele mele colege de scoala si fostii mei colegi s-au schimbat foarte mult, in bine sau in rau, incit pe unii din ei aproape ca nu am fost in stare sa-i recunosc decit dupa citeva secunde bune in care mi-am stors memoria, eu am ramas in mare neschimbata.

A venit in pas alergator pina la scarile pe care stateam, gesticulind si vorbind incontinuu.
Citeva minute am vorbit ceea ce se vorbeste deobicei atunci cind doi oameni nu s-au vazut de multa vreme.

Citiva ochi curiosi ne filau de la distanta. T a observat personajele si a comentat cu umor :
Astia habar n-au de viata. Toata ziua stau rezemati de balustrada si se uita la cine trece pe strada. Incep sa ma sufoc.
Iesi in oras dar n-ai cu cine vorbi. Orasul e gol. Unii au plecat definitiv din tara, altii au plecat sezonier la munca, citiva si-au deschis firme prin alte locuri ... iar restul sunt dusi in vacanta.

Stiam ca are dreptate. Acelasi gol il simtisem din plin si eu. Orasul era populat de personaje pe care nu le cunosteam. Singurul lucru de care ma simteam atrasa erau strazile, parcurile, cladirile, podul, apa, padurea ... adica tot ceea ce nu suferise modificari esentiale ... tot ceea ce imi stirnea amintiri si in care imi mai puteam citi inca o parte din biografie.

T era aproape de nerecunoscut. Desi corpul pastra forma atletica pe care o avusese cindva, trasaturile fetei se modificasera mult. Fata ii devenise dura, cu riduri adinci in jurul gurii, ochii se facusera parca mai mici iar parul ii cazuse cu totul. Nu puteam sa ma obisnuiesc cu lipsa parului, de aceea evitam sa ma uit direct la el.

Nu-ti vine sa crezi, nu-i asa? , m-a intrebat el hohotind de ris. Nu-ti vine sa crezi ca relicva pe care o ai in fata sunt eu?

Nu avea rost sa ma ascund dupa cuvinte. I-am zis ca sunt uimita de schimbare, desi e normal ca oamenii sa se schimbe foarte mult.

Stii, am chef de vorba. Acum ca te-am prins pe strada sa stii ca nu scapi cu una cu doua, a zis el foarte agitat. Am o mie de intrebari sa-ti spun, asa ca, eu zic ca-i mai bine ca in timp ce vorbim sa facem un tur pina la baraj. De multa vreme n-am fost acolo. Cred ca nici tu.

Adevarul era ca nu mai fusesem la baraj de prin liceu, sau cam asa ceva.
A durat citeva minute pina am ajuns pe asfatul soselei ce ne scotea afara din oras.

T punea intrebari iar eu raspundeam.
Cred ca a trecut in condica toate cunostintele comune. Vorbea mult ca si cum luni de zile nu vorbise cu nimeni. Dar toata vorbaria lui nu putea sa opreasca un subiect iminent: Ela.
Ma gindeam ca nu e corect sa incep eu ... poate ca pentru el acesta e un subiect tabu, definitiv inchis.

Dar chiar in acel moment l-am auzit ca spune :
Vad ca eziti sa ma intrebi despre Ela, despre ce s-a intimplat atunci ... Vreau sa povestesc, crede-ma, dar nu stiu de unde sa incep.

De acolo de unde ai simtit ca s-a sfirsit totul, i-am zis eu, asa cum cu ani in urma ii spusesem si Elei.

Chiar ai rabdare sa ascuti toate detaliile? , m-a intrebat T cu privirea concentrata pe cercul volanului.

Am rabdare, insa as dori sa povestesti cu sinceritate, daca poti. Daca nu, nu are rost sa te ascult.

T nu a zis nimic si se tot uita in oglinda retrovizoare. Probabil ca-si stringea in minte gindurile, amintirile risipite, isi cauta cuvintele ... oricum, eram in stare sa-i simt incordarea. Cine stie de cit timp nu mai vorbise despre ea. A inceput sa povesteasca.

