Şi nici că ar fi ştiut careva de norul smiorcăit dacă nu dădea lupul buzna în sala conacului, murat cât se putea, pleoştit da' tot cu holbătura după Scufiţă.
I-au adus piticii un pled moale, bucătăreasa i-a vârât sub bot un ceai fierbinte, iar Orbul porni să istorisească despre potopul cel grozav al tărâmului lacustru:

"Văile toate erau pline de iarbă şi de flori felurite, dealurile păduroase răsunau de trilurile zburătoarelor colorate, văzduhul se întunecase foarte cu norii apăruţi ca din senin. Primul strop se spărsese taman pe fruntea Inorogului pestriţ care, speriat, lovi cu copita cremenea cea lată din buza pădurii. Atât trebui cocoşului fermecat cocoţat pe a mai naltă ulucă a gardului de oase albe: porni să trâmbiţeze pacostea în cele patru zări. Na belea, că locuitorii acelui regat erau cu toţii orbi, unde să dea fuga, ce să adune în căsuţe mai întâi? Prăpăd."

Lupul se fripsese la limbă cu fiertura de ierburi, iar Pescarul îl călcă pe coadă ca să nu se vaiete şi să oprească istorisirea.

"Huruială de pietre porni la vale din muntele de granit, râuri noroioase umplură văile într-o felie de ceas, iară cerul neguros presăra grăuncioare de gheaţă cu dărnicie peste acoperişurile de stuf ale regatului. Bătălia cea grozavă, însă, se dădea în înaltul văzduhului: vântul, trezit din somn de ploaia cea necuviincioasă, o prinsese binişor de cosiţele-i argintii şi o târnuia prin toată valea, peste căscioare, pocind-o de coasta muntelui şi zvârlind-o cât colo prin păduri. Într-un ceas, ori poate mai bine, toate erau îmbăiate în bolboace de lut, numai acoperişurile orbilor mai răsăreau pe ici pe colo, moaţe sfioase ale unui regat tare ciufulit."

Vocea Orbului depăna firul poveştii monoton şi toate urechile îi dădeau crezare până ce tresăriră înfiorate de pocnitura crengii de stejar care dădu buzna printr-o ferestruică a conacului, îmbrâncită de ploaie.

...si uite asa in cele 4 zari cocosul vesti urgia ce avea sa vina...

Multumesc.

Edit: am uitat sa iti daruiesc Asta.

Acest topic a fost editat de Kristin: 19 Jan 2007, 07:36 PM

Kristin încântător dar, mulţumesc.

Visul bun te leagănă cu mâini îndepărtate, te adună în genele lui, te respiră şi îţi sporeşte clipele. Puţin importă de unde vine când umblă plutind taman înspre tine; nu voieşte să-ţi aducă reparaţie, doar să te cuprindă în braţe, îngânându-ţi cuvinte ce nu poţi înţelege nici dacă ar fi strigate.
Mângâiere.
Smuls din adâncimile somnului, Pescarul sări din hamacul iscusit împletit din ierburile lacului de smarald şi se repezi afară. Întins cât era de lat, lacul se scălda în lumina arămie a Soarelui obosit, gata să purceadă la somn. Seara păşea uşor prin regat, cu delicată luare aminte, cât să învelească toate cele pentru hodină. Conacul petrecăreţilor se luminase ca de ziuă, iar Pescarului îi părea că deja aprinseseră în bătătură câteva focuri colorate. Trăgând din grindă sfoara cu peşti afumaţi, luă din târnă un snop de cepe roşioare şi se cufundă în întunericul regatului.

Multumesc pentru ... fara inceput. Povesti despre negutatori mai scrii ?

Acest topic a fost editat de calfa: 20 Jan 2007, 12:52 PM

Buna Fantasee.
Am citit cate putin din jurnalul tau. Am vazut ca spre inceput iti mai scriau si alte persoane povesti, acum doar ti le cer. Nu obosesti?

Bun venit, Gordin poveştile se scriu singure, folosind mâinile mele şi imaginaţia celor care le citesc, le ascultă ori le văd, după caz. Mi-ar plăcea să-ţi scriu o poveste, indiferent de care ai dori.

