@dascalita

... ...

A venit timpul sa inchei dosarul Palatului Golestan si cred ca pentru acest final de calatorie cele mai reprezentative imagini ar fi cele cu mozaicurile peretilor curtii interioare.
Nu degeaba s-a spus ca arta decorativa a Golestanului ar reprezenta o fuziune intre est si vest ... sau intre vest si est ...




Daca peretii cu motive strict geometrice, sobre si cam seci in comparatie cu jungla de arabescuri a mozaicurilor tipic persane, produc surprize majore in randul vizitatorilor vestici, pe mine m-a surprins alaturarea acestor doua tipuri de pereti ... dar mai ales m-a surprins faptul ca 'merg' impreuna.
Nu zgaraie in mod neplacut retina, nu socheaza prin alaturare, nu dezechilibeaza armonia complexului arhitectonic.




Secretul consta, banuiesc, in doza de luminozitate a modelelor, in paleta coloristica ce are la baza cateva culori comune subtil alese, si nu in ultimul rand intr-o muzicalitate ascunsa ce transcede vizualul.




... est si vest, Orient si Occident, linii curbe si unghiuri ascutite ... contrastele isi vor cauta intotdeauna complementaritatea .

Acest topic a fost editat de exergy33: 2 Dec 2011, 05:39 PM

Linia orizontului se imbiba treptat de arama soarelui ce pare sa se topeasca direct in mare.
In cateva minute linia orizontului va dispare cu desavarsire, mi-am zis in gand cu o usurare stranie, de parca acea linie mi-ar fi ingreunat respiratia.

Gata! Linia s-a dizolvat complet.
Imi aud gandurile cum tropotesc naravase. Pixul nu le poate in nici un fel struni pe hartie.

In departare se aude vocea muezinului ...de jur imprejur nu se zareste nici un minaret.

Acum chiar imi vine sa zambesc.
Daca ai fi aici poate ca ti-as raspunde la ultima intrebare. Dar nu-mi amintesc ultima intrebare

Aerul miroase a "zapada de Rusia", a lemn umed si a macese degerate ...

Cred ca e timpul sa iau o pauza prelungita de Han. Cine stie? Poate se va transforma in una definitiva.

Nu, nu din cauza disputelor de la topicurile de politica. Cu alea sunt deja obisnuita .
Cand vad insa in ce hal schingiuiesc unii limba romana, si cat de dusmani sunt cu gramatica, imi trece cheful de a mai citi ceva. La inceput am tot incercat sa reduc numarul subiectelor de discutie ce-mi provocau alergie Apoi mi-am dat seama ca-i inutil ce fac.
In ultima vreme, cu mici exceptii, am citit doar ce s-a postat prin jurnale, singurul loc de fapt unde atmosfera a ramas aproximativ la fel.

Nu inteleg placerea sadica de a poci limba materna. O fi 'cool' ? ... sau eu sunt prea batrana pentru a ma adapta la limbaj ?

In orice caz, in blogosfera romaneasca exista inca destule spatii virtuale pe care le vizitez cu placere.

In cazul in care nu voi mai posta aici, va doresc de pe acum tuturor un An Bun, bun in toate !



Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Dec 2011, 04:31 PM

Un an plin de sanatate si bucurii si tie, Exergy!

Ar fi pacat, lasand la o parte problemele pe care le ai fata de gramatica celor care posteaza, eu cred ca ar trebui sa ti cont de ceea ce vor sa transmita si nu la modul in care respecta regulile gramaticale. Cum ai putea sa te superi fata de limba vorbita de taranii din Bucovina sau din Timoc si ei vorbesc aceiasi limba ca noi dar nu folosesc aceiasi gramatica. Cand vorbesti cu un om eu cred ca este mai important sa observi ce vrea sa comunice decat felul in care se exprima. La multi ani! sa fi fericita alaturi de cei pe care-i iubesti si care te iubesc.

Multumesc pentru urari

Cautand informatii in limba persana despre "sundial bridge" am nimerit pe un site care, printre altele, prezenta un amplu reportaj foto de la un concurs de miss la care au participat exclusiv reprezentantele tarilor de limba araba ... deci Iranul, Turcia, Pakistanul si alte tari predominant islamice dar ne-arabe nu au avut reprezentante.
Interesant de accesat .

Nu stiu cum de Miss Arabia Saudita a primit punctajul maxim. Evident ca juriul a avut alte gusturi si standarde de jurizare decat mine.
Personal am apreciat-o mai mult pe Miss Siria.


Acest topic a fost editat de exergy33: 19 Dec 2011, 07:01 PM

pentru ca Miss Arabia Saudita a reprezentat cel mai bine spiritul... arab?

Cand o sa vedeti un juriu compus numai din femei bogate atunci va puteti pune intrebari.

Libanul si palestina.

Cu vreo doi trei ani in urma, ca urmare a disputelor de pe unul din threadurile legate de Iran, islam, conditia femeii ... nu mai tin minte exact, abis ma sfatuia sa postez imagini din Iran pentru a demonstra ca realitatea nu e tocmai cea prezentata de mass-media oficiala iraniana - toate femeile imbracate (obligat) in valuri negre, si nici cea trambitata de unele cotidiene internationale ce urmaresc cu strictete o linie directoare in articolele legate de societatea iraniana.

Atunci am postat cateva. Acum insa realizez faptul ca impactul vizual al imaginilor e mult mai puternic decat cel al cuvintelor, in speta cuvintele mele ca martor ocular al "curgerii" societatii iraniene.

Pentru azi am ales un link care va poate duce la ceremonia organizata cu ocazia aniversarii a cinsprezece ani de existenta a Casei Cinematografiei/ Casei Cinemaului, Khane-e Cinema in persana.
Pagina se incarca mai greu deoarece contine foarte multe fotografii de dimensiuni mari. Sunt fotografii captate atat pe scena cat si in sala. Deci actori si spectatori bucurandu-se impreuna.

Aici va puteti face o prima impresie legata de look-ul oamenilor de o anumita formatie: actori, spectatori, ziaristi, critici de film si teatru.
Atentie la toaletele si accesoriile purtate de doamne si domnisoare

Voi reveni cu un alt link de la un concert rock.

Acest topic a fost editat de exergy33: 20 Dec 2011, 09:20 PM

Ce femei frumoase sunt in Iran, chiar ar fi pacat ca fata sa le fie acoperita cu un voal, eu cred ca este de ajuns acest "batic" sunt chiar mai atragatoare.

Ma vad pusa in situatia de a repeta. Iranul nu este nici Afganistanul talibanilor nici Arabia Saudita. Aici femeile nu poarta val pe fata. Eu personal nu am vazut nici una dar am auzit si am vazut la televizor ca in orasele mici din sud femeile de origine araba poarta pe fata ceva asemanator ca o masca de sudura ( persanii le zic la misto "sudorite" ).

Regula islamica din Iran, asa numitul "cod de decenta", spune ca in public femeile trebuie sa aiba parul si corpul acoperit, fara sa specifice insa in ce fel.
Femeile religioase imbraca valuri din cap in picioare, ca un fel de mantou lung cu gluga sau un val simplu, fata fiindu-le total libera.
Femeile de la tara imbraca hainele lor traditionale, cu tot felul de baticuri si esarfe multicolore si rochii lucrate manual, femeile in varsta de la oras se imbraca cam in stilul femeilor pocaite din Romania, femeile tinere si fetele, atat de la oras cat si de la sat, se imbraca cu haine foarte moderne - uneori atat de stramte ca ma minunez ca nu li se taie respiratia - si pe cap isi arunca ceva ca sa nu zica lumea ca n-ar avea parul acoperit. Insa parul ala e vizibil din toate unghiurile ... spate, fata, profil.
Nici in timpul revolutiei regimul nu a impus acoperirea fetei, asa cum au impus-o talibanii in Afganistan sau guvernele pro-americane ale regilor sauditi.

Dar sa trec la punctul urmator.
Asa cum am promis revin cu un nou link. E vorba de imagini captate la concertul unui cantaret de muzica rock. Il cheama Reza Yazdani. Habar nu am cum suna vocea lui si ce fel de muzica canta.
Va invit sa-i vedeti familia, prietenii si pe spectatorii prezenti la concert ... deci inca o particica din societatea iraniana.