Lucrurile mergeau din ce in ce mai prost cu economia si mi-era clar ca multi ani inainte vor merge prost. Asa ca m-am hotarit sa deschid o firma impreuna cu un prieten. Aveam ceva capital de la rudele noastre din Austria. Nici prietenul meu nu venea cu mina goala. Idei aveam destule. Sondasem piata si terenul de afaceri.
In ultimul an am lucrat intr-o institutie ce astepta sa-si dea obstescul sfirsit. Numai o minune o putea scapa de la faliment.
Aveam o colega de birou simpatica cu care discutam si asteptam sa treaca ziua de lucru. Nu era frumoasa, dar nici urita nu era. Azi asa , miine asa ... si uite ca in ziua in care am plecat de acolo am inceput sa ma gindesc la ea.

Ela se schimbase foarte mult. Pe atunci invata zi si noapte pentru un examen. Vroia sa prinda o bursa de specializare in strainatete.
Atentia ei era impartita intre baiat, examenul in cauza, si periferic, eu.
Ma simteam rau sa vad ca nu sunt cel mai important lucru pentru ea. Egoismul ma facea sa ma simt infim si neglijat.
Pe Ela multe lucruri incepeau sa o lase rece ... mingiierile o lasau rece. Chiar si atunci cind eram impreuna aveam impresia ca se gindeste la intrebari si raspunsuri.

Intrasem intr-un gol sufletesc care trebuia umplut cu ceva.
M-am trezit ca mi se face dor de foata mea colega de birou.
Dorul acela nu era el prea ortodox, si, incet-incet, s-a transformat in altceva.
Am inceput sa ma vad cu ea, si cred ca intr-o prima faza intilnirile imi erau dictate de curiozitatea de a sti daca mai pot cuceri pe cineva, si de a vedea cum e cind reusesti sa o faci.

Privind retrospectiv nu pot spune decit ca atunci mi-am pierdut mintile. E singura etichetare corecta pentru rebutul de produs pe care il ai in fata si care-ti vorbeste.
E incredibil ca eu, care niciodata nu am crezut in teoria cu virsta critica, sa ajung sa ma conving pe propria-mi piele de veridicitatea ei.
In esenta asta a fost ... trecerea prin virsta critica.

Nu cred, i-am zis eu, neputind sa accept ideea.
Virsta critica exista si la barbati si la femei, insa putini ajung acolo unde ai ajuns tu.

La barbati virsta critica e mai critica decit la femei, a raspuns T cu o voce intradevar trista.

Dar sa continui sa-ti prezint cronologic evenimentele. Dintr-o data fosta mea colega de birou a devenit centrul atentiei mele, credeam ca numai alaturi de ea pot fi fericit. Un suflu nou parea sa dea un imbold existentei banale de zi cu zi.

Ela se estompase undeva pe un paravan de lumini si umbre ... devenise o umbra straina in viata mea.
Despartirea mi se parea iminenta. Era atit de preocupata de ale ei incit nu avea timp sa observe ce se petrece cu mine.

Dupa ce ne-am despartit, am inchiriat un apartament in care m-am mutat impreuna cu fosta mea colega.
Toate pareau sa-mi mearga din plin. Firma nu mergea rau, dimpotriva. Mergea chiar bine. Dupa citeva luni am reusit sa cumpar un apartament in Bucuresti, iar jumatate din el l-am trecut pe numele viitoarei mele sotii.
Aveam impresia ca am inceput sa traiesc din nou. Mi se parea ca sunt apreciat, dorit, ... ca toate incep sa prinda un sens in noua mea viata.
Stiam ca noua mea sotie doreste sa aiba o vila in orasul bunicilor ei, asa ca ne-am deplasat la Piatra Neamt in cautare de teren.
Am gasit ceva foarte bun si extrem de convenabil chiar in apropiere de oras, si pe atunci, mi se parea ca cel mai nesemnificativ cadou ce i l-as fi putut oferi ar fi fost acel teren. L-am cumparat pe numele ei.

Trecutul disparuse din memoria mea ... munceam cu placere si mereu ma gindeam la ziua de miine. Vroiam mai mult, ... material, dar si afectiv.