Poveste despre neguţători, pentru Calfa:

"Oaza bogată în izvoare felurite este nod al caravanelor. Se adună aici drumeţi din toate zările, din multe regate şi din felurite vremuri. Ziua pare aproape neînsufleţită: doar străjeri toropiţi de soare, slugi care adapă din când în când caii adăpostiţi de arşiţă şi flamuri viu colorate cocoţate în vârful corturilor umbroase, tremurând la arătarea celei mai firave suflări ale vântului. Nici pruncii nu plâng, dorm legănaţi în cântecul răcoros al mamei care ia ultima înghiţitură de ceai mentolat din paharul înflorat. Căderea serii aduce vânturile uscate ale deşertului, odată cu ultima caravană stăruitoare pe cărări nisipoase, mişcătoare, mereu altele. Negustorul de ierburi amare fusese îndelung aşteptat de toată suflarea oazei: această caravană întârziată trebuie să-l aibă undeva printre bogăţiile sale.
Dar iată-l: alunecă din şaua calului, străin de tainele deşertului bag seamă, fiindcă nu cutezase să se lase în voia cămilelor. Fără îndoială că nu venea de departe şi nici nu mergea prea departe; caii nu sunt de încredere pe drumurile sărăcăcioase ale deşertului. În urmă-i, harapul desfăcea chingile cămilelor încărcate cu felurite buruieni de leac, răspânditoare de miasme amare în toată apropierea.
Şuieră câteva vorbe neînţelese harapului şi se cufundă în lumina cortului berăriei. Licorile oazelor, pe lângă aerul costisitor, aveau darul de a alunga oboseala zilelor nenumărate petrecute sub arşiţă, în cârca vreunui dobitoc. Aruncând câţiva dinari berarului, ceru apă de spălat, părând a nu băga de seamă liniştea care cetluise vorbăria confraţilor de hodină."

Plecăciune, prea frumoasă şi neîntrecută povestitoare! Ţi s-a dus vestea în patru zări, că vindeci suflete rănite şi bucuri inimi părăsite cu ale tale cuvinte meşteşugite, că veselia şi frumuseţea sunt surorile tale, că visele frumoase tu le ticluieşti şi le dăruieşti oricărui poposeşte în pragul tău... Acu' fie-mi cu iertare lunga tiradă, da' am şi eu o doleanţă! Vreau să-mi rescrii o poveste, o poveste tristă, cea a fetiţei cu chibrituri. Mereu m-a întristat...Te rog, poţi face asta pentru mine?

Cu drag de poveştile tale,
Frisky

P.S.
Drept mulţumire...

Aramis mulţumesc.

Fetiţa cu chibriturile, repovestită pentru Frisky :

"Asta era treaba piticilor şi a lui Moş Ene, sub poruncă straşnică de la Magician: nimănui nu-i mai era îngăduit să spună ori barem să citească până la capăt povestea Fetiţei. Imediat ce se pornea vreun isteţ s-o istorisească se şi auzea cântecul cocoşului fermecat din regatul lacustru, semn de primejdie. Mintenaş porneau piticii, ajutaţi de somnul cel dulce, să tragă între vise pe povestitor, cât să nu apuce sfârşirea istorisirii. La primul sforăit, Fetiţa sărea veselă de te miri unde, prinzându-se în joc cu piticuţii taaare veseli s-o găsească aşa poznaşă.
Făceau apoi cale întoarsă în regat: Scufiţa o aştepta mereu cu drag şi cu coşuleţul plin de bunătăţi, Pescarul îi făcea scrânciob din ierburile mării, mai o leapşă cu piticii ... şi uita repede de pozna ce făcuse Nebunul când o surghiunise în altă poveste. Însă nimeni nu ştie ce se petrecuse cu bătrâna cititoare în stele care o aşteaptă şi acum să lumineze sfeşnicul de lângă globul de cristal. Făgăduise Fetiţei o tălmăcire la vremuri ce stau să vină, iar fără de lumină nu putea cunoaşte menirile hărăzite timpului. Astă seară, Fierarul are poruncă s-o ducă grabnic în povestea de baştină: bătrâna are taine adânci de desluşit."