Hai ca o stim, exergy, e doar o propaganda tâmpita de USA si Israel, nu ne prosteste pe noi.
Adica pe oamenii care înteleg care-i treaba.

Viata picura intens la fiecare cotitura a orei.
Un drum cu sens unic ramificat apoi in altele din ce in ce mai subtiri, ca niste nervuri invizibile usor de ratacit, echivalente cu tot atatea posibilitati ramase neexplorate.
Clipa trece ... si odata cu ea starea de gratie ce ne-a facut sa vibram. Pentru nici una din ele nu exista "intoarcere".
Picaturile se strang in suvite rebele ce se impreuneaza frenetic intr-un suvoi gata sa rupa zagazurile.
Raul acesta in care clocoteste viata isi va gasi repausul undeva, pe Taramul Neintoarcerii numit atat de vulgar "Moarte".

Uneori ma simt strivita de cresterea exponentiala a "de ce-urilor" de tot felul.

E o pierdere de timp sa gasesti raspuns la anumite intrebari.
De fapt raspunsurile ar trebui sa te gaseasca pe tine ...

Craciun fericit, fata draga. Sa fii sanatoasa si fericita alaturi de cei pe care-i iubesti si care te iubesc. Sarbatori fericite, La multi ani!

Ma aduc cu tine, Marduk, Un Craciun fericit pentru prietena noastra, si sa fie fericita lânga ai ei
La fel îti urez si tie
Si ce scrie exergy are calitate.

Acest topic a fost editat de Cla: 25 Dec 2011, 09:46 AM

Bun gasit in 2012!

Sper sa nu fie prea tarziu pentru a va intoarce urarile ...



Mos Craciun! ... nu stiu daca vreodata am crezut in existenta lui. Poate ca am crezut pe vremea cand eram foarte mica dar nu-mi amintesc.
Cadourile le gaseam intotdeauna sub brad si parintii ne ziceau ca la miezul noptii a trecut mosul pe la noi.

Tin minte insa primul cadou primit de la un imbracat in haine rosii, cu barba alba, cu toiag si cu un sac mare din care tot scotea pachete frumos ambalate.
Aveam vreo cinci ani si era prima oara cand participam la o serbare a Pomului de Iarna.
"Actiunea" se petrecea la institutia unde lucra tata.

Mosul, caruia i se spunea Mos Gerila, nu Mos Craciun, statea lejer pe o sofa asezata langa bradul impodobit cu beculete multicolore, beteala sclipitoare si globuri dolofane. Sacul cu daruri fusese asezat pe o sanie din lemn. Lipseau doar renii !

Copiii trebuiau sa recite o poezie, sa cante un cantec sau un colind, si de abia dupa aceea primeau darul.
Sala era foarte inalta. La fel si bradul. Dintr-o data bradul de acasa mi s-a parut mic, mic de tot.
Asteptam ca sa fiu chemata, caci, sa nu uit sa spun, mosul acela era un birocrat in toata regula ... avea o lista cu toti copiii (dactilografiata probabil de secretara institutiei) si-i striga ca din catalog.

In sfarsit, mi-am auzit numele.
M-am ridicat de pe scaun si am mers in fata.

Mos Gerila m-a intrebat cum ma cheama si cati ani am.
I-am raspuns si m-am uitat iscoditoare la el. Dupa urechi am vazut elasticul cu care-si prinsese barba. I-am admirat mantia matasoasa si am atins-o cu mana. De sub mantie ieseau la iveala niste ghete masive legate cu sireturi pestrite.
Nu avea nimic extraordinar si totusi ma simteam emotionata in prezenta lui.

Mi-a cerut sa-i recit o poezie si in ciuda faptului ca stiam destule nu-mi puteam aminti pe moment nici una.
De cantat nu putea fi vorba ... sunt afona cu majuscule. Asa ca i-am pus o ghicitoare.
"Cine are o suta de camasi si le imbraca pe toate deodata?"

A ramas putin surprins mai ales ca din sala se auzeau rasete infundate.

Am primit cadoul pe care nu l-am desfacut decat abia acasa.

Ori mosul s-a fasticit si din greseala mi-a dat cadoul altcuiva, al unui baiat, ori cei ce au cumparat darurilor s-au gandit ca o trompeta si o toba din tinichea sunt lucruri care i-ar face placere unei fete de cinci ani .

Dupa terminarea serbarii, impreuna cu alti copii si parinti, am mers la o cofetarie din apropiere.
La masa de langa noi un barbat tanar discuta aprins cu cineva. Am intors capul inspre locul de unde veneau vocile si rasetele.

Figura nu-mi era cunoscuta, dar ghetele lui, cu sireturi pestrite, da.

si raspunsul la ghicitoare?

ceapa

varza

***
Asteptam Craciunul pentru aromele si culorile lui unice, pentru zapada care parea ca scanteiaza altfel, pentru cetele de colindatori care strabateau orasul cantand in limbi diverse, dar si pentru Carnavalul organizat de scoala - carnaval pe care nu l-am ratat niciodata.

Pentru mine Craciunul incepea in ziua in care impodobeam pomul.
Bradul verde, cu aroma patrunzatoare de rasina, se transforma intr-o prezenta marcanta, caci nu puteam concepe Craciunul fara mirosul acela specific de cetina verde si de aceea nu-i voi intelege niciodata pe cei ce cumpara brazi sintetici.
Conform traditiei bradul trebuie impodobit in seara de Ajun ... insa noi, nemaiavand rabdare, incalcam mereu traditia si-l aranjam cu vreo doua trei zile inainte.

Impodobitul nu presupunea doar aranjarea instalatiei electrice si legatul a tot felul de nimicuri sclipitoare pe crengile tepoase.
Bunica era o experta in treaba asta. Primul lucru care ne-a invatat a fost ca bradul nu trebuie sa fie foarte incarcat. Apoi ne-a spus sa nu agatam de crengi doar globuri stralucitoare, beteala si bomboane invelite in staniol. De fapt dansa avea oroare de lucrurile mai sus pomenite.

De la ea am invatat ca Pomul de Craciun reprezinta de fapt Pomul Vietii, Pomul Rodniciei, si pentru a-l face sa semene cu un pom al rodniciei trebuie sa punem in crengi "roade" nu obiecte din plastic.

Mai intai mama aseza instalatia electrica si dupa ce se asigura ca functioneaza cum trebuie o scotea din priza si noi treceam la impodobitul propriu zis.
In varf puneam un coif din beteala apoi, cu grija, legam merele. Niciodata din Pomul nostru de Craciun nu au lipsit merele rosii, nucile si figurinele din turta dulce.

Cu mult timp inainte de Craciun bunica incepea sa colinde saptamanal piata pentru a gasi merele potrivite : rosii, nu mai mari decat un ou de rata, placut mirositoare si acrisoare la gust.

Nucile le pregateam cu o saptamana inainte. Le pictam in tot felul. Le puneam ochi, gura zambitoare, ochelari sau mustati, pistrui sau breton, plasture negru de pirat, cercei si buze senzuale, si le transformam in obiecte vesele asemanatoare emoticoanelor din era Internetului.

Figurinele din turta dulce erau coapte de bunica, la ea acasa, dupa o reteta proprie, nescrisa, pe care, din pacate, nu am invatat-o ...
Crusta cafenie cu aroma de scortisoara, vanilie sau rom, rom adevarat nu esenta de rom, caci bunica n-a pus in viata ei in mancare 'chimicale', stralucea la lumina beculetelor.

Puneam si bomboane de pom, insa mai putine, pentru a face loc globurilor, clopoteilor si altor decoratii pe care le cumparam de la librarie.

Pe masa asezam cateva crengute de vasc legate cu atlas rosu si un sfesnic cu doua lumanari, dupa "moda nemteasca", fapt ce-l irita pe tata.