Dar cum spuneam, inflatia darimase economia. Banii isi pierdeau in fiecare noapte din valoare iar la firma aveam nevoie de bani lichizi.
Singura solutie era sa vindem ori terenul ori apartamentul.
Sotia mea s-a opus din start la auzul acestei idei.
Mi-am zis sa mai las sa treaca doua-trei saptamini si sa vad cum vor evolua lucrurile.
Stiam ca preturile la bunurile imobiliare au o crestere non-stop, insa nu cunosteam valoarea la zi a terenului de la Piatra.
Am telefonat la o agentie pentru amanunte. Intradevar, preturile crescusera fenomenal de mult ... chiar mai mult decit la apartamentele din Bucuresti.
Mi-am zis ca e mai bine sa pun la vinzare terenul la acea agentie pentru ca mi se pareau mai seriosi decit altii cu care discutasem telefonic. Pe sotia mea aveam sa o lamuresc dupa aceea, in ziua in care voi ajunge la intelegere cu eventualul cumparator.
Hotarisem sa-l vind. Am facut copii dupa actele necesare pentru vinzare si cu prima ocazie am dat o fuga la Piatra Neamt.
O functionara de la agentie mi-a facut formalitatile pregatitoare si mi-a introdus datele in baza lor.
Asteptam sa se termine cu scrisul de hirtii. La un moment dat ea s-a ridicat si a venit la masa la care stateam.
S-a uitat lung la mine, de parca as fi fost un infractor, si mi-a spus ca respectivul teren fusese vindut prin intermediul unei agentii din Bucuresti.

E o eroare, am izbucnit eu enervat. Verificati inca o data.

Nu e nici o eroare, a zis ea sec. Exact cu patru zile in urma proprietarul a vindut terenul. Doamna xxx , nascuta in yyy, posesoare a actului de
identitate zzzz ...

Nu era nici o gluma. Fara sa-mi sufle o vorba, pe ascuns, sotia mea vinduse terenul.
Nu mai pricepeam nimic si ma simteam ca un prost care a fost tras pe sfoara ...
Am condus ca un nebun pina sa ajung acasa. Singele imi clocotea ca intr-un cazan. Ma intrebam mereu ce a indemnat-o sa-l vinda pe ascuns.

De nervi nu reuseam sa deschid usa. Cheia aluneca in toate directiile, numai in usa nu vroia sa intre. Sotia mea nu era acasa. O oala de mincare, inca calda, statea pusa pe aragaz.
Nu stiu cit timp a trecut pina a venit. N-a trecut mult, insa eu eram cu rabdarea la pamint.

Atunci cind a deschis usa si dat ochii cu figura mea si-a dat seama ca aflasem. Ce ti-e cu unele femei! Ii citesc pe barbati in toate limbile pamintului!
Desi n-am avut intentia, ne-am certat. Mai bine zis ne-am certat rau de tot. I-am cerut sa-si explice actiunea. Ce vroia sa faca cu banii?

Foarte stapina pe sine mi-a zis ca vrea sa deschida o firma pe numele ei.
Nu puteam sa cred ca e adevarat. Mi se parea imposibil. Ea nu se pricepea decit la lucruri minore, imi ziceam in gind. Nu o voi lasa in ruptul capului.

Ne-am certat din nou.
Ea s-a enervat si a doua zi a plecat la parintii ei.
Dupa citeva zile, vazind ca nu se intoarce si nu da nici un telefon, m-am dus dupa ea. Am facut tot posibilul sa nu ma cert insa i-am spus clar ca nu voi fi de acord ca sa deschida o firma pe numele ei.
Ea a ris ... un ris zemeflitor.
Fara sa o intreb nimic mi-a zis ca nu-mi va returna banii si sa fiu pregatit sa-i dau si banii pe jumatatea apartamentului din Bucuresti.
Initial am crezut ca e o gluma de prost gust sau un mod femeiesc de a ma intimida.
M-am enervat din nou si fara un cuvint am plecat si am lasat-o singura in camera ei.

De abia saptamina urmatoare cind am primit instiintarea de divort am inteles ca nu e vorba de nici o gluma.
Spumegam de furie.
Daca m-ar fi parasit pentru altcineva n-as fi suferit atit. Mi s-ar fi parut firesc sa o atraga altcineva ... ca nu eram eu cel mai frumos, mai destept si mai bun de pe fata pamintului.
Insa ceea ce facea ea era pur si simplu jaf. Stii ce simti cind cineva te ia in felul asta de fraier? Cred ca as fi fost in stare sa o string de git!
Dar si mai mult ma enerva gindul ca tot ce facuse ea o facuse cu premeditare, si ca, de fapt, tot focul legaturii noastre a fost un foc de paie atitat cu buna stiinta de ea.
Nu dormeam noptile iar diminetile ma trezeam cu capul ca de plumb si cu un smoc de par pe perna. In doua saptamini aproape ca nu mi-a ramas par in cap.