Atent să nu deranjeze somnul treptelor de piatră, Fricosul urcă-ncet spre camera Clopotarului... Lumânarea din mânuţă îi tot sfârăie la ureche, ameninţându-i pleata zburlită dacă îndrăzneşte cumva să trezească stăpânul turnului....
Dar nu se lasă piticul şi cum nici flacăra nu-i mai prejos, acum se făcu’ mai mare, mai roşie, până ce o picătură de seu coborî pe degetele lui. O scăpă imediat, ea se stinse rânjind mulţumită, iar el o zbughi pe scări, mai sus, mai sus, ţipând nevoie mare... Pânăăă... poc! Da, asta-i uşa Clopotarului...
Încuiată nu-i, ca să poată ieşi în voie sforăiturile visurilor de acasă, când mai vor ele să se ascundă printre gurile clopotelor, aşa că micuţul intră, încet, cu grijă... O mână spânzurată la marginea patului, încă sprijinind o furculiţă ca pe un baston, o alta pe burta vălurită, ţinând o farfurie golită... O bărbie ce-ncerca să scrie ceva pe piept nu văzu când piticul începu să fugă: ultimul picior pe podea, pe un scaun, pe cotieră, apoi pe marginea patului, puţin în aer şi aterizarea pe pieptul lui. Îşi înfipse degetele-n barbă şi trase, strigând cât putu de tare:
- Gataaaaa!!!
Furculiţa-şi lipi colţii de uşă, farfuria zbură prin geam, veselă nevoie mare să vadă iarăşi norii, iar clopotarul speriat, în picioare, încă nu ştia de ce are agăţat un pitic de barbă...
- Curge!... zise piticul.
- Unde? Că nu plouă...
- Curgeeeeee!!! Nuuucuuuu!!!
În trei paşi ş-o săritură a şi ajuns la copacul cu pricina, cu Fricosul pe umăr , a cărui frunze picurau de câteva ori pe an, minunate de frumuseţea Lunii... Nimeni nu ştia de ce anume, dar Magicianul ar fi mulţumit cu vârf şi îndesat oricui îi i-ar aduce măcar şapte picături a cât şapte.
Secretul acestui nuc era ştiut decât de Fricos şi de paznic, fiecare având obiceiul de-a sta la taclale cu ridurile înrădăcinatului sau cu Zefirul, care tot printre fruzele acestea îşi cânta doina...
Adunară cât două degete într-o cană şi pregătiră o sticluţă pentru Magician, iar restul şi cât vor mai aduna până ce se ascunde Luna iar după coline le vor da bucătăresei, să facă o plăcintă din care să mănânce toţi...
Să vedem ce se întâmplă... Sau poate tu ştii deja, hangiţo...

Mulţumesc mult!

Frisky

Frunzele nucului, mărunţite binişor şi tăvălite prin prafuri vanilate, sunt arse în trepieduri de piatră rece în preajmă. Fumul albicios pătrunde fără de veste în clipele-i grămădite de tristeţi felurite, aroma amăruie hoţeşte suie în turnurile doldora de amintiri de aiurea ori de undeva anume. Şi toată negura se ridică de pe coaja sufletului şi porneşte înspre te miri unde, fără pohtă de întoarcere. Adăpându-şi dimineţile din stacane de lut ars, sufletul mângâiat peste noapte de aşa miasmă capătă darul aducerii aminte: mâna mângâindu-i obrazul odinioară pare aievea, taman ca în clipa desmierdării. Iaca taina nucului, îngânată de Zefirul curios nevoie mare care poposise pe pervazul bucătăriei cu ochii la plăcintele cuptorului.
Neştiutoare, bucătăreasa lăţise plăcinta sub mâneca pervazului, pasămite ca să se răcească. Respiră cu poftă fierbinţeala jucăuşă şi, cu un rânjet de încântare, Zefirul căzu în patima nucului rotindu-se iarăşi printre crestele stâncoase ca în vremurile demult duse pe când era un biet vânticel călduţ de seară.