Bradul nostru se transforma intr-o fantana arteziana de mirosuri. Impactul olfactiv era la fel de puternic ca cel cromatic.
Dar ceea ce le placea colegilor de clasa si copiilor din vecini era faptul ca puteau manca pe rupte din pom, caci, intotdeauna, aveam rezerve cu care sa refacem aspectul initial.
Cosuletele cu mere, portocale, nuci pictate, turta dulce, figurine din ciocolata si bomboane invelite in staniol, asteptau cuminti in camara sa le vina randul la mancat.

da, poate fi si varza, are si ea destule "camasi" de lepadat ca si ceapa.

Frumos povestesti, draga mea! Si mama mea cocea niste figurine de pus in brad, acum imi amintesc! Puneam si mere, portocale, nuci invelite in staniol...Vremuri!
Din ce oras esti, caci si-n Braila rasunau colinde-n multe limbi?

Sa ai un an bun, plin de sanatate si frumos!

Dascalita, multumesc. Si ma bucur ca reusesc sa va starnesc amintirile

**************

Seara Carnavalului marca sfarsitul vechiului an. Scoala noastra organiza intotdeauna Carnavalul Copiilor pe 30 decembrie. Ziua de 31 decembrie nu o mai puneam la socoteala. Nu mai conta.

Nici pana azi nu am reusit sa dezleg pe deplin misterul atractiei acestui eveniment, caci din toate actiunile, excursiile, vizitele la muzee si monumente istorice, intalniri cu scriitori sau alti oameni importanti, nici una nu a reusit sa ma captiveze intratat cat m-a captivat Carnavalul.

An de an, pana in clasa a saptea, am pregatit cate o costumatie. Era placerea mea sa scotocesc prin imaginatie, sa gasesc ceva potrivit, sa schitez costumatia, schite pe care le modificam de nenumarate ori, si in cele din urma sa trec la confectionarea ei.

In acel ultim an m-am costumat in mexicana. A trebuit sa depun un oarecare efort pentru a intra in pielea personajului din cauza ca 'partea fizica' nu ma ajuta deloc. Unde s-a pomenit o mexicana cu parul si ochii de culoare deschisa?!
In clasa a saptea am decretat ca sunt prea mare ca la anul sa mai particip la carnaval cu o masca. Poate ca undeva, intr-un subconstient plin de vitalitate, realizam faptul ca, fiziologic, m-am apropiat de ultima frontiera a copilariei, insa la nivel afectiv am ramas tot in spatele ei .

Imi reamintesc cu nostalgie de personajele pe care le-am intruchipat ... mici bucati din mine ce au trait pret de o noapte.

In clasa intai am fost Fluture. Ideea mi-a apartinut insa costumul a fost realizat integral de mama.

In clasa a doua am fost Ghiocel. Costumatia o aveam de la serbarea zilei de 8 Martie din clasa intai. Imi placea rochia de un verde inchis, stropita cu puncte albe, fosforescente, ce se deschidea ca un clopot de pe linia pieptului.
Rochia o primisem cadou de la o ruda ce fusese in strainatate si, multa vreme, chiar si dupa ce devenise stramta, o purtam cu sentimentul ca-mi confera o forta ascunsa.
Pe cap mama imi aranjase o palarie ce imita petalele ghiocelului, palarie la confectionarea careia adusesem si eu o mica contributie. Elementul inovator fata de costumatia purtata la Serbarea de 8 Martie il constituia faptul ca-mi agatasem cateva martisoare cu ghiocei pe ciorapii din dantela alba.

De abia in clasa a treia pot spune ca am conceput singura primul meu costum.
Imi propusesem sa ma deghizez in Semnul Exclamarii
Probabil ca treceam printr-o faza minimalista, bineinteles fara sa am habar ce inseamna minimalismul in arta.

Nu mai stiu cum de mi-a venit ideea, dar odata venita n-am mai putut s-o gonesc. Asa ca am trecut la faza urmatoare, cea cu 'vizualizarea'. In final am optat pentru o bluza tronconica neagra, cu umeri lati si baza ingusta, pe care am dublat-o pe dedesubt cu mucava, si o pereche de colanti negri. Pe fata, spate, maneci si pe picioare, am lipit cate un semn de exclamatie de culoare alba. Semnele le-am facut din carton pe care am lipit atlas alb, ca cel folosit la confectionarea rochiilor de mireasa. Ma simteam bine in varianta bicolora iar simplitatea costumului ma facea foarte usoara.
Pe cap mi-am pus o palarie chinezeasca, ca un virf de con, tot de culoare neagra, pe care am facut-o dupa un model din "Luminita" ...
Am mai avut un cosulet (de pasca) pe care l-am imbracat in hartie creponata galbena, un galben lamai placut la culoare.

Cu mai mult timp inainte pregatisem cateva masti multicolore, asimetrice, prinse cu elastic, ca niste ochelari neconformisti, si niste amulete cat palma pe care lipisem semne de exclamatie de diferite culori si pe care le agatasem pe snururi rasucite cumparate de la mercerie.
In momentul in care a avut loc defilarea am aruncat in sala mastile si amuletele ... asa ca in faza cu aruncatul buchetului miresii.
Cativa s-au inghesuit sa le prinda. Copiii necostumati au fost incantati sa-si puna mastile mele, chiar daca nu erau prea grozave.
In acea seara am inteles ca gesturi marunte pot aduce bucurie.

La Carnavalul dintr-a patra am fost Judecatoare.
Roba neagra si toca de pe cap mi-au fost inspirate de o revista imprumutata de la doamna de germana.
Am strans cu grija banii pentru a cumpara materialul de care aveam nevoie. Rugasem o vecina sa-mi coase roba, insa ea, privind cu neincredere desenul ce se dorea a fi un crochiu, mi-a zis ca nu-i croitoreasa de meserie si nu stie sa croiasca asa ceva.

Infuriata m-am dus acasa, m-am masurat din cap in picioare, am marcat pe serjul negru liniile croiului, de emotie mi s-a umezit creta in mana, si apoi am croit ceea ce urma sa se transforme in roba judecatoarei. Am insailat cum m-am priceput si m-am declarat extrem de multumita.
Dupa doua ore vecina mea a trecut la cusutul robei si al jaboului.

Toca de pe cap, care numai de judecator nu era, am impodobit-o cu doi ciucuri de matase. De fapt era o toca de absolvire, ca cele de la Oxford; dar vorba aia : multi vad, putini pricep
Ciocanelul l-am obtinut 'costumand' in staniol un obiect din bucatarie : ustensila aceea din lemn cu care se piseaza usturoiul. Cred ca in romana i se zice "pisalog".

Elementul ultim al deghizarii l-am adaugat exact in seara carnavalului.
Cautand in valiza mamei un parfum care-mi placea, si pe care stiam ca il ascunsese acolo ca sa nu i-l terminam , am descoperit o pereche de ochelari de soare din perioada ei de tinerete, presupun.
Erau niste ochelari cu rama aurie si lentile rotunde, negre, asa cum am vazut la televizor ca poarta unii cantareti ... mai tarziu aveam sa aflu ca-i vorba de cantaretii de jazz.
Mi-am scos ochelarii de vedere si i-am pus pe cei descoperiti in valiza. Wow !!!... ce transformare subita !
Dintr-o data am capatat raceala si aroganta unei judecatoare autentice.
Foarte incantata, bucuroasa de norocul descoperirii, i-am luat cu mine.

Problema a fost ca a trebuit sa am mereu grija sa nu ma impiedic si sa nu ma lovesc de participanti si profesori. In semiintunericul din sala, bombardat cu intermitente de jerbe de lumina, lentilele negre s-au transformat in niste dusmani.
Intreaga seara am fost incordata si m-a durut capul ... dar nici sa renunt la elementul ce-mi conferea prestanta nu ma lasa inima.
Asta mi-a fost drept invatatura de minte. Am inteles ca improvizatiile de ultim moment pot avea efecte dezastruoase.

Acest topic a fost editat de exergy33: 8 Jan 2012, 07:16 AM

Voi continua sa povestesc caci din acea perioada atat mi-a ramas: amintirile.

Pentru Carnavalul din clasa a cincea nu aveam vreo idee dar speram ca pe parcurs, odata cu racirea vremii, mintea imi va porni la treaba.
In acel an am purtat costumatia care cred ca m-a reprezentat cel mai bine.
Povestea a inceput vara, intr-o zi in care m-am gandit sa strang frunze de copaci si diferite plante pentru a le presa, nu doar pentru ierbar, cat pentru a-mi decora camera dupa cum ma taia capul.