Procesul de partaj s-a desfasurat ca la carte. Nu puteam obtine nimic din ceea ce cindva cu mina mea ii dadusem ei.
Am fost obligat sa-i dau partea ei din valoarea apartamentului, iar in cazul in care nu aveam de unde, trebuia sa-l pun la vinzare.
N-a trecut nici o luna si l-am vindut.

In acea perioada fosta mea sotie nu a fost de gasit. Nu statea la parintii ei.
Avocatul meu m-a sfatuit sa-mi vad de ale mele si sa nu fac 'valuri pe uscat'.
Legal nu se putea face nimic, iar daca o deranjam pe 'doamna', ea ar putea foarte usor sa ma reclame la politie.

Asta e.

Luni de zile am incercat sa-i dau de urma. Nu-si deschisese firma, nici in Bucuresti si nici altundeva. Am verificat prin Camera de Comert.

Mult mai tirziu o cunostinta comuna mi-a spus ca ea a plecat definitiv din tara, si ca ocazional le mai trimite fostelor colege de serviciu cite o carte postala din Canada.

Daca altcineva mi-ar fi povestit toate astea as fi zis ca e pura inventie, sau ca din invidie a scornit toata povestea, sau ca vrea sa-l darime pe T in ochii fostilor colegi si prieteni, sau orice altceva. In ruptul capului n-as fi crezut ca poate fi adevarat.

Atunci cind l-am privit T m-a intrebat: de ce te uiti asa la mine? N-ai mai stat fata in fata cu un fraier?

Nu stiu de ce-i facea placere sa se auto-desconsidere chiar asa. Poate ca vorbele astea constituiau o supapa de refulare prin care presiunea unor evenimente neplacute din trecut putea fi coborita pina la cota banalului.
Senzationalul disparuse. Dincolo de cuvinte nu trebuia sa mai ramina nimic din ceea ce-ar fi putut provoca din nou durere.

Observasem ceva si ma gindeam daca sa-i spun sau nu.

Mai ai rabdare sa asculti si restul? , m-a intrebat el cu privirea atintita pe axul soselei.

Acest topic a fost editat de exergy33: 12 Sep 2008, 08:01 AM

Ela - ultima parte

Am remarcat un fapt, insa ma intreb daca sa-ti spun sau nu, m-am adresat lui T facind totala abstractie de ultimele fraze pe care le-a rostit.

Spune, sunt pregatit sa ascult orice. Dupa acele evenimente prietenul cu firma m-a facut "retardat sentimental" iar sora mea m-a catalogat drept un timpit caruia nu ar trebui sa i se elibereze permis de conducere si pasaport ... si etichetarea a facut-o fara sa stie povestea cu apartamentul. Cumnatul meu a banuit el ceva insa niciodata nu a deschis discutia.

Nu e vorba despre asta, i-am zis eu.
Observ ca atunci cind povestesti despre a doua sotie folosesti expresii ca : mi se parea, aveam impresia, credeam ca, aveam senzatia ... deci numai cuvinte ce desemneaza incertitudinea.

T a ridicat sprincenele mirat.
Serios?, nu mi-am dat seama. Adevarul e ca 'a doua fosta' nu a reusit sa lase nimic in sufletul meu ... ceva cit de cit care sa ma faca sa-mi para rau ca a plecat.
In prezent chiar si sentimentul de ura pe care l-am avut in zilele incordate de dupa divort s-a facut mic ... mic de tot.

Vezi!, tocmai asta ma intristeaza. Ca toata povestea nu a avut nimic frumos si romantic. Ca nu ai fost indragostit, ci doar ti s-a parut... si ca in loc de amintiri placute au ramas doar niste ginduri fumeginde ...

Ai dreptate, a zis T putin descumpanit, insa nefericirea mea a inceput de fapt in ziua in care am acceptat ideea ca nu am nici o sansa sa o recuceresc pe Ela.
Nu-mi venea sa cred ca se recasatorise. Atit de repede. Gestul mi se parea ca o tradare.

Asta-i culmea, am izbucnit eu. Adica dupa ce i-ai spus ca vrei sa te desparti de ea aveai si pretentia sa te astepte la infinit?
Ce doreai ? Sa o vezi distrusa, cu lacrimi in ochi ... sa te caute si sa te roage sa va impacati?
... nu in fiecare femeie se ascunde o Penelopa, am adaugat eu cu glasul infierbintat.