Poveste zburătoare, cerută de Olaf:

"Năucitor avânt, crunte creste muntoase, parfumate vârfurile codrului lăţit la Soare: Zefirul îşi face mendrele, hălăduind vesel pe deasupra regatelor, mângâind toată suflarea cu adierea-i răcoroasă. Tot o plutire, cer după cer, ajunge în cele din urmă la Turnul vânturilor. Şoimul cel alb, lăsat paznic peste înălţimi, îl întâmpină cu uitătură arţăgoasă, semn că nu-l mână vreo pohtă de vorbă. Rânjind pe sub mustăţile-i stufoase, Zefirul îşi prinde la cingătoare cornul cu prafuri înstelate şi, dând un bobârnac vesel şoimului îngâmfat, se dă huţa peste munţi şi văi tămâiate cu ace de brad. Zărindu-i bucuria, Luna scoate năsucul de după perdelele-i argintate, cât să lumineze chipul palid al nopţii. "

povesteee!
Saru'manaaa

P.S. "Ciufut fiind, soimul se lasa sa cada din varful stancii, impins de bobarnacul prelungit al zefirului la un fir de par dincolo de sulitele stancilor ce se intindeau sub locu-i temporar de odihna. Cand simti aerul mangaindu-i penele in mod multumitor desfacu un pic aripile si isi misca o pana (sau poate doua...) din coada asa incat descrise un cerc larg prin labirintul de linii miscatoare ale vantului, ocolindu-le, spintecandu-le, sau sprijinindu-se pe ele. Naviga o vreme prin valtoare pana cand simti in aripi sprijinul haotic pe care il astepta. Dincolo de el, se opri intr-o oaza in care abia misca aerul, pe o iesitura abia vazuta a peretelui. Inainte de a isi baga capul in pene si a adormi privirea ii luci a limba scoasa in directia in care se dusese Zefirul."



Acest topic a fost editat de Olaf: 25 Jan 2007, 09:46 PM

Olaf

Să ceri apă pentru spălat într-o oază pierdută între dunele de nisip călător ... negustorul pare dus din astă lume ori poate că vine din alt tărâm, netrupesc, de caută într-atât la nevoile cărnii. Hâtru, berarul îi întoarnă dinarii printr-o slugă şugubeaţă care a găsit de cuviinţă să adauge şi un polonic de aramă umplut cu apă sălcie din a mai veche şi mai săracă fântână a oazei. Ochii curioşi ai tovarăşilor de hodină, oricât de îndepărtaţi s-ar arăta, stau ţintă la polonicul slugii.
Iar negustorul, nu doar că nu se înfurie şi nici nu clocoteşte în hohot de râs, ci mulţumeşte cuviincios de aşa dar, ascunde dinarii sub cingătoare şi toarnă licoarea cea sălcie peste ierburile negruţe pe care le presărase peste uleiul din opaiţ.
Fierberea albicioasă umple cortul berarului de fum amărui şi pe muşterii de încă o uimire. Adormind cu toţi pe dată, nu apucă răsăritul soarelui în simţirile lor, iar trezindu-se nu au aducerea aminte trebuincioasă.
Singur timpul, care nu putuse fi ademenit la somn de ierburile amare, cutează a aminti caravanelor de oaza care are o fântână nesecată, de apa cea dulce care alungă setea cea cruntă a nerăbdării. Râzând la unduirea palmierilor, pruncii oazei se ascund în cămilari, în războinici neînfricaţi, în conducători ai caravanelor. Din când în când, poveştile oazei prind cărarea vânturilor şi ajung în şoapte firave la urechea cea nebeteaga a Magicianului dintr-un tărâm de poveste. Nu are trebuinţă de povestea întreagă, ierburile cele amare ale timpului ştiu limpezi oricând până şi cea mai sălcie recoltă a oricărei fântâni vechi.