In clasa a treia facusem un ierbar si observasem ca unele frunze, atunci cand se usuca, devin casante.
Eu doream sa obtin frunze uscate, dar moi, pe care sa le pot manui dupa bunul plac fara sa se rupa sau sa se faramiteze.
Mi-a venit ideea sa le imbib cu ulei. Zis si facut. De mare folos mi-a fost sticla de ulei din bucatarie.

Cateva saptamani mai tarziu, dupa ce a inceput scoala, mi-am aranjat camera in asa fel incat sa semene cat mai bine cu un decor de toamna ... frunze galbene si aramii, conuri de brad, scaieti uscati stransi de pe malul apei, papura, castane, vreascuri de padure cu forme mai ciudate si cateva pietre de rau in nuante contrastante.
Tata imi botezase camera "Vizuina" ...

Cred ca undeva in adanc ideea de a fi Toamna la viitorul carnaval a prins radacini in acea vara, dar am constientizat-o subit intr-o dimineata.
Cu ochii inca lipiti de somn am privit bolul cu pietre de rau de pe masa. Imaginea mea, deformata, era reflectata de bolul de sticla, iar apa din bol suprapunea peste chipul meu imaginea frunzelor uscate lipite pe o panoplie de pe peretele opus.
In acel moment am stiut ca in afara Toamnei nu doresc nici o alta costumatie, chiar sa fie facuta din matase brodata cu fir de aur .

Am desenat coli nenumarate cu fel de fel de mantii, coronite, bluze si cingatori.
Frunze uscate, fructe colorate, margele in culorile toamnei, materiale de tot felul si tot soiul de accesorii intrau si ieseau tiptil pe usa imaginatiei.
Nimic nu ma multumea.
Toamna mea nu se lasa vizualizata.
Epuizasem cam toate variantele iar altele noi nu-mi veneau in minte.

Momentul de gratie l-am trait pe malul apei. Plecasem in cautare de scaieti cilindrici, asemanatori geometric cu papura. Aveam un plan cu ei .
Un pescar tocmai isi strangea navodul pus la uscat si se pregatea sa-l puna in atasul de la motocicleta.

Doar cateva secunde am privit cu ce dexteritate strange navodul. In acele cateva secunde am avut revelatia costumului meu.

De la magazinul de articole sportive am cumparat nailon pentru undita. Pe o sipca am batut cuiele si am inceput sa impletesc plasa, cu ochiuri foarte mari, de vreo doi trei centimetri.
Apoi am prins de nodurile plasei citiva scaieti. Varfurile catorva scaieti i-am pictat in portocaliu stins, rosu caramiziu, indigo si gri-albastrui. Apoi i-am dat cu fixativ de par.
Alte maciulii de scaieti le-am dat cu bronz patinat. Culoarea am furat-o de la Casa Pionierilor, acolo unde functiona cercul de desen la care tocmai ma inscrisesem.
Pe vremea aceea Casa Pionierilor era localizata intr-o constructie fara incalzire centrala. Era vorba de vila cuiva, confiscata de regimul comunist, o cladire solida, cu ferestre mari, sobe de teracota inalte si late cat un dulap dublu, un sistem de iluminat cu candelabre autentice, masive, probabil cumparate din strainatate, si cu niste trepte strajuite de o balustrada foarte chic.

Tocmai terminasera de curatat sobele. Un muncitor vopsise portitele metalice ale sobelor cu o vopsea metalizata ce imita bronzul.
O sticla de dimensiunile celei de sirop pentru tuse fusese uitata pe pervazul unei ferestre. Nu era plina ... dar nici goala nu era.
Fara sa cer cuiva voie am luat-o si am pus-o in geanta . Bronzul patinat mi se parea o culoare excelenta pentru costumatia in lucru.

Urmatoarea faza presupunea adaugarea de frunze si castane. Nu ma puteam hotari in ce fel s-o fac.
Zilnic, dupa ce-mi terminam lectiile, intindeam pe pat plasa cu scaieti colorati si ma concentam asupra ei, insa fara rezultat.
De multe ori, mai in gluma mai in serios, tata ma apostrofa : "iar ti-ai intins pravalia?"
Pentru a scapa de ironii am aranjat impletitura pe un umeras pe care-l agatam pe te miri unde in camera, pentru a privi cat mai bine, sperand totodata in miracolul unei idei salvatoare. Dar inspiratia nu vine cand o strigi

Atunci cand se intorceau parintii de la serviciu puneam imediat umerasul in dulap. Nu aveam nici un chef sa ascult replici ironice.
"Febra creatiei" parea sa se stinga din lipsa de inspiratie dar si datorita tezelor ce se profilau la orizont.

Totusi intr-o zi am gaurit cateva castane cu un surub subtire. Munca migaloasa ce mi-a 'luat' pielea de pe degetul mare si cel aratator. Dar arta cere sacrificii !
Le-am ales pe cele mai mici si le-am prins in partea de jos a navodului, parte care urma sa constituie poala mantiei. Alte cateva le-am prins din loc in loc de-a lungul si latul plasei.
Frunzele le-am cusut cu foarte multa atentie in decursul a mai multor zile. Ele asigurau echilibrul cromatic al compozitiei, deci trebuiau tratate cu maximum de atentie.
Le-am tot pus, schimbat locul si invartit pana m-am declarat multumita. Zilnic scoteam "opera" afara din dulap ca sa modific cate ceva.
Acolo unde culorile mi s-au parut sterse am apelat la culori Tempera.
De acest navod-mantie am atasat o gluga, tot cu ochiuri mari, dar pe care nu ma puteam decide in ce fel s-o impodobesc.

In final prin aceste ochiuri mi-am scos cateva suvite de par. Unele le-am prins in varful capului cu o clama mascata de cateva ferigi presate, altele, mai numeroase, le-am lasat libere pe spate.

Navodul cu toata incarcatura lui l-am imbracat peste o rochie de-a mea de culoarea lemnului ars. Contrastul era multumitor.
Costumatia imi ajungea pana la glezne dar nu ma incomoda caci nu avea greutate.
Sora unei colege a avut inspiratia sa-mi prinda navodul de rochie, pentru a nu aluneca.
L-a prins bine cu ata in cateva puncte, in cusaturi stranse, si intreaga seara nu am avut probleme.

Carnavalul a constituit de fiecare data o surpriza pentru mine, surpriza in sensul ca aveam ocazia sa vad costume spectaculoase.
Cei ce le faceau intradevar dadeau dovada de o imaginatei debordanta. Deseori ma uimea sa descopar faptul ca unii colegi de clasa, sau copii din alte clase, ce nu excelau in nici un domeniu, erau in stare sa se transforme in personaje deosebite. Nu ma refer doar la costumatia in sine, confectionata din 'nimic' dar care-ti lua ochii prin inedit, cat la felul in care reuseau ei sa se substituie personajului ales, sa intre in pielea lui, sa-i adauge savoare si umor ...

Corigentul clasei la matematica se transformase intr-un cowboy foarte stapan pe el, colega de bani gata isi abandonase hainele 'de export' in favoarea unor fuste carpite si a unei site legate la sold cu o funda rosie si fistichie, alergand dupa noi cu ghiocul in mana ca sa ne ghiceasca viitorul, iar cea mai frumoasa fata din clasa isi ascundea chipul sub masca lui Mickey Mouse.
Nu-mi venea sa cred ca timida din ultima banca s-a metamorfozat uluitor de bine in vrajitoarea aceea cu matura din plastic roz ce ne fixa fioros cu ochii ei verzi, vizibil ingrosati cu rimel, pentru a ne face sa-i luam in serios puterile magice, la fel cum nu-mi venea sa cred ca baiatul dirigintei, in hohotele de ras ale asistentei, a patrulat prin sala purtand un tricou lalau pe care a scris : M-am saturat de Geografie!
Chiar si diriginta s-a distrat si, in gluma, l-a amenintat la microfon ca-l va pune sa memoreze toate capitalele din America Latina.
Alt coleg reusise atat de bine deghizarea ca un an de zile dupa carnaval noi il strigam tot chinezul
Fosta mea colega de banca ii aducea un omagiu Regelui Arthur, personaj de care se indragostise, imbracand o camasa lunga din zale confectionata insa din capace de bere si apa minerala. Ideea fusese excelenta.