Poate ca-ti inchipui ca traiesc inchisa intr-un harem si habar nu am ce se intimpla in jurul meu.
Am vazut destule, si in est si in vest.
Daca vrei sa stii, pe timpuri, am ramas socata de ce-am putut vedea si auzi in fabrica unde am lucrat dupa terminarea facultatii. Era o fabrica mare cu citeva mii de muncitori.
Divorturile unora se consumau cu energia unui cutremur de sapte grade pe scara Richter. Pe atunci nu prea stiam eu chiar asa multe despre viata, si cam tot ceea ce stiam culesesem de prin carti si din mediile prin care ma invirtisem.

Unele intimplari mi se pareau ca se desfasoara la granita irealului.

Barbati ce intrau cu forta in locuinta fostelor sotii, femei care-si pindeau fostii soti la iesirea din schimb, in statia de autobuz, chiar si la usa noilor prietene ale 'fostilor' ... oameni de tot felul, foarte tineri dar si aproape de virsta pensionarii, cu studii superioare si fara, cu bun simt si fara ...
Pe atunci aveam douazeci si cinci de ani si nu puteam crede ca viata poate fi si asa. Mi-a luat mult timp sa inteleg actiunile unora.

T a zimbit si m-a intrebat bine dispus : chiar ai avut timp sa observi toate astea?

De ce nu? , am intrebat la rindul meu.
Am observat multe si am invatat si mai multe, desi nu tot ce am invatat am fost in stare sa-mi explic.
Am vazut femei pe care daca le priveai nu aveai cum sa afli daca sufera sau nu. Niste scoici perfect inchise.
Altele insa izbucneau in lacrimi in fiecare zi. Plinsul facea parte din programul lor. Simteau nevoia sa vorbeasca, sa spuna tuturor cit de distruse sunt si cit de mult sufera si ca niciodata nu se vor putea indragosti de altcineva. La inceput erau compatimite, insa cu timpul compatimirea colegilor se transforma in ironie.

Nu toata lumea se exteriorizeaza la fel. Multi nu se exteriorizeaza, insa aceasta nu inseamna ca sunt imuni la suferinta.
Am vazut barbati trecuti de a doua tinerete care nu spuneau in public decit cuvinte jignitoare despre fostele sotii, ca sa nu ne dam noi seama ca le-ar pasa de situatie, insa pe ascuns incercau sa se impace cu ele.
Unul chiar mi-a fost coleg de sectie o perioada. Ce specimen de nedescris!

Cu timpul am invatat sa nu mai gindesc 'sablonard', adica dupa sablon , acel sablon care spune ca toti barbatii sunt insensibili si din topor ... si cu uimire am descoperit ca exista barbati ce sunt atinsi de probleme sentimentale, chiar daca au depasit o anumita virsta ... si ca ei au un mod foarte special de a se exterioriza.
Daca as vrea as putea scrie romane intregi luind ca baza intimplarilor reale pe care le-am urmarit de la distanta ... subiecte si actiuni am destule ...
Am descoperit ca exista fiinte, de ambele sexe, care se comporta ca niste prize cu impamintare si care pot suporta "milioane de volti de neplaceri si suparari", fara sa se arda. Durerile trec prin ei zilnic si se scurg undeva departe. Nu poti decit sa admiri asemenea persoane ... ce-i drept, putine la numar.

Acum actiunile s-au mai diversificat, a adaugat T.
Baietii isi pindesc fostele iubite pe Messenger ca sa le spuna cit de nefericiti sunt ei, fetele isi bombardeaza fostii prieteni cu e-mailuri si-i terorizeaza cu sms-uri incit bietii baieti ajung sa le inchida telefonul in nas.
Intotdeauna m-am ferit sa ajung la aceste limite ale penibilului. Cind tii cu adevarat la cineva nu cred ca te poti comporta in halul asta.
Cind stii ca nu esti dorit, si daca ti-a mai ramas un dram de minte, stai cuminte pe patratica ta ... nu dai ca nebunul in viata altcuiva.
Lumea s-a schimbat mult ... felul in care se exteriorizeaza, felul in care tin oamenii legatura s-a schimbat ...