Cea mai timidă rază a soarelui de dimineaţă îşi luă inima în dinţi, îndrăznind o mângâiere sub cioc. Penele albe ale aripii se zburliră a uimire: un singur ochi deschise şoimul cel alb, înspăimântat să se afle atât de departe de turnul său de veghe, atât de departe de împlinirea poruncii ce primise. Clonţăni cu poftă un gândac tolănit la răscopt pe buza stâncii şi pluti în gol, înspre regatul de poveste.
Se cuibări la vreme în umbra brădetului, cât să adulmece joaca Zefirului în bătătura cotropită de pitici jucăuşi, trebăluind de zor la ridicarea rufăriei de sub chipul soarelui, la spintecarea lemnelor pentru foamea focului, la momirea apei din fântână înspre cofele setoase.
Rădvanul şubrezit avea să aducă în regat, pe la amiază, o bunicuţă molcomă de-a Scufiţei. Care, de atâta bucurie, robotise toată diminecioara prin bucătărie şi pe aiurea, lălăind cântecele vesele. Atâta putere de trai găsise sub somnul nopţii că şi lupului i-ar fi repezit o bleandă de s-ar fi încumetat să se lungească înspre coşuleţul cu merinde. Asta şi fiindcă Fierarul era mereu prin preajmă, cu pecetea gata înroşită, cât să capseze lupului o floricică pe spinare. Ori aşa ruşine nici că era cu putinţă de cugetat pentru un lup aşa mare şi fioros ca acela.

Ma primiti si pe mine? imi plac povestile voastre

.........................

Eşti binevenită, leirn. Dacă doreşti o poveste despre ceva anume, trebuie doar să spui şi născocim una imediat.

Dinapoia pleoapelor închise şed la pândă legiuni de urlete. Ochi care strigă, cern, adună scăzând, cad cu fiecare înălţare. Numai nu cuvântă, nu cutează, risipind clipele şi aşa puţine care le mai sunt îngăduite.
Amânând ultima rază de lumină, ochii Orbului o sorb timpului zadarnic. S-a dus. Nicicând să şopteşti nu.

Dintr-un colt, magicianul privea cu luare aminte. Cand vorbi, vocea ii suna straniu in linistea conacului. "Fantasee", spuse, "desi limpede, cugetul tau greseste: lumina poate mangaia si altfel decat prin vaz, iar zadarnicia este un blestem pe care numai oamenii stiu a-l face. Dar pana si lor, le reuseste doar arareori."

Acum, de unde o fi ghicit el ce soptea linistea pleoapelor inchise?

Aşa-s magicienii, ca toţi neoamenii, cunosc felurite taine şi trag foloase nenumărate păstrându-le asemenea până la creşterea altui asemenea, potrivit cu năpasta magiei.

Orice magician are ochi de cărbune, voce dogită şi peri albi în urechi vărzoase. Altminteri nici că ar cugeta careva să-l recunoască de mag. Urechea sa aude ceea ce ochii orbi nu vad, sufletul său cunoaşte ceea ce alte cugete nu pregetă a ascunde ori barem a vinde la târg, laolaltă cu tot ce le prisoseşte. Pentru fiece clipă aducătoare de pace sufletului, mâna-i uscată seamănă bănuţ argintiu în ogorul liniştii de mâine. În zorii liniştii, sufletul aşteaptă dinapoia pleoapelor închise întâiul semn de curaj. După sine: mările nesfârşite ale bucuriei.

Caci el, magul, sta si-i priveste din umbra...intinde mana spre ei, dar se opreste brusc. Nu are voie sa intervina. Trebuie sa-i lase a-si gasi drumul prin propriile lor puteri, asemeni fluturilor care isi intaresc aripile rupand coconul ce-i tine departe de lumina soarelui. I se mai spune "cel far' de nume".
Isi alege ucenici si-i invata despre copaci, despre mare, despre inima muntilor; ii povesteste fiecaruia dupa puteri, ii invata pe cate unii sa asculte cum canta Soarele si cum respira pamantul...

Acest topic a fost editat de leirn: 3 Feb 2007, 02:42 AM

Hangiţo, prin tărâmul poveştilor nu ninge niciodată?
Este un călător ce păşeşte doar pe fulgi de nea şi dacă ar şti el că ninge şi pe la piticii hanului... Tu ştii ceva de el sau doar eu şi Magicianul avem asemenea cunoştiinţe?
Nu se poate să nu-ţi fi zis vreun drumeţ de el...