Carnavalul polariza la superlativ imaginatia fiecaruia si nu era important ce premii acorda juriul, important era cat de convingator (a)parea personajul ales.

In seara carnavalului am trait o stare cvazieuforica. Imi placea personajul pe care-l intruchipam si simteam cum ma identific cu tot ce are Toamna mai frumos.

Partea comica a fost ca nimeni nu se putea apropia prea mult de mine din cauza scaietilor de pe costumatie ...

Privind retrospectiv, nu fara umor si nostalgie, pot afirma ca astazi am descoperit un lucru nou: exista tertipuri inofensive pentru a tine pe cineva la distanta ... trebuie doar sa le descoperi la timp.


Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Jan 2012, 07:18 AM

In clasa a cincea il descoperisem pe Omar Khayyam si, prin el, indirect, o farama din lumea Orientului. Cam tot pe atunci incepusem sa citesc 1001 de nopti, varianta originala integrala, nu cea prescurtata pentru copii.
Deci nu-i de mirare ca mi-a trecut prin cap sa o intruchipez pe Sheherezada ... dar numai ca, spre deznadejdea mea, nu ma incadram in portretul robot.
Parul nu avea culoarea potrivita si ca sa-l vopsesc nu putea fi vorba, nu m-ar fi lasat ai mei nici in ruptul capului.
Asa ca a trebuit sa-mi pun neuronii la lucru.
O peruca putea sa ma salveze, iar de o peruca puteam face rost. Insa ideea de a purta par fals, chiar daca artificial, imi repugna din start.

Intre timp trecusem la realizarea unei baze de date . Ma rog, termenul e cam pretentios, dar in esenta asta si faceam. Strangeam informatii, in special vizuale, de prin cartile de povesti cu ilustratii color sau desen in penita.
De la televizor mai ciuguleam cate ceva, in special din programele folclorice de pe Moscova 1 si Moscova 2. Nu conta ca dansatorii erau din Tadjikistan, Uzbekistan, Gruzia, Armenia sau Azerbaijan ... pentru mine tot Orient insemna.

Apoi am descoperit ca la tutungeria de langa scoala aduceau ziare si reviste interesante ... China Noua, Uniunea Sovietica ..
Revistele chinezesti aveau superbe fotografii color, probabil retusate de profesionisti, si care prezentau lucruri care-mi pareau deosebite. M-am inspirat si de acolo pentru costumatia Sheherezadei.

Ideea de a-mi acoperi capul cu o casca/diadema infasurata in valuri si decorata cu margele a venit ca un rezultat firesc al cautarilor.
Respectivul obiect imi ascundea in totalitate parul. In concepusem ca pe un hibrid intre diademele purtate de dansatoarele rusoaice, tocele cu margele ale femeilor din Tadjikistan si valurile multicolore ale celor din Oman.
Vazusem un documentar despre Oman si spre surprinderea mea, dupa vizionarea lui, costumatia incepuse sa prinda un contur precis in minte.
Ma hotarisem sa-mi fac si iasmac in asa fel incat sa apar la carnaval cu fata pe jumatate acoperita.

Am descoperit la magazin un voal de culoarea jaratecului, ceva intre portocaliu si roz dar cu tente de liliachiu foarte deschis la culoare, mai mult ca o parere ... ca prima bruma de toamna pe strugurii negri neculesi din vie.
Am cumparat si voal de culoare neagra caci aveam nevoie de asa ceva.
Margele si paiete de culoare neagra gasisem foarte usor insa imi trebuiau si altele, de culoare portocalie, pe care sa le cos pe voalul negru.
Imaginasem costumatia pe baza acestor doua culori datorita impactului acelui documentar din Oman, insa felul in care am brodat si cusut accesoriile decorative a fost inspirat mai mult de revistele din 'tarile socialiste prietene'

Matusa mea m-a salvat dandu-mi trei cutiute fermecate : una cu 'fidelute' metalizate de un portocaliu inchis, aproape de culoarea ceaiului, una cu 'fidelute' negre si o a treia cu margelute foarte mici, ma si mir cum de-a intrat acul in ele, de culoare plumburie cu irizatii bleu si vernil.

Cu toate comorile astea la indemana am trecut la cusut. In viata mea n-am lucrat mai mult pentru o haina asa cum am lucrat pentru acoperamantul de cap al Sheherezadei.
Nu eram foarte indemanatica, recunosc, dar nici neindemanatica nu se putea spune ca as fi fost ... insa corvoada de a strapunge sute de margele si de a le prinde pe materialele alunecoase imi consuma foarte multa energie ... plus ca ma intepam frecvent cu acul si, de fiecare data cand intepatura era dureroasa, spuneam in gand lucruri cam neortodoxe.
In unele zile desi nu eram in stare sa cos nici macar un capat de arabesc ma simteam foarte obosita, ca si cum as fi urcat Everestul.

Pe de alta parte, satisfactia de a vedea ca sunt in stare sa materializez ceea ce am in cap imi lua oboseala parca cu mana.

Acum imi dau seama ca pe atunci aveam mai multa perseverenta decat am azi. Mai multa perseverenta si mai multa placere de a ma implica, de a socializa cu cei din jurul meu.

In contradictie cu volumul mare de munca depus pentru costumul Sheherezadei trebuie sa amintesc volumul minim de munca cu care am reusit s-o intruchipez pe Mexicana.

Ramasesera cam vreo doua saptamani pana la carnavalul din clasa a saptea iar eu nu aveam costum. Anterior ma gandisem la cateva variante dar parca nici una nu mi se lipea de suflet. Personaje ca Ileana Cosanzeana, Cenusareasa sau Zana Zorilor ma lasau rece.
Nu ma tenta sa fiu nici printesa, nici tiganca, nici nimic din ceea la ce ma ducea uneori gandul.

Intr-o zi am trecut pe la o colega ca sa o iau la 'privitul vitrinelor', vitrine aranjate special pentru sarbatorile de iarna. Ai ei se uitau la video ... un film a carui actiune se petrecea in Mexic, ceva politic cred, n-am prea inteles caci nu era dublat si nici titrat.
M-am uitat cateva minute si eu, pana cand s-a imbracat colega mea. Dupa cum spuneam, nu am inteles mare lucru, insa cateva secvente din film mi-au ramas in memorie.

Nu stiu cum se facea, dar in zilele urmatoare, jucand Pacalici cu sora mea, privirea imi cadea mereu pe cuplul de mexicani.
Palaria ... asta era elementul esential! Deci cu un singur accesoriu bine pus in evidenta as fi putut deveni mexicana.

Cu minimum de fonduri banesti, si cu minimum de efort manual, am facut o palarie.
O palarie din carton pe care am pictat-o in negru. Apoi, pe borurile negre si late am pictat cercuri multicolore, mai mari si mai mici, unele concentrice.
Am folosit patru culori : rosu caramiziu, galben, verde inchis si alb.

Ramanea problema cu parul. Vesnica mea problema ... caci nu stiu cum se facea ca alegeam doar personaje brunete.
Singura solutie acceptabila mi se parea vopsitul. Nu cred ca ai mei ar fi fost de acord ca pentru un moft de o noapte sa-mi schimb culoarea parului ... si mai era vorba de varsta

Am incercat peruca mamei unei colege dar privindu-ma in oglinda mi-au dat lacrimile.
Problema mea parea sa nu aiba solutie. Si totusi am avut inspiratia sa intru la frizerie si sa-mi spun pasul frizeritei care tundea copiii. Tundea si cliente adulte, dar marea parte a copiilor o preferau pe dansa.
Am sperat sa existe o vopsea magica care sa iasa la prima spalare .