Chiar si oamenii in sine s-au schimbat, am zis eu. Mi se intimpla uneori sa am impresia ca nu-mi gasesc locul, ca n-am sa pot tine la infinit pasul cu timpurile astea.

T ridea bine dispus si a adaugat pe un ton plin de superioritate : Sindromul e periculos. Ai grija !

Crezi ca daca ai vreo doi ani mai mult ca mine asta iti da dreptul sa faci pe "a toate stiutorul" ?

Doi ani ?!, a izbucnit T revoltat. Poate vrei sa spui vreo noua sau zece ani.
Stii ce inseamna asta? Daca as fi cu zece ani mai tinar as avea curajul sa iau viata de la capat.

Nu trebuie sa lasi sa-ti incarunteasca sufletul inaintea parului ... nu trebuie sa-l lasi niciodata.
Mai bine zi ca de fapt cauti o scuza pentru delasarea in care te-ai complacut. Viata nu inseamna numai profiturile de zeci de mii euro si dividentele de la firma, mi-am continuat eu ideea privind la peisajul din dreapta mea.

Nu, a aprobat T foarte serios, insa eu am incercat ... si nu am reusit. La virsta mea e foarte greu sa te intilnesti cu cineva care sa te faca sa-ti iei viata de la capat. Femei sunt destule, insa nu o poti gasi pe acea pe care ...
Te poti simti foarte bine cu ele, ai momente in care le cauti compania ... insa cam atit. Nu ai tragere de inima pentru mai mult.
Stiam ca nu voi gasi intelegere din partea unei femei, a mai spus el pe un ton glumet.

Nu e vorba de intelegere. Te inteleg pina la un punct, insa mi se pare exagerata pretentia ta in legatura cu Ela.

Crezi ca nu-mi dau seama ca e ? As fi dorit insa ca lucrurile sa nu se fi precipitat iar evenimentele sa nu fi decurs asa, in felul in care le stii ... Dupa o perioada am realizat ca nu as fi avut nici o sansa in fata Elei.
Pentru ea eu am murit in seara in care i-am spus ca am pe altcineva.
Mereu rememorez evenimentele. Nici nu se poate altfel.

Daca eu si un gindac de Colorado ne-am afla intr-o situatie critica, si daca Ela ar avea ocazia sa salveze pe unul din noi, sunt convins ca ar pune la adapost gindacul si pe mine m-ar lasa sa mor.
Ceea ce ma chinuie e indiferenta si politetea ei rece.
Nu e absurd ca de la divort si pina acum nu am vorbit niciodata cu ea decit la telefon? Ca ma feresc sa vin in oras daca stiu ca e si ea venita?

Au fost perioade in care mi se facea un dor crunt de ea. Ma suiam in masina si minam pe timp de noapte cu viteze de raliu automobilistic. La prima ora parcam undeva in apropierea blocului ei si o asteptam. De la distanta o vedeam cum iese din scara blocului, cum isi descuie masina ... uneori era singura, alteori cu sotul ei ...
O priveam si atit.
Dar cel mai tare ma distrugea faptul sa-i vad impreuna si sa-mi dau seama ca intre ei exista o legatura afectiva adevarata.

Nu m-am apucat de baut si nici nu mi-am pierdut mintile. Am ales sa sufar cu demnitate.
Suferam si mai mult cind luam baiatul la mine si observam ca nu vorbeste nimic despre mama lui, cum ar fi fost firesc sa o faca. La inceput am crezut ca Ela i-a interzis, insa dupa aceea am descoperit ceva extraordinar. Copilul isi dadea seama ca asteptam sa-mi povesteasca despre ea, si ca sa ma pedepseasca, anume nu-mi vorbea.

Luindu-ne cu vorba am ajuns aproape de baraj. Spatiul de pe ambele maluri era plin de lume. M-am mirat sa vad ca unii venisera cu cortul, cu butelii de voiaj si o mie si una de alte ustensile.
Mai la vale am zarit citiva pescari cu palarii de paie pe cap, intepeniti pe scaunele pliante asezate la umbra a cite unui copac.
Ma uitam atent in toate directiile incercind sa vad daca pot recunoaste pe cineva. Toti aveau figuri necunoscute. Nu stiu daca din cauza oboselii, insa nu reuseam sa identific pe nimeni. Nimeni.
In acel moment un acut sentiment de singuratate mi-a strabatut toata fiinta. Parca m-as fi aflat undeva la capatul lumii, nu la mine acasa.