Aici nu, nu ninge niciodată. Numai soare cântând şi linişte, din când în când ploicică sau un vânt nărăvaş. Atât. Însă şi cele mai zăpezi dintre cele mai ce năpădesc vreodată tărâmul oamenilor tot de aici se trag, ori de câte ori jumuleşte careva gâştele Zmeoaicei.
Pare-se că numai Magicianul şi cu Clopotarul au cunoştinţă de aşa un călător. Povestea sa ar trebui spusă pe dată căci este cu neputinţă să fie cunoscut altfel: zăpezile ocolesc regatul poveştilor. Însă cum Magicianul e dus departe în aceste zile, taman la rubedeniile sale din alte tărâmuri, cade în cârca bietului Clopotar să istorisească despre aşa un călător.

-Bucătăreaso, roşeaţa unui vin dintr-o ulcică de lut mi-ar desprinde mai multe pene din aripile amintirilor...

Pe acest călător, mai sfios din fire, l-am cunoscut în ciocul unui pelican, ceva mai mare decât îşi pot închipui piticii, în drumul meu spre acest tărâm al poveştilor... Treceam printr-un alt tărâm învelit atunci de haina unei ierni ceva mai moţate şi acest călător fusese înghiţit în joaca înaripatei cu un stol de fulgi. Atunci i-am aflat taina, anume că nu-şi poate găsi locul pe nici un petic de pământ ce a cunoscut vreodată atingerea verdeţurilor... Pielea sa albăstruie în contact cu razele măritului Soare l-ar înverzi numaidecât, iar codrul nu l-ar mai lasa nicicând să viseze la altă casă... L-ar fi făcut mare dănţuitor peste netezimea frunzelor şi sfetnic neîntrecut în ştiinţa şoaptelor...
A mângâiat cu palma sa rece limba pelicanului şi apoi a ieşit din ciocul acestuia, sărind din fulg în fulg, întrebând pe fiecare dacă n-a întâlnit al său vis...

Conacul nu cunoaste primavara?

Despre căutătorul visului auziseră câdva piticii, într-o amiază de seceriş, pe când adormiseră după ce se ospătaseră cum se cuvine la umbra unui paltin semeţ. Pasămite şi urechile vărzoase ale gintei piticeşti aduc un oareşcare folos purtătorului, mai cu seamă la ascultarea murmurului pământului cel bombănitor la faţa Soarelui. Ascultând cu luare aminte istorisirea Clopotarului, Tălâmbul are să scoată povestea din legănarea amiezei aceleia, măcar cât s-o spuie pe seară întregii suflări de la conac.

Primăverile regatului sunt cele mai parfumate şi mai vesele cale de multe regate încoace. Rare şi scurte, din păcate, se întorc în regat odată la trei soroace de nu chiar mai târzior, după cum se rotesc vremurile. Viteazul plecase la ale sale într-o primăvară, iar de atunci puţine primăveri au îndrăznit să poposească în regat. Însă în zilele noastre, după trei veri şi o toamnă lungă, primăvara trimisese carte de departe că soseşte, soseşte negreşit curând.
Cântecele Soarelui răsună altfel în valea conacului, florile pământului au altă tămâie, Zefirul zburdă mai vesel pe aste coclauri.

Cu ochii în podea, învârtind pe deştu' ăl mic canafii ştergarului roş, Tălămbul porni istorisirea cu voce şubrezită de aroma plăcintelor fierbinţi care îl strângeau de nas taman din strachina de pe masă:

"Bagasem de seamă zgâlţâitura: după cum îi şade în obicei se pornise glia la ale sale, cu toată suflarea în cârcă. Cică tot chipul său cel neumblat iute se cuprinde de dimineaţă până-n seară de orişicare drumeţ care s-ar învoi să însoţească pe căutător la dibuirea visului său. Cică orişicât ar merge acela nu zăreşte nimic împrejur, nici că aude ţipenie, toată grija-i şade la feluritele văi şi la cuvioşii munţi care par a-i şade în cale. Geaba i-ar glăsui careva că înainte-i numa câmp cât cuprinde căutătura, tot gâfâie şi asudă de parcă într-adins ar urca cele ce crede că vede. Meşteşugite îi sunt straiele, aleasă purtarea şi cumpătată vorba ... numai picioarele-i sunt goale, îngheţate, albăstrite la margini, gălbejite dinapoi. În somn de-i prinzi vorba la cotitură, capeţi taine fără căpătâi despre cum s-a sfârşi timpul de n-a găsi visul ăl neînceput. Socot ăsta să fie călătorul Clopotarului, dintre toate tainele gliei alta nici că glăsuieşte de aşa minunăţie."

Abia se tolănise noaptea în jilţul norului că se şi umplu sala cea mare a conacului de guri vorbăreţe şi suflete înfometate. Mari şi mici, mai noi şi mai vechi, morocănoşi şi zâmbăreţi se cârpiseră laolaltă într-o adunătură tare pestriţă. Molfăindu-şi cina într-un colţ, Zmeul era oarecum nelalocul său, îmbufnat şi smiorcăit ... zmeeşte, fără îndoială.
Nu-i trecuseră mulţi pe dinainte într-un veac şi se mândrea grozav cu aşa isprăvi, dară vestea cea năucitoare îi răsucise zmeenia pe toate părţile, ca într-un final s-o lase pe dos: venea alt zmeu.
Cică o stârpitură, o nimica toată, vai de mama lui ... da' zmeu. Adică nu vai de mama lui că Pădureanca are caraba grea şi atâta îi lipsea Zmeului ca să nu mai aibe linişte în pălăţoiul său.

Zmeul cel mare...se retrase intr-un coltisor de uluca, cand in apropierea sa aparu din senin cocoselul cu pungutele sale desuchiate,urmat de gainusele pestrite...scormonind si ultimele petice de pamant pentru a gasi comoara..ramele...
Palatoiul se indeparta vizibil cand Padureanca arunca un urlet crispat catre animalele de casa aparute prin preajma...alungandu-le...Cocosul amagit incepu din nou sa cante armonios si se apropie de gainusa preferata....avea de gand sa o ciugule un piculet... sa-i smulga penele viu colorate...



Acest topic a fost editat de cocosel: 11 Feb 2007, 05:20 PM

IATA palatoiul Zmeului...cu scuzele de rigoare fata de Fantasee... sper sa nu te superi...

Domnita Fantasee, ai aflat in drumul tau ceva despre o soricuta indragostite de un greieras? Mult timp m-am intrebat cum arata adevarata istorioara. Adormeam de fiecare data inainte de sfarsitul ei. Sau poate ea exista doar in vis... Habar n-am acum dar am vazut ca faci minuni si m-am gandit ca poate...

In taramul povestilor vine incet cu pasi marunti primavara.Balaurul somnoros din coltul lui de dupa soba casca o gura mare si arata limba lui roza la toata lumea care vrea s-o vada .Primul lui gand ce-i trece prin cap dupa hibernarea asta lunga este :oare ce gust are roua ?

Aşa-s Pădurencele: făgădui sfârşit cavaleresc cocoşului gălăgios, atârnă satârul în cui, la vedere şi porni vijelios înspre păduri, cu gând să-şi îndulcească ziua cu ceva vânat. Zmeoaica stuchi în sân, înfiorată, nu fără să blesteme apăsat pe gheena ce-i trimisese aşa făptură de muiere în bătătură.
Amiaza toropise toată suflarea regatului, până şi rozătoarele hambarelor zmeeşti trăgeau aghioase în cotloanele lor. Undeva, o bunicuţă făgăduia nepoatei pentru seară o istorioară despre un vesel greieraş care fermecase cândva timpul.
Oalele bucătăriei conacului duduiau de fierturi felurite care dădeau brânci cu bulbuci capacelor de aramă. Sâcâit de atâta bombăneală fără rost, balauraşul se răsuci pe partea cealaltă, pleascăind însetat. În curând setea avea să-i fie potolită.