Frizerita a vorbit la telefon cu cineva si apoi m-a trimis la o adresa.
Am gasit usor scara blocului si am urcat la etaj. O doamna cam grasuta mi-a deschis usa si m-am pomenit intr-un hol plin de bagaje ... mai ceva ca in Gara de Nord. Probabil ca se mutau, sau faceau curatenie ...
Respectiva doamna mi-a dat o cutie cilindrica, cu surub, aproape plina cu un praf alb. Mi-a zis cum sa-l folosesc. Neincrezatoare am tot rasucit cutia in maini. Ea m-a lamurit ca praful imi va inchide parul. Nu-l va face negru dar il va inchide mult la culoare.
Am intrebat de doua ori, ca sa fiu sigura, daca dupa ce il voi spala cu sampon parul va reveni la culoarea initiala.
M-a asigurat ca da.
Mai urma ca acasa sa capat lumina verde de la mama.
N-a fost tocmai usor ... dar s-a rezolvat

Costumatia ramasese in suspans si eram presata de timp.

Ochisem in dulapul mamei o rochie ce se potrivea perfect cu personajul meu. Era vorba de o rochie neagra, dintr-un material foarte asemanator cu tergalul, dar mult mai subtire, strabatuta de fire stralucitoare de un auriu stins, extrem de subtiri.
Rochia era neagra dar in momentul in care o miscai o apa aurie aluneca de-a lungul ei.

Am imbracat rochia. Era cam mare ... insa ceea ce ma deranja era faptul ca fusese croita pentru o femeie cu sani ...
Trebuia sa fac ceva. Ideea de sani falsi nu-mi suradea deloc.
Gandindu-ma intens la rezolvarea problemei, si nu mai ramasese decat o zi pana la carnaval, cotrobaind prin cutiile si rafturile din toate dulapurile in cautarea unei solutii de ultim moment, am descoperit un sal negru, din lana subtire, cu franjuri lungi si moi.

Dar prea eram indoliata dupa ce-mi puneam salul pe umeri.
Tot invartindu-ma ca un leu in cusca mi-am dat seama ca pot apela la niste artificii care sa-mi imbunatateasca look-ul.
Aveam prin casa resturi de lana colorata de diferite culori. Am cautat fire de lana in aceleasi nuante de culoare cu cele folosite la pictarea cerculetelor de pe palarie. Am gasit niste fire asemanatoare, le-am taiat la dimensiunea franjurilor negre de pe sal apoi le-am intercalat intre ele.
Pentru zona gatului am ales cativa nasturi colorati pe care i-am cusut la repezeala pe sal obtinand astfel un V colorat pana in talie.
Si pentru a-mi intregi tinuta, fara acordul mamei, nici nu cred ca l-as fi obtinut , am luat perechea ei de sandale din lac negru, caci mi se potriveau pe picior.

Si uite asa, in doua zile si doua nopti am reusit sa ma transform in mexicana!

M-am tot invartit si foit prin casa, nu stiu in ce scop, si din cauza asta am ajuns destul de tarziu la carnaval.
Am maturat cu privirea lumea din jur, nereusind insa sa individualizez costumele. Explozia de chipuri si personaje ma orbise. Imi trebuia timp sa-mi reglez respiratia, sa ma culeg de pe drumuri si sa-mi obisnuiesc ochii cu revarsarea de culori si lumini.

In acel an carnavalul s-a tinut tot la Casa de Cultura, insa in spatiul destinat discotecii.
Nu fusesem niciodata la discoteca de aici. Nici in alte discoteci nu fusesem.
Mi-a atras atentia un podium foarte inalt la care se ajungea pe niste scari flancate de diverse obiecte. Privindu-le de aproape mi-am dat seama ca e vorba de tobe ... Pe acel podium trebuiau sa defileze mastile

Luminile ce tasneau din tavan si de pe peretii laterali reusisera sa ma zapaceasca prin jocul lor aleatoriu. Totul era minunat, nou pentru mine, cu iz de sarbatoare adevarata.
Imi parea rau ca nu venisem mai devreme.

Lumea era cuprinsa de buna dispozitie; se dansa, se povestea in grup, se exclama, se vocifera, se manca ciocolata, se admirau costume si se faceau ultimele retusuri.

La un moment dat am auzit o voce in spatele meu : "Tu cine esti?"
M-am intors sa vad cine-i cel ce ma intreaba. Un baiat inalt, cu o banda neagra pe ochi si o palarie crem cu boruri savant rasucite, astepta sa-i raspund.

I-am zis cum ma cheama iar dansul a inceput sa rada. Am ras si eu. Intr-un final imi picase fisa ... dorea sa stie ce personaj reprezint.
I-am zis ca-s Mexicana.

M-a intrebat daca nu vreau sa concuram impreuna ... Banditul si Mexicana.

Am ramas o secunda pe ganduri. Nu-mi puteam da seama cine e. L-am intrebat cum il cheama. Mi-a raspuns si apoi a adaugat ca nu am de unde sa-l cunosc pentru ca nu-i din oras. Ca sa ma lamureasca totusi mi-a zis ca-i verisorul lui Sorin.
"Care Sorin?" am intrebat nedumerita.
Mi-a zis un nume de familie, dar cu acel nume existau zeci de persoane in oras.

Se pornise muzica si se iscase larma. Probabil ca urma prezentarea costumelor. Iar eu nu ma inscrisesem inca pe lista invatatoarei ce se ocupa de intreaga ceremonie.

"Nu vrei sa concuram impreuna?", m-a intrebat din nou el facand cu greu fata decibelilor imprastiati de boxele din sala.

I-am facut un semn aprobator cu capul.

Am concurat impreuna si tot impreuna am urcat pe podium pentru a ne lua premiul.
"Banditul si Mexicana" ... zambesc cand ma gandesc. A trecut o vesnicie ridicata la patrat.

Imi amintesc ca salul de lana imi tot aluneca de pe umeri. De vina era materialul rochiei. Banditul imi sesizase nervozitatea. La un moment dat mi-a dat de inteles ca mexicanele nu poarta salul asa cum il port eu.
"Dar cum il poarta?" l-am intrebat curioasa.
"Incrucisat pe piept si legat la spate" a raspuns dansul extrem de prompt.

Am meditat pret de o secunda. Asta ar putea fi o idee buna, mi-am zis in gand.
Am incrucisat salul si i-am dus capetele la spate dar nu le puteam innoda din cauza ca varful salului si franjurile mi se bagau intre degete.
Atunci Banditul m-a ajutat. M-a intors cu spatele printr-o rasucitura incredibil de usoara, a ingenuncheat si in doi timp si trei miscari l-a legat strans la spate.

Secventa asta o tin bine minte. O si revad reluata parca cu incetinitorul.
S-a ridicat si a zis : "Acum esti o doamna, senorita!"

Am inceput sa rad. Nu stiu daca din cauza jocului de cuvinte sau din cauza ca m-am simtit dintr-o data foarte usoara, cu mainile libere, fara grija salului, sau din cauza sentimentului ciudat ce ma inundase ... realizam cat de placut e ca cineva sa aiba grija de tine.

Toata seara Banditul m-a tras efectiv dupa dansul. Ma sacaia faptul ca nu-si scotea nici o clipa de pe ochi masca neagra de catifea. Nu-mi puteam da seama cum arata.
La sfarsitul festivitatii de premiere i-am zis ca ma duc la grupul meu, adica la cei de pe strada noastra, dar el a protestat spunand ca asa, de unul singur, isi pierde din aura de bandit.
Nu am avut incotro si am ramas impreuna.

Carnavalul s-a terminat, Banditul m-a condus acasa ... nici cand i-am spus noapte buna nu si-a scos masca de pe ochi.

Aveam sa-l revad cu totul intamplator, peste trei ani, intr-o tabara. El a fost cel care m-a recunoscut.
Am fost dezamagita sa-l privesc in fata ... nu mai pastra nimic din aura Banditului ce-mi innodase salul spunandu-mi: "Acum esti o doamna, senorita".

*************
Gata cu povestile ... De poimaine intru intr-o perioada extrem de incarcata. Numai la gandul la ce ma asteapta imi trece pofta de viata ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 10 Jan 2012, 07:43 AM

Probabil ca tot atunci ai aflat si de Samarkand un oras aflat sub influenta, presiunea mongola. Oare persi chiar au fost o civilizatie spontanee, civilizatie cu care eu nu sunt de acord, sau au evoluat datorita influentelor mongole, chinezesti?