Vrei sa cobori, a intrebat T, observind ca nu scot nici o vorba. Nu esti in apele tale, nu-i asa?

Nu prea sunt, i-am raspuns eu.
Mai bine sa ne intoarcem. Ma deprima sa vad numai figuri straine. Am impresia ca tot trecutul mi s-a volatilizat peste noapte.

T n-a zis nimic pe moment, insa dupa citeva minute a adaugat: nu trebuia sa te fi indispus cu problemele mele. Trecutul e mort si nu are rost sa-l pling.

Ma bucur ca m-ai considerat o persoana de incredere si mi-ai povestit. Chiar daca trecutul e trist, e mai bine sa ti-l reamintesti decit sa te prefaci ca l-ai uitat.
Vreau sa te intreb ceva. De multa vreme incerc sa gasesc un posibil raspuns la intrebarea asta. E in legatura cu Ela, asa ca daca nu vrei, nu raspunde.

Intreaba-ma. De ce sa nu-ti raspund?

Stii, gindindu-ma la voi doi mereu ma intrebam ce te-a atras la Ela, tinind cont ca tu remarcai doar fetele ce ieseau in evidenta cu 'geometria'.
Ela era cu vreo doisprezece ani mai mica decit tine, tacuta, vazindu-si de ale ei, mereu bine dispusa ... nu cred ca era genul tau. Si totusi s-a intimplat ceva ca atentia ti s-a oprit asupra ei ... si s-a oprit bine de tot .

T rasucea incet volanul micsorind din viteza. Un zimbet ii trecea din cind in cind pe fata. Zimbea acelor zile fericite oare?
Nu stiu. Conducea si nu spunea nimic. Imi parea rau ca-l intrebasem. Nu vroiam sa se simta obligat si sa-mi raspunda.

Masina mergea din ce in ce mai incet, aproape cu viteza melcului.

Voi povesti de unde a inceput totul, dar sa nu rizi de mine. Bine?, a intrebat T asteptind raspunsul meu.

Bine. Sunt numai ochi si urechi.

Totul a inceput intr-o zi de vara pe malul apei. Fetele jucau volei, baietii fotbal pe nisip, unii erau in apa ... altii faceau plaja pe mal.
Ela se tot rasucea si intreba in stinga si in dreapta daca nu are cineva o revista cu integrame.
Eu aveam mai multe reviste cu mine, iar marea lor parte aveau pe la sfirsit si integrame.
Am strigat-o si i-am fluturat revistele ... in semn sa vina sa le ia.

Ai dreptate. Nu era genul meu. Ela era un copil, nu in sensul ca era minora, ci in sensul ca era intradevar un copil.

Fetele si baietii se impartisera in doua echipe de volei. Cineva m-a strigat sa vin sa joc. M-am ridicat si in drumul meu spre fileul improvizat am trecut pe linga patura pe care statea Ela. Intr-o fractiune de secunda am zarit pagina pe care o citea. Nu era pagina cu integrame.

Ce citesti?, am intrebat-o eu.
Ela statea intinsa pe burta, sprijinita in coate, cu barbia adincita in palme.
Fara sa-si ridice privirea mi-a raspuns : "ce-mi place cum scrie tipul asta! E nemaipomenit!"

Am simtit cum pamintul mi se roteste sub picioare si cum inima incerca sa-mi iasa din piept. Ma simteam total lipsit de aparare in fata ei.

Stii, a fost o perioada in care am incercat sa scriu, proza scurta in special. Scriam tot felul de aiureli. Sub pseudonim, bineinteles. Citeva texte mi-au fost publicate.

Extraordinar era faptul ca in loc sa rezolve integrame Ela citea tocmai unul din acele exercitii literare ... ceva intre povestire, eseu si parodie.
In acel text eram un alt "eu", unul pe care nimeni din oras nu-l cunostea.
Pe acel "eu" il descoperise Ela, si-i placuse de el.
Niciodata nu i-am spus cine e autorul. Te rog sa nu-i spui nici tu. Promite ca nu ai sa-i spui.

Pentru Ela eu am murit demult, dar imi place sa ma amagesc cu gindul ca in inima ei, intotdeauna, va exista un loc special pentru cel ce a facut-o sa exclame : "ce-mi place cum scrie tipul asta! E nemaipomenit!"