Vara asta am vazut un film alb-negru pe caseta video : Morometii.
Copiii surorii mele se uitau curiosi la mine neintelegand ce gasesc interesant intr-un film cu 'tarani nespalati' injurand de mama focului.
Cred ca ma considerau o fiinta excentrica, venita de pe meleaguri exotice, care nu prea are habar ce 'filme tari' ruleaza in lumea civilizata

Traiesc cu speranta ca intr-o zi vor descoperi cat de fantastic e acest personaj, Moromete.
Mi se intampla de multe ori sa-l compar cu Zorba Grecul fara sa-mi dau prea bine seama in ce consta asemanarea ...

... ...



Am inceput o timida curatenie prin "jungla de fotografii" facute vacanta trecuta, cautand unele mai interesante pentru eventuale postari in jurnal ... si asa le-am descoperit pe acestea captate in aeroport, la Teheran.
Uitasem de ele ... pur si simplu .

nu trebuie sa te dizolvi in ganduri lugubre,
nu trebuie sa te lasi anihilat de apatie,
nu trebuie sa uiti doar de spaima ca
aducerile aminte te vor rani inmiit,
dar mai ales nu trebuie sa citesti randurile acestea
ce se pierd in contrasens.

Ai putea incerca un alt personaj, Amza Pelea in filmul "Atunci i-am condamnat pe toti la moarte" sau "Moartea lu Ipu"

Orasul agitat, pestrit, prafuit, acoperit de mazga sau de ninsoare ...
Oamenii, cu privirea goala, pe jos sau la volan, gonind bezmetic care incotro ...
Aglomeratie de semi-robotei in masini de ultima generatie pentru care celularul le tine loc si de memorie si de inima.

M-a cuprins tristetea la gandul milioanelor de fiinte ce-au imbatranit fara sa stie cum li s-a terminat viata.
Niciodata ca acum nu am privit cu o mai mare atentie profilurile din jur.
O colectie umblatoare de mimi, mimand din obisnuinta, pentru a-si atinge scopurile, din plictis, de dragul artei sau pentru a nu innebuni.

Inainte rareori priveam suvoiul uman caci obisnuiam sa scriu in masina, notam cu o caligrafie ilizibila ganduri de moment, sau mai vechi, fara sa ma intereseze in mod special ce se intampla dincolo de parbrizul automobilului.

In ultimele saptamani insa i-am privit pe oameni cu atentia regizorului in cautare de "amatori" pentru rolurile principale in ultimul film al secolului, al regizorului satul de actori profesionisti si de vedete cu fite ce-si trag mecanic fermoarele tivite cu briliante.

Imi pare bine ca s-a terminat perioada ultraincarcata careia a trebuit sa-i fac fata timp de cateva luni.
Traiesc din plin sentimentul ca am revenit cu picioarele pe pamant, ca am aterizat in universul meu si numai al meu, ca zilele imi apartin din nou mie nu unui sir lung de proiecte in care m-am implicat intamplator, si fara tragere de inima, in ciuda castigului financiar.

Ma mir cu ce usurinta am acceptat lucruri ce din start stiam ca au sa-mi displaca, doar pentru a face pe placul cuiva care avea oarece asteptari de la mine.
Niciodata n-am sa ma pot comporta normal cu oamenii a caror biografie e alcatuita in esenta din cateva conturi bancare, o adresa de firma, numere de fax, sedinte interminabile pentru ajustarea comisioanelor, asezonate la minut cu ingamfare cat incape.
... si incape.

Bine ca am pus punct aici.
Am alte lucruri mai bune de facut ... sau daca nu mai bune, in orice caz mai placute .

Astept sa vina primavara. Am un asa dor de duca ... cat pentru un cârd de cocori.

M-am gandit ca in aceasta luna geroasa de iarna sa 'invit' in jurnal cateva piese arheologice din perioada antica, piese aflate in posesia unui muzeu mai putin mediatizat.
E vorba de Muzeul Reza Abbasi din Teheran.
De abia dupa ce il viziteaza, turistii straini sau cei autohtoni, raman fara cuvinte.
Socul e atat de puternic incat ti se pare nedrept ca mass-media sa nu aiba cunostinta de ele. "Atoatestiutoarea" Wikipedia, in ceea ce priveste imaginile exponatelor, a ramas corigenta la acest capitol.

Desi auzisem de existenta muzeului, nu mai devreme decat vara trecuta l-am vizitat in premiera.
Vina e a mea si doar a mea.
Crezusem ca e vorba de un muzeu minor; nici televiziunea iraniana si nici cunostintele mele nu vorbisera decat in treacat despre acest lacas, asa ca l-am tot trecut in coada listei de prioritati.
Dupa ce vizitasem principalele puncte de atractie ale Teheranului mi-am focalizat atentie pe orase ca Isfahan, Kashan, Shiraz, Yazd, Kerman, Hamadan, Kermanshah, Urumiyeh, Tabriz, Zanjan, insula Kish, Marea Caspica, etc.

Vara trecuta insa mi-am reamintit brusc de Muzeul Reza Abbasi. Am intrat pe net ... si am iesit dezamagita.
Totusi, a doua zi, cu toate ca aveam o groaza de lucruri de rezolvat, l-am luat pe sotul meu la plimbare ... sau mai bine zis l-am luat sa ma conduca la muzeu
Si bine am facut caci, impruna cu el si cu soferul de la agentia de taxiuri, cu chiu cu vai am descoperit cladirea, desi aveam adresa corecta.

La nici douazeci de metri de strada principala, ascuns intre magazine, blocuri de locuinte si copaci inalti, muzeul trece neobservat in ciuda faptului ca e o constructie pe trei nivele, in ciuda faptului ca e amplasat in una din zonele cele mai 'traficate' ale Teheranului, strada Seyyed Khandan.

Muzeul a fost denumit astfel in onoarea celui mai cunoscut miniaturist al epocii safavide, maestrul Reza Abbasi.
Si acest muzeu, la fel ca si Muzeul de Arta Contemporana din Teheran, a fost pus pe picioare de regina Farah, sotia sahului Mohammad Reza Pahlavi.

Institutia a fost inaugurata in 1977, dupa revolutia islamica din 1979 muzeul a fost inchis, apoi a fost redeschis in 1984 ca ulterior sa fie reinchis.
A tot fost inchis si redeschis de vreo cinci ori si, in final, a fost redeschis in anul 2000.
De atunci si pana azi functioneaza neintrerupt in vechiul sediu.

... ...

foto1 ........................................................ foto2 ....................................... foto3

Mai ramane sa fac o descriere succinta a cladirii si colectiilor.

La etajul trei se afla cea mai frumoasa colectie: cea a antichitatilor.
Piese din aur masiv, argint, bronz, piatra si ceramica, acoperind toate perioadele istorice (preistorica, elamita, meza, ahemenida, seleucida, parta, sasanida) sunt expuse in vitrine clasice plasate la distanta suficient de mare unele fata de altele, iluminate din interior.
Tot aici se gaseste biblioteca muzeului cu peste 10000 de volume, din care aproape 2000 le reprezinta manuscrisele cu miniaturi, cele in caligrafie kufi si nastaliq, Biblii rare si diverse volume tiparite in Europa cu peste doua sute de ani in urma.

Am de gand ca in acest tronson de jurnal sa ma axez doar pe prelucrarea metalelor.

La etajul doi sunt expuse obiecte diverse din perioada islamica. Cu un etaj mai jos, adica la etajul intai, au fost expuse lucrari de caligrafie si miniaturi iar parterul a fost rezervat magazinelor de suveniruri (postere, albume, carti, CD-uri si DVD-uri, ilustrate, obiecte de artizanat, bijuterii din argint si pietre semipretioase).

Imaginile inserate in postarea de fata reprezinta exemple sugestive pentru perioada ahemenida.
Cele doua piese, un rhyton (cu cap de berbec) si un platou (cu doi tapi salbatici ce se iau in coarne), sunt datate sec 5-4 ien, ceea ce corespunde dinastiei ahemenizilor.



De observat modul in care artistul anonim, maestru si mester in acelasi timp, a stilizat trasaturile zoomorfe.

Daca inainte de a vizita Muzeul Reza Abbasi aveam probleme in a-mi da seama de una singura carei perioade istorice ii apartine o piesa din aur, aici, vazand expuse simultan obiecte de pe toata perioada antica, am realizat in ce consta unicitatea exponatelor ahemenide.
Aurul lor e mai deschis la culoare (in mod cert ca exista si exceptii), are onctuozitate (zici ca-i unt topit intins pe paine sau o glazura de tort), iar arta simplificarii si stilizarii e dusa la maximum.

Oare cate generatii de bijutieri si aurari au trudit cu imaginatia, mintea si mainile, pentru a da in final pe aceia ce au realizat piesele unice care au adus faima regilor Cyrus si Darius?

Acest topic a fost editat de exergy33: 1 Feb 2012, 12:32 PM

Voi continua tot cu artefacte din aur realizate in timpul dinastiei ahemenide nu inainte de a mentiona ca am fost uimita de numarul mare al unor astfel de piese expuse permanent in vitrine, valoroase nu in ceea ce priveste metalul pretios cat in ceea ce priveste latura estetica si istorica.
Acest lucru nu se intampla la Muzeul National de Istorie si Arheologie din Teheran (Muzeul Iran Bastam) despre care am povestit anterior.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...st&p=682197

La Muzeul Iran Bastam exponatele principale sunt aduse in muzeu doar cateva saptamani pe an, restul timpului fiind depozitate in Trezoreria Bancii Centrale.

La Muzeul Reza Abbasi, care are obiecte antice din aur ce surclaseaza atat ca numar, greutate cat si ca valoare artistica obiectele din posesia Muzeului National, masurile de securitate par a fi ignorate de personal.
Bineinteles ca in intreaga incinta sunt montate camere de supraveghere video in circuit inchis si nu ma indoiesc de faptul ca un sistem de alarma ultraperformant a fost instalat pentru a asigura protectia maxima. Si cu toate astea nu ma pot obisnui cu gandul ca intr-o sala de 30 m2 sunt expuse laolalta piese ce depasesc o suta de milioane de dolari.

... ...
foto4 ........................................................... foto5 ...................................... foto6

In foto4 se poate vedea un platou cu doi lei, cred.
Leul ... simbolul imperiul persan.
Pe diferite efigii si basoreliefuri apar doi lei cu sabiile incrucisate despartiti de un soare stilizat.

Acolo, in incinta muzeului, am realizat ca deseori in arta persana antica si medievala apar cate doua animale sau pasari asezate simetric.
In postarea anterioara am pus un platou cu doi tapi (foto3).
Doi lei, doi tapi, doi grifoni, doi berbeci, doua capre salbatice, doi tauri, doi pauni, doi serpi ... ma intreb daca au fost alesi in pereche doar din motive estetice si de simetrie sau daca nu cumva au si vreo semnificatie ...




Imaginea din foto5 am ales-o datorita felului in care mesterul a redat detaliile vacilor ... coada, ugerul, copitele

Ultima imagine, foto 6, prezinta un alt rhyton. E perfect slefuit ( cu ce oare? ) si e conceput parca dupa cele mai moderne canoane estetice, nu in urma cu 2500 de ani, incat nu rezisti tentatiei de a te intreba cine erau, cum traiau, ce gandeau si ce vise aveau cei sau cel ce l-a(u) facut.

click pe cele trei imagini pentru a le vedea in versiune originala

Cum as putea sa trec prin muzeu si sa nu prezint macar o bijuterie?


Pentru azi am ales doua colane din perioada parta.
Traiesc cu impresia ca, in comparatie cu dinastiile ahemenida si sasanida, cititorul obisnuit cunoaste mai putine lucruri despre parti.
Cine au fost partii si ce lucruri importante au facut ei?

Partii (240 ien - 226 en) au constituit o putere ce a tinut piept imperiului roman. Cine doreste poate studia istoria razboaielor dintre parti si romani.
Intemeietorul dinastiei a fost Arsaces I, de aceea in unele lucrari de referinta dinastia parta apare trecuta si sub numele de dinastia arsacida.
In limba persana dinastia arsacida/parta e denumita ashkani(an), dupa numele intemeitorului, Ashkan.
Arsaces reprezinta de fapt forma grecizata a numelui original.

Pe mine m-a atras aceasta perioada deoarece regele Decebal a fost contemporan cu regele part Pacorus al II-lea, si se pare ca au intretinut relatii (cordiale).

Iata ce-i scrie Plinius lui Traian, imparatul Romei:

http://secundusplinius.classicauthors.net/...sOfPliny16.html

http://www.third-millennium-library.com/re..._OF_TRAJAN.html



... ...
foto7 ............................................................ foto8 ...................................... foto9

Dar destul cu istoria ... revin la bijuterii.

Mie personal, in ceea ce priveste giuvaergeria, partii mi se par deosebit de inventivi si inovatori. Unele bijuterii create de dansii au o modernitate intriganta.
Bijutierii parti au folosit cu mult gust pietrele semipretioase, dar mai ales combinatii neasteptate de metale nobile, perle, margean/coral si pietre semipretioase cum ar fi lapis lazuli, peruzele/turcoaze, carneol, agate, ...




Primul colier, lucrat in verigi de aur si faianta emailata, e un exemplu graitor in ceea ce priveste inventivitatea, maiestria, modernitatea ...
Oare cate ore de munca au fost necesare doar pentru asamblarea sutelor de margele din faianta emailata pe sute de verigi din aur?

Later edit
Uitasem sa spun ca nuanta aceasta de albastru a primit denumirea de albastru ahemenid (achaemenid blue) deoarece a fost nuanta preferata a vesmintelor claselor privilegiate din acele timpuri.
********

Al doilea colier sau colan (foto9) a fost realizat din foite de aur prin tehnica ciocanirii. Cele trei pietre albastre din lapis lazuli (lajevardi/lagervardi in persana) sunt gravate (daca veti descarca imaginea le veti putea vedea mai bine).
Piatra centrala reprezinta un chip uman ... femeie sau barbat? ... nu-mi pot da seama. Pe vremea aceea coafurile erau destul de asemanatoare.

Pe fiecare piatra laterala e gravat cate un leu. Pe piatra din partea dreapta a imaginii, alaturi de leu, se observa cateva insemne, litere ...
Pentru prima oara am vazut un colan de genul acesta .


Am pus si o harta. Acolo sus, in stanga, legat de Marea Pontica, se poate vedea teritoriul Romaniei de azi si popoarele care l-au locuit in perioada regelui Darius: geţii si agatârşii.

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Feb 2012, 06:30 PM

Colanul este extraordinar, n-am mai vazut asa ceva pana acum.

Cred ca a venit timpul sa fac o cura de dezintoxicare de aur .
Ar fi pacat sa prezint doar exponatele din metale nobile si sa le las deoparte pe celelalte, mai ales ca, asa cum va veti convinge pe parcurs, exponatele din fier sau bronz au un grad mare de originalitate.



arma din fier, circa 1400-1000 ien, vestul Iranului

Oare ce-a fost in mintea celui ce a mesterit aceasta arma care seamana cu o toporisca?
Decorand-o artistic, si trebuie sa recunosc ca-mi place mult omuletul urmarit la randul sau de o sageata ucigasa, s-a gandit oare ca schilodirea sau omorarea dusmanului va capata alte valente?

... sau e vorba de sadism?
Sau poate e vorba de inclinatia pentru frumos a oamenilor acelor timpuri? N-ar fi de mirare ca si instrumentele de tortura ale epocii, in mod sigur ca existau unele, sa fi fost atent gravate, cizelate, decorate.

Greu de tras o concluzie.

Am admirat dinamica arcasului, felul in care a fost redat, in linii simple si expresive, dar si ideea in sine ...
Mi se pare o reprezentare moderna, in cel mai riguros sens al cuvantului.


foto 10 (click pentru a vedea in detaliu)

Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Feb 2012, 10:38 AM